VEDERE DUHOVNICEASCĂ - Capitolul 2

Cuvântul al doilea

Despre trebuinţa de a găsi un adevărat lucrător al rugăciunii minţii, de la care să învăţăm felurile şi semnele acestei rugăciuni, şi despre aceea că cel care are neîncetat rugăciunea înlăuntrul său şi o lucrează din adâncul inimii, cu multă evlavie şi atenţie, înţelege uneori din anumite semne duhovniceşti că sufletul lui se împărtăşeşte în chip nevăzut cu Iisus Cel chemat cu stăruinţă. Încă şi despre rodul acestei rugăciuni.

Binecuvintează, părinte!

Pentru ca să se elibereze omul de patimi şi să le dezrădăcineze din inima lui este nevoie să dobândească în inimă rugăciunea minţii. Deoarece, dacă nu va locui rugăciunea minţii în acel loc de unde izvorăsc patimile, acestea nu pot fi îndepărtate.

Iar dacă nu sunt îndepărtate de la om patimile, nu pleacă de la acesta nici demonii. Deoarece demonii au obiceiul de a se aduna acolo unde sunt patimi, precum se adună şi muştele acolo unde este vreo rană urâtă şi rău mirositoare. Şi precum ciorile şi celelalte păsări carnivore, acolo unde văd sau simt vreun miros urât de animal mort, se adună de unde ar fi şi îl mănâncă, tot aşa şi demonii, acolo unde văd vreun om trupesc şi robit de patimi, îşi fac cuib şi nu se lasă până nu mănâncă pe dinăuntru trupul acela carnal cu plăcerile cele de ruşine. De aceea spunea şi proorocul: “Când se vor apropia de mine cei ce îmi fac rău, ca să mănânce trupul meu” (Psalm 26, 3). Dar pentru ca să se elibereze cineva de patimi, aşa cum s-a spus mai înainte, este nevoie să dobândească rugăciunea minţii în inima sa.

Şi iarăşi, pentru a dobândi cineva în inima sa rugăciunea minţii, lucru necesar este să roage pe Dumnezeu pentru aceasta de multe ori cu smerenie, chinuindu-şi trupul său cu postul, cu metaniile şi cu alte osteneli trupesti, pentru ca Dumnezeu să se milostivească văzând ostenelile sale si să-i arate un îndrumător nerătăcit, care lucrează această rugăciune a mintii si a inimii nestiut de nimeni, de la care să o învete si el cu precizie. Iar dacă nu se găseste un astfel de îndrumător în locul acela, să roage pe Dumnezeu să facă El ce stie pentru aceasta. Adică să-i arate Dumnezeu ce trebuie să facă. Dacă află un astfel de lucrător al rugăciunii si învată de la acesta, dar totusi nu poate să o înteleagă întru-totul, atunci, spun, să-l roage pentru această rugăciune a mintii pe Dumnezeu să-l îndrume prin vreun alt semn cum să o lucreze si cum să o dobândească.

Odată, un frate, auzind pe cineva vorbind despre rugăciunea minţii, s-a rănit în inima sa, străduindu-se cum să facă să o dobândească şi el. Dar pentru că nu reuşea să o dobândească, nici să o înţeleagă, pentru că rugăciunea minţii este greu de înţeles şi greu de lucrat, fratele acela a început să se roage lui Dumnezeu, cerându-I neîncetat să-i arate cum să lucreze şi cum să spună rugăciunea fără să rătăcească. Deoarece cei care urmează gândul lor în această rugăciune, fără să aibă vreo înstiintare dumnezeiască, este cu neputintă să nu aibă vreo rătăcire de la diavol, în afară de cazul în care este cineva atât de smerit încât ocoleşte uneltirile diavolului cu luminarea sa dumnezeiască. De aceea, spun, fratele acela îl ruga pe Dumnezeu pentru rugăciunea minţii cu multă smerenie, pentru că din clipa în care a auzit vorbindu-se despre această rugăciune, si-a dorit mult să o dobândească. Cu toate acestea, nu avea nici o înstiintare de sus: “Căci fără Mine spune Mântuitorul - nu puteti face nimic”. Văzând, deci, Dumnezeu setea fratelui, i-a trimis în somn pe îngerul Său în chipul unui călugăr pe care fratele îl cunostea ca fiind desăvârsit în această rugăciune. Si îngerul i-a explicat rugăciunea mintii si a inimii în felul următor. Având numai pieptul său descoperit si spunând din tot sufletul său rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”, arăta fratelui cu multă claritate toate punctele rugăciunii mintii si a inimii. Când spunea îngerul rugăciunea, fratele vedea toată silinta acestuia, cum din cauza sfortării sale lăuntrice îngerul transpira si scuipa sânge, cum îsi chinuia peste măsură inima si cum avea multă atentie la rugăciune. Si când fata lui se vedea slăvită, strălucitoare si plină de Harul lui Dumnezeu, din pricina bucuriei pe care o primeste inima prin rugăciune, precum se spune: “Inima veselă îmbujorează fata omului”, când iarăsi vederea fetei sale era tristă si chinuită de oftaturi adânci, după cum spune “întristat este sufletul meu”, si iarăsi se vedea cum îngerul, cu puterea si lucrarea rugăciunii, îmblânzea fata sa furioasă si sălbatică. Uneori, părea că stă să cadă pe pământ din fortarea sa peste măsură la care ajungea rugăciunea inimii, din cauza slăbirii puterilor, iar alteori se vedea, ca într-o oglindă, inima lui că este gata să crape sau să sară de la locul ei din pricina muncii la care o supunea rugăciunea. Alteori, întregul său trup arăta ca un trup mort.

Si spunea îngerul fratelui: “Asa cum m-ai văzut spunând rugăciunea, asa spune-o si tu, si va afla odihnă sufletul tău”. Acest lucru l-a văzut fratele de două, de trei si de mai multe ori, si făcând asa s-a linistit cugetul său. Asemenea si un alt frate, rugându-se odată cu rugăciunea mintii, cu multă răbdare, a fost ridicat la ve derea cea duhovnicească. Si a văzut în fata sa doi îngeri, care tineau în mâini o carte deschisă, care se cheamă Filocalia, si arătau fratelui cu degetul partea aceea din Filocalie unde se vorbeste despre rugăciunea mintii si se spune că: “Este dator monahul ca la fiecare respiratie a sa să spună o rugăciune, rar si cât se poate de clar”. Si când citea fratele acest lucru, şi-a venit iarăşi în sine.

Dar felul acesta de rugăciune, cu cât este mai înalt şi mai de cinste, cu atât are nevoie de mai multă pregătire a celui care îl foloseste, după cum spune Avva Isaac într-un loc din cuvântul său despre aceasta: “In sudoare a binevoit înteleptul Stăpân să dea pâinea aceasta celor ce o caută. Si aceasta spre binele nostru, pentru ca nu cumva, împărtăsindu-ne înainte de vreme din aceasta, nepregătiti, să pătim indigestie si să murim”. Adică, a binevoit preaînţeleptul Dumnezeu ca darul acesta al rugăciunii minţii şi al vederii duhovniceşti să-l primească acei oameni care transpiră şi se luptă peste măsură din dragoste pentru această rugăciune a minţii, după cum a spus unul din părinţi, cum că mult sânge a scuipat din cauza forţării în timpul rugăciunii până când a dobândit-o înlăuntrul său.

Aceasta, adică faptul că Dumnezeu a binevoit să ne luptăm pentru rugăciune, arată iconomia, pogorământul lui Dumnezeu fată de noi, pentru binele nostru, pentru ca să luăm aminte si să nu ne apropiem de această rugăciune oricum. Deoarece, dacă se întâmplă să ne apropiem de această rugăciune la întâmplare si gustăm din ea fără pregătirea trebuincioasă, se poate întâmpla să murim de moarte sufletească sau chiar de moarte trupească, după cum au păţit mulţi şi vedem că mai păţesc şi astăzi, deoarece se întâmplă să nu putem digera această hrană şi să murim, pentru că hrana cea tare este pentru cei desăvârşiţi, după cum spune dumnezeiescul Apostol, si nu pentru pruncii care încă se mai hrânesc cu lapte. Acest lucru ni se întâmplă deoarece cel care lucrează această rugăciune a mintii cu pregătirea de cuviintă, acela, spun, se împărtăseste în chip nevăzut cu însusi Iisus Hristos ori de câte ori o spune din adâncul sinelui său cu evlavie peste măsură si cu nemăsurată atentie. Si aceasta o cunoaste din linistea si pacea lăuntrică care vine în ceasul acela. Spunând acesta “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă” din adâncul inimii de multe ori si cu credintă fierbinte, cu nemăsurată smerenie, cu cea mai mare evlavie, cu inimă curată, cu nâdejde vie si multe asemenea acestora, deodată începe să izvorască pacea dumnezeiască în inima sa din numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca dintr-un izvor preadulce. si cu cât este coplesit de dumnezeiescul nume al lui Hristos si cu cât bea si se răcoreste sufletul lui din această băutură dumnezeiească a lui Hristos, cu atât doreste si mai mult cel ce se roagă si este cuprins de pacea dumnezeiască să cerceteze din inimă si mai mult si cu mai multă căldură numele lui Hristos. Deoarece, când acesta ajunge la această măsură a rugăciunii mintii, atunci nu numai trupul îsi află pace de patimi, ci si inima sa, în fata gândurilor rusinoase, si duce o viată linistită ca si când ar fi fără de trup, asemenea celui care se împărtăseste cu vrednicie de preacuratele Taine si care petrece ziua aceea în pace si liniste, cugetând şi avându-L în fata ochilor mintii numai pe Hristos, si nu vrea să mai stie de lume si de lucrurile lumii, deoarece este stapănit de dragostea Mielului neprihănit din care a gustat sufletul său, iar Mielul este Hristos.

Cei care însă îndrâznesc şi lucrează acest fel de rugăciune a mintii fără să aibă nici o pregătire si fără să ceară sfatul despre aceasta vreunui părinte care lucrează rugăciunea, acestia se aseamănă cu cei care îndrăznesc să se împărtăsească nespovediti si fără vrednicie cu preacu ratele Taine ale Domnului. De aceea si Domnul nostru Iisus Hristos, Cel căutat de acesta, neplăcându-I si făcându-I-Se silă de starea lor de nepregătire, de mândria si de aroganta lor, li se face ca o hrană nedigerabilă si mor. Deoarece, precum Sfânta Impărtăsanie pe cei ce se împărtăsesc cu vrednicie îi sfinteste, îi luminează si îi răcoreste, iar pe cei ce se împărtăsesc cu nevrednicie îi arde, îi întunecă si îi dă mortii, tot asa si rugăciunea mintii, celor care’postesc, se înfrânează si se smeresc le dă pace trupeste si sufleteste si îi întăreste în lucrarea Domnului, iar celor lacomi, neînfrânati si mândri le încetosează mintea, le întunecă sufletul, le orbeste inima si îi predă mintii neîncercate. si dacă devin, astfel, fără măsură la cuget, adică limitati la mintea lor, orbi la inimă si întunecati la suflet, li se pare răul bine si amarul dulce. Unii ca acestia nu mai primesc să asculte sau să primească sfat de la cineva. Deoarece satana, care a sălăsluit întru ei din pricina înăltării de sine, îi învată cele ale sale si îi înstiintează în mintea lor rătăcită că numai ei au găsit adevărul si calea ea adevărată care duce la mântuire, iar ceilalti le par rătăciti. si pe bună dreptate li se întâmplă aceasta, din cauza mândriei lor, pentru că acesta, în loc să culeagă rod copt si strugure dulce din rugăciunea lor, culeg rod necopt prin necunoasterea lor si aguridă pentru înalta părere de sine. Cei care lucrează însă rugăciunea aceasta a mintii cu ascultare si asceză, cu smerenie, cu post si cu sfatul sfintilor părinti duhovnicesti purtători de Dumnezeu, acestia culeg din rugăciunea mintii roade de mântuire, roade coapte, bune, duhovnicesti, dulci si bi neplăcute.

Acest rod care se naste din rugăciunea mintii se cunoaste bine din cuvântul care urmează.

Omul este alcătuit din trup si suflet. Trupul este văzut si material, precum spune Scriptura: “Si a făcut Dumnezeu pe om, luând tărână din pământ”, iar sufletul este nematerial si nevăzut, după cum spune în continuare Scriptura: “Si a suflat Dumnezeu în fata lui suflare de viată, si s-a făcut omul suflet viu”. De aceea trupul, întrucât este din pământ, iubeste cele pământesti, iar sufletul, întrucât este de la Dumnezeul Cel ceresc, iubeste cele ceresti si nemateriale. Dar, pentru că sufletul locuieste înlăuntrul trupului material si văzut, este împiedicat de lucrarea poftelor trupesti si nu poate cerceta cele ceresti asa cum doreste si asa cum merită. Mai mult chiar, aceasta se întâmplă sufletului din momentul în care omul face ceva rău în fata lui Dumnezeu, îndepârtând si exilând sufletul de la dragostea lui Dumnezeu si a celor ceresti si de la nădejdea bucuriei dumnezeiesti ce va să vină.

Iar dacă pleacă de la acesta iubirea lui Dumnezeu, a celor ceresti si nădejdea Raiului, atunci va împărăti în el dorinta lumii, plăcerea trupească si rătăcirea diavolului, aceasta însemnând că de atunci înainte el va petrece în desfrânare si în nepurtare de grijă fată de cele duhovnicesti, având adormită constiinta sa, iar vederea sufletului fiind întunecată si orbită.

Fiind în această situaţie, adică depărtat cu duhul de cele cereşti, pentru a putea după aceea să se depărteze de relele de care este biruit şi pentru a putea sufletul să-şi amintească cele cereşti cu care are asemănare, si pentru a se ridica cugetul omului de la cele sensibile la cele tainice, de la cele văzute la cele nevăzute, de la cele materiale la cele nemateriale, de la cele stricăcioase la cele nestricăcioase, de la cele pământesti la cele ceresti, pentru a se întâmpla, spun, aceasta, este nevoie ca inima să fie zdrobită cu rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”. Si, într-un anume fel, să se frământe si să se unească inima cu numele Domnului, precum se uneste făina cu apa si devine pâine, prin lucrarea focului (adică prin lucrarea Harului). Deoarece, atunci când spune cineva “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”, din adâncul inimii, atunci inima lui se umple de întelesuri ceresti si de gânduri duhovnicesti. si când se umple inima de astfel de întelesuri duhovnicesti (venite de la Duhul Sfânt), atunci din inimă se transmite acea lucrare dumnezeiască în toate mădularele si simtirile sale. De aceea, fiind omul atunci întru totul unit cu harul rugăciunii, orice vedere sensibilă ar avea cu simturile sale materiale, de la această vedere sensibilă mintea lui se urcă de îndată la vederea cea nematerială si tainică, fără ca să simtă plăcerea trupească si fără să fie biruită inima lui de frumusetea si plăcerea vederii sensibile. De exemplu, cel ce lucrează rugăciunea mintii, oricând ar vedea vreun om frumos sau altă făptură frumoasă a lui Dumnezeu, din aceasta dă motiv sufletului său să-si imagineze si să cugete la frumusetea făpturilor ceresti si nemateriale ale lui Dumnezeu.

Deoarece un astfel de om îti spune, sau mai bine si mai corect este să spun că sufletul spune omului aceluia astfel:

“Omule, dacă aceste făpturi materiale, care astăzi sunt si mâine nu mai sunt, le-a făcut Dumnezeu atât de frumoase si minunate si fac atâta bucurie celor care le văd, oare cu cât mai frumoase si mai minunate trebuie să fie bunătătile ceresti si vesnice ale Raiului, “cele pe care ochiul nu le-a văzut, si urechea nu le-a auzit,si la inima omului nu au ajuns”, pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru robii Săi de la facerea lumii?” Iar de aici îl urcă la o si mai înaltă ve dere, deoarece îi aduce aminte de Dumnezeu însusi, spunându-i astfel: “Dacă acelea care sunt făpturi ale lui Dumnezeu sunt atât de minunate si negrăite, oare Dum nezeu însusi, făcătorul si ziditoml acestora, cât trebuie să fie de strălucitor, de minunat?” La fel se întâmplă când lucrătorul rugăciunii mintii doreste să vadă cu ochii trupesti stelele cerului si luna, fulgerul si soarele strălucind atunci se ridică de îndată cu mintea la frumusetea Raiului si la negrăita strălucire a lui Dumnezeu, făcătorul si ziditorul tuturor acestora. Deoarece, iarăsi spune sufletul tainic omului: “Oare, omule smerit si cel din urmă, dacă cele văzute au o atât de mare frumusete si străludre, dar Dumnezeu, făcătorul soarelui, ziditorul cerului, creatorul stelelor, cu cât străluceste mai mult decât soarele?”

Despre această strălucire dumnezeiască unul din părinti a spus urmâtoarele:

Vedenie

Un oarecare călugăr L-a rugat odată pe Dunmezeu să-i arate slava si străludrea sfinfilor, si s-a învrednidt de ceea ce râvnea, în felul acesta. A venit un înger dumnezeiesc si i-a spus: “Cel care cere primeste, cel care caută află si ce lui ce bate i se deschide”, si de îndată a deschis ochiul cel drept duhovnicesc al sufletului fratelui si a văzut slava aceea dumnezeiască si bucuria de negrăit a tuturor sfintilor, de care se bucură acestia în cer. Spunea fratele acela că a văzut pe toti sfintii în slava si fericirea aceea dumnezeiască, în care fiecare sfânt strălucea la fel ca soarele, si strălucind fiecare ca soarele, ieseau din ei atâtea raze, câte are si soarele, si toti sfintii cântau cu glas preadulce: “Aliluia”.

Asadar, dacă aici soarele luminează lumea întreagă, fiind numai un singur corp luminos, oare în cer, unde sunt mii si miriade de sfinti, străludnd fiecare precum soarele, cum trebuie oare să fie acea străludre, acele raze, acea revărsare de lumină, slava,: aceea?, Si iarăsi spunea călugărul acela că toti sfintii, care străluceau atâta, pri meau strălucirea lor din strălucirea si lumina lui Dum nezeu, si că o rază a lui Dumnezeu era asemenea soarelui întreg. Acum, gândeste tu singur, cititorule, atât cât poate gândi si cât poate ajunge mintea ta, cât de mare si ce fel de lumină este lumina dumnezeirii si slava aceea de negrăit si de necuprins a Dumnezeului Celui nevăzut, a Ziditorului si Făcătorului nostru?

La fel atunci când cel care lucrează rugăciunea mintii va mirosi un trandafir sau altă floare frumos mirositoare, sau când va privi o floare dintre florile câmpului, mintea lui se va duce ca fulgerul la parfumul acela de negrăit pe care îl raspândesc florile Raiului, de care amintindu-si îsi va uda fata sa cu lacrimi de bucurie sfântă. Si cu cât va ofta mai din adâncul inimii sale, cu atât se va înălta mai mult, depărtându-se de cele pământesti. Oftează din adâncul sufletului său deoarece nu numai că doreste să se împărtăsească de bunătătile ceresti ale Paradisului, ci si pentru că îsi aminteste cât de cumplit este iadul celor care sunt lipsiti de toate acestea, întrucât, în mod inevitabil, omul se află ori cu Dumnezeu în Rai, ori cu diavolul în cele de dedesubt ale pământului.

Mai spunea acel călugăr că, după ce a văzut slava aceea minunată a sfintilor, a văzut si înfricosătorul chin al celor din iad. Spunea că, după ce a încetat vederea aceea cerească a slavei dumnezeiesti, închizându-se ochiul cel drept al sufletului, s-a deschis de îndată ochiul cel stâng al sufletului, cu care a văzut iadul ca o mare întinsă, care era atât de adâncă, ca de la pământ la cer. Mai era marea aceea a iadului întunecoasă si încinsă, iar în ea erau amestecati cei ce se aflau în ea precum sunt amestecate semintele puse la fiert în cazan. Fierbea iadul acela precum fierb apele termale; pe unii îi scotea apa la suprafată, pe altii îi afunda, unuia i se vedea numai mâna, altuia numai capul, iar altuia piciorul. Unul striga “vai mie, vai mie” cu glas sfâsietor, altul blestema pe cel care a fost cauza trimiterii lui în iad.

Atât de mult se urau si se dusmăneau unii pe altii, încât, dacă ar fi fost posibil să ajungă unii la altii, s-ar fi sfâsiat cu dinţii, precum câinii. Deoarece acolo desfrânatul se mânia si blestema împotriva desfrânatei, pentru că din cauza ei ajunsese în iad. Părinţii se îndreptau cu ură împotriva copiilor, deoarece, dorind să le facă acestora bogăţii pentru o viaţă uşoară, au ajuns ei în iad. Iar copiii se mâniau împotriva părinţilor, deoarece i-au lăsat la voia lor şi nu i-au condus la frica de Dumnezeu. Pe scurt, a spus, acolo era o mare nerânduială şi un miros insuportabil.

Toate acestea si multe asemenea văzând, luptătorul cel bun oftează din adâncul inimii, si cu cât oftează mai din adânc, cu atât este ridicat mai mult de la cele pământesti la cele ceresti. De aceea, nu numai că nu se prinde de pietrele în care este diavolul, ci devine si mai fierbinte doritor al celor duhovnicesti si ceresti, ajungând la despătimire, pentru că atunci, într-adevăr, niciun fel de patimă diavolească nu mai este în el. Dar cel care nu lucrează lucrarea duhovnicească a rugăciunii minţii cu inima zdrobită nu poate ajunge la această stare. De îndată ce vede o faţă frumoasă sau un alt lucru scump si frumos de pe pământ, inima lui este cuprinsă de plăcere şi este robit si se prinde de lucrul acela gândul lui precum se prinde peştele de undiţă, si aleargă la acea plăcere precum aleargă câinele la măcelărie, zbătându-se cum să mănânce pe săturate, precum se spune: “şi dorea să-şi umple pântecele său cu roşcovele din care mâncau porcii”. A căror parte să nu o avem, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos. A Lui fie slava şi puterea în vecii vecilor.

Amin.