Monahismul athonit astazi

- interviu cu parintele ieromonah Macarie Simonopetridis - de Iulian Nistea, dupa nistea.com

Iulian Nistea: Părinte Macarie, înainte de a vorbi despre monahismul athonit de astăzi, vă propun să prezentati, în rezumat, monahismul athonit «clasic», asa cum a fost el trăit timp de o mie de ani în acest Sfânt Munte, punctând si raportul dintre mănăstire si schit la Muntele Athos, pentru că, asa după cum mi-ati spus, exact în acest punct stă cheia întelegerii noii sinteze monastice athonite de astăzi.

Părintele Macarie: Dacă acest raport între viata cenobitică clasică si traditia eremitică este un aspect particular al vietii în Muntele Athos astăzi, trebuie spus că e o istorie lungă, si poate toată istoria Sfântului Munte se orientează în jurul acestor doi poli.

După cum stiti, la începuturile istoriei Sfântului Munte (avem putine informatii asupra originilor monahismului athonit, însă tinând cont de cele ce stim) primii monahi care au vietuit aici - înainte de venirea Sfântului Atanasie si de întemeierea monahismului cenobitic - erau eremiti care trăiau într-o formă mai mult sau mai putin organizată. Stim însă că în epoca Sfântului Atanasie existau deja mănăstiri organizate, cu o anumită organizare centrală: un protos la Karies, o biserică centrală, o organizare a Synaxei - toate aceste lucruri existau deja înaintea Sfântului Atanasie. Deci aceasta înseamnă că exista un monahism nu doar cu eremiti dispersati, ci si cu mănăstiri, care nu erau mari mănăstiri imperiale, ca cea întemeiată de Sfântul Atanasie, însă deja era vorba de mănăstiri organizate. Exista mai ales, în exteriorul Muntelui Athos, o mare si foarte veche mănăstire care avea proprietăti în Muntele Athos, si aceasta a creat dificultăti si tensiuni - cum ne arată arhivele pe care le detinem.

Jurnal Athonit sau Initierea Domnului

Avertisment:
Stiu că acest jurnal
(ca orice jurnal)
se va opri brusc.

 

de Iulian Nistea, de pe site-ul nistea.com

Miercuri, 8 Aprilie 1998 – Bucuresti

Dimineata, cu jumătate de nădejde si cu un rucsac plin de semnificanti (anii care n-am mai urcat pe munte îmi rup salele), la Consulat: o, minune! – grecii ăstia-s mai putin mincinosi decât am fost eu persuadat să cred. Totusi, totusi: nu mai departe decât mâine, le Tesalonic, Al. (Cel necunoscut si firesc – gazda noastră de o noapte, jumătate român, jumătate grec. Grec după tată. De fapt, ne va mărturisi, la insistentele Flăcăului, că el se simte întreg grec si întreg român – desi românii îi spun “Grecule!”, iar grecii îi spun “Românule!”), Al., deci, cu tristete spunea că cea mai semnificativă, mai clară trăsătură comună a grecilor de astăzi e minciuna. “Au devenit toti niste mincinosi. Toti mint pe rupte.” Si era trist, si visa la grecii de altădată…

Totusi, îmi dau viza (adevărul e că erau decis să le spun că stau acolo cu rucsacul în spate, în fata Consulatului – că n-am venit de-acasă cu rucsacul ca să mă-ntorc înapoi), iar Dumitru cel Rău, bietul, jalnicul cerber român de la Consulat e, ar zice cineva, suspect de amabil.

Pe autocar ne distrăm, cu Părintele A. – râsu-plânsu: eu chiar mă nelinistesc –, la gândul că ajungem în vama grecilor înainte de miezul noptii.

Am cerut viza din 9 Aprilie…

Trecem Dunărea cu un soi de slep de secol XIX: 3 ore. Manevre neverosimile, ca pe Mississippi.

La bulgari soselele (poti să nu vorbesti de soselele în care e banii populatiei?) sunt mai bune si mai prostituate – dar pustii (în mijlocul săptămânii): nu au bani de benzină. Din zece în zece minute mai vezi câte o camionetă sau câte un tir. La un popas, cu vad, frigidere Coca-Cola goale. Bem apă de izvor bulgăresc.

Joi, 9 Aprilie 1998 – Tesalonic
Noroace si umblături de la Domnul Dumnezeu. Dumnezeul intempestiv si Dumnezeul care te răbdureste. Dumnezeu e si Zeul locului ăstuia, asa cum e el, si al oamenilor locului ăstuia, asa cum sunt ei. S-a străduit o zi întreagă să mă convingă. Dragul de El: a reusit, către seară.

Ne vorbesc părinţii athoniţi Avva Dionisie de la Colciu şi Avva Iulian de la Prodromu

de Danion Vasile şi Marian Maricaru. Carte apărută în 2003 la Editura Bunavestire din Galaţi

CUPRINS
Micul Pateric de la Colciu
Din apoftegmele părintelui Dionisie Ignat
Ne vorbeşte părintele Dionisie de la Colciu
Ne vorbeşte părintele Iulian de la Prodromu
Gândurile unui pelerin la Sfântul Munte Athos

Fraţilor, păziţi dragostea, că dragostea este de la Dumnezeu.

părintele Dionisie de la Colciu

În loc de introducere

Micul Pateric de la Colciu

I. O noapte cu lună

Un binecunoscut scriitor al Bisericii Române, părintele Ioanichie Bălan, povesteşte despre pelerinajul său la Muntele Athos şi despre cuvioşii părinţi ai schitului Colciu: „De-a lungul istoriei, Muntele Athos a fost pentru întreaga lume o veritabilă citadelă a afirmării şi apărării credinţei ortodoxe. Pentru mai bine de o mie de ani, Athosul a fost cea mai înaltă şcoală a creşterii şi perfecţionării monahismului ortodox, fără egal în vreo altă ţară creştină. Athosul a dat Bisericii Ortodoxe sute de sfinţi, ierarhi remarcabili, asceţi, dascăli ai rugăciunii, monahi sfinţi, scriitori bisericeşti şi apologeţi ai dreptei credinţe şi ai Tradiţiei ortodoxe. Aici Dumnezeu este lăudat de mai bine de un mileniu, probabil mai mult decât oriunde altundeva pe pământ, iar rugăciunea este înălţată către Domnul în mai multe limbi, printre care şi română. În fiecare noapte, de la miezul nopţii până se crapă de ziuă, monahii athoniţi se roagă din tot sufletul lor şi slujesc Sfânta Liturghie în sute de biserici şi paraclise”.

Dorinţa de a cunoaşte mai de aproape Muntele Athos şi de a purta convorbiri duhovniceşti cu părinţii aghioriţi români ne-a îndemnat să pornim în pelerinaj spre acest munte binecuvântat şi sfânt.

După o oprire de două zile la Tesalonic, oraş încreştinat de Sfântul Apostol Pavel, traversăm peninsula Halkidiki şi de acolo, într-o mică ambarcaţiune, călătorim încă două ore pe Marea Egee înspre portul athonit Dafni. Iată-ne în ţara călugărilor ortodocşi din lumea întreagă! Iată-ne în ţara cea sfântă a Muntelui Athos! În port se află o mulţime de monahi şi pelerini care au venit din ţinuturi foarte îndepărtate. Preţ de alte două ore, urcăm un drum şerpuit şi ajungem la Karyes, capitala şi centrul spiritual şi administrativ al Muntelui, unde oprim pentru o noapte. Câţiva călugări români merg înaintea noastră. La miezul nopţii, în Munte, clopotele îi trezesc pe toţi pentru slujba Utreniei. O atmosferă nemaiîntâlnită de linişte, de tihnă şi sfinţenie ne înconjoară… „Muntele Athos, Sfântul Munte, al doilea rai de pe pământ”, spune un stih al Părinţilor aghioriţi.

A doua zi, un grup de monahi români ies în pelerinaj de-a lungul potecilor ascunse ale Athosului, înspre schiturile şi chiliile locuite de smeriţii monahi ce au venit din România. Ne îndreptăm spre chilia Sfântul Gheorghe - Colciu – un drum care ne ia patru ore de mers, până la asfinţit. Pentru început, rătăcim printr-o vale largă şi însorită, acoperită cu păduri, livezi de măslini şi viţă-de-vie. Aceasta este Kapsala. În vremurile de odinioară, aici se nevoiau sute de isihaşti, printre care şi mulţi români. Azi au rămas puţini. Chilii pustniceşti apar ici-colo pe pajişti şi în luminişuri de pădure. Datorită absenţei monahilor, unele sunt nelocuite şi într-o stare de neglijare. Altele sunt bine întreţinute, înconjurate de livezi de măslini şi lămâi şi pomi de grape – semn că unele sunt încă locuite, că în ele candela privegherii nu este stinsă şi că numele lui Dumnezeu este încă lăudat. La orizont pot fi văzute mănăstirile Pantocrator, Stavronikita, Iviron şi Filoteu, înălţându-şi turnurile spre cer, iar dedesubt, la poalele muntelui, se dezvăluie marea cea misterioasă.

În chilia Sfântul Gheorghe, deasupra golfului Colciu, locuiesc trei monahi români, sub îndrumarea ieroschimonahului Dionisie Ignat. Părinţii ni se înfăţişează având multă dragoste şi lacrimi în ochi. Ne închinăm în biserică, cântăm Domnului şi Maicii Sale – ocrotitoarea Sfântului Munte, ne dăm sărutarea de bun-venit şi rămânem aici peste noapte. O noapte cu lună, într-o tăcere inimaginabilă, ce trezeşte sufletul la rugăciune. Numai murmurul apei se aude slab jos, la poalele muntelui.

Un stat in stat

In Postul Pastelui, la Athos a plouat aproape zilnic - o ploaie neguroasa si rece, cum batranii nu-si mai amintesc sa fi fost in ultimii 40 de ani. Arar, prin spartura ingusta a norilor, ca pregustarea cu cele sfinte, tasnea maret si inca viscolit de zapada adevaratul munte. Spre poale, incepuse deja primavara.

Sunt momente ale anului cand aici traiesc, fara a se stingheri prin ceva, mai multe anotimpuri. Departe de imaginea noastra, usor naiva, a unui colt de stanca pe care se ingramadesc mai multe manastiri, Sfantul Munte este in realitate o peninsula lunga de 60 de kilometri, asezata pe trei trepte distincte: tarmul bantuit de mare, platoul muntos si, undeva in mijloc, varful Athos, ce masoara peste 2000 de metri - maret, patriarhal, greu accesibil.

Prima impresie, care te izbeste inca de pe puntea vasului care te duce la Athos, este amestecul de frumos si paragina. Asta intareste si mai mult sentimentul iesirii din timp. Prin voia ocrotitoare a lui Dumnezeu, la Athos, viata s-a oprit cu numaratoarea undeva prin mijlocul contorsionat de secol XV. Toate manastirile - fie ele grecesti sau romanesti - au ridicat ziduri medievale enorme, cu creneluri si firide pentru arcasi iscusiti, picioroange inaccesibile de piatra, porti masive de stejar intarit cu ghinturi metalice cat pumnul, barne groase de jumatate de metru.

Athosul este stat in stat, avand conducere si administratie proprie, capitala de sine statatoare la Kareia, steag si alte insemne ale autoritatii statale - vulturul bicefal pe fond galben. Fiecare tara ortodoxa isi are manastirea sa (Pantelimon pentru rusi, Zugravu pentru bulgari, Hilandaru pentru sarbi, Prodromu pentru romani), si nimeni, in afara patriarhului de la Constantinopol, nu are dreptul de a interveni in afacerile interne si in deciziile Sfantului Munte.

La Prodromu, cu bunul staret Petroniu, despre trecute glorii si prezente pustietati romanesti

Scopul principal al calatoriei mele pe Athos este schitul Prodromu, cel mai mare asezamant monahal romanesc. Inca de pe vapor scormonesc cu ochii creasta de piatra a muntelui, incercand sa zaresc vreun zid de biserica alba, mai apropiata de forma manastirilor de la noi. Sunt bucuros si emotionat totodata sa ajung intr-o tara straina unde exista viata ortodoxa romaneasca de peste 600 de ani. Dar pentru a ajunge acolo, pe varfurile abrupte de piatra, e nevoie de un mijloc de transport. Impreuna cu doi calugari romani pe care-i intalnesc pe vapor, parintele Calinic de la Prodromu si staretul Stefan de la schitul Lacu, intrebam in stanga si in dreapta pana ce gasim un pustnic grec, care ne va lasa cu masina in drum. Le spun conationalilor mei in doua cuvinte ce ma duce acolo si le cer lamuriri despre locul in care merg. Vesti proaste. Schitul Lacu este in reconstructie, dar nu sunt bani. Nu sunt nici calugari suficienti. “Ar fi bine ca Patriarhia Romana sa ne dea un semn ca nu ne-a uitat, sa faca demersurile necesare pentru a trimite calugari romani.”

Acostam la tarm si masina pustnicului grec demareaza. Dupa un drum care nu stiu cat a durat, dar pot spune exact peste cate mii de gropi am trecut, ne iese in cale o veritabila fortareata. Mandru, parintele Calinic imi spune ca acolo este Prodromu. Porti masive din lemn armate cu fier inchid zidurile. Maretia asezamantului romanesc este impresionanta. Fixez pentru eternitate in minte locul: varful Muntelui Athos, deasupra marii albastre. Si timpul: Postul Pastelui, in anul de gratie 1996 dupa Hristos…