Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.

de un aghiorit necunoscut si deznădăjduit

Cuvăntul întăi

Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.

Binecuvintează, părinte!

Domnul nostru Iisus Hristos spune în sfânta şi dumnezeiasca Sa Evanghelie: „Cel care crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui“. Oricine doreşte, aşadar, să iasă din inima lui ca dintr-un izvor nesecat această apă vie a Sfântului Duh, să se nevoiască să dobândească în inima sa rugăciunea minţii şi a inimii, adică aceasta: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“, pe care să o spună o dată cu fiecare respiraţie. Cel care doreşte să aibă totdeauna în inima sa această rugăciune să asculte mai întâi despre pregătirea de care este nevoie înainte de a o spune, apoi să asculte şi felul în care trebuie să o spună.

Deoarece împăratul ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, curat fiind si mai presus decât orice curătenie, nu intră la întâmplare în inima murdară, nesocotită şi nepregătită, pentru că se spune: „În inima nesocotită Dumnezeu nu va intra, iar de va intra, grabnic va ieşi“. Ci intră în inima socotită, pregătită şi curată. Ascultaţi pe proorocul David, care zice despre această pregătire a inimii astfel: „S-a pregătit inima mea“, apoi “Voi slăvi şi voi cânta în slava mea”, ceea ce arată că mai întâi trebuie să ne pregătim inima curată pentru primirea lui Hristos şi, după ce îl primim în inimă pe Hristos, putem să spunem rugăciunea şi să o avem fără încetare în inima noastră, bucurându-ne şi veselindu-ne, după cum spune Apostolul: „Strigând si cântând în inima noastră Domnului“.

Iar pregătirea inimii este aceasta: postul permanent, chinuirea şi ostenirea fără măsură a trupului, umilirea excesivă. Pentru că, pe de o parte, postul neîncetat curăţeşte trupul postitorului de lucrarea şi de materia poftei celei rele, pe de altă parte ostenirea trupului mortifică zvâcnirile necuviincioase ale cărnii, iar umilirea exagerată aduce rugăciunea şi devine, într-un anume fel, ca o prevestitoare a acesteia. Precum steaua de dimineaţă ne arată şi ne vesteşte că peste puţin timp va răsări soarele strălucitor, care odată răsărit va lumina cu razele sale lumea întreagă, tot aşa şi umilinţa binevesteste celui ce se pregăteşte vestea cea bună a mângâierii şi-i aduce la cunostinţă că din clipă în clipă rugăciunea va sosi în inima lui. Odată venită rugăciunea, aceasta va lumina sufletul şi inima şi mintea cu razele luminoase şi strălucitoare, care izvorâsc în chip sensibil din numele lui Hristos.

Iar dacă mintea este luminată, atunci omul distinge ceea ce este folositor pentru suflet de ceea ce este vătămător. Şi precum cel care merge noaptea având cu sine o lumină vede drumul şi nu rătăceşte, tot aşa şi cel care îşi luminează mintea cu lumina adevărată a lui Hristos distinge drumul adevărat şi drept care-l duce la Hristos de drumul cel amăgitor şi rătăcitor care-l duce la pieire şi la diavol.

Aşadar, după ce se pregăteşte cineva după cum am spus sau chiar şi mai mult decât atât, adică cu şi mai multă osteneală, omorându-şi patimile prin nevoinţă, să-şi adune mintea sa de la risipirile spre lucrurile exterioare şi, aplecându-şi capul până la nivelul pieptului, să încerce să găsească locul care se află la mijlocul pieptului şi acolo, înlăuntru, cu toată atenţia, ca un păzitor sau ca o santinelă, să înceapă a spune rugăciunea cu puţină sforţare şi cu puţină zdrobire de inimă, fără să o rostească şi fără să-şi mişte limba, ci să o spună din adâncul inimii, după cum se spune: „Din adâncuri am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu“. De asemenea, atunci când spune rugăciunea în felul acesta să-şi ţină puţin respiraţia.

În plus, în acele momente, mintea lui trebuie să nu se desprindă nicidecum de locul unde se spune rugăciunea.

Şi dacă începe să se încălzească locul unde se spune rugăciunea, atunci să spună rugăciunea din ce în ce mai tare, după cum se spune: “Vor merge din putere în putere”. Şi, spunând astfel de multe ori rugăciunea, începe să doară înlăuntrul pieptului, acolo unde se spune rugăciunea cu zdrobire de inimă, iar rugăciunea începe de la sine să fiarbă în inimă, adică în adâncul fiinţei, iar înţelesuri dumnezeieşti şi duhovniceşti izvorăsc ca dintr-un izvor nesecat;

Din acest moment este clar că Hristos a venit şi a sălăşluit în acea inimă, după cum a spus Hristos însuşi în dumnezeiasca şi sfânta Sa Evanghelie: “Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu acolo voi fi şi Eu în mijlocul lor”, adică acolo unde sunt inima, mintea şi atenţia adunate toate la un loc şi cercetează în comun şi cu evlavie numele Meu, acolo, voi fi şi Eu. Şi iarăşi spune Mântuitorul: „Eu şi Tatăl Meu vom veni la el şi Ne vom face sălaş întru el“. De acum înainte rugăciunea se va spune cu uşurinţă deoarece, precum fierul înroşit bine în foc este prelucrat cu uşurintă, şi precum un om care doreşte să ardă un cuptor nu poate să-l aprindă şi să-l ardă dintr-o dată, ci puţin câte puţin, până când se va arde pe dinăuntru, şi abia atunci, aşezând lemnele în gura cuptorului, focul le cuprinde deodată şi le înghite, tot aşa se întâmplă şi în inima omului. După ce inima este aprinsă de focul Sfântului Duh, atunci spune rugăciunea cu multă căldură şi cu multă uşurinţă.

După încetarea rugăciunii silite şi cu zdrobire de inimă, omul îşi vine în fire şi îşi cunoaşte foarte bine propria fiinţă, adică ia aminte şi meditează la gândurile şi amintirile pe care le avea înainte de a-şi zdrobi inima cu rugăciunea şi le află pe toate ca fiind capcane, buruieni, centre şi invenţii ale diavolului. Acest lucru îl înţelege şi mai bine din ceea ce urmează. Deoarece, de îndată ce începe să-şi zdrobească inima sa cu rugăciunea stăruitoare, dispar împrăştiindu-se ca fumul înţelesurile acelea necurate şi îngâmfate care îl făceau mai înainte să se îndreptăţească pe sine şi să se creadă mare şi tare pentru nimic.

Atunci se împlineşte în acesta cuvântul care spune: „Văzut-am pe cel necredincios fălindu-se si înăltându-se ca cedrii Libanului. Si am trecut si iată nu era si l-am căutat pe el si nu s-a aflat la locul lui“. Şi dacă se va duce si va pieri definitiv din inima lui acea amăgitoare îndreptătire de sine, atunci se va vede pe sine nu numai gol de orice virtute, ci si păcătos si sărman ca un vames.

Acest lucru este arătat si de parabola Mântuitorului Hristos despre fariseu şi vameş. Atâta timp cât inima omului nu se zdrobeşte cu rugăciunea, omul se îndrep tăteşte pe sine şi se socoteşte drept şi sfânt, precum făcea fariseul. Dar dacă îşi va zdrobi inima înlăuntrul său cu suspinul rugăciunii, inima se smereşte şi se socoteşte pe sine asemenea vameşului.

Atâta timp cât omul are o inimă netăiată împrejur, care se îndreptăţeşte pe sine necontenit, dacă intră în biserică, nu-i va veni nici un fel de gând pios, nici vreo evlavie adevărată pentru Dumnezeu sau pentru cele sfinte, nici vreun dor ceresc, ci stă în biserică numai cu trupul, ca un pom uscat, care fiind neroditor trebuie să fie tăiat şi aruncat în foc, după spusele: „Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc“. Pentru că rugăciunea unui astfel de om nu are căldura inimii, ci se face numai cu cuvântul uscat şi cu gândul rece. Rugăciunea lui îi va fi spre judecată şi spre osândă, cum s-a întâmplat cu fariseul. Pe cel care, însă, are inima lui smerită şi zdrobită de stăruinţa rugăciunii, de îndată ce vrea să intre în biserică îl cuprinde o adevărată şi vie evlavie pentru Dumnezeu şi pentru cele sfinte. Şi îl cuprinde atât de mult acea evlavie dumnezeiască, încât şi el însuşi înţelege lucrarea ei, deoarece i se pare şi este convins că nu se află în această biserică pământească, ci că se află în Ierusalimul cel de sus, în slava aceea dumnezeiască, unde împăratul tuturor este slăvit şi prealăudat de miriade şi miriade de îngeri dumnezeieşti. Atunci, de bucurie şi de evlavie, curg şi aleargă din ochii lui râuri de lacrimi calde, care îl curăţesc de tot păcatul, după cum se spune: “Spăla-mă-voi şi mai alb decât zăpada mă voi albi”.

Pe lângă această evlavie îl înconjoară şi îl cercetează şi un alt har, adică o dată cu lacrimile vine la acesta şi o altă mângâiere dumnezeiască, care nu se vede cu ochii trupeşti, dar se vede foarte clar cu ochii minţii cum coboară lin din cer, ca roua peste capul lui, precum roua profetului Ghedeon. Şi de pe cap se revarsă peste tot trupul şi răspândeşte mireasmă, sfinţindu-l. De aceea spune Scriptura: „Binecuvântat este Dumnezeu Cel ce varsă Harul Său peste preoţii Săi, ca mirul ce se coboară pe cap, pe marginea veşmintelor lui“. Din pricina aceasta trupul lui devine uşor şi se umple de toată mângâierea şi dulceaţa duhovnicească.

Prin urmare, primeşte o înştiinţare de la acest har că s-a împăcat cu Dumnezeu şi spune împreună cu profetul: „Auzului meu vei da bucurie, bucura-se-vor oasele mele cele smerite“, adică „mulţumesc, Doamne, că m-ai înştiinţat şi mi-ai dat să înţeleg prin acest semn al Harului Tău că m-ai iertat pe deplin de toate păcatele mele şi am fost mângâiat eu, netrebnicul robul Tău, pentru că atât de mult mă umilise păcatul meu, încât alergam întotdeauna în ascunzătoare şi oasele mele tremurau de frica iadului.“

Încă si alte multe cuvinte ale Sfintei Scripturi vin în gura lui în ceasul acela, care arată că Dumnezeu a primit pocăinta lui şi rugăciunea lui, precum se spune: „Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi“.

Dar nu numai acestea sunt cele de care se bucură un astfel de credincios, ci încă şi multe alte întelesuri ceresti si dumnezeiesti ies din inima lui. Deoarece a fost dezlegat si risipit norul întunecos al păcatului de către luminarea rugăciunii mintii si cugetă armonia cuvântului sfânt care spune: „Le-a deschis lor mintea ca să înteleagă Scripturile“ si „Cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui“ (Ioan 7, 38); deoarece inima omului clocoteste de întelesuri dumnezeiesti, iar gura lui vorbeste în parabole, precum se spune: „Deschide-voi în pilde gura mea, spune-voi cele ce au fost dintru început“ (Psalm 77, 2). În clipa aceea inima este în întregime foc, pentru că s-a aprins în inima lui focul, despre care spune Hristos: „Foc am venit să arunc pe pământ, si cât as vrea să fie acum aprins!“ (Luca 12, 49). Atunci, în ceasul acela, omul acesta ceresc, care este aprins de lucrarea Sfântului Duh, hotărăşte în sine ca de acum înainte să păzească nestricate toate poruncile lui Hristos, după cum spune si profetul David: „Juratu-m-am şi m-am hotărât să păzesc judecătile dreptătii Tale“ (Psalm 118, 106). Acest har fierbinte şi izvorâtor de viaţă al iubirii dumnezeieşti s-a dat acestuia pe măsura strădaniilor pe care le-a depus în timpul rugăciunii.

Căci, dacă se va ruga cineva după cum am spus timp de o jumătate de oră, şi lucrarea harului rugăciunii inimii rămâne aproape o jumătate de oră în ziua aceea, sau cel mult o zi întreagă, dar nu mai mult. Deoarece, precum fierul, când este scos de către fierar din foc, este înroşit şi arde asemenea focului, dar dacă stă mai mult timp în afara focului, începe puţin câte puţin să-şi piardă puterea de ardere, ajungând iarăşi la răceala şi aspectul lui dinainte, tot aşa şi omul, când spune rugăciunea cu silinţă şi zdrobire de inimă, se aprinde de lucrarea Duhului Sfânt şi face să izvorască din inimă apa cea vie a înţelesurilor dumnezeieşti; dar de îndată ce încetează rugăciunea, încetează şi izvorul înţelesurilor dumnezeieşti.

Aceasta se săvârseste din iconomia lui Dumnezeu, pentru ca omul să nu neglijeze rugăciunea, gândind că, o dată ajuns acolo, nu mai trebuie să se roage asa cum am spus la început, si pentru ca să nu mai cadă iarăsi în patimile cele dinainte ale păcatului sau în altele mai mari si mai rele. Deoarece spune: “Si când duhul necurat a iesit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă si nu găseste. Atunci zice: «Mă voi întoarce la casa de unde am ieşit, si venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce si ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăsluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi» (Matei 12, 43-45).

De aceea este nevoie ca să se roage mereu omul şi rugăciunea lui să se facă neîntrerupt, după cum ne porunceste şi Apostolul Pavel, spunând: „Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tes. 5, 17), “ca să nu cădeti întru ispită“ (Matei 26, 41). Să se roage cineva neîncetat, dar nu totdeauna cu silintă si zdrobire de inimă, după felul în care am spus, deoarece acest lucru este aproape cu neputintă. Să se roage însă neîncetat, dar si în alt fel. Adică, după ce se roagă cu silire si cu zdrobire de inimă si începe a-l durea pieptul înlăuntru, în locul unde s-a lucrat rugăciunea stăruitoare, si nu mai primeste locul acesta mai multă silire, atunci să se roage fără silire si fără zdrobire de inimă, ci într-un fel mai linistit, măsurat si odihnitor, până când se va vindeca si se va odihni locul acela rănit din piept.

După ce se va odihni si vindeca, să înceapă din nou strădania rugăciunii celei zdrobitoare de inimă ca mai înainte, cu silire. Iar mintea să fie trează si să păzească neîncetat inima de atacurile diavolului. Si când diavolul vrea să năvălească, de îndată mintea să trezească si să zdrobească inima cu rugăciunea din ce în ce mai puternic, până când îl va durea inima; atunci fără întârziere atacul diavolului va dispărea ca norul purtat de vânt.

Pentru om este lucru cu neputintă să alunge şi să nimicească atacurile diavoluiui în alt fel din inima lui decât prin rugăciunea aceasta stăruitoare a inimii, pe care, dacă o neglijează, este în pericol de a ajunge la moartea sufletească, după cum am spus mai înainte. Acest lucru îl arată si cântarea sfintei Biserici a lui Hristos când spune: “Dacă dreptul cu greu se mântuieste, păcătosul unde se va arăta?” Deci, precum diavolul, vrăjmasul nostru cel fără de milă si neîmpăcat, luptă împotriva noastră în multe chipuri până în ceasul mortii, la fel si noi să-i stăm împotrivă cu numele lui Hristos, până la ultima noastră suflare.

Cum că acest fel de rugăciune alungă din inima noastră şi nimiceşte patimile şi diavolii care ne războiesc prin mijlocirea patimilor noastre, ascultă, o, frate, şi o vedenie a Părinţilor:

Un frate oarecare, rugându-se odată în chilia lui cu zdrobire de inimă si multă silintă, suspinând la fiecare rugăciune, a avut o vedenie si a văzut multimi nenumărate de demoni, dintre care unii erau ca niste câini, altii ca zebrele, altii ca niste capre, altii ca vulpile si ca alte fiare (spuneam că patimile oamenilor sunt numeroase si diferite). Acesti demoni acopereau o mare suprafată cu numărul lor, deoarece fiecare tagmă era mare la număr. Iar fratele, văzându-i, nu s-a tulburat, ci cu tot curajul si multă nădejde în Stăpânul Hristos, deoarece în ceasul acela clocotea înlăuntrul lui rugăciunea si inima lui era ca para de foc, s-a năpustit asupra demonilor ca un leu furios, pentru a-i birui nu cu arme sensibile si văzute, ci cu arme nevăzute si invincibile, cu numele lui Hristos adică. Pentu că, ajuns în fata lor, a început să spună din adâncul inimii: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”. Si atât de tare îsi silea si zdrobea inima cu numele lui Hristos, încât cu putin inima nu a plesnit si nu a iesit din locul ei. Cum spunea o dată în felul acesta “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”, vedea cum prindea câte un diavol si-l arunca foarte departe de locul unde era. Si iarăsi spunând rugăciunea cu putere, arunca un altul… Si făcând asa a reusit să-i alunge pe cei mai multi cu numele lui Hristos; (spunem că s-a eliberat de cele mai multe patimi prin Harul lui Hristos). Insă, câtiva dintre acei diavoli, îndărătnici si răi, nu au plecat din locul acela, ci privindu-l pe frate cu ură si sălbăticie îi spuneau: “Noi nu plecăm nicidecum din acest loc, deoarece acest loc este locuintă a noastră veche”, adică sunt câteva patimi care, pentru că s-au învechit, cu multă greutate pot fi alungate.

Atunci fratele, auzind cuvântul acesta, s-a supărat tare şi din multa lui supărare a aflat un fel de rugăciune a mintii mult mai înaltă, foarte rară si nespus de grea. Voind să-si silească si mai mult inima cu “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”, într-un anume fel inima lui se făcea în întregime rugăciune, una cu rugăciunea; după această mai presus de fiintă înfrângere a inimii scotea din adâncul său un fel de suspin greu, după cum spunea profetul David: “Din suspinul inimii mele” si din prea multa silintă si din nemăsurata supărare, fratele era aproape să-si dea sufletul. Dar când sfârsea acel suspin adânc si greu, demonii care mai înainte erau sălbatici si de nebiruit fugeau de la fata fratelui, ca si când i-ar fi urmărit o sabie de foc. Si, cum mi se pare, fratele voia să spună cuvântul acela al Scripturii, care spune: “Si cu suspinurile din adânc ai făcut să rodească însutit durerile”. Deoarece cu cât mai din adânc scotea suspinul din fiinta sa cu durerea inimii, cu atât nimicea, pe acei demoni stăpânitori, şi cu cât îi nimicea, cu atât rodea rod însutit.

După ce a curătat fratele tot locul acela de demoni, si-a ridicat capul si a văzut la depărtare de sine ca la o aruncătură de piatră si chiar mai putin pe diavolii alungati, care stăteau si se uitau înapoi căutând să afle timp potrivit pentru a se întoarce la locul de unde fuseseră alungaţi. (Spunem că atunci când patimile vor fi dezrădăcinate din inimă cu silirea cea mai presus de fire a rugăciunii inimii, atunci se va păstra numai în minte amintirea lor; şi dacă se întâmplă să lipsească pentru o clipă frica de Dumnezeu şi rugăciunea din om, atunci patimile înviază din nou şi se înnoiesc). Iar fratele, voind să-i alunge şi de acolo, s-a asezat ca pe un scăunel şsi, aplecându-şi capul până la genunchi, se ruga precum se ruga oarecând văzătorul-de-Dumnezeu Moise, când L-a auzit pe Dumnezeu spunându-i: „Moise, Moise, de ce strigi către Mine?“ Rugâdu-se deci si fratele cu mintea în acelasi fel, iată că iesea din gura lui când foc, ce ajungea până la locul unde erau demonii, când ca un fel de gloante, ce ieseau din gura fratelui ca dintr-o puscă, cu atâta viteză împotriva demonilor, încât pe mulţi i-au nimicit. Iar când fratele spunea rugăciunea, şi cu mai multă putere, se făcea că ies din gura lui ca nişte ghiulele de tun care ucideau dintr-o dată mai mulţi demoni, chiar pe cei mai puternici dintre ei. Când spunea rugăciunea fără multă silinţă, ieseau si acestea mai mici, dar puternice, si loveau pe demonii mai mici. Văzând acestea, fratele si-a venit în fire şi, iată, a înteles că rugăciunea clocotea în inima lui precum fierbe şi clocoteste apa în cazanul pus pe foc.

La fel si un alt frate, rugându-se odată cu mintea, a ajuns la această vedere duhovnicească: a văzut demoni multi ca nisipul mării cu chip de soldati, care se năpusteau asupra fratelui cu multă ură, ca să-l nimicească de pe fata pământului. Atunci acesta s-a înfricosat de asaltul năpraznic al demonilor si a fugit într-o biserică, cerând ajutor Mântuitorului Hristos si Maicii Domnului. Si cum a intrat în biserică, iată, vede pe Mântuitorul şi pe Maica Domnului ca vii în icoanele împărătesti, sezând amândoi ca doi împărafi preaslăviti pe tronurile slavei.

Şi îndreptându-şi de îndată privirea spre Domnul Hristos, îl văzu pe Acesta plin de bucurie si de frumusete, precum se spune: “Frumos cu frumusetea cea de la fiii oamenilor”. Pe lângă acea frumusete de negrăit si minunată a fetei Sale dumnezeiesti preacurate, mai era îmbrăcat si cu altă slavă si de o lumină mai curată si mai strălucitoare decât lumina soarelui, precum spune: “Intru strălucire si în mare podoabă Te-ai îmbrăcat. Cel ce Te îmbraci cu lumina ca si cu o haină”. (Psalmul 103, 2). Fratele nu putu să mai privească la Hristos, precum nu mai poate cineva să privească a doua oară la soare, pentru că ochii lui erau orbiti, ci numai I se închina si săruta preacurata Lui mână dreaptă, cu cutremur si cu bucurie, precum spune: “Se bucură cu sufletul si se cutremură cu mâna”. Se îndreptă apoi fratele si spre Preasfânta Fecioară, i se închină, sărută mâna sa feciorelnică si preacurată, îndrăznind să-si ridice ochii si să privească preasfânta ei fată. Lumina si slava Domnului Hristos semănau cu lumina si slava Preasfintei Fecioare cât seamănă lumina fulgerului cu cea a soarelui. Adică slava Preasfintei Fecioare era putin mai blândă privirii, asa încât fratele, îndreptându-si pentru a doua oară privirea spre preacinstita ei fată, ochii lui nu au orbit, asa cum nu orbesc atunci când se uită putin la un fulger.

Domnul nostru Iisus Hristos stătea ca pruncul odihnindu-Se pe bratul sfânt al Preacuratei ca pe un tron de heruvimi, iar Preasfânta Fecioară îl privea pe fratele cu privire milostivitoare si preadulce. Preadulcele Iisus era atât de frumos si plăcut la vedere întru toate, si atâta slavă împrumuta Preasfintei Fecioare cu împărăteasca Lui asezare în bratele ei, si atât de mult se potrivea Cel preacurat cu cea preacurată, Cel nepătat cu cea nepătată, Domnul si Stăpânul cu Doamna si Stăpâna, Cel prealăudat cu cea prelăudată, Cel preacinstit cu cea preacinstită, Cel preafeciorelnic cu cea preafeciorelnică, adică Iisus cu Fecioara Maria, cum se potriveste mireasma trandafirului cu frumusetea acestuia. Domnul Iisus privea la fratele cu multă dulceată si cu negrăită iubire. Si iarăsi, asa cum este cu neputintă ca cel care tine în mână un trandafir si îl miroase, să nu se bucure de frumusetea lui si să nu se împărtăsească de mireasma lui, tot asa si fratele, privind pe Mântuitorul Hristos si pe Maica Domnului si privit fiind de Acestia, era cu neputintă să nu se împărtăsească de Harul Lor si să nu se bucure de mângâierea Lor. Atunci, luând curaj de la privirea cea blândă a Preasfintei, fratele a strigat către ea: “Preasfântă Fecioară, Preacurată, Maica Domnului meu, Stăpâna mea preadulce, cum să scap de demonii care mă urmăresc?” Iar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, izbăvitoare celor ce scapă către ea, răspunzând fratelui, i-a zis: “Cu numele Fiului meu si cu numele meu sunt biruiti si nimiciti demonii cei ce s-au lepădat”. De îndată, fratele a făcut închinăciune, a iesit din biserică si a început să spună din inimă: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă” si “Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, bucură-te ceea ce esti plină de har, Marie”. Iar demonii, fără întârziere, au fugit neputinciosi si au pierit din fata fratelui.

La fel si alt frate, lucrător si acesta al rugăciunii mintii si a inimii, a ajuns la această vedere. I s-a arătat că s-ar fi aflat sub tartar, acolo unde este locuinta tuturor demonilor. Acolo a vâzut o cetate foarte puternică. Pe dinlăuntru acea cetate era plină de un întuneric gros si aproape pipăibil, despre care spune si Mântuitorul: “Acolo va fi întunericul cel din afară”, deoarece nici o rază de lumină nu pătrunde acolo, pentru că se află în inima pământului, unde Domnul Atottiitorul a hotărât să locuiască demonii în veacuri nesfârsite. De aceea si cuvântul profetului spune: “Intra-vor în cele mai de jos ale pământului”. Iar portile cetătii aceleia erau mari si puternice, fiind păzite de câtiva demoni înfricosător de urâti.

Inăuntrul cetătii locuiau demoni fără de număr, toti având aripi. Unii dintre ei ieseau din cetate zburând ca vrăbiile, altii intrau în cetate ca albinele în stup. Fratele stâtea într-un loc, lângă drum. Era aplecat, fruntea lui sprijinindu-se pe genunchi, trupul lui fiind arcuit ca un pod, iar pieptul lui adâncit ca o boltă.

Asa fiind asezat, fratele spunea din inimă cu durere si cu multă silintă “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”. Si spunând astfel rugăciunea, la fiecare rugăciune iesea din gura lui ca o flacără aprinsă care se îndrepta către un demon si-i ardea aripile, picioarele, mâinile si părul, încât demonul respectiv rămânea nemiscat într-un loc ca un bustean sau ca un purice pârlit. Deoarece, atunci când este pârlit, puricele nu se mai poate misca. Spunând încă o dată rugăciunea fratele, un alt demon era ars, dintre cei care erau ajunsi de flacăra rugăciunii, pentru că demonii ieseau si intrau cu mare viteză, precum vântul.

Rugându-se fratele astfel mult timp, a reusit să ardă multi demoni, care alcătuiau în fata portilor iadului o grămadă mare. Demonii care erau înlăuntru vedeau că dispar demonii aceia, vedeau si sabia de foc a rugăciunii inimii care îi nimicea, dar de unde venea aceasta nu puteau vedea, pentru că numele lui Dumnezeu îi ametea precum ameteste fumul albinele. Atunci au mers si au spus cele întâmplate diavolului care era mai mare peste ei, cel numit satana, care, aflând de nenorocire, s-a tulburat foarte tare, dar se temea să iasă din cetate pentru a nu păti si el la fel. Si-a scos însă capul lui necurat pentru a vedea din ce loc vine sabia de foc. Aplecându-se astfel, flacăra de foc a rugăciunii inimii l-a atins în fată, arzându-l. Acesta s-a tras repede înăuntru, închizând şi porţile iadului.

Iar fratele, venindu-si în fire si cugetând la cele întâmplate, se bucura de nimicirea demonilor, slăvind si multumind Domnului nostru Iisus Hristos, Care a dat atâta har si putere celor care îl iubesc din tot sufletul si îl cheamă din adâncul inimii. Acestuia se cuvine slava si puterea în vecii vecilor. Amin.