Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.

de un aghiorit necunoscut si deznădăjduit

Cuvăntul întăi

Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.

Binecuvintează, părinte!

Domnul nostru Iisus Hristos spune în sfânta şi dumnezeiasca Sa Evanghelie: „Cel care crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui“. Oricine doreşte, aşadar, să iasă din inima lui ca dintr-un izvor nesecat această apă vie a Sfântului Duh, să se nevoiască să dobândească în inima sa rugăciunea minţii şi a inimii, adică aceasta: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“, pe care să o spună o dată cu fiecare respiraţie. Cel care doreşte să aibă totdeauna în inima sa această rugăciune să asculte mai întâi despre pregătirea de care este nevoie înainte de a o spune, apoi să asculte şi felul în care trebuie să o spună.

Deoarece împăratul ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, curat fiind si mai presus decât orice curătenie, nu intră la întâmplare în inima murdară, nesocotită şi nepregătită, pentru că se spune: „În inima nesocotită Dumnezeu nu va intra, iar de va intra, grabnic va ieşi“. Ci intră în inima socotită, pregătită şi curată. Ascultaţi pe proorocul David, care zice despre această pregătire a inimii astfel: „S-a pregătit inima mea“, apoi “Voi slăvi şi voi cânta în slava mea”, ceea ce arată că mai întâi trebuie să ne pregătim inima curată pentru primirea lui Hristos şi, după ce îl primim în inimă pe Hristos, putem să spunem rugăciunea şi să o avem fără încetare în inima noastră, bucurându-ne şi veselindu-ne, după cum spune Apostolul: „Strigând si cântând în inima noastră Domnului“.

Iar pregătirea inimii este aceasta: postul permanent, chinuirea şi ostenirea fără măsură a trupului, umilirea excesivă. Pentru că, pe de o parte, postul neîncetat curăţeşte trupul postitorului de lucrarea şi de materia poftei celei rele, pe de altă parte ostenirea trupului mortifică zvâcnirile necuviincioase ale cărnii, iar umilirea exagerată aduce rugăciunea şi devine, într-un anume fel, ca o prevestitoare a acesteia. Precum steaua de dimineaţă ne arată şi ne vesteşte că peste puţin timp va răsări soarele strălucitor, care odată răsărit va lumina cu razele sale lumea întreagă, tot aşa şi umilinţa binevesteste celui ce se pregăteşte vestea cea bună a mângâierii şi-i aduce la cunostinţă că din clipă în clipă rugăciunea va sosi în inima lui. Odată venită rugăciunea, aceasta va lumina sufletul şi inima şi mintea cu razele luminoase şi strălucitoare, care izvorâsc în chip sensibil din numele lui Hristos.

Iar dacă mintea este luminată, atunci omul distinge ceea ce este folositor pentru suflet de ceea ce este vătămător. Şi precum cel care merge noaptea având cu sine o lumină vede drumul şi nu rătăceşte, tot aşa şi cel care îşi luminează mintea cu lumina adevărată a lui Hristos distinge drumul adevărat şi drept care-l duce la Hristos de drumul cel amăgitor şi rătăcitor care-l duce la pieire şi la diavol.