Ne vorbesc părinţii athoniţi Avva Dionisie de la Colciu şi Avva Iulian de la Prodromu

de Danion Vasile şi Marian Maricaru. Carte apărută în 2003 la Editura Bunavestire din Galaţi

CUPRINS
Micul Pateric de la Colciu
Din apoftegmele părintelui Dionisie Ignat
Ne vorbeşte părintele Dionisie de la Colciu
Ne vorbeşte părintele Iulian de la Prodromu
Gândurile unui pelerin la Sfântul Munte Athos

Fraţilor, păziţi dragostea, că dragostea este de la Dumnezeu.

părintele Dionisie de la Colciu

În loc de introducere

Micul Pateric de la Colciu

I. O noapte cu lună

Un binecunoscut scriitor al Bisericii Române, părintele Ioanichie Bălan, povesteşte despre pelerinajul său la Muntele Athos şi despre cuvioşii părinţi ai schitului Colciu: „De-a lungul istoriei, Muntele Athos a fost pentru întreaga lume o veritabilă citadelă a afirmării şi apărării credinţei ortodoxe. Pentru mai bine de o mie de ani, Athosul a fost cea mai înaltă şcoală a creşterii şi perfecţionării monahismului ortodox, fără egal în vreo altă ţară creştină. Athosul a dat Bisericii Ortodoxe sute de sfinţi, ierarhi remarcabili, asceţi, dascăli ai rugăciunii, monahi sfinţi, scriitori bisericeşti şi apologeţi ai dreptei credinţe şi ai Tradiţiei ortodoxe. Aici Dumnezeu este lăudat de mai bine de un mileniu, probabil mai mult decât oriunde altundeva pe pământ, iar rugăciunea este înălţată către Domnul în mai multe limbi, printre care şi română. În fiecare noapte, de la miezul nopţii până se crapă de ziuă, monahii athoniţi se roagă din tot sufletul lor şi slujesc Sfânta Liturghie în sute de biserici şi paraclise”.

Dorinţa de a cunoaşte mai de aproape Muntele Athos şi de a purta convorbiri duhovniceşti cu părinţii aghioriţi români ne-a îndemnat să pornim în pelerinaj spre acest munte binecuvântat şi sfânt.

După o oprire de două zile la Tesalonic, oraş încreştinat de Sfântul Apostol Pavel, traversăm peninsula Halkidiki şi de acolo, într-o mică ambarcaţiune, călătorim încă două ore pe Marea Egee înspre portul athonit Dafni. Iată-ne în ţara călugărilor ortodocşi din lumea întreagă! Iată-ne în ţara cea sfântă a Muntelui Athos! În port se află o mulţime de monahi şi pelerini care au venit din ţinuturi foarte îndepărtate. Preţ de alte două ore, urcăm un drum şerpuit şi ajungem la Karyes, capitala şi centrul spiritual şi administrativ al Muntelui, unde oprim pentru o noapte. Câţiva călugări români merg înaintea noastră. La miezul nopţii, în Munte, clopotele îi trezesc pe toţi pentru slujba Utreniei. O atmosferă nemaiîntâlnită de linişte, de tihnă şi sfinţenie ne înconjoară… „Muntele Athos, Sfântul Munte, al doilea rai de pe pământ”, spune un stih al Părinţilor aghioriţi.

A doua zi, un grup de monahi români ies în pelerinaj de-a lungul potecilor ascunse ale Athosului, înspre schiturile şi chiliile locuite de smeriţii monahi ce au venit din România. Ne îndreptăm spre chilia Sfântul Gheorghe - Colciu – un drum care ne ia patru ore de mers, până la asfinţit. Pentru început, rătăcim printr-o vale largă şi însorită, acoperită cu păduri, livezi de măslini şi viţă-de-vie. Aceasta este Kapsala. În vremurile de odinioară, aici se nevoiau sute de isihaşti, printre care şi mulţi români. Azi au rămas puţini. Chilii pustniceşti apar ici-colo pe pajişti şi în luminişuri de pădure. Datorită absenţei monahilor, unele sunt nelocuite şi într-o stare de neglijare. Altele sunt bine întreţinute, înconjurate de livezi de măslini şi lămâi şi pomi de grape – semn că unele sunt încă locuite, că în ele candela privegherii nu este stinsă şi că numele lui Dumnezeu este încă lăudat. La orizont pot fi văzute mănăstirile Pantocrator, Stavronikita, Iviron şi Filoteu, înălţându-şi turnurile spre cer, iar dedesubt, la poalele muntelui, se dezvăluie marea cea misterioasă.

În chilia Sfântul Gheorghe, deasupra golfului Colciu, locuiesc trei monahi români, sub îndrumarea ieroschimonahului Dionisie Ignat. Părinţii ni se înfăţişează având multă dragoste şi lacrimi în ochi. Ne închinăm în biserică, cântăm Domnului şi Maicii Sale – ocrotitoarea Sfântului Munte, ne dăm sărutarea de bun-venit şi rămânem aici peste noapte. O noapte cu lună, într-o tăcere inimaginabilă, ce trezeşte sufletul la rugăciune. Numai murmurul apei se aude slab jos, la poalele muntelui.

II. Schitul Colciu

O mare parte din informaţiile noastre privitoare la istoria Colciului provine din scrierile bătrânului Ioan Şova, de la Chilia Sfântul Gheorghe, a cărui lucrare, nepublicată, „O istorie pe scurt a chiliilor Sfântul Gheorghe şi Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” va fi parafrazată în cele ce urmează.

Tradiţia aghiorită reţine faptul că schitul Colciu al Mănăstirii Vatoped a fost ridicat prima oară de un creştin foarte bogat şi evlavios din Italia, pe nume Kolchiu , la începutul secolului al VII-lea. Atât schitul cât şi multele chilii construite mai târziu în jurul lui au fost fie distruse, fie s-au degradat de mai multe ori de-a lungul veacurilor şi au fost adesea reconstruite. Pe partea dinspre mare existau de asemenea sihăstrii şi peşteri unde trăiau pustnicii isihaşti.

Schitul a fost construit pe cel mai înalt pisc, spre sud de Vatoped, de-a lungul ţărmului estic al Athosului. Aşezarea oferă un climat mai blând şi mai uscat decât în alte locuri ale Athosului, nefiind expusă vânturilor ce vin dinspre pădurile de castan şi sunt atât de dăunătoare bolnavilor de reumatism. Astăzi nu a mai rămas aproape nimic din acest înfloritor schit de odinioară, în afară de un imens turn pătrat, supraetajat, ce se află în totală ruină.

Între chiliile care au existat se numără Chilia Sfânta Treime, Chilia Sfinţii Apostoli, Chilia Sfântul Ştefan, Chilia Tuturor Sfinţilor, Chilia Întâmpinarea Domnului, Chilia Sfinţii Arhangheli, Chilia Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, Chilia Sfântul Gheorghe, Chilia Naşterii Înaintemergătorului şi Chilia Sfânta Ana. Dintre acestea, numai ultimele patru mai sunt astăzi locuite. Deşi chiliile Sfântul Ştefan şi Sfinţii Arhangheli mai pot fi încă zărite, ele sunt părăsite. Tot ce a mai rămas din celelalte chilii sunt fundaţiile şi pajişti adânc îngropate în tufe de mure.
Poate cel mai renumit trăitor al Schitului Colciu a fost Sfântul Agapie (prăznuit pe 1 martie), care a locuit împreună cu bătrânul său povăţuitor în Chilia Sfânta Treime la mijlocul şi sfârşitul secolului al XVIII-lea. În timpul unui atac al turcilor, Sfântul Agapie a fost prins şi ţinut în lanţuri ca rob timp de 12 ani. În tot acest timp, el i-a slujit atât de bine pe musulmanii care îl cumpăraseră încât aceştia i-au îngăduit mai multă libertate decât oricărui alt rob.

După un timp, Sfântul Agapie a fost eliberat din robie în mod minunat, printr-o minune a Maicii Domnului. El a fugit în secret şi s-a întors în Sfântul Munte la bătrânul său. Acesta l-a certat cu asprime pe Sfântul Agapie pentru că fugise şi l-a trimis înapoi, cerându-i să nu pricinuiască vreo pierdere turcului care-l stăpânea. Ca un adevărat fiu al ascultării, Sfântul Agapie s-a reîntors la stăpânul său fără să cârtească. Când a sosit şi i-a povestit stăpânului său tot ce se întâmplase, turcul şi familia lui au fost uluiţi de virtutea Sfântului Agapie şi l-au ţinut în şi mai mare respect şi onoare. Ascultarea călugărului sfânt a servit ca început pentru convertirea la credinţa creştină a stăpânului său şi, după câtva timp, stăpânul său împreună cu doi dintre fiii săi au venit cu Sfântul Agapie la Muntele Athos, unde au primit tunderea în monahism din mâinile lui. Ei şi-au sfârşit zilele acolo, în mireasma faptelor lor ascetice, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Singura dată când Schitul Colciu a fost lipsit de prezenţa monahilor a fost după revoluţia greacă din 1821. În acea vreme, grecii, tineri şi vârstnici, s-au ridicat împotriva stăpânitorilor musulmani. Când s-a descoperit că nişte călugări greci athoniţi se înrolaseră în armata antiotomană, turcii au lovit cu putere în călugării athoniţi şi timp de mulţi ani au torturat cu cruzime locuitorii peninsulei. În perioada aceea, toţi monahii, inclusiv cei de la Colciu, fie au fugit, fie au fost martirizaţi. Istoria aminteşte că monahii de la Colciu erau înghesuiţi în saci (atâţia călugări câţi putea să cuprindă un sac), care erau pe urmă strâns legaţi, târâţi pe vârful Colciu şi lăsaţi să se rostogolească asemenea bolovanilor în josul văii, în mare. Turcii aduceau apoi iar sacii pe deal şi repetau această tortură. Acestea şi încă alte astfel de torturi au dus la părăsirea în mare parte a Sfântului Munte în 1821.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Sfântul Munte a trecut printr-o renaştere duhovnicească. Câţiva monahi s-au strecurat înapoi la Colciu, dar nu înainte de venirea bătrânului Ilie Vulpe în Chilia Naşterii Înaintemergătorului, astfel încât întreaga regiune a început să înflorească duhovniceşte, în adevăratul sens al cuvântului.

III. Bătrânul Ilie Vulpe (†8 decembrie 192

Bătrânul Ilie s-a născut în România, la Brăghicea - în regiunea Orhei (Basarabia), în 1851, fiu al lui Ilie şi al Melaniei Vulpe. El a fost botezat Eftimie şi a primit o educaţie aleasă, fiind crescut în tradiţia ortodoxă a ţării sale. Părinţii săi erau producători de vinuri. A fost educat într-o şcoală particulară, într-o perioadă în care cărţile erau încă scrise cu litere slavone.

În 1877 a servit în armată şi a lucrat la transportul proviziilor. La puţin timp după întoarcerea acasă, el a intrat în Mănăstirea Frumoasa, în care a stat numai un singur an, înainte de a pleca la Muntele Athos, unde a venit în vara lui 1879.

După vizitarea mănăstirilor athonite, el s-a aşezat în nou-înfiinţatul schit isihast Lacu, aflat sub ocrotirea Maicii Domnului, alături de întemeietorul schitului, schimonahul Iustin. Aici el a fost tuns în monahism, primind numele Ilie, şi a fost repede hirotonit diacon şi apoi preot în 1880. În total, el a stat la Lacu zece ani.

În 1889, părintele Ilie s-a mutat la Schitul Vigla, mai departe, înspre sud (lângă schitul Prodromu) şi s-a aşezat într-o altă chilie închinată Maicii Domnului, unde a rămas timp de cinci ani, împreună cu trei ucenici, dintre care doi veniseră cu el de la Schitul Lacu.

În 1894, Părintele Ilie, deja binecunoscut ca un experimentat părinte duhovnicesc şi practicant al Rugăciunii lui Iisus, a venit la Colciu şi s-a stabilit în Chilia Naşterii Înaintemergătorului împreună cu cei trei ucenici.

Când a restaurat coliba, s-au adunat în jurul lui cinci ucenici – Eftimie, Andrei, Paisie, Gherasim şi Ioan Guţu – alcătuind o renumită familie duhovnicească. Nevoinţa ieroschimonahului Ilie consta în tăcere şi rugăciune neîncetată, şi a devenit cunoscut ca un lucrător al rugăciunii inimii. El urma rânduiala Bisericii şi săvârşea Sfânta Liturghie cu multă smerenie. Când slujea în zilele de peste săptămână, în afară de Sfânta Împărtăşanie el mânca numai prescură, primind vreun alt fel de hrană numai sâmbăta şi duminica. Când nu săvârşea Sfintele Taine, el mânca numai o dată pe zi, excepţie făcând miercurea şi vinerea, când nu mânca nimic. Dormea foarte puţin şi citea zilnic din Sfintele Scripturi şi omiliile Sfinţilor Părinţi.

Pentru smerenia şi nevoinţa sa, dragostea dumnezeiască şi harul Sfântului Duh s-au sălăşluit cu prisosinţă în inima acestui părinte. Ieroschimonahul Ilie Vulpe a fost un părinte iubitor şi blând, renumit pretutindeni în Athos pentru că era primitor de străini, milostiv, sincer ca un copil şi înţelept în cuvânt.

Pentru mai bine de treizeci de ani, părintele Ilie a fost unul dintre cei mai experimentaţi părinţi duhovniceşti din Muntele Athos, pregătind şi îndrumând pe calea mântuirii sute de fii duhovniceşti – români, greci, ruşi, bulgari şi sârbi. Cu toţii îl căutau şi se foloseau de cuvintele sale. Dacă vedea că cineva se ruşinează înaintea lui, el îl încuraja imediat, spunându-i: „Îndrăzneşte, fiule, căci şi eu, la rândul meu sunt un păcătos!”. Astfel el a adus multe suflete la pocăinţă.

Câteodată, el îşi sfătuia ucenicii, spunând: „Fiii mei, nu uitaţi că ne aflăm în Sfântul Munte, unde Maica Domnului ne-a chemat să facem fapte bune. Neîncetat să ne rugăm lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii şi a întregului neam creştinesc!”.

Altă dată a zis: „Părinţilor, nu uitaţi cuvântul din Pateric, pe care avva Iosif l-a rostit către avva Lot: «Nu poţi să te faci călugăr de nu te vei face ca focul, arzând tot». Aşa trebuie inimile noastre să ardă de dragostea pentru Hristos.”

Odată, un călugăr a venit la el pentru spovedanie şi i-a zis: „Părinte, daţi-mi binecuvântare să mă fac nebun pentru Hristos!”. Dar bătrânul i-a răspuns zâmbind: „Nu-ţi ajunge că deja eşti nebun? Vrei să continui să fii un nebun?”. Atunci monahul s-a ruşinat şi a făcut o închinăciune înaintea lui, zicând: „Iertaţi-mă, cinstite părinte, căci am păcătuit!”. Dar bătrânul, sărutându-l, i-a dat drumul în pace.

Cuviosul părinte Ilie Vulpe s-a nevoit în Sfântul Munte timp de cinci zeci de ani, slăvindu-L pe Dumnezeu zi şi noapte şi povăţuind mulţi fii duhovniceşti. Apoi, văzându-şi sfârşitul apropiindu-se, i-a binecuvântat pe toţi. A adormit întru Domnul în pace, pe 8 decembrie 1928 şi a fost plâns şi condus la mormânt de mulţi călugări athoniţi.

Înaintea sfârşitului său, bătrânul Ilie a devenit un povăţuitor duhovnicesc al monahilor de pe tot cuprinsul Sfântului Munte. Mulţi ucenici s-au adunat în jurul lui, între care şi bătrânul Ioan Guţu, care a trăit cel mai mult, fiind contemporanul nostru.

IV. Bătrânul Ioan Guţu (†5 decembrie 1996)

Bătrânul Ioan Guţu s-a născut la Popeşti - regiunea Soroca din Basarabia, în 1906. A făcut şcoala în satul său natal, urmând cele patru clase primare potrivit obiceiului vremii sale. Se pare că a avut chemare înspre mănăstire de la o vârstă tânără şi a auzit de bătrânul Ilie. În 1925, după ce a primit binecuvântarea tatălui său, a plecat spre Athos şi a mers direct la Schitul Colciu. Tatăl său l-a vizitat mai târziu la Colciu şi i-a spus: „Îngrijeşte-te să mori aici!”. Această dorinţă a fost îndeplinită de ascultătorul fiu, care nu a părăsit „chilia pocăinţei sale” până la moarte, şapte zeci de ani mai târziu.

El a devenit ucenicul bătrânului Ilie şi după aceea, după moartea acestuia, a unora dintre ceilalţi ucenici ai bătrânului Ilie. A fost tuns în monahism doi ani după sosirea sa, în 1927, fiind hirotonit diacon în 1929 (după moartea bătrânului Ilie) şi apoi preot, în 1931. Ultimul dintre ceilalţi ucenici ai bătrânului a murit în 1951 şi, pentru următorii patruzeci de ani, el a rămas într-o singurătate deplină, până la sosirea părintelui Augustin în 1990, care încă mai trăieşte şi astăzi în Chilie.
Părintele Augustin are multe amintiri despre părintele său duhovnicesc, bătrânul Ioan. Odată, luând parte la hramul Chiliei Sfântul Gheorghe din apropiere, părinţii vorbeau după slujbă, dar părintele Ioan stătea tăcut. Un grec i-a cerut un cuvânt de folos, iar părintele Ioan a răspuns citându-i pe Părinţii Pustiei: „Dacă nu poţi trage folos din tăcerea mea, atunci nici din cuvântul meu nu vei trage folos.”

Altă dată, când altcineva i-a cerut un cuvânt de folos, a spus: „Eu sunt un om simplu şi nu am cuvinte de folos. Cer şi eu de la alţii mai sporiţi sfat şi povăţuire duhovnicească. Dar dacă vom împlini făgăduinţele călugăreşti şi vom săvârşi călătoria vieţii aşa cum am început-o, să avem nădejde de mântuire!”.

El a iubit slujbele Bisericii şi rânduiala rugăciunii. A urmat neabătut tipicul zilnic al slujbelor şi era mereu adâncit în rugăciunea inimii. Îşi petrecea nopţile în rugăciune, fie în chilia sa, fie în paraclis. Adesea se auzeau din chilia sa zgomote şi certuri, dar bătrânului Ioan nu-i plăcea să vorbească despre aceste întâmplări. Ucenicul său Ilarion Dincă (care astăzi locuieşte în Chilia Sfântul Ipatie a Mănăstirii Vatoped) mărturiseşte că „dacă părintele Ioan nu ar fi privegheat o noapte, ar fi fost ispitit de diavol”. Dormea cel mult trei ore într-o noapte, şi aceasta o făcea stând pe scaun.

Bătrânul Ioan avea darul rugăciunii. O pereche din Tesalonic, avansată în vârstă, nu avea nici un copil. Prin rugăciunile părintelui Ioan, le-a fost dăruită o fetiţă. Altă dată, izvorul de la chilie a secat şi, la insistenţele ucenicului său, părintele Ioan s-a rugat pentru apă. Curând apa a ţâşnit şi n-a mai secat niciodată.

„Pe scurt - spune părintele Augustin - era un model de umilinţă în toate: hainele sale, mâncarea, chilia, vorba sa,… în toate.”

Întrebat care sunt faptele bune care se potrivesc cel mai bine cu iubirea, părintele Ioan a spus: „Să-i iubim pe toţi în mod egal, dar să începem cu frica lui Dumnezeu şi să sfârşim cu dragostea de Dumnezeu, care este cununa tuturor faptelor bune. Mai multă rugăciune, mai multă smerenie, mai multă dragoste de Dumnezeu ne vor conduce cu uşurinţă spre Împărăţia Cerurilor… Să ne rugăm unii pentru alţii şi să sperăm că Dumnezeu nu ne va părăsi… Totuşi, noi nu ne putem mântui fără ispite, răbdare şi pocăinţă”.

Privirea părintelui Ioan era senină şi cuvintele sale erau liniştite. „Cineva trebuia să aibă multă răbdare pentru a-l asculta”, a spus ucenicul său. El avea mâini mari şi purta întotdeauna haine modeste. A suferit mult, mai ales înspre sfârşitul vieţii sale, când picioarele sale s-au umflat şi sângerau uneori în timpul privegherilor lui de toată noaptea, dar el nu s-a plâns şi nu şi-a neglijat niciodată rânduiala sa de rugăciune, şi a refuzat să consulte medici. De asemenea, Dumnezeu l-a învrednicit să-şi cunoască dinainte ceasul morţii sale, pe care l-a dezvăluit ucenicului său cu două luni înainte de a trece la Domnul.

Duminica, 3 decembrie 1996, părintele Ioan s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Marţi, la ceasul al nouălea, a fost spovedit de părintele Dionisie Ignat, după care el a cerut iertare de la vieţuitorii Chiliei Sfântul Gheorghe.

Bătrânul Dionisie Ignat mărturiseşte despre bătrânul Ioan: „A venit la Muntele Athos în decembrie 1926. Când a venit, părintele duhovnicesc pe care l-a întâlnit a fost părintele Ilie, dar în scurt timp toţi aceşti bătrâni au murit, şi el a rămas singur timp de aproape 20 de ani.

Noi am trăit cu părintele Ioan ca fraţii. Nu era nici o deosebire între cele două chilii ale noastre. Totdeauna ţineam toate praznicele împreună.

A fost un foarte bun monah, şi era foarte strict în vieţuirea sa monahală. Au încercat alţii să locuiască cu el, dar nu au fost în stare. El era numai preot, nu şi duhovnic. De când a murit ultimul părinte duhovnicesc din Chilie, din smerenie, el nu a mai slujit niciodată. (…)

Părintele Ioan a mers pe calea cea obişnuită a călugărului athonit. În Postul Mare, în primele trei zile ale primei săptămâni, el nu mânca nimic, iar apoi mânca o dată la două zile. Dar el nu a spus nimănui altcuiva ceea ce făcea. Era o taină. El ţinea la modelul şi rânduiala vieţuirii monahale. Biserica are tot ceea ce este necesar pentru mântuirea noastră. Trebuie numai să împlinim ceea ce ea ne spune. Dintre cei pe care eu i-am întâlnit sau cunoscut, el a făcut aceasta mai mult ca oricine altcineva din ziua de azi.

Există o tendinţă de a ne căuta mântuirea în lucruri exotice, aceasta în timp ce ignorăm lucrurile care ne sunt aproape şi pe care le putem face cu sporire duhovnicească. Există puţini care sunt aleşi în mod special de Dumnezeu, iar aceşti aleşi adesea acţionează pe căi tainice. Dar, pentru majoritatea oamenilor, trebuie parcurs drumul cel obişnuit.

În 1990 a venit părintele Augustin. Chiar dacă în ultimii ani părintele Ioan a fost foarte bolnav, el a ţinut la tipicul său de viaţă monahală până la ultima sa suflare – aceasta înseamnă Rugăciunea lui Iisus, privegherile şi celelalte, cel mai important lucru pentru un monah. El a fost cel mai riguros împlinitor al vieţii monahale pe care l-am cunoscut vreodată, un monah dintre cei mai buni şi un om foarte râvnitor şi bun”.

În ziua morţii sale, bătrânul Ioan şi-a pierdut putinţa de a vorbi, însă mintea sa era limpede. Mai târziu, când ucenicul său a mers să ţină privegherea pentru Sfântul Nicolae, părintele Ioan a adormit întru Domnul. Era 5/18 decembrie, pomenirea Sfântului Sava cel Sfinţit, în 1996.

V. Bătrânul Ghedeon Chelaru (†30 august 1979)

„Renumele chiliei Sfântul Gheorghe - scrie părintele Ioan Şova - este îndeaproape legat astăzi de numele schimonahului Ghedeon.” Bătrânul Ghedeon a fost primul părinte duhovnicesc al bătrânului Dionisie Ignat, şi totodată un foarte experimentat monah, sfătuitor şi practicant al Rugăciunii lui Iisus.

S-a născut în 1894, la Gădinţi, în Moldova, într-o familie evlavioasă (tatăl său Constantin era citeţ în biserică), şi botezat cu numele de Gheorghe. După parcurgerea obişnuitelor patru clase primare într-o şcoală din satul natal, tânărul Gheorghe a lucrat timp de patru ani în palatul prinţului Bogdan din Gădinţi, iar apoi a servit în armată timp de încă patru ani.

În timpul acela, ţara era în război cu germanii – era pe vremea Primului Război Mondial – şi tot regimentul său era pe front. Totuşi, la intervenţia prinţului Bogdan, sergentul Gheorghe Chelaru a rămas în spatele frontului, ca funcţionar. Aproape toţi colegii săi au pierit pe front. După ce a fost eliberat din armată, văzând că a fost ţinut în viaţă prin pronia lui Dumnezeu, a decis să se facă monah şi a pornit imediat spre Sfântul Munte. Aceasta s-a întâmplat în 1920. După ce a ajuns, s-a îndreptat spre Chilia Sfântul Gheorghe a Schitului Kapsala (care se află la nord de capitala athonită Karyas), la binecunoscutul bătrân Gherasim Sperchez.

După ce a petrecut cinci ani primind o formare duhovnicească athonită tradiţională, sub privirile atente ale bătrânului său Gherasim, tânărul Gheorghe a fost tuns în monahism cu numele de Ghedeon. La puţină vreme după aceasta, în 1925, a plecat în România pentru a strânge fonduri pentru Chilie. În decursul următorilor patru ani, eforturile părintelui Ghedeon s-au dovedit rodnice, căci la întoarcerea sa în Muntele Athos a adus cu sine şase sute de mii de lei şi i-a dat imediat, alături de pomelnice, bătrânului său Gherasim.

În acea vreme, părintele Gherasim conducea de asemenea şi Chilia Sfântul Tihon de Zadonsk din Kapsala. Luând în considerare multe lucruri, cum ar fi condiţiile de viaţă din Chilia Sfântul Gheorghe (cu mulţi vieţuitori), maturitatea duhovnicească a râvnitorului său ucenic, şi faptul că toţi ceilalţi monahi care locuiau cu el erau din Transilvania, pe când părintele Ghedeon era din Moldova, în anul 1929, bătrânul Gherasim i-a dat părintelui Ghedeon Chilia Sfântul Tihon.

La puţin timp după aceasta, părintele Ghedeon a cunoscut doi tineri monahi care erau fraţi şi trăiau o viaţă de sărăcie, greutăţi şi nevoinţă în Chilia Buneivestiri a Mănăstirii Pantocrator: ieromonahul Ghimnazie şi ierodiaconul Dionisie Ignat. Aceştia doi au văzut imediat că părintele Ghedeon este un bun vlăstar duhovnicesc al bătrânului Gherasim Sperchez şi l-au întrebat pe părintele Ghedeon dacă ar putea să vină să locuiască cu el în Chilia Sfântul Tihon. Părintele Ghedeon a fost sfătuit de bătrânul Antipa Dinescu, care trăia în apropiere, în Chilia Buneivestiri a Mănăstirii Stavronikita, să-i primească pe cei doi fraţi, şi în 1933 aceştia i s-au alăturat părintelui Ghedeon. În timp, părintele Ghedeon devenea tot mai renumit ca povăţuitor cu experienţă, iar Chilia Sfântul Tihon de Zadonsk s-a mărit pentru a include zece monahi.

Din moment ce Chilia Sfântul Tihon era prea mică şi săracă în resurse pentru a adăposti atâţia fraţi, părintele Ghedeon a decis să se mute iar într-o chilie mai încăpătoare. După căutări, el s-a decis asupra Chiliei Sfântul Gheorghe din Colciu, deţinută de Mănăstirea Vatoped, şi care a fost cumpărată în 1937.

Chilia Sfântul Gheorghe era compusă din două clădiri: una în faţă, cuprinzând biserica veche (ridicată în 1613) şi a doua, cu două etaje, care se afla în spate. Ambele edificii se prăbuşeau. A început reconstrucţia primei structuri. Această lucrare s-a încheiat pe parcursul următorilor ani, cu mari eforturi şi probleme. Materialele erau aduse de foarte departe cu vaporul şi cu măgari, şi întreaga muncă de reconstrucţie în piatră, lemn şi ciment a fost realizată manual.

După ce biserica a fost restaurată, a fost extinsă printr-o nouă construcţie, conţinând o trapeză încăpătoare, o bucătărie şi o cameră pentru lucrul în lemn, care conţinea de asemenea o presă de măsline, un cuptor mare de cărămidă şi o cămară. În spatele primului etaj a fost construită o cămară largă pentru alimente. Apoi, deasupra bisericii şi a noilor clădiri ce erau ataşate acesteia, a fost înălţat un al doilea etaj ce servea atât ca reşedinţă pentru monahi cât şi ca arhondaric.
Din rânduiala lui Dumnezeu, bătrânul Ghedeon nu a luat parte prea mult la această reconstrucţie. S-a întors în România în 1940 cu intenţia de a strânge ceva bani pentru viitoare extinderi ale edificiilor, şi a fost prins aici de al doilea război mondial. El a putut să se întoarcă în Sfântul Munte abia în 1963, şi atunci fără fonduri. Din nefericire, cunoaştem prea puţin despre viaţa lui din timpul acestor 23 de ani. Aceştia au fost ani în care naziştii, şi mai târziu comuniştii, au tulburat pământul românesc. Fiind monah şi preot, sarcina sa nu a fost una uşoară.

Când, în cele din urmă, a fost în stare să se întoarcă, în 1963 , el era aproape de vârsta de 70 de ani, slab şi bolnăvicios, dar înflorise duhovniceşte mai mult ca oricând. El a ajuns renumit ca un mare bătrân printre monahii aghioriţi.

În acest timp, erau numai cinci monahi în Chilia Sfântul Gheorghe: stareţul Ghedeon, ieromonahul Ghimnazie Ignat, ieromonahul Dionisie Ignat (care începuse să preia tot mai multe sarcini, ca preot slujitor şi duhovnic în absenţa bătrânului Ghedeon), monahul Agatanghel şi monahul Arsenie. Nu mult după venirea bătrânului Ghedeon, trei dintre aceştia au murit – părintele Ghimnazie în 1965, părintele Arsenie în 1967 şi părintele Agatanghel în 1971 – şi au rămas numai bătrânul Ghedeon şi părintele Dionisie. În octombrie 1977 au sosit din România monahii Ioan Şova şi Ilarion Dincă.

Din 1974 până la moartea sa, bătrânul Ghedeon a fost foarte bolnav. Numai cu mare dificultate putea să mai vină în biserică şi la trapeză sau să facă o scurtă plimbare prin curtea chiliei. În restul timpului, el rămânea în chilia sa şi adesea citea Psaltirea. Oricum, vocea sa era încă bună şi în biserică el continua să cânte.

Bătrânul Ghedeon a fost o mare comoară de sfaturi şi cuvinte de folos pentru aceia care veneau la el. El a cinstit mult tipiconul vieţii monahale din Sfântul Munte, l-a împlinit după puterile sale, şi mereu îi încuraja pe ceilalţi să-l iubească şi să trăiască conform lui. În mod special, el se străduia să-şi păstreze rânduiala sa de seară de metanii şi rugăciuni, spunând că pentru viaţa duhovnicească ele sunt tot atât de preţioase ca aurul. El avea multă răbdare şi blândeţe şi interzicea categoric orice clevetire sau acuzare a altora. Cuvinte ca „binecuvântează-mă şi mă iartă” sau „şi aceasta va trece” erau deseori pe buzele sale. Când între fraţii de la Chilie apărea chiar şi o mică neînţelegere, el imediat începea slujba Paraclisului Maicii Domnului, pe care el o considera ocrotitoarea lui şi grabnic-ajutătoare (aşa cum fac toţi adevăraţii monahi athoniţi), şi se ruga pentru ca pacea să revină. Ori de câte ori nu se afla în biserică sau în odaia sa citind Psaltirea, spunea continuu Rugăciunea lui Iisus.

Simţind apropiatul său sfârşit, bătrânul Ghedeon a început să primească Sfânta Împărtăşanie la fiecare două săptămâni. În ciuda vârstei sale înaintate şi a bolii, el s-a limitat strict la mâncarea de post timp de trei zile înainte de fiecare împărtăşire cu Sfintele Taine. Cu trei luni înainte de moarte, bătrânul Ghedeon s-a simţit iar foarte bolnav şi nu mai putea veni la masă ori în biserică. Nu putea nici măcar ieşi la plimbare şi gusta aerul curat. Părintele Dionisie a început să-i aducă Sfintele Taine sus în chilia lui.

Pe 10 iunie, părintele Ilarion Dincă a plecat la Chilia Sfântul Ipatie, pentru a fi alături de bătrânul Dometie Trihenea.

Pe 28 august, părintele Dionisie a mers să se roage înainte icoanei „Grabnica Ajutătoare” a Maicii Domnului la mănăstirea Dochiaru, şi s-a întors la Chilia Sfântul Gheorghe a doua zi. Pe 29 august, de sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, părintele Dionisie a slujit iar Sfânta Liturghie. Bătrânul Ghedeon nu a mâncat nici un fel de hrană toată ziua. În acea seară a rămas treaz întreaga noapte şi în jurul orei Utreniei a început să respire cu greutate. Aceasta a continuat până în jurul orei două după-amiază, când, după ce trăise o viaţă lungă în păstrarea cu credinţă a rânduielii mult-iubitei sale vieţuiri monahale athonite, şi-a dat în sfârşit sufletul în mâinile Domnului.

A doua zi, 31 august 1979, a fost înmormântat. Şapte preoţi au luat parte la slujbă. Părinţii rămaşi la Chilie au zâmbit văzând aceasta şi s-au gândit cât ar fi fost de mulţumit bătrânul, căci îi plăcuse foarte mult să se roage la slujbele bisericeşti cu multă lume.

VI. Tinereţea bătrânilor Ghimnazie şi Dionisie de la Colciu

Bătrânii Ghimnazie şi Dionisie s-au născut în comuna Vorniceni, în judeţul Botoşani, fii ai lui Ioan şi Casandra Ignat. În familie au fost opt fraţi şi surori. Dintre aceştia, fiul cel mai vârstnic, Gheorghe (viitorul bătrân Ghimnazie) şi cel mai mic, Dimitrie (viitorul bătrân Dionisie) vor deveni monahi.

Bătrânul Ioan Şova scrie: „Tatăl lor a fost un bărbat de o evlavie deosebită, care adesea mergea împreună cu toată familia să se închine la mănăstirile din apropiere. Iată un exemplu grăitor în ce priveşte marea sa credinţă: odată mergea în pelerinaj la moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava şi, necunoscând drumul, îi întreba pe toţi cei pe care îi întâlnea cum să ajungă acolo. După un timp, pe când încă era la trei sau patru ore distanţă de Suceava, mireasma mirului sfinţit a venit la nările sale. A mers după acest miros şi a descoperit că l-a dus chiar la moaştele Sfântului Ioan”.

Această mare evlavie s-a transmis copiilor. Duminica sau de sărbători, ei nu lipseau niciodată de la biserică. Când copiii lui aveau trebuinţă de ceva, el făcea seara multe metanii şi se ruga cerând ajutorul lui Dumnezeu. În felul acesta, ei primeau întotdeauna cele de care aveau nevoie.
Gheorghe s-a născut în 1899. A mers la şcoală timp de cinci ani în satul său natal şi a fost un elev foarte bun, în special la matematică. În perioada aceea, satul avea mare nevoie de un contabil, şi primarul satului l-a sfătuit să urmeze şcoala de comerţ. Totuşi, pe când se pregătea să intre la examenul de admitere, alţii l-au sfătuit să nu urmeze această şcoală, iar el s-a întors acasă.

Dimitrie s-a născut în 1909 şi a urmat patru clase la şcoala din sat. În 1911 tatăl lor a murit, iar Gheorghe, fiind cel mai în vârstă dintre fraţi, a devenit capul familiei.

Fiind încă un copil, Gheorghe a abandonat jocurile copilăreşti şi s-a dedicat rugăciunii, metaniilor şi citirii din Vieţile Sfinţilor. În conformitate cu aceasta, el s-a hotărât mai apoi să devină monah. Totuşi, familia s-a opus hotărârii sale. Un respectat bătrân al satului, pe nume Costache Iepure, i-a spus că el auzise despre viaţa monahală că este grea. Mai mult, Costache a adăugat că, dacă Gheorghe vroia să se facă monah atunci trebuia să fie un exemplu veritabil de monah, astfel încât satul să fie mândru de el şi să nu facă numele familiei sale de ocară.

Cu toate responsabilităţile sale de cap de familie, Gheorghe nu a fost scutit de serviciul militar. După ce a terminat armata, el a hotărât să plece într-o mănăstire, însă nu ştia unde anume să meargă. Andrei, cumnatul său, i-a spus că ştie de un schit des vizitat, numit Măgura, mai sus de Târgu Ocna, nu departe de Cireşoaia, unde avuseseră loc teribile lupte cu nemţii. Îndată, Gheorghe a scris o frumoasă scrisoare stareţului de la Măgura, spunând că ar vrea să ajungă călugăr dacă acesta din urmă îl va primi. Răspunsul a venit repede: „Vino, frate Gheorghe, căci e mare nevoie!”.

VII. Începuturile monahale ale fraţilor

În toamna anului 1922, Gheorghe a pornit spre Schitul Măgura. În prima Duminică a Postului Mare, în 1923, stareţul, văzându-i râvna, l-a tuns în monahism cu numele de Ghimnazie. Fiind un om deosebit, având mare zel pentru viaţa monahală şi pentru slujbele Bisericii, a fost hirotonit diacon în 1924, deşi era încă tânăr.

La Schitul Măgura se afla o mică icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Mulţime nenumărată de oameni veneau mai ales din Transilvania la biserica schitului pentru maslu şi avuseseră loc multe vindecări. În timpul acesta, Maria, sora cea mai mare a părintelui Ghimnazie, s-a simţit rău. Aceasta avea o umflătură mare, de mărimea palmei ei, pe abdomen, şi cheltuise o mulţime de bani pe doctori dar fără vreun rezultat. Părintele Ghimnazie a slujit de trei ori Sfântul Maslu şi i-a trimis făină şi ulei sfinţit şi – minune a Maicii Domnului! – sora sa, Maria, s-a vindecat de boală.

Programul de viaţă al părintelui Ghimnazie la Schitul Măgura era foarte strict. La miezul nopţii, el se trezea pentru canonul său de la chilie, iar după aceea, la ora trei, mergea la Utrenie. El făcea multe metanii şi închinăciuni şi postea des: lunea, miercurea şi vinerea el nu mânca nimic. În timp ce lucra rugăciunea cea neîntreruptă, el făcea munci fizice grele, cum ar fi încărcarea fânului cosit. În timp, el a devenit unul dintre conducătorii Schitului Măgura. Cunoştea bine întreaga rânduială a slujbelor Bisericii. Citea şi recitea toate cărţile din biblioteca schitului.

În 1923, pe când era în vârstă de paisprezece ani, fratele său mai mic, Dimitrie, plin şi el de dorinţă arzătoare pentru viaţa monahală, l-a urmat pe părintele Ghimnazie la Schitul Măgura. Stareţul s-a hotărât să-l primească, dar în acelaşi timp să-l trimită la şcoală. Astfel că, timp de doi ani, Dimitrie a învăţat la Şcoala Profesională din Târgu Ocna şi adesea vizita Schitul.

În 1926 a fost o mare dezordine din pricina schimbării calendarului bisericesc, ceea ce a cauzat separare printre credincioşi. Părintele Ghimnazie, Dimitrie şi alţi doi au plecat la Muntele Athos. Auziseră zvonuri despre viaţa foarte dificilă de acolo – cum că pâinea nu se putea găsi şi că monahii trăiau cu frunze – dar auziseră de asemenea că acolo monahismul era înfloritor. (…)
Bătrânul Ioan Şova scrie: „S-au îmbarcat la Constanţa pe un elegant vas românesc şi au ajuns în Pireu. Au stat acolo timp de trei zile şi s-au urcat pe o mică barcă stricată, ce era aproape mereu înghiţită de valuri. După multe aventuri, şi după ce au trecut prin multe insule, au ajuns la Muntele Sfânt la portul Dafni, unde, spre mirarea lor, au găsit pâine”.

VIII. Sfântul Munte Athos

În data de 6 septembrie 1926, au venit ca oaspeţi în Chilia Sfântul Gheorghe a părintelui Gherasim Sperchez, de la Schitul Capsala, nu departe de Karyes.

Bătrânul Dionisie descria sosirea lor astfel: „Am venit în 1926 cu încă trei părinţi, inclusiv fratele meu mai în vârstă, ierodiaconul Ghimnazie. În România nu auzisem despre Muntele Athos. Prima oară am mers la Chilia Sfântul Gheorghe în Capsala. Acolo erau 18 români. Am ajuns în ajunul praznicului Naşterii Maicii Domnului şi îndată am avut parte de o priveghere de toată noaptea. Pe atunci era foarte linişte în muntele Athos”.

Neîncetat rugându-se, ei au pribegit prin Sfântul Munte. La Schitul Prodromu, egumenul Anikita le-a spus că după ce vor fi terminat să se roage la locurile sfinte din Munte, să se întoarcă, căci atunci, poate, îi va primi în schit. Oricum, între timp a fost numit un alt egumen, iar acesta le-a spus că sunt alţi monahi care vor să intre în schit, dar momentan lipsesc; aceştia trebuie să se întoarcă înainte ca el să ia vreo decizie.

Deoarece se întâmplă des ca cineva să devină un bun monah atunci când începe prin a locui cu un străin, părintele Ghimnazie a decis că fratele Dimitrie ar trebui să facă aşa. De aceea l-a trimis la părintele Serafim, la Biserica Intrării în Templu a Născătoarei de Dumnezeu, lângă Karyes, mai jos de Schitul Sfântul Andrei. Aceasta a fost în noiembrie 1926, şi fratele Dimitrie a stat acolo până în iulie 1927. În acest timp, părintele Ghimnazie a lucrat la Mănăstirea Iviron.
În iulie 1927, Chilia Buneivestiri de lângă Mănăstirea Pantocrator a ajuns de vânzare şi a fost cumpărată de părintele Ghimnazie şi fratele Dimitrie, împreună cu un alt călugăr, părintele Sebastian. Ei au împrumutat cinci mii de drahme de la un anume părinte Mihail, care era negustor la Karyes.

Bătrânul Dionisie spunea despre aceasta: „Cumpăraserăm Chilia Buneivestiri din Capsala împrumutând nişte bani, şi ne-a luat trei ani de muncă pentru a-i returna. Pentru fiecare zi de lucru câştigam două zeci de drahme. În acele vremuri, cu atâta se puteau cumpăra doar două pâini. Era foarte greu de trăit. Era extrem de dificil să te ţii de programul zilnic de slujbe şi să mai faci şi altceva pe lângă aceasta. Dar în acest timp m-am simţit mai aproape de Dumnezeu decât oricând altcândva, căci era atât de greu şi trebuia să ne încredinţăm atât de mult voii lui Dumnezeu. Am locuit în această chilie timp de cinci ani. În 1927 am fost tuns monah, iar fratele meu (Ghimnazie) a fost hirotonit ieromonah. În 1931, am fost hirotonit ierodiacon”.

Au stat la Colciu la Chilia Buneivestiri până în 1933. Chilia era săracă în mijloace materiale, şi amândoi trebuiau să lucreze în Mănăstirea Iviron, în timp de părintele Sebastian rămânea la chilie. Aici, la Chilia Buneivestiri, au avut multe ispite din partea vrăjmaşului. Dracii le apăreau sub diferite forme, făcându-se văzuţi şi auziţi, pentru a-i înfricoşa ca să abandoneze rânduiala lor de chilie şi viaţa strictă pe care o urmau în mod obişnuit. Uneori dracii apăreau sub formă de câini turbaţi şi se năpusteau la ei, lătrând. Părintele Ghimnazie se ruga şi slujea des Sfânta Liturghie, iar dracii au dispărut. În acest timp, părintele Ghimnazie a căzut bolnav, totuşi nu şi-a schimbat modul său aspru de viaţă.

Bătrânul Dionisie va relata mai târziu: „În 1933 am părăsit Chilia Buneivestiri pentru o altă chilie în Capsala, închinată Sfântului Tihon de Zadonsk. Egumenul Chiliei Bunavestire tocmai murise, iar părintele Ghedeon (Chelaru), egumenul Chiliei Sfântul Tihon de Zadonsk, ne-a rugat să mergem să locuim cu el”.

Părintele Ghedeon a devenit acum părintele lor duhovnicesc, iar ei au locuit cu el timp de patru ani.

IX. Schitul Colciu

În 1937, amândoi fraţii au venit cu părintele Ghedeon la Chilia Sfântul Gheorghe la Colciu, un schit al Mănăstirii Vatoped. Toţi trei au lucrat cu multă râvnă şi jertfire de sine la reconstrucţia acestei chilii. Cu toată această muncă foarte grea, ei nu şi-au abandonat nici măcar pentru o clipă rânduiala lor ascetică, adică slujbele bisericeşti, canonul de la chilie şi lucrul în jurul schitului. Ei îndeplineau rânduiala bisericească urmând practica marilor mănăstiri, fără să scurteze nimic din tipicon.

Rugăciunile erau grupate astfel: Ceasul al Nouălea, Vecernia şi Canonul Maicii Domnului erau cântate cu un ceas înainte de asfinţit. Pavecerniţa se citea imediat după masa de seară. La ora opt dimineaţa după calculele bizantine, ceea ce este echivalent cu ora două noaptea, slujbele începeau: Miezonoptica, Utrenia, Ceasul Întâi, Ceasul al Treilea, Ceasul al Şaselea, urmate de Sfânta Liturghie. După a şasea laudă a canonului de la Utrenie, se cânta un acatist. Parastasul se făcea după-amiaza. Canonul de la chilie se făcea întotdeauna cu un ceas înainte de Ceasul al Nouălea, adică atunci când călugărul era liber.

Chilia avea livezi de măslini, cam o mie de pomi, precum şi viţă-de-vie, portocali, lămâi, nuci, smochini, pruni, vişini şi altele. În grădină creşteau toate cele necesare: ceapă, usturoi, roşii, vinete, ardei iute, pătrunjel, ţelină, varză, sfeclă, cartofi, fasole şi altele. Călugării vorbeau de grădina lor ca de „vaca monahului” .

Printre toate muncile lor fizice şi duhovniceşti, Dumnezeu le trimitea de asemenea şi mângâieri. În Chilia Sfântul Gheorghe se afla o icoană a Maicii Domnului de la Kazan, făcătoare de minuni, care acum se află în biserică. La început se afla într-una din chiliile monahilor şi stătea pe o masă în mijlocul camerei, cu două candele aprinse înaintea ei. După cum povesteşte bătrânul Ioan Şova, „odată camera a luat foc şi întreaga pardoseală a ars, împreună cu mobila şi cărţile; oricum, cadrul ferestrei, uşa, masa pe care stătea icoana şi podeaua de sub masă au rămas intacte. Când părintele Dionisie a deschis uşa, încăperea era plină de fum sub presiune, care l-a lovit cu putere în faţă. Dar puţin după aceasta, când a fost în stare să privească înăuntru, el a văzut icoana intactă, iar candela de pe masă aprinsă, în timp ce chipul Maicii Domnului părea că zâmbeşte”.

Călugării începeau să se strângă în jurul lor, iar chilia reîncepu să prospere duhovniceşte. În acest timp, vrăjmaşul, care nu doarme, nu a încetat să îi tulbure pe nevoitori.

Când bătrânul Ghedeon a plecat în România în 1940 să strângă fonduri pentru continuarea reconstrucţiei chiliei, întoarcerea sa a fost împiedicată de al doilea război mondial şi de venirea la putere a comuniştilor. Abia în 1963 el a fost în stare să se întoarcă, după mulţi ani grei. Între timp, părintele Ghimnazie devenise un sfătuitor duhovnicesc al monahilor, iar părintele Dionisie preluase sarcina de a spovedi.

Vrăjmaşul continua şi aici să-i neliniştească pe asceţi. Bătrânul Dionisie a zis: „Locuia lângă noi un frate, Gavriil. Într-o zi, pe când se îndrepta spre biserică, dintr-o dată a început să strige şi să arate înspre mare. Era prea departe de noi ca să îl auzim, deci ne-am dus la el şi l-am întrebat pentru ce făcuse toată acea gălăgie. A spus că atunci când clopotele au bătut pentru începerea slujbelor văzuse demoni venind către ei dinspre mare, ca un roi de albine: veneau să ispitească monahii când aceştia se adunau să se roage.”

„Altă dată, în timpul Privegherii, la momentul dintre sfârşitul Vecerniei şi începutul celor şase psalmi, toţi cei din biserică stăteau jos ascultând o omilie ce se citea. Atunci unul dintre monahi, părintele Arsenie, remarcă o figură umbroasă, într-o haină neagră (nu putu să-i vadă chipul) care intră în biserică ţinând în mână ceva asemănător unei cădelniţe. Când această arătare „tămâia” un monah în stasidion-ul său, monahul aţipea în timpul omiliei. Părintele Arsenie era teribil de îngrozit, iar când arătarea veni la locul în care se afla el, a strigat din toate puterile. Bineînţeles că asta i-a trezit pe toţi. Vedeţi? Monahul este un soldat, luptând împotriva celui rău.”

X. Adormirea părintelui Ghimnazie (†1965)

Cât timp a stat în Sfântul Munte, părintele Ghimnazie nu şi-a abandonat niciodată obiceiul de a se trezi la miezul nopţii şi de a îndeplini o parte a canonului său, fie mătănii, psalmi sau rugăciune. De asemenea, era foarte important pentru părintele Ghimnazie să doarmă în mici reprize, fiecare ţinând de la două la trei ore, după care se trezea pentru a se ruga. În felul acesta, sufletul poate stăpâni trupul mult mai uşor.

Numărul minim tradiţional de mătănii şi închinăciuni pe care un călugăr athonit trebuia să le facă în timpul canonului de la chilie, de care părintele Ghimnazie se ţinea, este următorul: pentru monahii tunşi, numărul era de la o sută la o sută opt zeci de metanii şi o mie două sute de închinăciuni, pe când pentru un schimonah, ca părintele Ghimnazie, era de o sută cinci zeci – trei sute de metanii şi o mie două sute de închinăciuni.

Se vorbea puţin în chilie – numai cât trebuia pentru lucru sau probleme duhovniceşti. Nu se pălăvrăgea şi nu se critica. Toţi monahii îşi ţineau gândurile îndreptate spre Dumnezeu şi aveau rugăciunea pe buze. Pe lângă aceasta, părintele Ghimnazie se străduia să aibă prezenţa vie a lui Dumnezeu în mintea sa, în inima sa şi în gândurile sale şi lucrările sale.

Părintele Ghimnazie avea o memorie foarte bună. Ştia pe de rost toate Ceasurile, întreaga Psaltire, Acatistul Buneivestiri, Acatistul Mântuitorului, Paraclisul Maicii Domnului, multe tropare şi alte rugăciuni. Timpul care-i rămânea după slujbe şi canonul său de la chilie şi-l petrecea în lucrări în jurul chiliei.

În 1965, la doi ani după întoarcerea bătrânului Ghedeon din România, după ce luptase războiul cel drept ca un ostaş al lui Hristos, după ce trăise ca un mare monah nevoitor şi slujitor al lui Hristos, ieroschimonahul Ghimnazie a trecut la Domnul la vârsta de 66 de ani. După o boală care l-a făcut să se stingă văzând cu ochii, el a fost adăugat soborului Sfinţilor Părinţi athoniţi din Împărăţia lui Dumnezeu.

„Pentru aceia care trăiesc azi în Chilia Sfântul Gheorghe”, scrie bătrânul Ioan Şova, „părintele Ghimnazie este un model către care noi trebuie să tindem a ne conforma. Pentru rugăciunile sale şi pentru acelea ale tuturor sfinţilor aghioriţi, să aibă bunul Dumnezeu milă de noi şi să dobândim un colţ de rai, având-o ca sprijinitoare pe Maica Domnului şi pe toţi sfinţii, mai ales pe cei din Muntele Athos.”

XI. Bătrânul Dionisie Ignat

Nu mult după adormirea întru Domnul a iubitului frate şi co-nevoitor al părintelui Dionisie, ceilalţi monahi din chilie au murit şi ei – părintele Arsenie în 1967 şi părintele Agatanghel în 1971. Au mai rămas numai bătrânii Dionisie şi Ghedeon. Apoi, în 1977, doi monahi au sosit din România: părinţii Ioan Şova şi Ilarion Dincă. Părintele Ilarion s-a mutat la Chilia Sfântul Ipatie cu doar câteva luni înainte de moartea bătrânului Ghedeon, în 1979. Deşi câţiva monahi mai veneau din când în când şi stăteau pentru puţin timp, bătrânii Dionisie şi Ioan erau singurii monahi din chilie, până când, în 1989, bătrânul Iosif a venit în Mănăstirea Vatoped pentru a revigora viaţa de obşte de acolo. Puţin după aceasta, noi ucenici începură să vină la Vatoped şi în schiturile sale, printre care şi la Colciu. Astăzi sunt aproximativ 10 monahi care trăiesc în Chilia Sfântul Gheorghe.

Nu mult după ce noii monahi au început să apară, o nouă încercare a venit asupra bătrânului Dionisie: şi-a pierdut vederea. Deşi această încercare era grea pentru el, înainte fiind mereu activ şi din punct de vedere fizic, Dumnezeu i-a trimis de asemenea şi mult har, iar el a început să sporească în practica rugăciunii inimii. La puţin timp după aceasta, el a devenit un preţuit părinte duhovnicesc pentru monahii din Vatoped şi în special pentru bătrânul Iosif, care a văzut în el un lucrător al rugăciunii căruia el însuşi i se putea spovedi şi de la care putea primi sfat.

Cu toate acestea, vrăjmaşul a continuat să îl tulbure pe părintele Dionisie. În fiecare seară înaintea slujbelor, fratele care îi trezeşte pe toţi ceilalţi bate mai întâi la uşa Bătrânului pentru binecuvântare. Într-o seară, fratele a venit şi a bătut, însă după aceea a plecat la biserică fără să fi primit binecuvântarea. La puţin timp după aceasta, bătrânul Dionisie a auzit o a doua bătaie în uşă. Crezând că este acelaşi frate, a deschis uşa şi, în ciuda vederii sale foarte slabe, a văzut limpede un om cu o cârpă pe faţă. La început, nu a realizat ce se petrece şi a întrebat: „Cine eşti?”. Omul i-a spus numele unui cunoscut, însă Bătrânul a înţeles imediat cine era la uşă. Făcându-şi cruce, Bătrânul a întrebat: „De ce nu spui rugăciunea când baţi?”. La asta, diavolul a răspuns: „De ce aş face-o? Voi, călugării, o spuneţi”. Bătrânul Dionisie a strigat: „Înapoia mea, Satană, pleacă de aici!”. Vrăjmaşul a spus: „Am să plec, dar mă voi întoarce!”, şi a părăsit chilia. După asta, bătrânul Dionisie i-a adunat pe toţi fraţii în biserică şi le-a povestit toate câte s-au petrecut, încurajându-i să preţuiască şi să respecte chiar şi „micile” ascultări ale vieţii lor de zi cu zi.

XII. Sfaturile bătrânului Dionisie

Bătrânul Dionisie este privit în Athos ca unul dintre ultimii exponenţi ai „vechii şcoli” de viaţă duhovnicească din Sfântul Munte. Mulţi au constatat faptul că cea mai comună formulă de încurajare dată tovarăşilor săi nevoitori este: „răbdare, răbdare şi iar răbdare”. Iată un scurt fragment din sfaturile sale duhovniceşti:

Părinţii spun că Îl iubim pe Dumnezeu prin împlinirea poruncilor Lui şi prin dragostea faţă de aproapele nostru. Cum poate începe cineva să facă aceasta?

La început, fugi de toate patimile. Dacă vrei să cultivi virtuţile trebuie să te smereşti.

Cum se face aceasta?

Dacă cineva are smerenia drept fundament, toate celelalte virtuţi vor veni. Fără smerenie nu se poate dobândi nimic, ca şi o casă fără fundaţie. Când cineva este smerit, îi vede pe toţi ceilalţi ca sfinţi. Harul vine şi se poate practica ascultarea cu dragoste. Cea mai puternică armă a diavolilor împotriva noastră este să ne înalţe cugetul. A-l face pe om mândru este cea mai puternică armă a lor, şi încearcă să facă asta cu noi încă din tinereţe, căci ştiu că cel mândru nu va merge în cer. Domnul spune că cel necurat nu poate intra în Împărăţia Cerurilor. Odată, când Sfântul Macarie cel Mare era afară, strângând ramuri de palmier prin deşert, un diavol l-a întâlnit şi i-a spus: „Am o mare amărăciune, căci nu pot să te întrec. Tot ceea ce faci, fac şi eu: tu posteşti, eu nu mănânc nimic; tu priveghezi, eu nu dorm niciodată. Într-un singur lucru mă întreci – în smerenie.”

Cum poate cineva să dobândească răbdare?

Smerindu-se. Mai tot timpul suntem nerăbdători pentru că suntem mândri. Dumnezeu încearcă să ne înveţe smerenia mai mult decât orice altceva.

Cum putem să ne întărim credinţa în faptul că Dumnezeu poartă de grijă tuturor?

Mai întâi, nu trebuie să ne încredem în noi înşine. Şi trebuie să avem răbdare atunci când vin ispitele. După aceasta, trebuie să lăsăm harul să lucreze.

Ce vreţi să spuneţi prin: „Trebuie să lăsăm harul să lucreze”?

Când înţelegem că Dumnezeu este lângă noi. Dar pentru asta trebuie să avem conştiinţa neputinţelor noastre.

Cum ar trebui să ne rugăm?

Cu perseverenţă. E foarte important. Cu ajutorul rugăciunii, harul primit la Botez poate creşte.
Sfinţii Părinţi spun că atunci când ne rugăm ar trebui să stăm „în prezenţa lui Dumnezeu”. Cum putem cultiva aceasta?

Rugându-ne din tot sufletul şi şi cu multă atenţie.

Ce se întâmplă dacă cineva este înconjurat de multe griji care îngreunează aducerea-aminte de Dumnezeu?

Dacă ai smerenie şi iubire, eşti în rugăciune. Este posibil să te rogi în situaţii dificile. Au existat sfinţi aflaţi în ascultări dificile şi s-au rugat, ca Sfântul Calist, patriarhul Constantinopolului. Dar aceasta este o stare foarte avansată. Pentru noi ascultarea cu dragoste este lucrarea noastră permanentă. Ascultarea duce la smerenie, iar smerenia duce la rugăciune.

Traducere şi note: Mihnea Mustaţă

Din apoftegmele părintelui Dionisie Ignat

Despre mândrie: Mândria e cea mai primejdioasă patimă. Toate patimile, toate păcatele se iartă foarte lesne, şi te îmbrăţişează Dumnezeu şi te duce în Împărăţia Cerului. Însă la Împărăţia Cerului sub nici un motiv nu poţi înainta cu înălţarea minţii, cu mândria. Ispititorul, satana cel mare, e foarte deştept, şi ştie lucrul asta. De aceea seamănă în omenire înălţarea minţii şi tulburarea, adică mândria, ca să nu poată înainta omul la Împărăţia Cerurilor. Căci Sfintele Scripturi aşa spun, că, din bunătatea Lui, Dumnezeu vrea ca acolo unde a fost împărăţia satanei cea atâta de înfricoşată şi mare, care a căzut din cauza mândriei, acolo să completeze locurile acelea cu sufletele bunilor creştini şi ale călugărilor care s-au aflat la Dumnezeu. Dar acolo nu poţi ajunge dacă ai înălţarea minţii, sub nici un motiv! Doar cu smerita cuge-tare poţi ajunge acolo! De aceea, ispititorul instalează în sufletul copilului, de mic, înălţarea minţii, mândria, lucru care zicem că nu-i nimic, şi de fapt acela-i cel mai dăunător, cel mai primejdios pentru mântuirea sufletelor noastre.

Despre televizor: Televizorul e un izvor nesecat al răutăţilor, al tuturor răutăţilor.

Despre mântuire: Lucru simplu: cum ne vom aşterne, aşa ne vom odihni! Odată ce suntem fiii Bisericii Ortodoxe şi suntem creştini ortodocşi, români creştini ortodocşi, mult-puţin, ştim ce trebuie să facem ca să ne mântuim şi de ce trebuie să fugim ca să nu ne pierdem minţile. Ştim. Mult-puţin, ştim. Să ne osârduim să mul-ţumim pe Părintele ceresc şi să nu-L amărâm mai mult.

Despre Sfintele Sinoade: Acum nu-s mulţumiţi duşmanii Ortodoxiei, acum bagă altele ca să distrugă Ortodoxia. De exemplu, cât Ortodoxia va fi la înălţime, n-o să poată stăpâni antihrist cum vrea el. De aceea, apostolii lui antihrist se osârduiesc ca să distrugă Ortodoxia. Găsesc fel de fel de pricini: ca să facem unitate, să nu respectăm cele şapte Sfinte Soboare… Dacă le respectăm cu sfinţenie, sfinţi ne facem. Dar noi începem să spunem: „Aşa a fost atunci” şi altele… Fel de fel de acestea ne produc duşmanii Ortodoxiei ca să ne dărâme.
Despre Sfânta Tradiţie: Preotul este dator veşnic să spună cele ce ne scrie Evanghelia, cele ce ne scriu Sfinţii Părinţi îndumnezeiţi. Pe acelea se bazează Biserica. Biserica Ortodoxă a avut de luptat de la începutul începuturilor cu felurite feluri de eretici. De aceea s-a adunat de pretutindeni toată Ortodoxia şi a făcut sfat, şapte Soboare Ecumenice. Noi acum la temelia Ortodoxiei avem învăţătura celor şapte sfinte soboare ecumenice. De aceea merge Biserica, de aceea a mers bine până acuma. Eh… mai merge şchiopătând, dar merge.

Despre veacul al VIII-lea: Noi suntem în al VIII-lea veac. În al VIII-lea veac zice că or să fie mari greutăţi şi mari schimbări în lume, spre răutatea şi spre dărâmarea vieţii sufleteşti şi duhovniceşti. Eh!… Fiindcă Bunul Dumnezeu a orânduit ca să fim creştini ortodocşi, mulţi-puţini, să nu ne depărtăm de poveţele Bisericii Ortodoxe, de sfaturile Sfinţilor Părinţi cei îndumnezeiţi şi să sperăm că o să căpătăm mântuirea.

Despre oamenii nemulţumitori: Acum, daca omenirea şi-ar pune toată speranţa în bunătatea lui Dum-nezeu, nu-i cu putinţă să nu te audă Dumnezeu, nu-i cu putinţă ca să nu te vadă Dumnezeu. Dumnezeu este în tot locul şi vede şi gândul tău. Vedeţi că noi cu ocazia asta ne depărtăm de Dumnezeu. Lumea dacă ar trăi mai simplu, aşa, să aibă doar cele trebuincioase… Dar nu!… că propaganda asta a venit, a intrat in omenire, că: „De ce eu să am casa asta aşa mică?… E mică, am de toate şi am trei-patru copii, da’ am de toate. Da’ de ce să n-am mare, ca a celui de colo?”. De acum îl trimite pe bărbatu-său: „Du-te şi adu bani să facem şi noi casa mai mare, să facem moda, moda, moda…” Asta-i o propagandă mistică a satanei, ca să nu fie omul niciodată în pace, să nu se mulţumească cu atâta. Da’ nu vezi cum spun bătrânii: „Întinde-ţi picioarele cât îi plapuma, că dacă le întinzi mai mult răceşti”? Aşa, de exemplu: „Iată, acela are mai mulţi bani, a făcut casa mare, e pentru el, treaba lui, bine că poate… Dar eu sunt mulţumit că am una mică, chiar dacă mai prost mănânc, mai prost mă îmbrac, dar sunt stăpân în casa mea”.

Despre răbdare: Răbdarea niciodată nu ruşinează, răbdarea totdeauna are harul ei, căci te bucură. Da’ oamenii sunt neputincioşi: „Cât o să mai rabd?”. Până la sfârşit, căci spune: „cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.

Ne vorbeşte părintele Dionisie de la Colciu

Părinte Dionisie, în zilele noastre una dintre cele mai mari biruinţe ale diavolului este că a reuşit să îi despartă pe oameni de înţelegerea creştină a familiei. Folosindu-se de mijloace diferite, de la sărăcie până la ispita preacurviei, de la ispita mâniei până la boală, el încearcă să îi convingă pe soţii credincioşi că viaţa creştină este o utopie, este un vis. Că este imposibil oamenilor să mai meargă pe calea mântuirii. În acelaşi timp, Dumnezeu, prin păstorii Săi vrednici, îi povăţuieşte pe soţi să poarte fără crâcnire crucea familiei, o cruce aducătoare nu numai de bucurii pământeşti, ci mai ales de bucuria veşnică a mântuirii. Ce sfaturi daţi creştinilor, cum se poate lucra sfinţenia în lume?

O dată ce omul e în familie, trebuie dreapta socoteală. Să respecte cu sfinţenie îndrumările duhovnicului. Că duhovnicul totdeauna o să-l sfătuiască numai cele bune: de ce să se păzească, de ce să se apropie. Dar cum e acum, lumea s-a stricat. Fiecare are familia lui şi femeia lui, luată din Biserică – că dacă te-ai căsătorit, te-ai încununat în Biserică – dar cu ochii se uită după altele. Acum, ca om, cu ochii după altele, de! Dar să nu ai patimă, că dacă ai patimă pentru persoana pe care ai văzut-o, cum e scris şi-n Evanghelie, ai şi preacurvit în inima ta cu ea. S-o admiri că-i frumoasă, dar să zici aşa: „Uite ce frumoasă femeie, dar îngerii lui Dumnezeu, din cer, cu cât mai frumoşi or fi?”. Adică să admiri bunătatea lui Dumnezeu, dar nu s-o iubeşti pe femeia aceea ca să te apropii de ea; şi-atunci ai plată de la Dumnezeu.

Pentru ca oamenii să ducă o viaţă curată în lume şi în familie e obligatoriu să fie într-o strânsă legătură cu duhovnicul, cu Biserica?

Dacă cineva se ţine de Biserică, duhovnicul niciodată n-o să-i zică: „Mănâncă de dulce în posturile mari!”. N-o să-i zică: „Du-te şi te împărtăşeşte fără să te spovedeşti!”. Nu o să-i zică aşa. El o să-l conducă pe calea adevărului. Şi dacă el respectă ceea ce-i spune duhovnicul, porţile raiului sunt deschise pentru el. Să aibă pace cu familia. Dar e răutate în timpurile astea. Femeile sunt cu studii, deştepte. Acum trebuie mai multă iconomie. Că ele te înfruntă. Cu toate că eşti bărbatul ei, femeia te înfruntă şi trebuie să ai răbdare atunci. Trebuie să ai răbdare s-o aduci acolo unde femeia să cunoască că ea, dacă-i femeie, trebuie să fie mai smerită. Trebuie să stai să judeci, să discutaţi problemele pe care le aveţi.

Dar sunt cazuri de cupluri în care soţia e mai învăţată sau i se pare că e superioară soţului. Sau unui băiat îi place o fată, dar ea este mai dominantă, aşa-i firea ei…

…mai mândră! De la mândrie se trage! Oricât de deşteaptă ai fi, oricât de multă înţelepciune ai avea, dacă n-ai smerita cugetare, eşti în prăpastie.

O fată spunea: „Duhovnicul nu ştie ce să mai facă cu mine, că nu găsesc un băiat care să mă domine”. Aşa are ea firea, dominantă…

Nu firea! Tu să te smereşti! Şi atunci ai parte şi tu, şi acela.

Poate de aceea şi suferă, că nu se căsătoreşte, dar e vina ei, de fapt. Patima ei, nu?

Sigur că da! O să treacă vremea, şi n-o s-o mai ia nimeni.

Un tânăr care avea o prietenă care îl domina spunea: „Mie nici nu-mi vine să-mi bat capul ca să o domin numai aşa, ca să-i arăt că eu sunt superior!”.

Da, dar nici aşa nu-i bine, pentru că femeia întotdeauna e inferioară, şi caută să se răzbune. O să găseşti, o să vezi, că cele mai mari primejdii în ortodoxie le-a făcut femeia: şi cu Sfântul Ioan Gură de Aur, şi cu Sfântul Ioan Botezătorul, şi cu alţii, şi cu alţii… De aceea, e bună, dar trebuie să fie dominată de harul Sfântului Duh, că dacă ea-i deşteaptă, să poată merge după Adevăr. Că dacă nu e smerita cugetare, nu e nimic. Cât de deştept să fii, cât de apropiat de toate înţelepciunile lumii acesteia, e degeaba. Dacă te biruieşte egoismul, n-ai făcut nimic, eşti în primejdie totală.

Şi cel de care vă vorbeam, ce să facă? Că el zice că nu poate să stea tot timpul să o smerească, ea îl domină. Ce să facă, să se despartă?

Ei, nu, nu! Dacă au dragoste între dânşii, ea singură, de la sine, să se smerească. Ea singură, de la sine. Şi atunci şi ea are plată de la Dumnezeu, şi el e mai mulţumit, că atunci când vezi că ea se smereşte, ai aşa, o bucurie, că o ştii că ea e înţeleaptă şi poate să facă lucrurile în alt fel, şi se smereşte. Ai şi tu o bucurie, că înălţarea minţii totdeauna e urâciune înaintea lui Dumnezeu, dar şi cel mai bun prieten al tău, dacă cunoaşte că ai înălţarea minţii, vrând-nevrând te urăşte. Înălţarea minţii e un „har” satanicesc, e o patimă şi domină toate patimile.

De ce ziceaţi că femeia e răzbunătoare?

Fiindcă ea nu judecă mai mult. Uite, Irodiada a cerut capul Sfântului Ioan, ea nu s-a socotit: noi aici avem praznic, avem sărbătoare, când le-oi duce capul Botezătorului, se bucură ei? Nu, ea n-a judecat lucrul ăsta, ca femeie. Că dacă era un bărbat, se gândea: eu vreau să-l omor, ce bucurie aduc oamenilor acestora?

Femeia e mai sentimentală, se supune mai degrabă inimii, poate. Se spune de multe ori că bărbatul are mai multă minte, dar n-are sentiment. Să trecem acum la alt subiect. Părinte, vedeţi că o mare problemă în zilele noastre este sărăcia. Cum să înfrunte sărăcia o familie creştină?

Să se mulţumească cu ceea ce are. În sărăcie trebuie răbdare. Să-şi spună: „Alţii au de prisos, dar mie atâta mi-a hărăzit Dumnezeu”, ca să sufere, să rabde. În loc să mănânc un lucru de două ori pe săptămână, am să-l mănânc la două luni o dată, şi-I mulţumesc lui Dumnezeu. Şi atunci am plată de la Dumnezeu.

Apare o problemă. Cineva s-a căsătorit şi vrea să aibă copii, dar intră în panică: „n-am bani, n-am nimic, cum îi cresc?”. Şi mulţi acuză sărăcia şi fac avorturi sau folosesc anticoncepţionale.

Vezi că nu-i credinţă adevărată?! Acela nu crede desăvârşit în Dumnezeu. Păi Dumnezeu, Cel ce mi-a dat copilul, nu va avea grijă tot El ca să nu moară de foame copilul meu?

Dar el poate ajunge la disperare. Intervin problemele pe care le ridică familia. Dacă nu are bani, nu are ce să bage în gură. Şi ocupându-se să câştige mai mulţi bani, poate lasă deoparte cele duhovniceşti. Cineva întreba: „ce să fac, să las rugăciunea şi să mă ocup de cele ale casei, sau cum să le îmbin pe amândouă?”

Dreapta socoteală! Să judece câte ore să stea la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, şi câte ore să lucreze pentru trup, şi să facă dreaptă socoteală. Să nu lase nici una, nici alta, şi atunci Dumnezeu binecuvântează şi pe una şi pe alta. Dar într-o zi lucrez mult, şi o săptămână nu mai fac nici o cruce, aceea nu-i dreaptă socoteală. Zilnic, zilnic să ai un program.

Spre deosebire de călugări, mirenii nu depun votul ascultării. În ce măsură trebuie să facă ei ascultare de duhovnicii lor? Viaţa călugărească este marcată de cele trei voturi: al ascultării, al fecioriei, al sărăciei. Viaţa de familie de ce anume ar trebui să fie marcată? Votul ascultării se poate ţine în familie? Votul sărăciei sigur se poate ţine. Votul fecioriei, numai ca şi păstrare a curăţiei familiei. Dar votul ascultării, care e considerat cel mai mare de către Părinţi, şi-l poate lua mireanul? Faţă de cine?

Faţă de legile lui Dumnezeu. Ascultare pentru împodobirea familiei lui. Nu ca să-ţi tai voia, cum se taie voia în monahism, ca să nu progreseze patima mândriei. Mireanul să facă ascultare de duhovnic, căci duhovnicul îi dă acele ascultări care sunt pentru folosul familiei. Iar la călugărie e altceva. Îţi taie voia ca să nu poată progresa egoismul, că asta e cea mai mare armă a satanei, nu numai pentru călugări, ci şi pentru mireni: să instaleze în suflet egoismul. Omul prins de egoism nu mai are nici o judecată adevărată. Dacă egoismul s-a instalat în mintea ta, atunci numai ce zici tu, aceea-i bun. Şi-acuma satana, duhul cel rău, te învaţă, îţi şopteşte la ureche numai cele rele. Şi tu spui că aşa-i bine, ce fac eu e bine. Asta înseamnă egoismul. Sau mândria. Şi patima aceasta o vede vrăjmaşul. De aceea a căzut el din cer. De aceea se osârduieşte cu toată tăria lui să instaleze în sufletul fiecăruia din noi egoismul: „EU fac ce ştiu, nu ce mă învaţă altul!”. Asta e palma cea mai puternică a vrăjmaşului. Asta şi la mănăstire, şi în lume.

Cum trebuie să facă soţii ascultare de duhovnic în problemele de familie? Bine, duhovnicul nu poate fi ca la mănăstire, tot timpul lângă tine, să vadă cum te mişti şi să-ţi spună: „Fă aia…”, tu să-i ceri: „Părinte, binecuvântează să fac asta…”

…Nu, nu, nu! Acele chestiuni de familie între dânşii se discută; adică să nu vorbească urât unul cu altul, ca să se irite; să n-ajungă în tribunale, că de la tribunale, ce vine? De-acum despărţire, bătaie… Nu!… De-aceea trebuie să fie blânzi unul cu altul. Chiar dacă a greşit soţul sau soţia, celălalt e dator să-l sfătuiască, nu să-l ocărască, că nu rabdă celălalt să fie ocărât, nu-i aşa? Să aibă dreapta socoteală, să-l sfătuiască, ca singur să cunoască greşeala, şi-atunci se-ndreaptă lucrurile.

Dar se poate vorbi în familie de o ascultare a soţului faţă de soţie, sau a soţiei faţă de soţ?
Ascultarea e lege între dânşii; dacă nu se ascultă unul pe altul, nu pot să trăiască. Nu se poate altfel. Adică se sfătuiesc ce-i de făcut: „cutare, cutare”, se sfătuiesc. Aceea-i ascultarea unuia faţă de altul. Ca să fie pace, întâi se sfătuiesc, ca să nu ajungă la neînţelegeri. De aceea, te sfătuieşti, întâi: „uite, să facem lucrarea cutare”; şi-acuma, hai la discuţie, poate nu e bine, până când te hotărăşti, ca să fie de acord amândoi, ca să fie harul Sfântului Duh în lucrare. De-aceea dacă zici: „Eh, tu zici asta, eşti o zăpăcită, eu am să fac o treabă!” – păi n-ai făcut nimica. Cu femeia eşti un trup, trebuie să-l respecţi, cu toate că soţia poate e incultă, sau cumva mai prejos decât tine, dar tu s-o respecţi, că sunteţi una. Trebuie sfătuire la orice lucrare, în nici un caz: „ori fă aşa, ori îţi dau cu ceva-n cap”.

Mulţi soţi creştini consideră că trebuie să impună propriul punct de vedere soţiilor lor, şi ele să îl preia fără nici un fel de cârteală. Sfinţia voastră propuneţi modelul sfătuirii.

Cum a devenit acum omenirea, nu-şi taie voia… De aceea, ca s-o convingi pe soţie să faceţi o lucrare, trebuie să te sfătuieşti; şi soţia, cum spun Sfintele Cărţi, mai puţină educaţie are ca bărbatul, el e mai binecuvântat, să zicem aşa… Ei, stai la discuţie… „Uite, facem lucrarea cutare”. Dacă nu vrea, te abţii. S-o convingi din cuvintele cele cu blândeţe, s-o convingi că ai dreptul să faci lucrarea cutare. De asta-i sfătuirea. Nu hotărăşti. Numai împăraţii vechi hotărau să taie capetele la toţi, că de ce cred în Hristos, şi mergea. Dar aşa nu-i după Dumnezeu. Că acolo unde e sfătuire e calea Sfântului Duh.

Da, cu pace şi cu rugăciune. Şi dacă soţia are altă părere, cum este? Dacă amândoi se sfătuiesc şi totuşi unul spune: „Eu văd aşa”, celălalt zice: „Nu, eu văd invers”.

Ei, de-acuma, sfătuindu-se şi ajungând la o înţelegere între dânşii, va zice femeia: „eu cred aşa, dar lasă, fac cum zice bărbatul, că aşa-i bine”. Sau el zice: „măi, văd că ea zice că-i aşa, da, să fac şi aşa…”; fiindcă au dragoste între dânşii. Atunci e rău, când intră hotărârea şi unul zice: „Cine eşti tu, să te-ascult eu pe tine? Nu-i aşa!”.

Deci să cedeze, fiecare să fie gata să cedeze pentru celălalt, chiar dacă iese rău.
Sigur că da, chiar dacă iese rău, dacă te sfătuieşti şi s-a întâmplat şi-a ieşit rea socoteala, rabdă amândoi, că s-au asociat, adică s-au înţeles să facă aşa.

Dar există şi ispita de a spune: „Uite, eu te-am lăsat pe tine să faci cum ai vrut tu, aşa, din dragoste, dar vezi că a ieşit prost, de-acum încolo să asculţi de mine…”

Nu, tot aşa: „de-acuma să ne sfătuim, ca să ne hotărâm amândoi. Ca să nu dăm, să nu deschidem nici o portiţă satanei…”, ca să fie invidie între dânşii.

De obicei, atunci, când se sfătuiesc şi iese bine, sau iese rău, atunci acolo satana poate să intervină şi, fie spune unul: „uite că eu sunt mai deştept”, fie spune celălalt: „Din cauza ta a fost rău…”

Când e sfătuire, cu sfătuirea celor doi s-a terminat o lucrare. Dar dacă nu iese o lucrare bună, ba se mai aleg şi cu nişte pagube colosale, dacă s-au sfătuit amândoi, acum nu poate să zică nici unul: „Din cauza ta!” sau: „Din cauza mea!”. „Ne-am sfătuit, şi-am dat greş amândoi”. De-aceea e bună sfătuirea. Că dacă se-ntâmplă că n-au reuşit, se-amestecă duhurile cele viclene ca să nu fie pace. Aşa, dacă te sfătuieşti, zici: „Uite, vezi, ne-am sfătuit, dar am greşit, amândoi am greşit”. Ne-am sfătuit, ca să nu se facă fără voia celuilalt lucrarea. Şi-atunci, dacă a ieşit bună lucrarea, ne bucurăm cu toţii: „Slavă Domnului, uite, a ieşit bine”. Iar dacă nu: „Ce să facem, uite, am dat greş”. Aşa nu poate intra ispititorul ca să-i dezbine.

Dar duhovnicul ar putea interveni în astfel de probleme? Cei doi să spună: „Uite, nu facem nici cum zici tu, nici cum zic eu, ci mergem la duhovnic şi să hotărască el”.

Ei, atunci când amândoi cer sfătuirea duhovnicului, e bine.

Apare şi aici o ascultare care se aseamănă cu cea din viaţa mănăstirească.

Sigur. Şi vezi că duhovnicul care are Sfântul Duh are să vorbească fără nici un interes, decât numai ca să fie binele lor. În momentul acela, harul Sfântului Duh îl luminează pe duhovnic: „uite, problema, uite-aşa să o lucraţi, ca să fie bine”. Şi-atunci merge bine.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri”. E mai bine ca în anumite disensiuni femeia să fie mai dispusă să cedeze? Sau trebuie să cedeze bărbatul?

Da, femeia, pentru că prin femeie a căzut Adam. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune că bărbatul are alt har dumnezeiesc, mai… ca stăpân. Vedeţi că întâi Adam este zidit, şi pe urmă femeia, de aceea femeia trebuie să fie supusă bărbatului totdeauna. Dar acum, ca să convingi omenirea de acest lucru, e greu; femeia, uite, are drepturi acuma!…

Da, femeia se revoltă: „Cum să ascult eu de tine?”

Da, de aceea-i bună sfătuirea, de aceea bărbatul trebuie să aibă mai multă răbdare cu femeia…
Să o facă să înţeleagă în ce fel îi este cap. Nu să îşi impună superioritatea prin porunci, ci să o convingă dacă are dreptate.

Sigur, trebuie să o convingă, trebuie să îndrepte greşelile.

Şi dacă cel care are dreptate cedează, şi greşesc amândoi în urma cedării lui, ar fi normal să se smerească cel care a greşit. Că zicea cineva aşa: „Tu, femeie, dacă el o ţine pe-a lui, lasă-l, faceţi cum zice el, că dacă greşeşte, dacă sfatul lui nu va ieşi bine, atunci va fi motiv ca să se smerească şi să te asculte altă dată mai cu luare-aminte!”.

Trebuie blândeţe. Blândeţea să ne conducă în toate, nu egoismul. Din cauza egoismului se întâmplă toate relele.

Părinte, cum să facă ascultare cel care nu este căsătorit, nu este nici călugăr, dar are duhovnic.

De duhovnic să asculte ca de Dumnezeu. Că duhovnicul oricât de simplu ar fi, oricât de nepăsător ar fi, nu poate sub nici un motiv să te sfătuiască ceva contra, ceva spre nefolosul sufletului frăţiei tale, oricum ar fi el, cât îl luminează harul Sfântului Duh, orice ţi-ar spune, îţi va spune pentru binele sufletului şi al duhului frăţiei tale. El trebuie ascultat cu mare atenţie.
Chiar dacă are patimi, are o patimă şi tu te gândeşti că, prin patima asta, ar putea să-ţi facă un rău. Ştii că are o patimă şi zici: „nu gândeşte prin Duhul Sfânt!”

Să zicem că este un duhovnic care bea câte un pahar mai mult. Tu ascultă ce spune el. El nu-ţi va zice niciodată să bei. Chiar dacă el bea, că asta e patima lui, dar el, tocmai fiindcă e duhovnic, nu poate să zică: „Bea şi tu!”.

Da, dar există şi situaţia în care cineva crede că duhovnicul nu e imparţial cu el, că are un interes cu el, adică nu-ţi voieşte binele. Poate exista acest pericol. Sau, de multe ori, ucenicul poate fi cuprins de gândul: „Părintele nu ţine la mine, de fapt”, sau cine mai ştie. Poate să fie ispită, dar poate să fie şi o realitate că duhovnicul e dezinteresat de mântuirea ucenicului, că se leneveşte, sau cine ştie.

Totuşi, oricum ar fi, duhovnicul n-o să spună ceva nefolositor. Chiar dacă, să zicem aşa, vrea să te preseze, tot n-o să fie nefolositor pentru tine, o să fie tot pentru binele tău.

Dumnezeu va lucra chiar şi aşa?

Sigur că da.

Şi dacă-ţi dă o ascultare care pare împotriva a ceea ce spun Sfinţii Părinţi?

Ei, trebuie să fii sigur de asta, nu să te iei după o părere.

Trebuie să discuţi cu el, să-i spui: „Uite, Părinte, eu am citit la Sfinţii Părinţi aşa, ce zice sfinţia voastră?”

E bine tot aşa, ca în familie, să discuţi cu blândeţe cu el şi cu sfătuire.

Dar cu duhovnicul, în privinţa ascultării… În mănăstire ai tot timpul, spui: „Părinte, blagosloveşte să mă duc în sus, sau blagosloveşte să mă duc în jos, să fac rugăciunea, să mănânc, să aşa…” Dar cine nu este în mănăstire, chiar dacă are duhovnic, nu prea poate să fie tot timpul în ascultare. Eşti, să zicem, în oraş, sau la sat, sau unde eşti. Cum faci? De multe ori, trebuie să faci după capul tău.

Da, după capul tău, dar, chiar dacă capul tău nu-i totdeauna în mănăstire, dar e după ascultare, atunci ştii ce trebuie rezolvat, ştii singur.

Deci încerci singur, cu rugăciune şi cu restul.

Da, cu rugăciune.

Cum se poate duce o viaţă de sfinţenie în lume, unde sunt ispite la tot pasul? Într-un fel, în lume e mult mai multă ispită, să zicem a ochilor, a auzului. Ştim că în mănăstire ispitele sunt mai mari ca în lume, dar mă refer la ispitele acestea grosolane care sunt în lume. Cum pu-tem să le depăşim?

Cu îndelungă răbdare, cu hotărâre duhovnicească în sufletul tău. Eu ştiu că un lucru e păcat. De ce să mă uit la fata aceea că-i aşa frumoasă, şi pe urmă să mă rănesc cu inima? Vezi că Sfânta Scriptură spune: „când te-ai uitat cu patimă la parte femeiască, iată că ai preacurvit în inima ta cu ea”. De aceea trebuie să ne osârduim să fim cu bărbăţie duhovnicească în noi. Să zicem aşa: „e frumoasă fata aceea, dar e zidirea lui Dumnezeu. Dacă ea e aşa frumoasă, dar îngerii lui Dumnezeu, cum or fi?”. S-o admiri că-i frumoasă, dar fără patimă, că ea-i zidirea lui Dumnezeu. Dacă aici, pe lumea asta, omul, aşa vai de capul lui cum este, şi are aşa frumuseţe, dar îngerii lui Dumnezeu? Să-ţi îndrepţi ideea şi mintea la îngerii lui Dumnezeu şi la frumuseţea pe care o are Dumnezeu în ceruri. Şi atunci nu pătimeşti. Dar trebuie, cum am zis, o bărbăţie duhovnicească. Şi Dumnezeu ajută. Spui „Doamne, ajută!”, şi El te aude şi te ajută, că nu-i departe Dumnezeu, Dumnezeu e pretutindeni.

Şi cum să se apere tinerii de ispita pe care le-o aduc femeile care umblă din ce în ce mai sumar îmbrăcate?

Trebuie să arăţi bărbăţie: „Eu sunt bărbat şi respect curăţenia şi sfinţenia, ca să pot primi harul Sfântului Duh”. Cum spunea odată unul, că fuma mult, mult, mult şi pe urmă, deodată, a tăiat fumatul. N-a mai fumat. Şi-l întrebau: „Dar cum te-ai lăsat, tu, care fumai două pachete din cele mari pe zi? Cum?”. Şi a răspuns: „Mi-a fost foarte greu, vreo două luni de zile credeam că am să pătimesc ceva, dar am zis cuvântul acela: «Sunt bărbat, şi nu vreau să-mi calc cuvântul!». Şi m-a ajutat Dumnezeu şi-am scăpat”. Şi la orice lucru poate fi vorba asta: „Sunt bărbat! Ştiu că dacă mă apropii de fata asta, mă vatăm, mă vatăm sufleteşte, mă vatăm şi trebuie apoi lacrimi multe, ca să pot să ocolesc boala asta”. Să-ţi spui: „Da, ea-i femeie, e fată frumoasă, dar eu sunt bărbat şi am hotărât să fiu curat”. Şi atunci te ajută harul Sfântului Duh. Căsătoria nu-i obligatorie. Dacă poţi să te păzeşti, să-ţi păstrezi fecioria curată, aceea e chiar mai sus. Dar Dumnezeu a lăsat la voia omului.

În ziua de astăzi au crescut neînţelegerile între tineri şi vârstnici. Libertatea e înţeleasă ca o revoltă faţă de tot ce înseamnă educaţie. Tânărul spune: „Eu sunt liber, ce vii să-mi spui mie tu, tată, mamă sau bunicule, că trebuie să fac aşa?”. Tot ce înseamnă educaţie, tot ce încearcă profesorul sau părinţii sau familia să-l înveţe, copilului i se pare că e o restrângere a libertăţii. Cum pot fi evitate tensiunile dintre părinţi şi copii?

Copilul este dator veşnic, până se face mare, să asculte de părinţi. Nu numai atât, dar Sfânta Scriptură spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să trăieşti mulţi ani pe pământ şi fericiţi”. Încă din Legea Veche scrie asta. De exemplu, părinţii au atâta har dat de Dumnezeu, că dacă te-ar blagoslovi, dacă te-ar binecuvânta părinţii, să ştii că binecuvântat eşti toată viaţa. Dacă, Doamne păzeşte!, i-ai amărât şi nu i-ai ascultat şi i-ai enervat şi te-au blestemat, …

Ce să facă părintele dacă apoi îi pare rău că a blestemat?

Bine, dacă-i pare rău, te dezleagă.

Dar Dumnezeu ascultă astfel de blesteme? Uneori sunt spuse la mânie şi din prostie.
Ei, nu. Dar chiar dacă părintele a zis un cuvânt către copil, dacă se pocăieşte şi unul şi celălalt, iartă Dumnezeu. Dar trebuie respectaţi părinţii. Oricât de, să zicem aşa, înapoiaţi ar fi părinţii. Acum, vezi, tot tineretul învaţă studii înalte, înalte, dar vezi cum zice Sfânta Scriptură? „Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu”. Orice înţelepciune, dacă o înveţi, să fie întâi frica Domnului în inima ta, ca să fie înţelepciunea ta bună. Că toată înţelepciunea lumii acesteia nebunie este înaintea lui Dumnezeu. A dat Dumnezeu înţelepciune omenirii, şi-a făcut atât de multe înlesniri omenirii. Dar nici unul nu zice că l-a ajutat Dumnezeu. Nu zice! Zice doar: „Eu! Eu!” Egoismul, adică. Îl dă pe Dumnezeu la o parte. Ei, ce aştepţi acum de-acolo? Acum, sunt unele lucruri bune, dar sunt şi unele pe care le întrebuinţăm rău. Televizorul, de pildă; duşmanii adevărului pun multe feluri de vederi la care e ruşine şi numai să te gândeşti. Acuma, tineretul, de mic, se pleacă la ce vede, şi acest lucru devine periculos. Şi nu numai Ortodoxiei, ci chiar omenirii. Devii neom de mic copil. Dacă nu eşti la locul tău de mic copil, copil cum te-a lăsat Dumnezeu, dacă vezi atâtea scene care te vatămă şi tu te pleci la acelea, vezi, acelea distrug omenirea întreagă.

Intră patimile prin astfel de imagini. Dar, oricum, oamenii, oricât de ocupaţi ar fi, mirenii mai ales, îşi găsesc timp să privească televizorul. Sunt şi preoţi care fac asta.

Ai văzut? Ai văzut cât de meşteşugăreţ e vrăjmaşul?

Mai ales când eşti obosit. Vii seara de la serviciu şi ai vrea să te-ntinzi, să ai un pic de linişte, şi deschizi televizorul, că e foarte uşor să te uiţi la el, şi uneori sunt şi emisiuni interesante sau care par de folos. Numai că, spre exemplu, te uiţi la o emisiune interesantă sau de folos, şi după aia uiţi să-l mai închizi. Zici: „ia să mă mai uit la încă una, că poate-i la fel de interesantă…”, şi aşa mai departe. Adică te fură foarte lejer, foarte uşor.

Te fură, te fură. Ei, ia să ne osârduim, că Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu sila, şi silitorii o dobândesc.

Sunt unii care lucrează zece-doisprezece ore pe zi, şi seara când vin acasă sunt istoviţi, nu mai ştiu de ei, nici nu se gândesc să se roage, şi sunt ca nişte morţi vii…

Da, da, şi-n loc să facă o rugăciune, deschid televizorul! Vezi? A cui e lucrarea asta? Nu e a satanei? De aceea trebuie să ne osârduim să fim duhovniceşti. Chiar şi obosit fiind, omul tot ar avea timp de rugăciune, şi asta o dovedeşte tocmai faptul că-şi găseşte fel de fel de ocupaţii, ca televizorul şi altele. În loc să urmăresc televizorul, de la care n-am nici un ajutor sufletesc, să fac o rugăciune, să citesc un paraclis, să am un tipic al meu de rugăciune de seară. Ispititorul, când dă de bărbăţie, caută să sufle în mintea oamenilor, singuri să se păcălească: „Să iei televizor, că dacă n-ai televizor, nu eşti om”. Şi de la televizor cele mai mari fărădelegi se fac. Multe am auzit la spovedanii. Erau oameni curaţi, şi văzând rele acolo, la televizor – că la televizor dă şi lucruri bune - s-au aplecat spre rele.

Totuşi, uneori pare că sunt şi lucruri bune la televizor, mai vezi lumea încotro se îndreaptă, mai sunt şi emisiuni religioase…

Vezi cât e de diplomat satana? Arată întâi un folos, arată întâi o icoană, două-trei lucruri bune, ca să poată pe urmă să dărâme tot cu celelalte, care-s rele. Că firea omului se pleacă automat spre cele ce-i arată lucrurile folositoare trupului – dar de fapt nici măcar trupului nu-i sunt folositoare, ci îi atrag doar poftele, patima…

Şi atunci, ar fi mai bine ca lumea să nu se uite deloc la televizor?

Aceea-i mult mai bine!

Dar consideraţi că e un impediment să te împărtăşeşti dacă te uiţi la televizor? Că un duhovnic spunea credincioşilor din parohia sa: „Cine se uită la televizor, nu-l mai împărtăşesc!”. Sau doar în post să nu ne uităm, sau cum e mai bine să facem?

Sfântul Apostol Pavel spune: „de tot lucrul rău să mă feresc”. Tot ce-i bun să ţineţi, şi de tot lucrul rău să vă feriţi. Dacă vezi că te vatămă, de ce să mai dai drumul la televizor? De-acuma s-a schimbat mintea ta, şi nu mai poţi să zici „Doamne Iisuse Hristoase…” Ce să zici, că de-acuma tu te gândeşti la ce-ai văzut, fărădelegile pe care le practică în faţa ta şi tu te îndulceşti, şi dacă te-ai îndulcit, de-acuma te duci şi te culci, şi-n loc să zici „Doamne Iisuse Hristoase…”, tu te gândeşti la fărădelegea pe care ai văzut-o.

Este nevoie de multă atenţie, şi de nevoinţă…

În timpul istoriei Ortodoxiei au fost mulţi sfinţi care n-au fost nici călugări, n-au avut nici familie, au rămas curaţi, cum s-au născut. Dacă poţi, şi aceea este o cale, dar ne cere o hotărâre. Ori de mic te călugăreşti, ori de mic te căsătoreşti.

Ce înseamnă „de mic”?

Adică de tânăr. Vechile rânduieli spun aşa, ca fata de la 15 ani să se căsătorească, iar băiatul de la 18 ani. De ce aşa devreme? Aşa, pentru că până atunci pot să reziste să fie curaţi, ca atunci când se duc în biserică să fie amândoi feciorelnici, ca să-i binecuvânteze harul Sfântului Duh, şi copiii pe care-i nasc să fie şi mai frumoşi şi mai isteţi şi mai apropiaţi de Dumnezeu. De-aceea a pus hotar Biserica, a avut grijă de aşa ceva. Dacă rămâi necăsătorit la o vârstă mai înaintată, e bine, dar numai să fii curat. „Fiţi sfinţi”, zice Sfânta Scriptură. „Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt”.

Părinte, dar nu ar fi devreme la 15-16 ani? Nici legile statului nu permit acum să se căsătorească tinerii sub 18 ani.

Eu spun ce ne învaţă vechile pravile ale Bisericii.

Dar atunci şi unii păgâni se căsătoreau la vârste fragede, nu era ceva ce să ţină strict de credinţa creştină. Dar dacă tinerii tot amână căsătoria, găsind tot felul de justificări, în cele din urmă cad în păcat. Sunt mai interesaţi să cunoască ce înseamnă viaţa de cuplu fără să primească harul căsătoriei. Din ce în ce mai puţini tineri ţin cont de învăţătura Bisericii.
Biserica e făcută de harul Sfântului Duh. Toate învăţăturile Bisericii nu sunt de la oameni, ci vin din harul Sfântului Duh. De aceea, pentru binele sufletesc şi trupesc al fiecăruia din noi, dacă respectăm cu sfinţenie ceea ce ne sfătuieşte Biserica, suntem câştigaţi şi trupeşte şi sufleteşte. Dacă stai însă să asculţi că un doctor spune una, alt doctor spune alta, cutare înţelept a găsit altceva de cuviinţă, asta e cu totul altceva. Noi vorbim de ceea ce potriveşte Însuşi Dumnezeu Mântuitorul, Dumnezeu care S-a coborât din ceruri. Acela ne sfătuieşte aşa. Şi dacă putem să ascultăm ceea ce ne învaţă, suntem câştigaţi. Iar dacă nu, pentru drumurile lumii acesteia ne trebuie altceva.

Totuşi, în zilele noastre, la vârste din acestea mici, copiii trebuie să studieze, merg la liceu, şi dacă eşti la liceu şi te căsătoreşti, nu mai ai voie să termini decât la seral. Apoi mulţi vor să facă facultate în acelaşi timp, ca să îşi găsească un loc mai bun de muncă. E greu să-ţi întemeiezi o familie şi să vină copiii şi să faci lucrurile acestea. Şi atunci toţi studiază şi amână căsătoria, şi bineînţeles că pe măsură ce trece timpul ispita căderii este din ce în ce mai mare. Apar tot mai multe prilejuri de a păcătui, de la petreceri până la excursii…

Trebuie să fii curat, şi atunci eşti adevărat ortodox, adică dacă este ascultare de dogmele Bisericii. Dar Biserica de aceea a hotărât căsătoria la vârste tinere, pentru că până atunci tinerii se pot păstra curaţi.

Dacă tot amână căsătoria, ajung la păcat, apoi se despart, şi se alege praful de ceea ce ar fi putut fi o familie frumoasă. Ispita este foarte mare, şi plăcerea trupească este preferată curăţiei.

„Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru sfânt sunt.” Dar dacă nu poţi să te păstrezi curat, şi eşti dărâmat la o vârstă ca aceea, atunci ce aştepţi? Harul Sfântului Duh? Cât putem respecta cu sfinţenie ceea ce ne hotărăşte Biserica, suntem cu speranţa că va merge totul bine şi că putem să căpătăm fericirea cea adevărată: veşnicia. Că omul oricât ar trăi, tot trebuie să închidă ochii; Dumnezeu nu ne-a făcut pentru lumea asta. Lumea asta înşelătoare şi plină de necazuri e dată ca să ne pregătim pentru veşnicie. De aceea ne-a pus legi şi ne ajută în tot momentul, ca să putem căpăta veşnicia.

Părinte, care ar trebui să fie diferenţa de vârstă între cei doi soţi? E bine să fie soţia mai tânără? Sau nu are importanţă lucrul acesta? Dacă ar fi amândoi foarte tineri, ei nici nu ar şti bine să se aleagă unul pe altul.

Înainte, părinţii hotărau asta, încă de pe când copiii erau mici: „tu ai să iei pe fata cutare, tu pe cutare”.

Aşa era obiceiul înainte, şi nu numai la creştini.

Dar acum nu mai e aşa, fiindcă lumea s-a modernizat.

Dar poţi să iubeşti aşa? Nu trebuie să fie dragoste la mijloc? Nu trebuie să se îndrăgostească unul de altul, în loc să hotărască altcineva pentru ei? Că au fost şi cazuri când unul iubea pe altcineva, şi atunci căsătoria aceea n-a mai fost din dragoste, a fost mai mult formalism.
Aşa era atunci. Nu ca acum. Sunt sute şi mii şi milioane de fete, şi zici: „aceea e a mea” şi o alegi pentru tine. Dacă nu te-mpaci, o dai la o parte şi iei alta, şi alta, şi tot aşa. De aceea înainte hotărau părinţii: „iei pe fata asta”, şi aceea era, ea rămânea. Părinţii îi logodeau, şi asta era. Dar acum tinerii mai mult îşi aleg ei, că sunt liberi. Acum o iei pe care vrei.

Poate că aceasta e o încercare pentru care cei care o trec cu bine vor avea plată.

Responsabilitatea este mult mai mare când alegi tu, nu mai poţi da vina pe părinţi că lucrurile nu merg bine. Dar este foarte trist faptul că sunt foarte puţini tineri care se pregătesc aşa cum trebuie pentru a întemeia o familie. Ar trebui să existe o pregătire serioasă. Dar tinerii intră cu capul înainte în familie, şi când apar problemele se despart. De multe ori nici naşii nu se pricep să îi ajute, pentru că nici ei înşişi nu duc o viaţă creştină. La preot se ruşinează să alerge, şi încet-încet relaţia se destramă. De altfel, tinerii nici nu se mai gândesc la cununia religioasă, se gândesc numai la cum să aibă parte de plăceri şi desfătări trupeşti. De purtarea crucii familiei fug toţi.

Dar şi acum, pe fata pe care o vrei n-o poţi lua decât prin Biserică.

Ar trebui să se pună problema aşa, dar nu se pune de către toţi…

Şi după ce ai luat-o prin Biserică, sub nici un motiv n-o poţi lepăda. Oricât de rea ar fi ea, n-o poţi lepăda. Atunci când o iei, zici: „asta-i cea mai frumoasă fată, cea mai cuminte, cea mai, cea mai, pe asta am s-o iau”. Şi te căsătoreşti în Biserică. Dar după aceea nu mai este aşa cum ai gândit tu. Trăind împreună, o să fie nervoasă, n-o să te asculte, o să se întâmple fel de fel, se amestecă patimile cele blestemate pe care le aruncă satana în sufletul şi în cugetul tineretului; şi-ţi zici: „ei, nu-i aşa cum am gândit eu, cred c-o s-o lepăd”. Sub nici un motiv n-ai dreptul s-o lepezi. Sub nici un motiv! Aceea e crucea ta. Nu s-a potrivit, de-acuma să faci răbdare. Sau invers: poate bărbatul e rău. Fata n-are dreptul să-l lepede, sub nici un motiv. Să facă răbdare, că aceea-i crucea sa. Chiar dacă atunci când s-au luat n-avea patima aceea, iar acuma o are; trebuie să facă răbdare. Şi unul şi altul trebuie să facă răbdare. Te-ai căsătorit, eşti legat, că n-ai luat-o de la om, ai luat-o de la Dumnezeu, din Biserică ai luat-o. Şi numai dacă - Doamne păzeşte! - unul dintre ei a alunecat şi a căzut cu altă persoană, atunci îţi dă voie Biserica s-o lepezi. Dar altfel nu îngăduie Biserica.

Ce părere aveţi despre cei care se recăsătoresc.

Cu mare iconomie, doar a doua nuntă. Nu a treia şi a patra. Nu, sub nici un motiv!

La a doua cununie, rugăciunile sunt aşa, mai de pocăinţă. Zice: „Pentru neputinţa voastră…”
Trebuie băgare de seamă.

E foarte răspândită acum această mentalitate: „dacă nu ne potrivim, lasă că ne despărţim, dar de comun acord”.

Asta e desăvârşită păgânătate. Păgânătate! Nu Biserică, nici Ortodoxie, nici Adevăr.
Unii tineri se întreabă: „De ce să se chinuiască amândoi, dacă nu se împacă? Mai bine să se despartă în pace şi să se ducă fiecare cu cine simte că se împlineşte mai mult”.

Adică să ia pe alta? Vezi, astea sunt legi omeneşti, diavoleşti, ca să-ţi faci poftele.

Ei nu zic că-şi fac poftele. Ei zic că nu merge relaţia, că nu s-au potrivit.

Nu s-au potrivit?! Nu s-au potrivit pentru că au o patimă. Taie patima aceea, gândul că nu te potriveşti, că aceea e patimă satanicească. „Din tinereţile mele, multe patimi se luptă cu mine”, dar patimile acelea nu-s de la om. Patimile acelea le-a aruncat însuşi vrăjmaşul, satana, în sufletul meu, că el e duh şi el se apropie de fiecare dintre noi fără să observăm. El e duh şi n-are osteneală, şi aruncă în cugetele şi-n ideile noastre sămânţa faptelor celor rele. Şi dacă tu l-ai absorbit şi l-ai băgat în sufletul tău, încet-încet începe să încolţească. Şi dacă încolţeşte în inima ta, încet-încet face rădăcini. Atunci satana fuge departe de la tine şi te lasă, că el e convins că de-acum ai să-l asculţi prin patima pe care a pus-o în sufletul tău. Deci, dacă vrei să-ţi faci toate poftele tale, bagă de seamă că poftele acelea nu-s ale tale, ci ele sunt sămânţa faptelor celor rele, a omului vechi, sămânţa răutăţilor.

Părinte, până unde să meargă relaţia tinerilor înainte de căsătorie? Vedeţi, mulţi se sărută, dansează, merg la petreceri unii, merg şi la biserică! Dar există această mentalitate. De pildă, când li se spune tinerilor că poate n-ar fi bine să se sărute, ca să nu li se stârnească patima desfrâului, se uită foarte ciudat: „cum, ce-i asta?!”.

Prin sărut te-a prins, şi dacă te-a prins, trebuie de-acuma să săvârşeşti fărădelegea. O dată, nu. De două ori, nu. Poate ţi-e ruşine, poate te gândeşti că-i păcat, dar dacă începi să săruţi, te-ai aprins, şi cum te-ai apropiat de foc, te-ai ars. De aceea înainte, cum se logodeau, nu treceau patru-cinci zile, o săptămână cel mult, ca să se pregătească de nuntă, dar nu să stea săptămâni, cum am observat acum. Acuma, dacă s-au logodit, deja tinerii dorm într-un pat amândoi: „Păi, sunt logodit, e logodnica mea!” Şi se duc împreună, merg la toate distracţiile. Aceea e o fărădelege. Poate să mai fie curăţie în tinerii aceia? Nu este ceea ce face bunătate. Cum a început omenirea, spre dărâmare merge.

Părinte, în urma întâlnirilor pe care le-aţi avut cu mirenii, care aţi observat că sunt problemele cu care se confruntă familia creştină în ziua de azi? Şi care ar fi mijloacele de a face faţă acestor probleme?

Mai întâi să respecte dragostea dintre dânşii. Şi dacă nu merge, să se sfătuiască cu Biserica.
Vedeţi că există multă sărăcie în zilele noastre. Între principalele probleme din zilele noastre se numără divorţurile şi avorturile.

Atunci n-ai temelie că eşti creştin. Dacă te gândeşti la divorţ, înseamnă că nu eşti creştin. Sau să faci avorturi! Oare dă Biserica vreo învoire cât de mică să faci avorturi? Sunt situaţii când - Doamne păzeşte! - a murit copilul în pântece, atunci să-l scoată doctorul, nu să faci avort. Sub nici un motiv! Avortul e ucidere. Câţi ani trebuie să nu te împărtăşeşti, când ai ucis? Dacă e sărăcie, sau altceva – atunci, dacă e sărăcie şi nu poţi creşte copilul, să trăieşti în feciorie cu soţia, ca fraţii. Şi atunci eşti şi împodobit de harul Sfântului Duh, şi nici probleme nu ai. Biserica, Ortodoxia, sub nici un motiv nu-ţi dau voie să faci avort.

Mulţi soţi vor să aibă parte de unire trupească, şi totuşi să nu aibă copii, şi atunci folosesc fel de fel de anticoncepţionale sau ajung la avorturi.

Ai văzut? E o fărădelege pe care Biserica şi Ortodoxia nu o aprobă sub nici un motiv. Dacă ai soţie şi a ajuns să zămislească, atunci sub nici un motiv nu poţi să nu-l laşi să se nască. Copilul, dacă s-a zămislit, de-acuma are suflet într-însul. Şi dacă l-ai scos, l-ai omorât, va să zică eşti ucigaş de oameni. Pe el nu l-ai lăsat să se bucure nici de viaţa asta, nici de cea viitoare, adică l-ai distrus: de-acuma tu eşti ucigaş.

Cum să se raporteze soţii creştini la unirea trupească, la viaţa sexuală?

Bărbatul şi femeia să fie aşa: câţi copii le-a dat Dumnezeu, atâţia să aibă. Sub nici un motiv să nu-i avorteze. Dacă vor să nu aibă copii, atunci să trăiască în feciorie.

Dar poate fi periculoasă înfrânarea, dacă nu sunt amândoi soţii pregătiţi? E o perioadă când la femeia care a născut mai mulţi copii poate să apară o oboseală trupească, sau o stare de astenie. Unii duhovnici recomandă înfrânarea în această perioadă, pentru ca femeia să se mai refacă. Dar apare şi problema ispitei: dacă se abţin, unul dintre ei, mai ales soţul, poate să cadă cu altcineva…

Dacă respectăm ceea ce ne învaţă Biserica, suntem desăvârşiţi, apropiaţi de Dumnezeu, ca să putem căpăta fericirea. Cum căutăm după ideile noastre, cădem în braţele vrăjmaşului.
Sfinţia voastră recomandaţi înfrânarea. Dar nu poate fi periculoasă? Tocmai pentru a evita pericolul unii părinţi zic că în perioada aceea soţii trebuie să se roage mai mult, ca nu cumva unul dintre ei să cadă. Şi totuşi e greu.

Sigur că-i greu! Dar trebuie hotărâre bărbătească, duhovnicească. Iar dacă-i greu, du-te, fă copii, ca să nu fii sub călcarea legii. Fă copii şi mergi înainte. Dar dacă vrei să n-ai copii, retrage-te. Păi, cum? Vrei să-ţi faci poftele trupeşti, şi copilul nu? Păi de-aceea este lăsat de Dumnezeu bărbat şi femeie, nu pentru altceva, decât ca să se înmulţească; aşa cum a zis Dumnezeu încă de prima dată: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi moşteniţi pământul”. De aceea a lăsat Dumnezeu să se căsătorească.

Se spune că dacă ai copii mulţi şi trebuie să ai grijă de ei te cam risipeşti…

Noi am fost opt. Şi dacă tata nu murea, cum a murit, de tânăr, poate că mai făceau. Şi ce? Eram agricultori. O mămăligă, acolo, şi ce mai dădea Dumnezeu, şi au crescut oameni toţi, şi-a fost bine… Sigur, nu erau desfătările care sunt astăzi, şi cum e omenirea astăzi, dar noi, fiindcă nu ştiam de altele, o mămăligă şi oleacă de brânză şi ce mai dădea Dumnezeu, ce mai era acolo, ca oamenii de la ţară, care au un ou, un porc, ceva…

Da, asta la sat, dar la oraş e mai greu. Mulţi n-au nici casă la oraş, îi dă afară din casă, că n-au bani să-şi plătească întreţinerea, curentul, toate astea…

Oricât de rău ar fi, dacă avem grijă să căpătăm sfânta mântuire, să nu ne îndepărtăm de învăţăturile Bisericii şi ale Sfinţilor Părinţi, care ne îndrumă la adevăr. Şi atunci avem speranţă, ori de-am avut parte de bune, ori de rele în lumea asta, dar vom căpăta odihna sufletului în viaţa viitoare.

Ţelul căsătoriei e mântuirea celor doi parteneri, îndumnezeirea lor, apropierea lor de Dumnezeu, iar copii sunt fructul acestei uniri.

Sigur că da! Cât timp nu alunecăm dincolo de adevărul Bisericii, dincolo de Ortodoxie, e bine şi avem speranţe să căpătăm mântuirea. Că oricât am trăi, tot trebuie să plecăm din lumea aceasta. Da, plecăm din lumea aceasta, dar începem altă viaţă: veşnică. De aceea trebuie să ne pregătim, să respectăm ceea ce ne-a hotărât Biserica, Sfinţii Părinţi şi Însuşi Mântuitorul Hristos, care S-a coborât din cer pentru mântuirea noastră, ca să putem căpăta veşnicia. Că omul nu-i făcut pentru lumea asta.

Există mentalitatea că familia este ceva îngăduit de Dumnezeu pentru a ne bucura de cele de aici. Se observă o ispită de a considera familia ca un fel de îngăduinţă pentru fel de fel de patimi, până la urmă, şi păcate. Pe de altă parte, unii spun că viaţa de familie este lipsită de trăire duhovnicească. Adică ea e un fel de desfrâu binecuvântat. Unii nu văd o altă valoare dincolo de problema sexualităţii în familie. Iar cei care vor să Îl slujească pe Dumnezeu trebuie să se călugărească. Sunteţi de acord cu acest punct de vedere?

Nu, nu sunt. Dumnezeu a lăsat două drumuri pentru mântuirea sufletului nostru: ori te căsătoreşti şi aduci copii pe lume, şi-i creşti în frica lui Dumnezeu, şi când vei ajunge la scaunul Dumnezeirii, vei zice: „Iată, Doamne: eu şi pruncii pe care mi i-ai dat!”. Sau, dacă nu vrei aceea, şi te lipseşti de bucuria căsniciei, că şi căsnicia are bucuriile ei, atunci te faci călugăr. Dar nu alta. Va să zică: ori călugăr, ori căsătorit. Dar să respecţi ceea ce spune Sfânta Scriptură.
Despre aşa-numita căsătorie albă, în care cei doi soţi trăiesc ca frate şi soră, ce părere aveţi? Poate fi periculoasă?

Căsătoria e lăsată de Dumnezeu pentru înmulţirea omenirii. Dumnezeu ar fi putut să lase să se înmulţească oamenii altfel, în alt mod. Dar aşa, pentru păcatele omului, văzând că-i plecat către cele rele, a lăsat să se înmulţească omenirea din bărbat şi femeie. De aceea i-a binecuvântat. Dar, bineînţeles, poţi să trăieşti în feciorie cu o fată pe care o iubeşti, şi atunci o mare plată ai de la Dumnezeu. Au fost şi sfinţi care au trăit astfel. Spuneau că sunt sterpi, şi ei trăiau ca fraţii. Şi nu-i ştia nimeni, decât duhovnicul. Dacă, cu timpul, unul din ei sau amândoi nu mai rezistă, şi ajung să-şi dorească copii, atunci - cum nici unul nu-i stăpân, să nu zică: „eu nu vreau!” – trebuie sfătuire. De aceea se face căsătoria. Nu mai eşti stăpân pe tine. Ci eşti bărbat şi femeie, uniţi de Dumnezeu, şi acum ei amândoi devin un trup. Numai dacă amândoi sunt plecaţi spre gândul cel dumnezeiesc să trăiască în curăţie, atunci ei sunt binecuvântaţi şi de Dumnezeu.
Să revenim puţin la tema conflictelor dintre părinţi şi copii. Copiii parcă vor altfel, trag spre altele, nu spre biserică, părinţii i-ar vrea în biserică. Cum să-şi conducă copiii spre Dumnezeu fără să fie conflicte? Că părinţii se mântuiesc prin copii buni.

Da, şi copiii se mântuiesc prin părinţii buni… Să nu ne îndepărtăm de învăţăturile Bisericii sub nici un motiv.

În Epistola către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel zice: „Voi, părinţilor, să nu-i întărâtaţi pe copiii voştri”. Că unii ajung la certuri cu copiii lor…

Trebuie să-i sfătuieşti cu blândeţe, că atunci nu se întărâtă; dar dacă tu eşti sever, şi încerci să-l forţezi, se întărâtă, se tulbură, se îndărătniceşte. Să-l înveţi cu blândeţe, că dacă-l înveţi cu blândeţe copilul te ascultă; dar dacă vrei să-i ordoni, nu te mai ascultă. Dar dacă-l înveţi cu blândeţe, de-acum se pleacă inima lui, că acolo e harul Sfântului Duh. Blândeţea e dar dumnezeiesc. Tu uneori vezi că ar trebui să-l ocărăşti, după adevăr, dar tu îţi calci patima aceea şi îl îndrumi cu blândeţe… Blândeţea e un har dumnezeiesc. Şi atunci îl câştigi.

Să îl laşi pe copil să ajungă el singur la concluzia pe care vrei să o tragă, adică să îl laşi puţin liber, să nu-i impui… Altă problemă este cu părinţii care sunt departe de Biserică, exact invers, pentru că au trăit pe vremea comuniştilor. Dar copiii încep să se apropie de Biserică. Şi au conflicte cu părinţii lor. Sunt oameni care se supără că le pleacă copiii la mănăstire. Alţii se supără că nu sunt lumeşti copiii. Copiii cum ar putea să îi tragă pe părinţi spre Biserică?
Să le vorbească, să le spună că a fost o lege contra lui Dumnezeu comunismul, şi să-i convingă pe părinţi că aceşti comunişti au fost oastea lui antihrist. Trebuie să-i sfătuiască. Deci sunt copii care-s mai creştini ca părinţii?

Cum să nu! La noi în ţară şi-n alte ţări unde a fost comunismul, au ajuns copiii să-şi ducă părinţii la biserică.

Vezi, bunătatea lui Dumnezeu… nu-i lasă, cu toate că au fost nevrednici, iar copiii aceia – că e sângele părinţilor, nu? – vezi, că-i luminează acum Dumnezeu pe copii, ca să vadă adevărul.
Dar copiii aceia cum să procedeze? Pentru că e mult mai delicat, că se zice: „copiii să asculte de părinţi”. Şi unii se supără când copiii lor duc o viaţă evlavioasă, sau când se fac preoţi, sau când se duc la mănăstire, şi zic că nici nu mai vor să-i vadă în ochi.

Aceia se duc înainte, în prăpastie, şi n-ai ce le face.

Dar cum să îi atragă? Să stea pe lângă ei mai mult cu zăhărelul, cum se zice: „vorba dulce mult aduce”?

Da, aşa da.

Profesorii de religie ar putea să-i convingă pe părinţi să vină la biserică? Se discută lucruri frumoase la ora de religie, câte-n lună şi în stele…

Noi trebuie să fim cei mai buni din neam, că ne-am născut deodată creştini ortodocşi, noi trebuie să reflectăm cu sfinţenie naţiunea şi credinţa. Dacă ne despărţim de credinţă, ne-am prăpădit şi sufleteşte, şi trupeşte.

Dar pentru tineri ideea aceasta nu are rezonanţă, adică asta nu îi convinge pe ei să meargă la biserică, pentru că ei zic aşa: „Ne plictisim la slujbă, nu înţelegem, e mai frumos la discotecă”.
De acelea se bucură satana, de patimile care sunt în tineri. Ei, aici trebuie tot cu poveţe, cu blândeţe, ca să intre în mintea lor că acesta-i adevărul. Uite, hai să ne socotim, că omul nu trăieşte veşnic în lumea asta, o să murim, şi apoi pentru tot ce facem, o să dăm seamă înaintea lui Dumnezeu. Îngerul lui Dumnezeu stă şi scrie tot ce-i bun, ca să ne ajute. Dar satana, în apropiere, scrie tot ce-am făcut rău. Şi când ajungem la vămile văzduhului, … Trebuie să le vorbim despre Judecata de apoi, dar şi despre rugăciune.

Unii profesori de religie vorbesc mai mult despre bucuria rugăciunii, ca să nu-i înfricoşeze pe copii.

Bine, bucuria rugăciunii e bună, dar să le spună care e plata de la rugăciune şi care-i ne-plata când nu facem rugăciune.

Ar fi bine să le vorbească elevilor câte ceva şi despre rugăciunea lui Iisus?

Ei, rugăciunea lui Iisus… Eu n-o am… Fiecare poate s-o dobândească, dar numai în liniştea adevărată poţi s-o agoniseşti. În lume, cu greutate. Şi prima dată trebuie să fii sfânt. „Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt”. Apoi tu eşti sfânt, când tu ai urâciune pe celălalt? Dacă celălalt îţi spune ceva şi tu nu-l poţi ierta, acum vrei să ai rugăciunea minţii? Sub nici un motiv! Trebuie să ne curăţim cu desăvârşire sufletul de răutate, şi atunci harul Sfântului Duh se pogoară în sufletul şi-n inima noastră şi putem să menţinem harul ăsta aşa de mare. Dar dacă tu zici că unul ţi-a zis ceva, altul altceva, altul s-a uitat nu-ştiu-cum la tine, atunci e greu! Dar să ne osârduim să zicem şi noi o oră, cât putem: „Doamne Iisuse Hristoase…”

Şi cei din lume, prinşi în vârtejul ispitelor?

Sigur că da!

Dar e bine ca mirenii să practice o anumită metodă? Unii duhovnici iscusiţi le recomandă mirenilor să nu folosească metodele explicate în Filocalie, pentru că apare riscul de a face greşeli. Spun ca mirenii să se roage cu gura cât mai mult, şi rugăciunea va deveni de la sine rugăciune a minţii şi apoi a inimii. Ce părere aveţi, cum trebuie rostită rugăciunea lui Iisus de către mireni?
Cum poţi. Dacă eşti în lume şi veşnic eşti cu lumea, dacă poţi să ai mintea atât de curată şi să practici aşa ceva… Dar Sfinţii Părinţi scriu că înainte erau oameni din Senat care aveau rugăciunea minţii.

Un cuvânt pentru mamele creştine, că femeile nu pot intra în Sfântul Munte să vă întrebe. Ce le ziceţi?

Nici nu trebuie să intre în Sfântul Munte!

Da, dar chiar dacă ele nu pot să vă vadă, să ia cuvânt de la sfinţia voastră, li se pot transmite cuvintele sfinţiei voastre.

…Dacă ne osârduim să ne-apropiem de Dumnezeu, ne ajută Dumnezeu. Dacă mama e creştină, ştie ce trebuie să facă. Ca şi creştin, ştii prea bine ce te vatămă, aşa cum ştii prea bine ce te foloseşte. Să ne osârduim să facem faptele acelea care ne folosesc şi sufleteşte şi trupeşte.
Ar fi bine să mai spuneţi ceva despre divorţuri. În ţară a crescut foarte mult numărul divorţurilor, şi nu pu-ţine sunt mamele care sunt speriate de faptul că bărbaţii lor, care nu duc o viaţă curată, i-ar putea părăsi. Dar de fapt nu mai este vremea în care numai bărbaţii erau mai vinovaţi decât femeile. Multe divorţuri sunt cerute chiar de către femeile care s-au plictisit de soţii lor.

Da, pentru că nu este har dumnezeiesc când se căsătoresc. Adică nu socotesc că asta e hotărârea lui Dumnezeu.

Ar trebui ca tânărul care vrea să se căsătorească să se gândească şi la Dumnezeu înainte de a se decide…

Nu socoteşte că pe fata aceea a luat-o din biserică şi că trebuie să o păzească până când o muri. Dacă a dat-o afară, de-acuma să ia alta… De ce nu poţi să stai cu ea? Că are patimă, că are… Nu! Nu-ţi dă voie sub nici un motiv Biserica să o laşi. Trebuie să faci răbdare, că aceea e crucea ta. Nu s-o dai afară.

Dar dacă ea vrea să divorţeze de bărbat?

De ce?

Că aşa vrea ea, cine ştie?! Poate că dracul i-a luat minţile, s-a îndrăgostit de altul, sau cine ştie ce motive are. De multe ori numai unul vrea să divorţeze. Şi poate de multe ori cel care merge la biserică nu vrea să divorţeze, dar vrea celălalt, care nu merge la biserică. Biserica nu îngăduie divorţul, dar cum se poate rezolva?

Pieirea!!! S-a terminat! Numai atunci permite Biserica un divorţ, când unul dintre soţi şi-a găsit pe altcineva, şi şi-a lepădat soţul, când apare adulterul.

Înainte adulterul era o raritate. Dar astăzi este la ordinea zilei. S-a ajuns chiar ca amândoi soţii să se înşele unul pe celălalt. Trăiesc o viaţă în care compromisul este la ordinea zilei. Nici nu se mai pune problema curăţiei patului, sau a sfinţeniei familiei. Totul este păcat. Sau ajung să se despartă pentru motive neîntemeiate. De exemplu, ce să facă cei care nu au copii? Că unii plâng că nu au. Asta devine uneori chiar motiv de divorţ.

Dacă n-au, dar dacă n-au de la Dumnezeu, să facă răbdare, şi-au să aibă plată de la Dumnezeu. Dar dacă n-au, că prima dată s-au păzit, şi şi-a otrăvit pântecele cu otrăvuri ca să nu facă copii, acum ei sunt cei care vor da seamă înaintea lui Dumnezeu pentru stricarea organismului.
Dar dacă cineva nu a făcut nimic de acest gen şi totuşi nu are copii? Spunea cineva că soţia lui aproape toată ziua plânge că, îşi doreşte un copil.

O să-i dea Dumnezeu. Dumnezeu îi va da. Să facă rugăciune. Sfinţii Ioachim şi Ana toată viaţa lor n-au avut copii, şi Dumnezeu le-a dat lor pe Maica Domnului. Vezi?

Deci să aibă nădejde. Şi dacă totuşi nu vine copilul, ce să facă?

Să Îi mulţumească lui Dumnezeu.

E greu să Îi mulţumeşti când nu înţelegi că şi prin ceea ce ţie ţi se pare nepotrivit El îţi poartă de grijă. Nu sunt totuşi de înţeles cei care ajung la disperare?

Nu, că aşa-i de la Dumnezeu şi Dumnezeu niciodată nu face greşeală. Dumnezeu îţi dă ce ţi-e spre folosul tău. De multe ori îţi dă copil şi tu te-nchini la copilul tău mai mult ca la Dumnezeu, şi-atunci pierzi mântuirea…

Dar despre adopţii ce părere aveţi? Sunt femei care nu fac avort, dar îşi aruncă copilul în stradă, îl lasă undeva. Şi ajung copiii vagabonzi, umblă prin canale, săracii, n-au şcoală, n-au nimic, fac hoţii, se droghează. Mai încearcă cei de la Casa de copii să îi ia, dar ei fug înapoi în stradă. Însă unii se gândesc să adopte un asemenea copil, să îl înfieze.

Cel care face asta are plată de la Dumnezeu. Dacă-l înfiază şi-l conduce pe calea mântuirii, are plată de la Dumnezeu.

Dar trebuie ca mai întâi să stea o vreme ca să se convingă că nu poate avea copii? Cât timp să stea? Sau să se grăbească să înfieze?

Asta e la latitudinea lor. E mai bine să aştepte, şi pe urmă, dacă vede că nu are, şi e stearpă femeia, că acum doctorii spun dacă poate zămisli ori nu…

Unii dintre aceşti copii adoptaţi fac probleme părinţilor adoptivi. Ar trebui înfiaţi copii mici de tot, ca să nu fi avut timp să se deprindă cu relele. Deşi se zice că ei moştenesc de la părinţii lor trupeşti o anumită sensibilitate crescută faţă de patimi…

Nu, nu, nu! Depinde cum îl creşti. Să-l creşti în frica lui Dumnezeu, şi cum îl educi tu, aşa creşte.
În privinţa împărtăşirii dese sau rare, ce părere aveţi? E rău să ne împărtăşim mai des? Cam toţi Sfinţii Părinţi spun să ne împărtăşim cât de des putem. Să avem râvnă să ne împărtăşim, pentru că e mântuitor. Şi canoanele zic că nu e bine să stai la Liturghie şi să nu te împărtăşeşti, asta dacă nu cumva eşti oprit de duhovnic, bineînţeles. Că sunt creştini care, deşi nu sunt opriţi de duhovnicii lor de la împărtăşanie, nu se gândesc să se împărtăşească mai des, nici măcar în marile sărbători.

Să te împărtăşeşti cât se poate mai des. Dar să fii pregătit. Nu că zice mintea: hai, măi, să mă-mpărtăşesc! Cum fac catolicii: stau, mănâncă, beau, mai iau şi-un vin, şi-o ţuică, şi Liturghia încă nu s-a terminat. Pe urmă, hai, că s-a terminat Liturghia, mergem şi la biserică, să ne împărtăşim.

Nu, nu aşa! Unii spun că n-ai voie să te împărtăşeşti mai des de patruzeci de zile şi consideră aproape ca o erezie să te împărtăşeşti mai des. În timp ce Sfinţii Părinţi şi canoanele zic tocmai contrariul.

Nu, nu-i aşa. Să te împărtăşeşti cât mai des, dar să te pregăteşti.

Cum să te pregăteşti?

Să faci post, să faci metanii, nu cum fac catolicii, că se scoală de la masă, oleacă ameţiţi: „am mâncat, de-acuma hai să ne-mpărtăşim!”. Asta e altă hrană.

Spuneţi-ne ceva despre situaţia actuală a Sfântului Munte. Se fac multe drumuri aici. Unii spun că vor să se facă turism în Athos.

Dar acum nu-i turism?

Este. Dar nu sunt şi pelerini, părinte? Ce părere aveţi? E rău că vin pelerini la sfinţiile voastre pentru a lua cuvânt de folos şi pentru a se ruga?

Ce, dacă eşti turist, înseamnă să nu te-nchini lui Dumnezeu? Până acum nu venea orişicine în Sfântul Munte, dar acum orişicine de pe faţa pământului vine în Sfântul Munte. Sfântul Munte, de la începutul începutului, a fost centrul mântuirii. Şi este până la sfârşit centrul mântuirii. Vin oameni, ori turişti, ori pelerini… M-am întâlnit odată cu un român şi era în etate, cam bătrânel. L-am întrebat: „Domnu’ Gheorghe, cu ce ocazie aţi venit în Sfântul Munte?”. „Sunt turist şi am venit să mă plimb.” Va să zică, dacă e turist, are drept să vină în Sfântul Munte. Nu credea el mai nimic, el era turist şi venise să vadă mănăstirile din Sfântul Munte.

Mănăstirile se simt deranjate de pelerini? Credeţi că s-a pierdut liniştea din cauză că vin pelerini prea mulţi?

Sigur că da, că acum nu vin unu, doi, trei, cum era înainte, acuma vin sute. În Vatoped vin sute. De aceea a pus hotar şi a pus vamă, acolo, sus, la creierul munţilor, şi numai cei care au dat mai întâi telefon, numai aceia se pot bucura în Vatoped. Care nu, îi întoarce înapoi.

Spre ce se îndreaptă monahismul acum, dacă până şi Sfântul Munte devine un loc turistic? Şi asta nu se va putea opri, pentru că şi Comunitatea Europeană şi alţii vor asta, şi au putere foarte mare, şi vremurile sunt aşa, că oamenii foarte repede umblă încolo şi-ncoace. Nu sunt semne că se va putea cândva opri acest turism la Sfântul Munte, în locurile sfinte. Şi monahii tot mai greu vor găsi locuri singuratice, pentru că şi populaţia creşte. Oriunde te duci, totdeauna dai de oameni. E foarte greu cu pustnicia, parcă nu ar mai fi vreme pentru pustnicie acum…

Eu, când am venit aici, am cutreierat tot Sfântul Munte. Pe urmă am venit la Capsala, unde era un părinte şi i-am zis: „Părinte, ce frumos e-n Sfântul Munte…”. Şi el a zis: „Da, măi băiete, dar uite ce scrie, că odată un bogătaş a trecut Sfântul Munte, la Cavala; dar acolo, la lavră, se fac uneori în mare curenţi îngrozitori, că trebuie să înconjori pe departe ca să poţi trece capul Sfântului Munte. Bogătaşul acela era cu suita lui şi aceia se necăjeau, se tot îndepărtau de mal, şi bogătaşul întreabă: «Ce tot faceţi?». «Păi, uite, aici e Athosul». «Şi ce va să zică Athosul?». «Cum, nu ştii ce e Athosul? Păi aici sunt numai mănăstiri». «Dar ce fel de mănăstiri?». «Mănăstiri creştin-ortodoxe ». «Şi ce fac aici?». «Păi, sunt creştini ortodocşi, şi au mănăstiri», şi cutare, şi cutare… Ei, bogătaşul acela le arăta celorlalţi spre Sfântul Munte, zicând: «Ei, vedeţi? Atâta sumedenie de aur am în America, cât e muntele ăsta de mare. Ei, pe tot am să-l cheltuiesc, şi-am să distrug Athosul». Aşa se spune că a zis acela.”

Ei, părinţii se gândesc şi acum că toate schimbările care au venit şi vin, şi atâtea nepotriveli, sunt de la aurul celui care a promis că o să distrugă Sfântul Munte. El o fi pierit de mult, dar au rămas rudele lui, care fac tot ce pot ca să distrugă monahismul din Sfântul Munte… Ei, cum o fi de la Dumnezeu…

Sfinţia voastră speraţi că va mai fi o vreme când va fi aici iar singurătate şi pustietate? Aşa nădăjduiţi?

Nu nădăjduiesc, nu văd nimic, decât spun numai ce a zis Sfântul Nil: că dacă pleacă Icoana Maicii Domnului Iviriţa, atunci chiar de-ar vrea cineva din monahi să mai stea în Sfântul Munte, n-o să poată. Aşa şi spune: „Atunci călugării să-şi ia rasa şi să iasă din Sfântul Munte”. Chiar dacă au să vrea să stea, nu vor putea.

De ce?

Nu se ştie. Alţii spun că, cine ştie, o fi cum era înainte, când veneau barbarii şi-i omorau. Alţii spun că în Sfântul Munte sunt mulţi şerpi, mulţi balauri, şi dacă i-o slobozi Maica Domnului, sigur că n-o să se mai poată sta, dacă s-or ivi aceia… Dar nimic sigur nu se ştie. Despre asta, fiecare vorbeşte şi-şi dă cu părerea…

Dar dacă sunt altfel de şerpi? De pildă, cum e turismul, că vor să facă fel de fel, să aducă oameni. Vor să ajungă şi femeile să intre în Sfântul Munte.

A, păi de când se luptă! Chiar grecoaicele! A fost un prim-ministru, o grecoaică, şi spunea că femeia are drepturi ca şi bărbatul, că ea poate fi şi preşedinte de ţară, şi de ce n-ar avea dreptul să intre şi în Sfântul Munte? Bărbat şi femeie a făcut Dumnezeu, de ce s-o dea la o parte? Şi atunci au scris mult părinţii din Sfântul Munte. Athoniţii totdeauna au să fie contra intrării femeilor în Sfântul Munte, pentru că se strică tot rostul monahismului.

Dar Maica Domnului nu va face ceva? Că doar ea însăşi a cerut să nu intre femeile aici. Nu le va pedepsi? Că au mai încercat unele femei să intre, şi s-au îmbolnăvit rău, că e blestem mare.
Ei, cum o fi dezlegare de sus… Dar turismul care e în Sfântul Munte a adus destulă nelinişte monahismului. S-a pus şi hotar, dar ei tot vin, şi vine lume multă, că aşa e omenirea. Uniunea Europeană, care dă aşa de mari sume Sfântului Munte, are dreptul să facă ce vrea… Las’ că grecii sunt ambiţioşi şi ţin ortodoxia la înălţime, şi n-o să cedeze.

Credeţi că grecii ţin Ortodoxia la înălţime?

Da…

Dar ruşii? Că şi ruşii ţin, şi românii ţin, şi sârbii ţin…

Sârbii, da, da! Şi dacă s-a pus toată Europa şi-a bombardat o ţărişoară aşa de mică, vezi cât a progresat răutatea?

Dar românii ce-ar trebui să facă pentru ca să ţină şi ei Ortodoxia sus?

Toţi aceeaşi credinţă avem, Ortodoxia, aşa cum este ea pe tot pământul, aşa o are şi românul, şi dacă au cur