O EPISTOLĂ ATHONITĂ din 1993

În ochii părintilor din Sfîntul Munte Athos, respectul total pentru adevăr este una din primele îndatoriri pe care le impune iubirea pentru aproapele. Ei nu au nici o pozitie doctrinară aparte, ci mărturisesc pur si simplu credinta Bisericii Ortodoxe: “Biserica este una. Această Biserică una si adevărată, care păstrează continuitatea vietii ecleziale, adică unitatea Traditiei este Ortodoxia. A admite că această Biserică una si adevărată nu există pe pămînt în stare pură ci că ar fi partial continută în diferite «ramuri», înseamnă… a nu avea credintă în Biserică si în Capul acesteia“.

Fără ostentatie, călugării athoniti tin ca această convingere să se înscrie în fapte. Nu pot aproba manifestări sau vorbe care ar implica o recunoastere practică a “teoriei ramurilor”. Unitatea crestinilor, care le e la fel de pretioasă ca oricărui alt crestin, nu poate fi împlinită decît prin alăturarea neortodocsilor la întregul si plinătatea credintei apostolice. Ea n-ar putea fi rodul unor compromisuri si eforturi născute dintr-o aspiratie omenească si firească la unitate a unor oameni care nu dau două parale pe învătătura încredintată Bisericii.

În materie de ecumenism, ca si în viata duhovnicească, atitudinea Athosului este alcătuită din luciditate si discernămînt.

Traditia spirituală a Muntelui Athos este în esenta ei identică cu cea în care trăiau Părintii si, în particular, toti vechii călugări din Apus, într-o perioadă în care schismele si divizările nu distruseseră încă unitatea spirituală a Europei. Drept pentru care, redăm în cele ce urmează textul scrisorii Părintilor athoniti referitoare la Documentul de la Balamand, ca pe un răspuns patristic la o problemă contemporană de o mare importantă:

HOMEOPATIA între magie şi Ortodoxie

de Parintele Damaschin Grigoriatul, Sfânta Mănăstire Grigoriu, Sfântul Munte Athos
după www.sihastru.net

Cuvânt înainte

Homeopatia, una dintre metodele alternative de tratament din ziua de astazi provoaca confuzii între credinciosii crestini. Aceasta pentru ca multi apeleaza la ea fara sa cunoasca clar despre ce este vorba. Astfel, exista marele pericol ca homeopatia sa aiba rolul unui “pod” care o sa conduca pe multi crestini nestiutori la religiile orientale, pentru ca aceste religii orientale sunt baza tuturor metodelor alternative de tratament.

Homeopatia nu face parte dintr-o specializare medicala

În primul rând, când vorbim despre homeopatie trebuie clarificat ca homeopatia nu face parte dintr-o specializare medicala, asa cum este chirurgia ginecologia etc., pentru ca, dupa cum spun si homeopatii însisi dar si legislatiile sanatatii din toate statele dezvoltate, homeopatia nu este oficial recunoscuta ca specializare universitara. Homeopatia este un sistem de tratare în totalitate care are la baza privirea integrala asupra lumii si omului. Fondatorul ei, Samuel Hahnemann, medic german, în cartea, sa principala “Organon artei vindecarii”, sustine urmatoarea teorie: “Marea varietate a puterii se afla ascunsa chiar în plante, ale caror caracteristici exterioare le cunoastem de multa vreme, dar sufletele lor, caracterisicile lor interioare si orice element dumnzeiesc au ele, pe acestea toate înca nu le-am perceput”.

Aceasta existenta a elementului dumnezeiesc este dezvaluita si de catre un urmas al lui Hahnemann, James Tyler Kent, care scrie ca: “…energia însasi nu este energie, ci o substanta dinamica … exista un Dumnezeu Suprem care este alcatuit din substanta si este o substanta uniforma. Toate provin, curg de la El, toate de la cel supe­rior si pana la ultimul corp material fiind legate în acest mod. Bineînteles, daca exista separare si curgere continua de la primul pîna la ultimul, ultimele o sa înceteze sa existe”.

Cuvioşi athoniţi

VEDERE DUHOVNICEASCĂ, de un isihast anonim

Prefaţă
Vedenie preadulce a scriitorului despre această carte, dacă a fost scrisă cu Harul lui Dumnezeu

Cuvântul întâi
Despre rugăciunea mintii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.

Cuvântul al doilea
Despre trebuinţa de a găsi un adevărat lucrător al rugăciunii minţii, de la care să învăţăm felurile şi semnele acestei rugăciuni, şi despre aceea că cel care are neîncetat rugăciunea înlăuntrul său şi o lucrează din adâncul inimii, cu multă evlavie şi atenţie, înţelege uneori din anumite semne duhovniceşti că sufletul lui se împărtăşeşte în chip nevăzut cu Iisus Cel chemat cu stăruinţă. Încă şi despre rodul acestei rugăciuni.

Contribuiţi cât de puţin la reîntărirea vieţii monahale din Schitul Lacu!

Mica peninsulă din Marea Egee - Muntele Athos - poate fi numită pe drept cuvânt şcoala cea mai înaltă a Ortodoxiei, şcoală de trăire şi simţire patristică, şcoală de sfinţenie fără egal în lume, de cultură şi artă unică în creştinism, care a creat şi a conservat până astăzi, într-un mod conştient, inestimabile valori spirituale.

Muntele Athos este învăluit în mister şi legendă. În tradiţie se spune că înainte de Hristos, existau în jurul vârfului Athon, cinci cetăţi antice greceşti, ale căror ruine încă se mai văd. Pe vârful cel mai înalt al muntelui se afla statuia zeului Apollon - zeul soarelui. După înalţarea Domnului la cer şi pogorârea Sfântului Duh, spune tradiţia că a ajuns până aici Maica Domnului cu corabia, împreună cu Sfântul Apostol Ioan, pentru a vesti Evanghelia mântuirii. Atunci zeul Apollon a strigat: “Nu pot rabda apropierea Maicii Domnului celui adevarat!”, şi îndată s-a prăbuşit în mare. Poporul ieşind înaintea Preasfintei Fecioare, a crezut în Hristos şi s-a botezat.

Lista principalelor schituri

* Kafsokalyvia
* Lakkoskete (Lacu, Sfântul Dumitru - Românesc)
* Schitul Nou (Neaskiti)
* Schitul Prodromos (Prodromu, Sfântul Ioan Botezătorul - Românesc)
* Provata
* Schitul Sfânta Ana
* Schitul Sfântului Vasile
* Schitul Mănăstirii Iviron
* Schitul Mănăstirii Cutlumuş
* Schitul Pantokratoros
* Schitul Mănăstirii Vatopedu
* Schitul Xenofont
* Schitul Sfântului Andrei, cunoscut şi ca Saray (Σαράι)

Călugăr în rugăciune pe vârful Sfântului Munte Athos

© Zbigniew Kosc

Cuvinte de la Athos

de Părintele Arhimandrit Theofil Pârâianu, la Mânăstirea Brâncoveanu, 5 iunie 1996. Publicat în Revista electronică Viaţa Creştină nr. 7-9/1996

Astăzi se face pomenirea Sfântului Atanasie, cel care a întemeiat Lavra din Sfântul Munte, prima mânăstire din Muntele Athos.

Orice mânăstire este ceva deosebit fată de lumea aceasta, dar Sfântul Munte are ceva deosebit si fată de celelalte mânăstiri. Unii dintre călugări se gândesc mereu cum ar fi să ajungă ei în Sfântul Munte, să trăiască acolo. Este un gând bun, desi nu s-ar putea zice că dacă ai ajuns la Sfântul Munte, gata, ai ajuns în cer. Tot oameni sunt si la Sfântul Munte. L-am întrebat odată pe un părinte de acolo, părintele Dometie Trihenea, când a fost la noi la mânăstire: „Părinte, cum sunt părintii de la Sfântul Munte?” Si a zis: „Să nu-ti închipui că la Sfântul Munte sunt oameni veniti din cer pe pământ! Sunt oameni de pe pământ… care doresc să ajungă în cer!” Bineînteles, dacă sunt oameni de pe pământ, înseamnă că si acolo sunt lucruri care tin de pământul acesta. Sunt si acolo oameni doritori de avere, desi s-au făgăduit la sărăcie, sunt si acolo oameni doritori de mărire, desi s-au făgăduit la smerenie; sunt si acolo oameni doritori de plăcere, desi s-au făgăduit să renunte la plăcerile veacului acestuia; si acolo, fiind oameni, se ceartă unii cu altii, desi ar trebui să caute pacea cu toată lumea, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (Evrei 12, 14).

Sunt însă si unele înlesniri, care nu se află în altă parte. De pildă, faptul că acolo, fiind mânăstiri de bărbati, nu intră femeile. Femeile nu au voie să intre în Sfântul Munte nu pentru că ar fi inferioare, că ar fi nevrednice sau că ar fi căzute din darul lui Dumnezeu, ci ca să nu fie prilej de ispită. Părintii de la Sfântul Munte si-au dat seama că femeia poate fi o primejdie si au hotărât ca acolo să nu ajungă nici o femeie. Si în România, la Mânăstirea Frăsinei, este rânduială ca la Sfântul Munte, nu intră femeile.

O istorie în date a Sfîntului Munte Athos

885 – Decret emis de împaratul Vasilie I Macedoneanul (867 – 886), prin care, în mod oficial, Muntele Athos este declarat „loc al calugarilor”, monahii fiind scutiti de plata oricaror taxe catre stat.

922 – Mihai Maleinos ctitoreste Manastirea Kymina pe muntele omonim din regiunea Bitiniei. Este manastirea unde a fost tuns în monahism Sfîntul Atanasie, întemeietorul primei manastiri din Muntele Athos.

963 – Sfîntul Atanasie construieste Manastirea Marea Lavra din Athos, eveniment care va deschide posibilitatea organizarii vietii monahale înfloritoare din Peninsula Calcidica.

970 / 972 – Eutimie, staretul manastirii studite din Constantinopol, compune, la îndemnul împaratului Ioan Tzimiskes (969 – 976), primul „Typikon” (o carte de guvernare, cu regulile organizatorice si administrative ale Muntelui Athos). Potrivit acestui document, în Athos erau îngaduite ambele forme de viata monahala: idioritmic (de sine) si chinovial (de obste); fiecare manastire era condusa de catre un egumen, ajutat de mai multi proistosi; staretii tuturor manastirilor, întruniti într-un areopag monahal conduceau toate asezamintele monahale. Acestia se întruneau o data pe an în capitala Athosului – Karyes. în fruntea areopagului se afla protosul numit de împarat si hirotonit de patriarhul Constantinopolului.

Încercările Vaticanului de a dezorganiza viaţa ortodoxă din Sf. Munte Athos

Istoria Vaticanului este plină de încercările emisarilor acestui „stat religios” de a subjuga Biserica Ortodoxă intereselor temporale ale papilor, de a fărâmiţa unitatea sa de credinţă şi de a-i dezorganiza viaţa sa duhovnicească. Mascându-şi intenţiile sale, foarte adeseori, sub aşa numitele „încercări de unire cu Roma”, folosind diversiunea religioasă, corupţia, şantajul şi frauda istorică, Vaticanul a devenit notoriu în istoria Bisericii Ortodoxe. El este cel mai declarat duşman al paşnicei Biserici Ortodoxe, un adevărat lup, ascuns sub pielea de oaie a făţarniciei „intereselor superioare ale religiei creştine”. Aceste „interese superioare” impun papei de la Roma şi cardinalilor săi o politică sălbatică de învrăjbire a confesiunilor întreolaltă, o politică de supremaţie religioasă a Vaticanului asupra celorlalte Biserici creştine şi de îngenunchiere a tuturor credincioşilor creştini din lume la picioarele tronului pontifului întreit încoronat din Roma.

Oriunde viaţa ortodoxă a înflorit şi s-a dezvoltat mai paşnic şi frumos, Vaticanul a intevenit cu actiunea sa nefasta de învrăjbire şi siluire a constiintelor. Emisarii Vaticanului sunt întîlniti, astfel, pretutindeni, insinuîndu-se cu fel de fel de manopere. Pescuitori în apa turbure si profitori abili ai oricaror împrejurări, iezuiţii îşi desfăşoară întreaga gamă a diplomaţiei lor secrete, spre a împărţi şi a stăpâni diferitele comunităţi religioase ortodoxe din Răsărit.

Sf. Munte Athos a fost, de aceea, una dintre cele mai importante comunitati religioase ortodoxe, în spre care s-a îndreptat atentia Vaticanului. Impresionantul numar de calugari ortodosi care se nevoiau pe acest munte, traind dupa asprele reguli monahale, frumosul buchet de alese virtuti, care odrasleau pe coastele stîncoase si sterpe athonitice, cum si cununa minunata de manastiri, zidite lînga cer, au desteptat gelozia Vaticanului, care a simtit ca aici, la Sf. Munte Athos, este unul dintre centrele vitale ale Biserici Ortodoxe.

Ajutaţi la construcţia unui paraclis (biserică) la Schitul românesc Lacu din Sfântul Munte Athos

Sfantul Munte Athos este fortareata duhovniceasca a Ortodoxiei, in care convietuiesc de veacuri monahi din toate tarile ortodoxe, drept simbol al unitatii si universalitatii credintei ortodoxe. Prezenta romaneasca a fost intotdeauna numeroasa in aceste locuri sfinte, iar dupa caderea Constantinopolului (1453), capitala imperiului Bizantin, Tarile Romane au preluat prerogativele de protector al locurilor sfinte din Tara Sfanta, Muntele Sinai si Muntele Athos. In acest sens, domnitorii si boierii romani au rezidit si refacut cladirile si au inzestrat cu odoare sfinte manastirile ortodoxe care s-au aflat sub stapanirea turceasca mai bine de 400 de ani. Astfel, pe langa numeroase danii romanesti facute pentru Muntele Athos, a existat intotdeauna aici si un mare numar de calugari romani, care au avut propriile lor chilii si schituri, unde slubele sfinte s-au savarsit intotdeauna in limba romana si unde monahii romani s-au rugat fierbinte pentru tara si poporul lor. In Sfantul Munte Athos s-a creat un adevarat focar de cultura si duhovnicie, din care s-a hranit veacuri de-a randul poporul roman prin manuscrisele care erau aduse de aici in Romania si prin marile personalitati duhovnicesti romanesti care s-au format in acest loc sfant, dintre care amintim doar pe Paisie Velicicovski si Calinic de la Cernica. Acesta din urma a vietuit la "Schitul Lacu" mai bine de un an de zile.

Interviu cu Arhim. Petroniu Tanase, stareţul Schitului românesc Prodromu

“Majoritatea nu trebuie sa renunte la specificul ei”

- Parinte Staret, exista un curent de modernizare la Sfantul Munte Athos?

- Luxul, facilitatile tehnice nu se potrivesc cu spiritul manastiresc. Unele lacasuri primesc fonduri de la Uniunea Europeana, dar confortul nu este facut pentru duh, ci pentru trup. Prin navala lumescului, trairea athonita se dilueaza. Monahismul a fugit din lume, s-a izolat; dar duhul lumesc vine peste manastiri. Daca ele accepta duhul lumesc, isi pierd ratiunea de a exista si capata o falsa ratiune. Lumea in care traim acorda importanta numai pantecelui. Ca si cum omul ar fi numai trup. Sufletul nu pare sa mai fie important. Confortul si rasfatul sunt numai pentru trup. M-am uitat si eu in proiectul de constitutie al Uniunii Europene. Acolo nu se vorbeste nimic de Dumnezeu si de crestinism.

- Desi Europa este o creatie a crestinismului.

- Toate tarile europene sunt crestine. Sigur, exista evrei si vor exista si musulmani in cadrul uniunii, dar asta nu inseamna ca majoritatea trebuie sa renunte la specificul ei.

- Sunt mari presiunile pentru a deschide Muntele Athos si femeilor?

- Da, dar noi ne vedem de treaba. Nici vorba sa acceptam asa ceva. E gresit sa se creada ca Biserica e inapoiata, retrograda, ca s-au schimbat vremurile si ca trebuie si ea sa se modernizeze. Biserica este traditionalista tocmai pentru ca are niste valori de aparat. Nu e vorba de inchistare, ci de consecventa in sfintele randuieli.

Despre dreapta socotinţă

dialog cu Ieroschimonah Stefan - Schitul “Sf. Dimitrie” - Lacu, Muntele Athos
după Creştin Ortodox

Parinte, pentru inceput va rugam sa ne dati o definitie a dreptei socotinte.

Dreapta socotinta este cumpana care mentine echilibrul, timona care te pastreaza pe cale, fara abatere in dreapta sau in stanga.

Cum se poate ajunge la dreapta socotinta? Care este tinta si care sunt roadele ei?

In viata duhovniceasca avem absoluta nevoie de un duhovnic, un om care sa aiba aceasta virtute a dreptei socotinte si care sa ne povatuiasca. Si nu numai la inceputul vietii duhovnicesti, dar si la mijloc si spre sfarsit. Deci toata viata. Mai mult la inceput e nevoie insa sa ne calauzeasca, sa ne lumineze, sa ne formeze ca oameni duhovnicesti.

Icoana Esfagmeni (”Înjunghiata”) din Mănăstirea Vatopedu

Icoana facatoare de minuni Esfagmeni (”Injunghiata”) dateaza din secolul al XIV-lea si se afla in pronaosul paraclisului Sfantului Dumitru, din Biserica cea Mare a Manastirii Vatopedi, de pe Sfantul Munte Athos. Istorisirea despre aceasta icoana se afla intr-un manuscris din secolul al XVII-lea, intitulat “Proschinitar al Manastirii Vatopedi”, la capitolul “Despre Sfanta Icoana si minunea sa uimitoare”.

Un ierodiacon care se ingrijea pe atunci de biserica, intr-una din zile fiind ostenit dupa o priveghere de toata noaptea, dupa ce-si termina ascultarea, merse la trapezar si ii ceru putina paine, spre a-si potoli foamea, care il chinuia grozav. Acesta, manios pentru cererea nepotrivita, caci nu era vremea mesei, il alunga, ocarandu-l ca pe un nesatios si rob al pantecelui. Atunci, ierodiaconul se manie la randul lui si, neputandu-si face singur dreptate, s-a intors furios in biserica, tinand un cutit in mana si spunand: “In desert ma obosesc slujind si ostenindu-ma in fiecare zi ca sa ingrijesc biserica aceasta, caci nici macar putina paine nu-mi dai, spre a-mi potoli foamea”. Si, impins de diavol, veni in fata icoanei Maicii Domnului si, ridicand cutitul cu mana nelegiuita si plina de cutezanta, lovi in obrazul drept, aproape de ochi, al Maicii din icoana. “Si indata, prin minunile ei, Prealaudata Stapana, se deschise rana si tasni ca dintr-un trup viu, sange din belsug.”

Mic dicţionar ortodox

A

Abjur = (a abjura, lat. abjuro,-are) - a renega, a renunta in mod public, uneori sub juramant, la o credinta; abjurare, renegare a unor convingeri. v. şi Apostazie.

Absidă = incapere semicirculara, formand partea terminala a unei sali dreptunghiulare; aceasta era, in vechime, forma de constructie a unei sali de intruniri publice si, mai tarziu, si prima forma de constructie a bazilicilor crestine. In spatiul semicircular era inaltata o tribuna, unde stateau oratorii sau judecatorii, cand sala servea activitatii magistratilor. In bisericile creştine, in acest spatiu a fost asezat altarul. Astazi, bisericile ortodoxe construite in stil bizantin au trei abside: una este absida altarului, iar celelalte doua formeaza cele doua sanuri laterale ale bisericii dinspre nord si sud, cu care se termina naosul la rasarit, formand cu absida altarului o trefla. Absida altarului s-a despartit, cu timpul, de restul bisericii printr-un mic grilaj de lemn, piatra, metal care inaltandu-se, mai tarziu, a devenit catapeteasma de azi.

Acatist = cântare (în timpul căreia se stă în picioare) închinată unui sfânt.

Acatistier = cuprinde diferite acatiste (imnuri de lauda si preamarire) ale sfintilor aflati in calendar.

Adorare = expresie religioasa de cinstire si slavire a lui Dumnezeu sub forma ritualului cultic, cea mai inalta cinstire care se poate da unei fiinte. Adorarea sau latria este in Biserica crestina cultul adus lui Dumnezeu, cultul cel mai inalt, adica slujire, supunerea neconditionata si fara rezerva fata de Stapanul absolut; cinstirea lui Dumnezeu cat si a sfintilor se exprima in general prin aceleasi forme externe, dar din punct de vedere dogmatic este o deosebire esentiala intre cultul pe care il dam lui Dumnezeu si cultul pe care il dam ingerilor, sfintilor, moastelor si icoanelor. In limbajul teologic se folosesc termeni deosebiti pentru a diferentia cultul: cultul lui Dumnezeu e numit, de obicei, cult de latrie sau de adorare, iar cel adus sfintilor, cult de dulie, de venerare sau de cinstire; Sfintei Fecioare Maria i se aduce o cinstire deosebita numita hiperdulie, adica supravenerare sau preacinstire, Sf. Fecioara fiind mai presus decat toti sfintii in vrednicie. Latria sau adorarea este deci cultul suprem sau propriu-zis, caci pe Dumnezeu il cinstim pentru El insusi, pentru maretia si perfectiunea Lui, pentru ca El este Creatorul si Provindentiatorul, Stapanul si Parintele nostru. Dulia sau venerarea este un cult dependent de cel suprem, deci subordonat si relativ. Pe sfinti ii veneram nu pentru ei insisi (caci si ei sunt fiinte create), ci veneram intr-insii darurile supranaturale pe care le-au primit de la Dumnezeu pentru vrednicia vietii lor: „Cinstea ce li se da sfintilor se indreapta si trece la marirea lui Dumnezeu, Caruia sfintii I-au placut prin credinta si viata imbunatatita ce au avut” (Marturisirea Ortodoxa, Bucuresti,1889, p. 177-178). Cultul sfintilor se refera direct sau indirect la Dumnezeu insusi: „Cinstim pe sfintii Tai, care sunt chipul si asemanarea Ta; iar pe ei cinstindu-i, pe Tine Te cinstim si Te marim, ca pe chipul cel dintai…” (Molitfelnic, 1965, p. 480). Dumnezeu ramane obiectul si telul adevarat si ultim al cultului nostru, orice forma ar imbraca acest cult, in aparenta, caci: „Cel care cinsteste pe mucenic, cinsteste pe Dumnezeu, pentru Care mucenicul a suferit mucenicia. Cel care se inchina apostolului lui Hristos se inchina Celui care l-a trimis pe apostol. Cel care se prosterna in fata Maicii lui Dumnezeu este evident ca aduce cinstea Fiului ei, caci nu este alt Dumnezeu decat Unul singur, Cel cunoscut si sdorat in Treime” (cit. la Sf. Ioan Damaschin, din Leontie, episc. de Milan, in „Tratat despre Sfintele icoane”, trad. D. Fecioru, Bucuresti, 1937, p. 55-56).

Agnosticism = doctrina filozofica din antichitatea greaca, dupa care ratiunea nu e capabila a cunoaste si infatisa pe Dumnezeu.

Ajun = (lat. adjunare = a ajuna, a tine post negru) - ajun se numeste ziua dinaintea unui eveniment, a unei sarbatori (in ajunul nuntii, in ajunul Bobotezei etc.). Ajunare, a ajuna inseamna a posti post negru, fara a manca nimic toata ziua (ex. vinerea si in ajunul Bobotezei), iar seara, numai legume fierte, fara grasime). Mos Ajun este ajunul Craciunului, cand se posteste si incep colindele. Ajunarea, ca orice post, va fi insotita de rugaciuni si fapte bune.

Alfa şi Omega = prima si ultima litera din alfabetul grec; intrate in iconografia ortodoxa, au devenit simbolul „Inceputului” si „Sfarsitului”, adica simbolul lui Dumnezeu (Apocalipsa, cap. 1); aceste litere sunt adesea inscrise pe crucea lui Hristos.

Aliluia = Lăudaţi pe Domnul!

Aliturgic = fara liturghie; aliturgice sunt zilele cand, dupa tradilia veche a Bisericii, nu se savarseste Sf. Liturghie, nici chiar in manastiri. Aceste zile sunt: Vinerea Patimilor, cand Iisus a fost ratignit si ingropat (in popor se mai numeste si Vinerea Seaca); luni si marti din prima saptamana a Postului Pastilor; miercuri si vineri din Saptamana Branzei (ultima saptamana pana la lasatul secului de Pasti); vinerea dinaintea Craciunului si a Bobotezei, cand aceste praznice cad duminica sau lunea si atunci se fac numai slujbele Ceasurilor si Vecernia. In zilele aliturgice se posteste cu ajunare deplina.

Amin = Aşa să fie! (Aşa este!).

Scrisoare athonita

Monahii athoniţi îşi exprimă profunda lor nelinişte într-o scrisoare deschisă adresată Comunităţii Muntelui Athos (Chinotita). Luând act de cele ce au loc de mulţi ani încoace în dauna Sfintei Ortodoxii, ei întreabă dacă vor fi luate măsurile necesare, îndeamnă la organizarea unei Sinaxe pan-monahale pentru condamnarea ereziilor papismului şi ecumenismului şi cheamă la încetarea pomenirii patriarhului Constantinopolului (in foto, alaturi de PF Teoctist al BOR) şi a tuturor episcopilor care-l încuviinţează pe Patriarh sau rămân tăcuţi, oriunde s-ar afla. Iată în cele ce urmează textul integral al acestei foarte importante scrisori:

VEDERE DUHOVNICEASCĂ - Capitolul 2

Cuvântul al doilea

Despre trebuinţa de a găsi un adevărat lucrător al rugăciunii minţii, de la care să învăţăm felurile şi semnele acestei rugăciuni, şi despre aceea că cel care are neîncetat rugăciunea înlăuntrul său şi o lucrează din adâncul inimii, cu multă evlavie şi atenţie, înţelege uneori din anumite semne duhovniceşti că sufletul lui se împărtăşeşte în chip nevăzut cu Iisus Cel chemat cu stăruinţă. Încă şi despre rodul acestei rugăciuni.

Binecuvintează, părinte!

Pentru ca să se elibereze omul de patimi şi să le dezrădăcineze din inima lui este nevoie să dobândească în inimă rugăciunea minţii. Deoarece, dacă nu va locui rugăciunea minţii în acel loc de unde izvorăsc patimile, acestea nu pot fi îndepărtate.

Iar dacă nu sunt îndepărtate de la om patimile, nu pleacă de la acesta nici demonii. Deoarece demonii au obiceiul de a se aduna acolo unde sunt patimi, precum se adună şi muştele acolo unde este vreo rană urâtă şi rău mirositoare. Şi precum ciorile şi celelalte păsări carnivore, acolo unde văd sau simt vreun miros urât de animal mort, se adună de unde ar fi şi îl mănâncă, tot aşa şi demonii, acolo unde văd vreun om trupesc şi robit de patimi, îşi fac cuib şi nu se lasă până nu mănâncă pe dinăuntru trupul acela carnal cu plăcerile cele de ruşine. De aceea spunea şi proorocul: “Când se vor apropia de mine cei ce îmi fac rău, ca să mănânce trupul meu” (Psalm 26, 3). Dar pentru ca să se elibereze cineva de patimi, aşa cum s-a spus mai înainte, este nevoie să dobândească rugăciunea minţii în inima sa.

Şi iarăşi, pentru a dobândi cineva în inima sa rugăciunea minţii, lucru necesar este să roage pe Dumnezeu pentru aceasta de multe ori cu smerenie, chinuindu-şi trupul său cu postul, cu metaniile şi cu alte osteneli trupesti, pentru ca Dumnezeu să se milostivească văzând ostenelile sale si să-i arate un îndrumător nerătăcit, care lucrează această rugăciune a mintii si a inimii nestiut de nimeni, de la care să o învete si el cu precizie. Iar dacă nu se găseste un astfel de îndrumător în locul acela, să roage pe Dumnezeu să facă El ce stie pentru aceasta. Adică să-i arate Dumnezeu ce trebuie să facă. Dacă află un astfel de lucrător al rugăciunii si învată de la acesta, dar totusi nu poate să o înteleagă întru-totul, atunci, spun, să-l roage pentru această rugăciune a mintii pe Dumnezeu să-l îndrume prin vreun alt semn cum să o lucreze si cum să o dobândească.

Încet şi greu, pe Muntele Athos monahismul românesc reînvie

Încet şi greu, pe Muntele Athos monahismul românesc reînvie

Ca orice calugar athonit, parintele Varsanufie e smerit. Nu vrea sa i se pomeneasca numele si nici sa i se dea poza in ziar. Daca a acceptat sa vorbeasca cu noi, asta s-a intamplat ca un prinos de multumire pentru cititorii revistei noastre, care din putinul lor au ajutat Schitul Lacu sa porneasca lucrarile de consolidare a bisericii si chiliilor. Desi am mai scris despre Sfantul Munte, parintele Varsanufie ne convinge ca Tara sfintilor monahi este un subiect inepuizabil - imparatie a rugaciunii fara de sfarsit si a sperantei in mantuire

“Pe Athos, nu au ce cauta caldiceii. Ori lupti, ori renunti si pleci”

- Parinte Varsanufie, cum ati ajuns sa vietuiti in Sfantul Munte Athos? De unde anume a inceput urcusul dvs. athonit?

- Totul a inceput din Maramuresul meu natal, unde am descoperit apropierea de Dumnezeu. Adevaratul inceput il constituie, insa, Manastirea Crasna, un spatiu puternic spiritualizat, haruit meditatiei. Discreta si smerita, Crasna a devenit o manastire a celor insetati de cunoastere si nu intamplator de aici au plecat numerosi episcopi (Teofan, Teodosie, Galaction), doctori in teologie, si multime de stareti vestiti. Am invatat multe la Crasna si, dupa 1990, am dat curs imboldului launtric, plecand in Tara Sfanta, unde am petrecut doi ani in Hozev, pe locurile Sfantului Ion Iacob. Decizia de a ajunge in Athos a venit dupa moartea staretului de la Manastirea Hozev.

Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.

de un aghiorit necunoscut si deznădăjduit

Cuvăntul întăi

Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.

Binecuvintează, părinte!

Domnul nostru Iisus Hristos spune în sfânta şi dumnezeiasca Sa Evanghelie: „Cel care crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui“. Oricine doreşte, aşadar, să iasă din inima lui ca dintr-un izvor nesecat această apă vie a Sfântului Duh, să se nevoiască să dobândească în inima sa rugăciunea minţii şi a inimii, adică aceasta: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“, pe care să o spună o dată cu fiecare respiraţie. Cel care doreşte să aibă totdeauna în inima sa această rugăciune să asculte mai întâi despre pregătirea de care este nevoie înainte de a o spune, apoi să asculte şi felul în care trebuie să o spună.

Deoarece împăratul ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, curat fiind si mai presus decât orice curătenie, nu intră la întâmplare în inima murdară, nesocotită şi nepregătită, pentru că se spune: „În inima nesocotită Dumnezeu nu va intra, iar de va intra, grabnic va ieşi“. Ci intră în inima socotită, pregătită şi curată. Ascultaţi pe proorocul David, care zice despre această pregătire a inimii astfel: „S-a pregătit inima mea“, apoi “Voi slăvi şi voi cânta în slava mea”, ceea ce arată că mai întâi trebuie să ne pregătim inima curată pentru primirea lui Hristos şi, după ce îl primim în inimă pe Hristos, putem să spunem rugăciunea şi să o avem fără încetare în inima noastră, bucurându-ne şi veselindu-ne, după cum spune Apostolul: „Strigând si cântând în inima noastră Domnului“.

Iar pregătirea inimii este aceasta: postul permanent, chinuirea şi ostenirea fără măsură a trupului, umilirea excesivă. Pentru că, pe de o parte, postul neîncetat curăţeşte trupul postitorului de lucrarea şi de materia poftei celei rele, pe de altă parte ostenirea trupului mortifică zvâcnirile necuviincioase ale cărnii, iar umilirea exagerată aduce rugăciunea şi devine, într-un anume fel, ca o prevestitoare a acesteia. Precum steaua de dimineaţă ne arată şi ne vesteşte că peste puţin timp va răsări soarele strălucitor, care odată răsărit va lumina cu razele sale lumea întreagă, tot aşa şi umilinţa binevesteste celui ce se pregăteşte vestea cea bună a mângâierii şi-i aduce la cunostinţă că din clipă în clipă rugăciunea va sosi în inima lui. Odată venită rugăciunea, aceasta va lumina sufletul şi inima şi mintea cu razele luminoase şi strălucitoare, care izvorâsc în chip sensibil din numele lui Hristos.

Iar dacă mintea este luminată, atunci omul distinge ceea ce este folositor pentru suflet de ceea ce este vătămător. Şi precum cel care merge noaptea având cu sine o lumină vede drumul şi nu rătăceşte, tot aşa şi cel care îşi luminează mintea cu lumina adevărată a lui Hristos distinge drumul adevărat şi drept care-l duce la Hristos de drumul cel amăgitor şi rătăcitor care-l duce la pieire şi la diavol.

Monahismul athonit astazi

- interviu cu parintele ieromonah Macarie Simonopetridis - de Iulian Nistea, dupa nistea.com

Iulian Nistea: Părinte Macarie, înainte de a vorbi despre monahismul athonit de astăzi, vă propun să prezentati, în rezumat, monahismul athonit «clasic», asa cum a fost el trăit timp de o mie de ani în acest Sfânt Munte, punctând si raportul dintre mănăstire si schit la Muntele Athos, pentru că, asa după cum mi-ati spus, exact în acest punct stă cheia întelegerii noii sinteze monastice athonite de astăzi.

Părintele Macarie: Dacă acest raport între viata cenobitică clasică si traditia eremitică este un aspect particular al vietii în Muntele Athos astăzi, trebuie spus că e o istorie lungă, si poate toată istoria Sfântului Munte se orientează în jurul acestor doi poli.

După cum stiti, la începuturile istoriei Sfântului Munte (avem putine informatii asupra originilor monahismului athonit, însă tinând cont de cele ce stim) primii monahi care au vietuit aici - înainte de venirea Sfântului Atanasie si de întemeierea monahismului cenobitic - erau eremiti care trăiau într-o formă mai mult sau mai putin organizată. Stim însă că în epoca Sfântului Atanasie existau deja mănăstiri organizate, cu o anumită organizare centrală: un protos la Karies, o biserică centrală, o organizare a Synaxei - toate aceste lucruri existau deja înaintea Sfântului Atanasie. Deci aceasta înseamnă că exista un monahism nu doar cu eremiti dispersati, ci si cu mănăstiri, care nu erau mari mănăstiri imperiale, ca cea întemeiată de Sfântul Atanasie, însă deja era vorba de mănăstiri organizate. Exista mai ales, în exteriorul Muntelui Athos, o mare si foarte veche mănăstire care avea proprietăti în Muntele Athos, si aceasta a creat dificultăti si tensiuni - cum ne arată arhivele pe care le detinem.

Jurnal Athonit sau Initierea Domnului

Avertisment:
Stiu că acest jurnal
(ca orice jurnal)
se va opri brusc.

 

de Iulian Nistea, de pe site-ul nistea.com

Miercuri, 8 Aprilie 1998 – Bucuresti

Dimineata, cu jumătate de nădejde si cu un rucsac plin de semnificanti (anii care n-am mai urcat pe munte îmi rup salele), la Consulat: o, minune! – grecii ăstia-s mai putin mincinosi decât am fost eu persuadat să cred. Totusi, totusi: nu mai departe decât mâine, le Tesalonic, Al. (Cel necunoscut si firesc – gazda noastră de o noapte, jumătate român, jumătate grec. Grec după tată. De fapt, ne va mărturisi, la insistentele Flăcăului, că el se simte întreg grec si întreg român – desi românii îi spun “Grecule!”, iar grecii îi spun “Românule!”), Al., deci, cu tristete spunea că cea mai semnificativă, mai clară trăsătură comună a grecilor de astăzi e minciuna. “Au devenit toti niste mincinosi. Toti mint pe rupte.” Si era trist, si visa la grecii de altădată…

Totusi, îmi dau viza (adevărul e că erau decis să le spun că stau acolo cu rucsacul în spate, în fata Consulatului – că n-am venit de-acasă cu rucsacul ca să mă-ntorc înapoi), iar Dumitru cel Rău, bietul, jalnicul cerber român de la Consulat e, ar zice cineva, suspect de amabil.

Pe autocar ne distrăm, cu Părintele A. – râsu-plânsu: eu chiar mă nelinistesc –, la gândul că ajungem în vama grecilor înainte de miezul noptii.

Am cerut viza din 9 Aprilie…

Trecem Dunărea cu un soi de slep de secol XIX: 3 ore. Manevre neverosimile, ca pe Mississippi.

La bulgari soselele (poti să nu vorbesti de soselele în care e banii populatiei?) sunt mai bune si mai prostituate – dar pustii (în mijlocul săptămânii): nu au bani de benzină. Din zece în zece minute mai vezi câte o camionetă sau câte un tir. La un popas, cu vad, frigidere Coca-Cola goale. Bem apă de izvor bulgăresc.

Joi, 9 Aprilie 1998 – Tesalonic
Noroace si umblături de la Domnul Dumnezeu. Dumnezeul intempestiv si Dumnezeul care te răbdureste. Dumnezeu e si Zeul locului ăstuia, asa cum e el, si al oamenilor locului ăstuia, asa cum sunt ei. S-a străduit o zi întreagă să mă convingă. Dragul de El: a reusit, către seară.

Ne vorbesc părinţii athoniţi Avva Dionisie de la Colciu şi Avva Iulian de la Prodromu

de Danion Vasile şi Marian Maricaru. Carte apărută în 2003 la Editura Bunavestire din Galaţi

CUPRINS
Micul Pateric de la Colciu
Din apoftegmele părintelui Dionisie Ignat
Ne vorbeşte părintele Dionisie de la Colciu
Ne vorbeşte părintele Iulian de la Prodromu
Gândurile unui pelerin la Sfântul Munte Athos

Fraţilor, păziţi dragostea, că dragostea este de la Dumnezeu.

părintele Dionisie de la Colciu

În loc de introducere

Micul Pateric de la Colciu

I. O noapte cu lună

Un binecunoscut scriitor al Bisericii Române, părintele Ioanichie Bălan, povesteşte despre pelerinajul său la Muntele Athos şi despre cuvioşii părinţi ai schitului Colciu: „De-a lungul istoriei, Muntele Athos a fost pentru întreaga lume o veritabilă citadelă a afirmării şi apărării credinţei ortodoxe. Pentru mai bine de o mie de ani, Athosul a fost cea mai înaltă şcoală a creşterii şi perfecţionării monahismului ortodox, fără egal în vreo altă ţară creştină. Athosul a dat Bisericii Ortodoxe sute de sfinţi, ierarhi remarcabili, asceţi, dascăli ai rugăciunii, monahi sfinţi, scriitori bisericeşti şi apologeţi ai dreptei credinţe şi ai Tradiţiei ortodoxe. Aici Dumnezeu este lăudat de mai bine de un mileniu, probabil mai mult decât oriunde altundeva pe pământ, iar rugăciunea este înălţată către Domnul în mai multe limbi, printre care şi română. În fiecare noapte, de la miezul nopţii până se crapă de ziuă, monahii athoniţi se roagă din tot sufletul lor şi slujesc Sfânta Liturghie în sute de biserici şi paraclise”.

Dorinţa de a cunoaşte mai de aproape Muntele Athos şi de a purta convorbiri duhovniceşti cu părinţii aghioriţi români ne-a îndemnat să pornim în pelerinaj spre acest munte binecuvântat şi sfânt.

După o oprire de două zile la Tesalonic, oraş încreştinat de Sfântul Apostol Pavel, traversăm peninsula Halkidiki şi de acolo, într-o mică ambarcaţiune, călătorim încă două ore pe Marea Egee înspre portul athonit Dafni. Iată-ne în ţara călugărilor ortodocşi din lumea întreagă! Iată-ne în ţara cea sfântă a Muntelui Athos! În port se află o mulţime de monahi şi pelerini care au venit din ţinuturi foarte îndepărtate. Preţ de alte două ore, urcăm un drum şerpuit şi ajungem la Karyes, capitala şi centrul spiritual şi administrativ al Muntelui, unde oprim pentru o noapte. Câţiva călugări români merg înaintea noastră. La miezul nopţii, în Munte, clopotele îi trezesc pe toţi pentru slujba Utreniei. O atmosferă nemaiîntâlnită de linişte, de tihnă şi sfinţenie ne înconjoară… „Muntele Athos, Sfântul Munte, al doilea rai de pe pământ”, spune un stih al Părinţilor aghioriţi.

A doua zi, un grup de monahi români ies în pelerinaj de-a lungul potecilor ascunse ale Athosului, înspre schiturile şi chiliile locuite de smeriţii monahi ce au venit din România. Ne îndreptăm spre chilia Sfântul Gheorghe - Colciu – un drum care ne ia patru ore de mers, până la asfinţit. Pentru început, rătăcim printr-o vale largă şi însorită, acoperită cu păduri, livezi de măslini şi viţă-de-vie. Aceasta este Kapsala. În vremurile de odinioară, aici se nevoiau sute de isihaşti, printre care şi mulţi români. Azi au rămas puţini. Chilii pustniceşti apar ici-colo pe pajişti şi în luminişuri de pădure. Datorită absenţei monahilor, unele sunt nelocuite şi într-o stare de neglijare. Altele sunt bine întreţinute, înconjurate de livezi de măslini şi lămâi şi pomi de grape – semn că unele sunt încă locuite, că în ele candela privegherii nu este stinsă şi că numele lui Dumnezeu este încă lăudat. La orizont pot fi văzute mănăstirile Pantocrator, Stavronikita, Iviron şi Filoteu, înălţându-şi turnurile spre cer, iar dedesubt, la poalele muntelui, se dezvăluie marea cea misterioasă.

În chilia Sfântul Gheorghe, deasupra golfului Colciu, locuiesc trei monahi români, sub îndrumarea ieroschimonahului Dionisie Ignat. Părinţii ni se înfăţişează având multă dragoste şi lacrimi în ochi. Ne închinăm în biserică, cântăm Domnului şi Maicii Sale – ocrotitoarea Sfântului Munte, ne dăm sărutarea de bun-venit şi rămânem aici peste noapte. O noapte cu lună, într-o tăcere inimaginabilă, ce trezeşte sufletul la rugăciune. Numai murmurul apei se aude slab jos, la poalele muntelui.

Un stat in stat

In Postul Pastelui, la Athos a plouat aproape zilnic - o ploaie neguroasa si rece, cum batranii nu-si mai amintesc sa fi fost in ultimii 40 de ani. Arar, prin spartura ingusta a norilor, ca pregustarea cu cele sfinte, tasnea maret si inca viscolit de zapada adevaratul munte. Spre poale, incepuse deja primavara.

Sunt momente ale anului cand aici traiesc, fara a se stingheri prin ceva, mai multe anotimpuri. Departe de imaginea noastra, usor naiva, a unui colt de stanca pe care se ingramadesc mai multe manastiri, Sfantul Munte este in realitate o peninsula lunga de 60 de kilometri, asezata pe trei trepte distincte: tarmul bantuit de mare, platoul muntos si, undeva in mijloc, varful Athos, ce masoara peste 2000 de metri - maret, patriarhal, greu accesibil.

Prima impresie, care te izbeste inca de pe puntea vasului care te duce la Athos, este amestecul de frumos si paragina. Asta intareste si mai mult sentimentul iesirii din timp. Prin voia ocrotitoare a lui Dumnezeu, la Athos, viata s-a oprit cu numaratoarea undeva prin mijlocul contorsionat de secol XV. Toate manastirile - fie ele grecesti sau romanesti - au ridicat ziduri medievale enorme, cu creneluri si firide pentru arcasi iscusiti, picioroange inaccesibile de piatra, porti masive de stejar intarit cu ghinturi metalice cat pumnul, barne groase de jumatate de metru.

Athosul este stat in stat, avand conducere si administratie proprie, capitala de sine statatoare la Kareia, steag si alte insemne ale autoritatii statale - vulturul bicefal pe fond galben. Fiecare tara ortodoxa isi are manastirea sa (Pantelimon pentru rusi, Zugravu pentru bulgari, Hilandaru pentru sarbi, Prodromu pentru romani), si nimeni, in afara patriarhului de la Constantinopol, nu are dreptul de a interveni in afacerile interne si in deciziile Sfantului Munte.

La Prodromu, cu bunul staret Petroniu, despre trecute glorii si prezente pustietati romanesti

Scopul principal al calatoriei mele pe Athos este schitul Prodromu, cel mai mare asezamant monahal romanesc. Inca de pe vapor scormonesc cu ochii creasta de piatra a muntelui, incercand sa zaresc vreun zid de biserica alba, mai apropiata de forma manastirilor de la noi. Sunt bucuros si emotionat totodata sa ajung intr-o tara straina unde exista viata ortodoxa romaneasca de peste 600 de ani. Dar pentru a ajunge acolo, pe varfurile abrupte de piatra, e nevoie de un mijloc de transport. Impreuna cu doi calugari romani pe care-i intalnesc pe vapor, parintele Calinic de la Prodromu si staretul Stefan de la schitul Lacu, intrebam in stanga si in dreapta pana ce gasim un pustnic grec, care ne va lasa cu masina in drum. Le spun conationalilor mei in doua cuvinte ce ma duce acolo si le cer lamuriri despre locul in care merg. Vesti proaste. Schitul Lacu este in reconstructie, dar nu sunt bani. Nu sunt nici calugari suficienti. “Ar fi bine ca Patriarhia Romana sa ne dea un semn ca nu ne-a uitat, sa faca demersurile necesare pentru a trimite calugari romani.”

Acostam la tarm si masina pustnicului grec demareaza. Dupa un drum care nu stiu cat a durat, dar pot spune exact peste cate mii de gropi am trecut, ne iese in cale o veritabila fortareata. Mandru, parintele Calinic imi spune ca acolo este Prodromu. Porti masive din lemn armate cu fier inchid zidurile. Maretia asezamantului romanesc este impresionanta. Fixez pentru eternitate in minte locul: varful Muntelui Athos, deasupra marii albastre. Si timpul: Postul Pastelui, in anul de gratie 1996 dupa Hristos…

„Flori din Grădina Maicii Domnului“ de Cuviosul Paisie Aghioritul

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh

Mult mă mustră conştiinţa pentru că nu mi-am făcut însemnări în amănunt despre virtuoşii părinţi, care au trăit acum, în ultimii ani, despre care mi-au povestit evlavioşii bătrâni pe vremea când eram monah începător; după cum, deopotrivă, şi în continuare, pentru marea mea nepăsare de a nu păstra, fie şi în memoria mea, acele fapte dumnezeieşti pe care le-au trăit acei bătrânei sfinţi şi pe care mi le-au povestit cu multă simplitate, ca să mă ajute duhovniceşte.

Părinţii acelei vremi aveau multă credinţă şi simplitate şi cei mai mulţi erau cu puţină carte, dar fiindcă aveau smerenie şi duh de nevoinţă, primeau mereu iluminarea dumnezeiască; pe când în vremea noastră, când s-au înmulţit cunoştinţele, din păcate, raţiunea a zdruncinat din temelii credinţa oamenilor şi a umplut sufletele de semne de întrebare şi de îndoieli. Aşadar, firesc este să ne lipsim şi de minuni, deoarece minunea se trăieşte şi nu se explică prin raţiune.

Duhul acesta foarte lumesc ce îl stăpâneşte pe omul contemporan, care şi-a întors toată străduinţa spre a trăi mai bine, cu mai mult confort şi mai puţină osteneală, din păcate a influenţat şi pe cei mai mulţi oameni duhovniceşti, care se străduiesc şi ei să se sfinţească cu mai puţină osteneală - lucru ce nu se poate niciodată, pentru că „Sfinţii au dat sânge şi au luat Duh“. Deşi ne bucurăm astăzi pentru această întoarcere mare spre Sfinţii Părinţi şi monahism şi admirăm pe tinerii vrednici ce se afierosesc cu totul acestora, în acelaşi timp însă ne şi doare, deoarece ne temem ca să nu vedem că tot acest material bun să nu găsească aluatul duhovnicesc potrivit, şi astfel această plămadă duhovnicească să nu crească, ci să ajungă ca pâinea necrescută.

MULŢUMIRE

dupa Sfaturi Ortodoxe

Aducem multumiri pe aceasta cale celor care au raspuns APELULUI nostru si dupa posibilitatile fiecaruia au contribuit pentru a putea continua lucrarile de reconstructie a chiliei “Sfântul Antonie cel Mare” de la asezamântul monahal românesc “Schitul Lacu”, cu hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, din Sfântul Munte Athos.

Stadiul lucrarilor inainte de APEL

Stadiul actual al lucrarilor

Femeile vor pe Muntele Athos

“Muntele Athos este un anacronism in cadrul Uniunii Europene. Interdictia privind accesul femeilor ar trebui ridicata” - declara Soula Panaretou

“Muntele Athos are o traditie de 1200 de ani. Acest statut trebuie pastrat pentru totdeauna” - sustine transant parintele Nikodimos

In Grecia se fac auzite unele voci care cer ca femeilor sa le fie permis accesul la Muntele Athos, teritoriu sacru al ortodoxiei, in suprafata de 336 de kilomteri patrati, situat pe bratul estic ce porneste din peninsula Chalcidica, in nord-estul tarii. In aceasta fortareata este interzisa din secolul al XI-lea patrunderea “femeilor si chiar a animalelor femele” - informeaza Rompres. “Muntele Athos este un anacronism in cadrul Uniunii Europene. Interdictia privind accesul femeilor ar trebui ridicat” - declara pentru agentiile de presa straine Soula Panaretou, responsabila a Syn, un mic partid de stanga, foarte progresist in ceea ce priveste problemele religioase, hiper-sensibile in Grecia. Republica monastica administrata de catre o Sfanta comunitate, formata din 20 de manastiri, Muntele Athos a decretat in anul 1045 inlaturarea din acele locuri a femeilor, considerate ca impure. De atunci, biserica si statul grec - care sunt inseparabile - au ramas pe aceeasi pozitie. In doua randuri, in 2002 si in 2003, Parlamentul European a cerut Greciei, in numele principiului egalitatii sexuale, sa suspende aceasta interdictie, a carei incalcare este inca pasibila de inchisoare de la doua la douasprezece luni, in zadar insa. “Este o rusine sa stii ca pentru Muntele Athos se acorda subventii de milioane de dolari pentru renovarea manastirilor, printre contribuabili fiind si femei, care n-au totusi dreptul sa mearga in acele locuri !” - afirma Anna Karamanou, deputata Pasok (Miscarea Socialista Panelena) si fost eurodeputat, care s-a situat in fruntea luptei duse la Strasbourg pentru ridicarea acestei interdictii.