„O noapte in pustia Sf. Munte Athos“ de Arhimandritul Hieroteos Vlachos
Prolog
Din inspiratia dragostei dumnezeiesti, în zilele noastre asistam la o reînviere a dorului pentru teologia mistica si învatatura Sfintilor Parinti, pentru nevointa, ascetism si rugaciunea neîncetata a inimii.
Cum se explica oare faptul ca în mijlocul tendintei de a pune pe om în centrul lumii, se ivesc suflete ce tânjesc dupa adevarata viata în Hristos – cautând perfectiunea – unirea cu Dumnezeu, suflete care vor sa traiasca potrivit cu traditia Bisericii noastre si cu Sfintii Parinti? „Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt“ (Psalm 76, 10). Aceasta este lucrarea Sfântului Duh, Care vietuieste în vesnicie si Care alege si sfinteste sufletele în trupul lui Hristos – sfânta, soborniceasca si apostoleasca noastra Biserica.
Dupa multe eforturi chinuitoare, devine din ce în ce mai clar în ziua de azi ca traditia Sfintilor Parinti nu este un lucru extravagant, ci o conditie esentiala pentru un mod de viata cu adevarat ortodox. Si este o mare binecuvântare ca preamilostivul nostru Stapân a sadit, în mijlocul Bisericii, raiul Gradinii Maicii Domnului – Sfântul Munte – spre a reînvia Biserica prin darul harului lui Dumnezeu care se coboara la noi astazi, neîntrerupt, prin traditia vie a Sfintilor Parinti. Autorul acestei carti tânjeste dupa aceasta traditie. El traieste si munceste în lume, dar locuinta sa „este în rai“, raiul Sfântului Munte, arvuna Împaratiei ce va sa vina. Domnul, Care iubeste toata faptura omeneasca si care ne daruieste ceea ce sufletul nostru doreste cu adevarat, a daruit si Arhimandritului Hieroteos Vlachos, harul de a îndragi viata duhovniceasca a Sfântului Munte si de a regasi înlauntrul inimii sale emotia tainica a cuvintelor rugaciunii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul.“
Stând de vorba cu Sfintii Parinti a primit binecuvântarea lor, a ascultat cuvinte rostite din nemurire si din preaplinul inimii iar acum le ofera si fratilor sai. Este un semn al dragostei Sfintilor Parinti pentru noi, dezvaluindu-ne culmile vietii duhovnicesti si încurajându-ne sa nu fim sovaielnici în eforturile noastre de a le ajunge, aratându-ne în acelasi timp primii pasi pe care noi, cei neîncercati trebuie sa-i facem.
Astfel aceasta lucrare nu prezinta doar starea cea desavârsita a rugaciunii, ci ne introduce si în stadiile sale cele mai de jos pentru ca si fratii nostri din lume sa o poata practica, spre întarirea sufleteasca si spre sfintirea lor. Cred ca prin binecuvântarea Stapânei noastre, de Dumnezeu Nascatoare, care Ea însasi a primit si a trait plinatatea harului, aceasta carte se va dovedi de folos atât autorului cât si cititorului. Nu mai este nevoie a spune ca o mai deasa citire a cartilor despre rugaciunea lui Iisus, va naste în oameni o mai mare dorinta de a o practica. A Domnului Dumnezeului nostru, de la care primim atâta bunatate si desavârsire, sa fie slava în vecii vecilor.
Arhimandritul Gheorghe,
Egumenul manastirii Sf. Grigorie, Sf. Munte Athos
Introducere
În paginile ce urmeaza prezint o discutie pe care am avut-o cu un staret la Muntele Athos. Pe atunci nu ma gândeam ca va fi subiectul unei carti. Dar într-o zi, pe când ma pregateam sa citesc una din scrierile Sf. Maxim Marturisitorul, am auzit o voce dinlauntru îndemnându-ma sa astern pe hârtie conversatia purtata atunci cu înteleptul calugar atonit. Si m-am supus acelei voci pe care, va marturisesc, nu am mai auzit-o vreodata. Am început sa scriu dupa cum mi-a venit în minte. Aceasta este motivul pentru care ceea ce urmeaza este produsul a doar câtorva ore de munca, si pentru aceasta îmi cer iertare cititorilor. Înainte de toate, as dori sa fac câteva precizari.
În primul rând, aceasta carte n-ar trebui citita ca o povestire sau ca un basm, ci mai degraba ca o învatatura trimisa de Dumnezeu acelui întelept atonit, care era un purtator de Dumnezeu „prin har“. Cititorul ar trebui sa se opreasca din când în când sa se gândeasca, ba mai mult, sa se roage. S-ar putea chiar ca în unele locuri sa aiba nevoie sa citeasca de doua ori.
În al doilea rând, dialogul trebuie citit pastrând în minte scopul pentru care a fost scris, adica practicarea unei vieti de rugaciune. Ar trebui ca de îndata sa ne hotarâm a intra în întunericul dumnezeiesc al rugaciunii lui Iisus, Sinaiul si Taborul unde Îl vom întâlni pe Dumnezeu. „Chemarea numelui lui Iisus este imediat urmata de prezenta Sa, pentru ca numele evoca o forma a prezentei Lui Iisus“ (Paul Evdokimov). Aceasta idee urmeaza cuvintelor Domnului: „unde sunt doi sau trei, adunati în numele Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor“(Matei 18, 20), la fel si cuvântului rostit de apostol „De aceea, va fac cunoscut ca nimeni nu poate sa zica Domnul este Iisus, – decât în Duhul Sfânt“ (1 Corinteni 12, 3). Când cineva rosteste „rugaciunea lui Iisus“, Sfântul Duh coboara, ca un nor pe Muntele Tabor.
În al treilea rând, cititorul n-ar trebui sa încerce sa afle cine este monahul cu care am vorbit. S-ar putea sa nu reuseasca si rationamentele lui ar putea fi gresite. Acelui sfânt staret nu i-ar placea acest lucru.
În al patrulea rând, cititorul ar putea fi impresionat de numarul mare de citate din Sfintii Parinti. Totusi, trebuie subliniat faptul ca Sfântul Duh, care a locuit si a lucrat în Sfintii Parinti, locuieste si lucreaza de asemenea în pururea veghetorii atoniti. Ei au, cu alte cuvinte, duhul parintilor si astfel pot fi întotdeauna patrunsi de învataturile lor, fara prea multa truda si eforturi deosebite. Pe lânga aceasta, de multe ori în timpul discutiei, înteleptul pustnic, care s-a învrednicit a vedea pe Dumnezeu, si-a deschis cartile sale (Sf. Grigorie Palama, Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia, etc.) pe care le pastra lânga el, comentând multe pasaje. Dorinta mea arzatoare este sa existe cititori care sa fie ajutati sa practice rugaciunea lui Iisus, – rugaciune care a sfintit pe multi altii –, pentru a putea fi si ei sfintiti.
Ma simt dator sa-mi îndrept gândurile si spre preacuviosii calugari, „imitatori ai dragostei dumnezeiesti“ care locuiesc în Muntele Athos, care au lasat lumea si traiesc adevarata lume, lumea transfigurata care îl cunoaste pe Dumnezeu Cel Viu. Ei sunt marturisitorii contemporani ai lui Hristos, „care s-au despartit de aceasta lume si care sunt de fapt morti fata de ea“. Acesti sfinti barbati m-au sprijinit si ajutat de multe ori, m-au hranit cu pâinea lor; si eu, care sunt sarac, le datorez atât de mult. Sunt sarac. Dar, daca n-as fi luat chiar si aceasta putina hrana, as fi murit! Sunt flamând, totusi traiesc prin harul lor, binecuvântarile si dragostea lor.
Rândurile care urmeaza le sunt, astfel, dedicate acestor parinti care au cunoscut raiul în Sfântul Munte, ca recunostinta pentru marea lor dragoste – „în schimbul dragostei lor“ –, si care au iubit patimas întreita nevointa: cea materiala (saracia), cea duhovniceasca (smerenia si ascultarea) si cea a trupului (curatia); acestor parinti care au trait cu adevarat fericirile lui Dumnezeu; pentru ca, devenind saraci cu duhul au ajuns bogati si devenind blânzi au mostenit pamântul; au plâns si au fost mângâiati; au fost milostivi si s-au miluit; au devenit curati cu inima si L-au vazut pe Dumnezeu în toata puterea Lui; au devenit facatori de pace si s-au chemat fii ai lui Dumnezeu.
„Oh, Sfinti Parinti, binecuvântati calugari si pustnici, noi, cei ce suntem pacatosi, va marturisim pe voi binecuvântati, cei tineri pe cei batrâni, fiii pe parinti, pacatosii pe sfinti“ (Sf. Nicodim Aghioritul).
Arhimandritul Hieroteos Vlachos.
Despre tacere, cuvântare si viata calugarilor
Sfântul Munte este un loc de taina unde tacerea, care este însasi vesnicia, vorbeste intens, caci tacerea este limbajul vietii viitoare. Precum sfintii îngeri au o putere mai presus de ratiune, pentru noi de neconceput, prin care ei îsi transmit unii altora gânduri dumnezeiesti (Sfântul Vasile cel Mare), în acelasi fel îngerii pamântesti – care traiesc în Sfântul Munte si se întrec cu cei ceresti si netrupesti în traire si în rugaciune – au alta putere pentru a transmite ceea ce traiesc. Si aceasta putere este aceea a tacerii care, mai ales la Sfântul Munte, este cea mai elocventa predica, „un îndemn tacut“. Monahii de acolo nu vorbesc mult; traiesc tainele lui Dumnezeu în tacere si se adâncesc în apofatismul Ortodoxiei. Asculta glasul lui Dumnezeu prin tacere si primesc virtute. Dupa Sfântul Simeon Noul Teolog „tacerea buzelor, închiderea ochilor si asurzirea urechilor sunt pentru începatorii în viata duhovniceasca cea mai rapida cale de a ajunge la virtute.“
Tacerea calugarilor este ziditoare. În Pateric citim urmatoarele: „Avva Theofil arhiepiscopul s-a dus odata la Schit. Si adunându-se fratii, au zis lui Avva Pamvo: zi vreun cuvânt episcopului, ca sa se foloseasca. Zis-a lor batrânul: daca nu se foloseste de tacerea mea nici de cuvântul meu nu poate sa se foloseasca.“ Ar trebui sa mearga cineva la Sfântul Munte cu intentia de a fi zidit prin tacere. Pelerinului care stie cum sa asculte aceasta tacere, totul îi va vorbi. Chipurile tacute ale calugarilor, pesterile pustnicilor, manastirile patrunse de atmosfera de pocainta, natura însasi precum si toate lucrurile neînsufletite din jurul sau, vor povesti multe si îi vor împartasi învataturi minunate. Acesta este felul în care Sfântul Munte vorbeste „în tacere“.
Dar uneori vorbesc si atunci zidesc sufleteste, deoarece se fac pilde prin însisi viata pe care o duc. „Caci viata fara de cuvânt mai mult foloseste decât cuvântul fara viata. Viata si tacând foloseste, iar cuvântul si strigând supara. Dar daca si cuvântul si viata se vor întâlni, fac o icoana a toata filosofia“ (Avva Isidor Pelusiotul). Pentru ca Sfintii Parinti duc o viata sfânta si au devenit unelte ale Sfântului Duh, „trâmbite mistice“ ale Sfintei Treimi, ale Iubirii, ale Cuvântului si ale Întelepciunii înalta, în orice cuvinte s-ar exprima. Au „cuvinte“ sa vorbeasca, deoarece faptele lor sunt din belsug. Si atunci când sunt întrebati, ei rostesc aceste „cuvinte“.
În Pateric, întâlnim foarte des urmatoarea cerere: „Parinte, spune-mi un cuvânt sa ma mântui“. Un „cuvânt“ rostit din sufletul pustnicului ca de la Duhul Sfânt, în limbajul pustiei, este considerat revelat si neîndoielnic; si cel care îl cere, îl primeste ca pe un rod al harului, fara sa îl explice în mintea sa. Acest „cuvânt“ de la parintele înduhovnicit este de neaparata trebuinta pentru cel care îl cere. „Cuvântul“ vine dintr-un suflet ce este prieten al lui Dumnezeu, un suflet ranit de iubirea Sa, fiind rostit dupa masura „setei“ celui care îl cere. Precum Preasfânta Maica a Domnului a zamislit pe Cuvântul lui Dumnezeu si a dat nastere lui Hristos Dumnezeu si Omul devenind din aceasta pricina, „bucuria întregii fapturi“, în acelasi fel parintii, datorita curateniei lor au zamislit cuvântul si l-au transmis celor care înseteaza dupa el, facându-li-se pricina de bucurie.
„Au venit la Avva Fillic niste frati, care aveau cu ei câtiva mireni si i s-au rugat sa le spuna vreun cuvânt. Iar batrânul tacea. Si fiindca îl rugau, le-a zis lor: Cuvânt voiti sa auziti? Si i-au zis: da Avvo. Deci a zis batrânul: acum nu este cuvânt. Când întrebau fratii pe batrâni si faceau cele ce le ziceau lor, Dumnezeu le da cum sa graiasca. Dar acum, pentru ca întreaba fara sa împlineasca ceea ce aud, Dumnezeu a îndepartat harul cuvântului Sau de la batrâni. Si ei nu mai au ce sa graiasca, fiindca nu este cel ce sa lucreze. Si auzind fratii acestea, au suspinat, zicând: roaga-te pentru noi, Avvo!“
Prin aceasta pilda se vadeste ca întelepciunea este rodul harului. Harul împodobeste oamenii curati si sfinti, si „întrupeaza“ cuvintele lor. Este clar deci, ca înaltimea cuvântului este pe masura însetarii celui care îl cere iar monahii stiu cum sa „frânga“ si cele mai împietrite inimi si sa le întoarca spre Dumnezeu, chiar daca folosesc un repros discret.
Asadar, daca îi întrebi cu simplitate, cu smerenie si cu dorinta de a asculta, vei auzi „licaririle“ harului. Sunt cuvinte simple, smerite, totusi pline de întelepciune si har, sunt cuvinte pline de duh.
În acest fel ei îl imita pe Hristos, care este atotputernicul Logos al Tatalui si în acelasi timp întruchiparea tacerii profunde. El a vorbit, dar de asemenea a pastrat tacerea. Miscarea lui Dumnezeu spre om este cu siguranta nu doar o revelare a Cuvântului ci si o „expresie a tacerii“. Prin urmare miscarea omului spre Dumnezeu, ca si spre aproapele sau ar trebui sa se distinga prin acestea doua. Te îndrepti spre Sfântul Munte cu intentia de a fi învatat mai mult prin tacere si mai putin prin cuvânt.
Monahii de la Sfântul Munte, pustnicii, aceste pasari cântatoare ale desertului, traiesc viata la apogeul ei. Ei sunt deja în rai. Sunt cu adevarat „purtatori de Dumnezeu“, traind viata lui Hristos „în vase de lut“, adica în trupuri istovite de nevointa si de slujirea aproapelui. În acesti monahi cineva ar putea vedea îndumnezeirea în fapta, ca sa spunem asa, si nu îndumnezeirea învatata teoretic, de catre cel lipsit de experienta în ale teologisirii. Ei traiesc în acelasi timp si credinta si faptele. Pentru ca, fara îndoiala, credinta fara fapte este o iluzie, dar faptele fara credinta sunt idolatrie.
Harul lui Dumnezeu, chipul lui Hristos, sunt întiparite pe fetele lor batatorite de vreme. „Dansul“ sfintilor asceti „fuge de ceea ce este împotriva firii, arata ceea ce este al firii si devine vrednic de darurile ce sunt mai presus de fire“ (Sf. Nicodim Aghioritul).
Când îi privesti ai impresia ca sunt nefericiti si tristi. Însa atunci când linistea lor interioara se revarsa, te copleseste.
Acesti sfinti nevoitori sunt asemeni stavilarelor ce opresc apele. Dar când stavilarul se rupe, apele îsi arata forta, inundând împrejurimile. Când gura pustnicului se deschide te „inunda“ cu mireasma. Gurile monahilor sunt „izvoare din care se revarsa miere si apa vie“. Ai putea crede ca vietile lor sunt fara valoare, dar îti vei da seama curând ca acesti pustnici sunt „copaci ce ajung sus la cer“, daruiti cu frunze ce aduc umbra, dându-ti adapost si racorindu-te. Ti-i imaginezi îmbracati în rase, de neclintit din tacerea lor si nespalati datorita retinerii lor de la spalare (alousia). Însa foarte curând îi vezi ca „plante nemuritoare rodind fructe minunate“, „crini vesnic înfloriti si de-a pururi înmiresmati“, al caror parfum te umple de placere! Si toate acestea pentru ca Hristos, viata cea adevarata, traieste în ei. Viata lor este „ascunsa cu Hristos în Dumnezeu“ (Coloseni 3, 3)
În fiecare calugar atonit care calca pe urmele Sfintilor Parinti si traieste potrivit învataturilor lor, poti distinge, daca porti în tine duhul lui Dumnezeu, împreuna-lucrare a doua stari, în aparenta opuse: cea a mortii si cea a vietii. Viata izvoraste dintr-o moarte de zi cu zi, si moartea devine mai adânca daca te bucuri de viata. Cu cât sporeste moartea mortii (a pacatului), cu atât este mai deplin traita viata în Viata (întru Hristos); si cu cât cineva traieste mai deplin „Viata“, cu atât omoara moartea, pâna acolo încât acela ajunge sa vada în sine însusi Învierea si Înaltarea lui Hristos. Adica este omorât pacatul si se naste viata. Deci, s-ar putea spune ca monahii se îmbraca cu moartea si dobândesc Viata. Sfântul Pavel scrie catre Romani: „Stiind ca Hristos, înviat din morti, nu mai moare. Moartea nu mai are stapânire asupra Lui. Caci ce a murit, a murit pacatului o data pentru totdeauna, iar ce traieste, traieste lui Dumnezeu“ (Romani 6, 9-10).
Sfântul Nichita Stithatul scrie ca la fel se întâmpla cu omul sfânt, devenit asemeni lui Hristos, deoarece este mort si îngropat pentru lume, traind viata lui Hristos: „Cel ce a fost ridicat din moarte, a fost ridicat împreuna cu Hristos. Daca el a fost ridicat cu Hristos prin cunoasterea Sa si moartea nemaiavând stapânire peste Hristos, atunci nici peste acela nu mai are stapânire moartea necunostintei. Astfel ca el nu mai traieste pentru trup si pentru lume, fiind mort fata de madularele sale si fata de grijile lumii, dar întru el traieste Hristos, fiind sub legea harului Sfântului Duh, iar nu sub legea carnii, adica el si-a oferit madularele sale ca arme ale dreptatii lui Dumnezeu Tatal“.
Chiar si în calugarii ajunsi la cele mai înalte stari de înduhovnicire se regaseste împletirea dintre odihna si lucrare. Dupa Sfântul Maxim, ei traiesc un „repaus în vesnica miscare“ si o „miscare neclintita“.
Ramân „în Hristos“ si se misca neîncetat spre o cât mai desavârsita bucurie de El, deoarece Hristos este nestemata cea de mare pret. Sfântul Grigorie de Nyssa lamureste acest lucru: „Ciudat lucru este ca repaosul si miscarea pot sta la un loc. Caci cel ce urca deloc nu sta, iar cel ce sta nu urca; dar aici urcarea este împlinita prin a ramâne în aceeasi stare, întelegând prin aceasta cu cât unul ramâne statornic si neclintit în bine, cu atât strabate mai mult din calea virtutii“. Adica ramâne statornic în bine, miscându-se în acelasi timp. Se afla într-o continua miscare si totusi ramâne în Hristos. Este setea neîncetata dupa Hristos, dar în acelasi timp si satietatea dumnezeiasca. Un monah a spus odata: „Ceva ciudat mi se întâmpla. Sunt înfometat si totusi ma simt satul“. Însa pentru omul lui Dumnezeu acest lucru nu e deloc ciudat. Aceasta este „desavârsita dar totusi nedesavârsita desavârsire a celui desavârsit“ de care vorbeste sfântul Ioan Scararul.
Viata calugarului devine necontenit viata Cuvântului lui Dumnezeu, viata lui Hristos. Silindu-se calugarul vietuieste pe deplin „vârstele“ lui Hristos. Hristos este Întrupat în el, faptuieste minuni, îndura Patimile, Învie si Se Înalta. Traind, de aceea, în Hristos, ajunge nu doar la unificarea lumii sale interioare ci si a celei din jurul sau. Trece peste toate deosebirile, ridicându-se la o stare mai înalta decât cea de dinainte de Cadere – devine asemeni lui Adam cel dintâi. Sfântul Maxim aminteste cele cinci deosebiri pe care Adam nu le-a învins, pe când omul reuseste acum sa le depaseasca cu ajutorul lui Adam cel Nou, adica a lui Hristos. El poate trece peste deosebirea dintre creat si necreat, dintre minte si simturi, cer si pamânt, rai si lume, dintre barbat si femeie. Trecând-o pe ultima dintre ele, continua sa o depaseasca pe prima, cea dintre creat si necreat. Un sfânt al lui Dumnezeu se daruieste pe sine întreg si daruieste lumea întreaga lui Dumnezeu, aratându-se prin aceasta cel mai mare binefacator al firii omenesti.
La Sfântul Munte m-am apropiat odata de un astfel de staret (Gheron), un staret care gusta deplinatatea nesfârsita a milostivului Dumnezeu. Locuind într-o crapatura a pamântului, el a depasit toate tiparele acestei lumi. Nu exista cuvinte care sa-l poata descrie. Daca îi spui întelept, spui prea putin, numindu-l nebun nu cuprinzi pe de-a-ntregul masura nebuniei sale pentru Hristos – pur si simplu nu stii cum sa-l descrii. Pentru ca a iesit din masurile acestei lumi si se îndreapta spre departarile vesniciei. Atinge dumnezeiescul foc si este pur si simplu în flacari, arzând acum de Lumina necreata. Ore întregi, în timp ce vorbesti cu el, ai impresia ca va fi aprins si ca va fi mistuit. Crezi ca va dispare complet din fata ta precum proorocul Ilie în carul cu foc. Chiar în momentul în care îti vorbeste, crezi ca se va urca la cer, ca Domnul care, „pe când îi binecuvânta, S-a despartit de ei si S-a înaltat la cer“ (Luca 24, 51). Si totusi nu se întâmpla nimic din ceea ce ai crezut. Se întâmpla altceva, ceva ce simti în timp ce-ti vorbeste despre lucruri privitoare la viata duhovniceasca. Este asemenea „uimirii“ care i-a cuprins pe apostoli pe muntele Tabor. „…un nor luminos i-a umbrit pe ei, si iata glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în care am binevoit; pe Acesta ascultati-L» si, auzind ucenicii au cazut cu fata la pamânt si s-au umplut de spaima.“ (Matei 17, 5-6).
În timp ce vorbeste, Duhul Sfânt coboara dintr-o data, învaluindu-te, prinzându-te. Te cuprinde teama, dar si dorinta de a ramâne acolo. Ascultând cuvintele lui simple si linistite, îti amintesti de Hristos vorbind ucenicilor pe înaltimea unui munte sau într-o corabie, pe mare. Sfântul îti vorbeste într-adevar de pe „muntele“ theoriei (vederii lui Dumnezeu) si de pe marea vesniciei, dincolo de lucrurile banale si omenesti, dincolo de ceea ce esti.
M-am apropiat de acest Gheron într-o zi. Stiam ca era un adevarat „teolog“. Nu avea cunoastere despre Dumnezeu, ci „cunoasterea lui Dumnezeu“, care este neajunsa celor mai multi oameni! „Caci cu adevarat munte înaltat pieptis si greu de urcat este cunoasterea lui Dumnezeu. Si multimea poporului de-abia ajunge la poalele ei.“ Doar Moise a fost în stare sa urce muntele vederii lui Dumnezeu. Si Gheron era si el, asemeni lui Moise, unul care L-a vazut pe Dumnezeu.
La început m-am simtit stângaci. Despre ce as putea sa vorbesc cu el? Ce aveam noi în comun? Eram noi pe aceeasi treapta? Noi ceilalti suntem la primul stadiu al „filosofiei practice“ (curatirii), în timp ce el a trecut deja de la „contemplarea naturala“ (iluminarea mintii) la „teologia mistica“ (cunoasterea lui Dumnezeu) adica la cunoasterea vesnica. Noi suntem plini de patimi, în timp ce el e tronul aurit al Împaratului. Noi închipuim iadul, el e desfatarea Raiului. Dar în timpul discutiei noastre pustnicul a coborât din înaltimea sa si m-a ridicat pe mine mai sus. S-a desertat pe sine si m-a îmbogatit pe mine. „Desi a fost odata bogat, a devenit sarac, ca sa pot fi si eu bogat prin saracia lui“. Pentru ca întotdeauna unitatea presupune o miscare înspre exteriorul sinelui de ambele parti, acelasi lucru se întâmpla si în unirea cu Dumnezeu. Survine o miscare de la Dumnezeu înspre om ca si o miscare de la om înspre Dumnezeu. Aceasta este trasatura distinctiva a dragostei dumnezeiesti.
„Teologii numesc dumnezeirea uneori forta erotica, alteori dragoste, si alteori ceea ce este dorit si iubit. Prin urmare, ca forta erotica si ca dragoste, divinul însusi este subiect de miscare; si fiind ceea ce este dorit si iubit cu intensitate, atrage spre el tot ce este receptiv la aceasta forta si dragoste“ (Sf. Maxim Marturisitorul). Acelasi sfânt parinte spune mai departe: „Aceasta dragoste dumnezeiasca extatica îi sileste pe cei ce iubesc sa nu-si apartina lor ci celor pe care îi iubesc. Aceasta este aratata la cele de deasupra prin grija fata de cele de mai jos, la cei ce se afla în aceeasi stare prin sprijinul pe care si-l dau unii altora si la cei mai de jos prin aceea ca sunt întorsi mai întâi de toate numai înspre dumnezeire“. Cu alte cuvinte Sfântul Maxim Marturisitorul arata o asezare despre care Sfântul Dionisie Areopagitul spune: „erosul dumnezeiesc este si extatic, nelasând pe cei îndragostiti sa fie ai lor, ci ai celor de care sunt îndragostiti. Si arata pe cele superioare, purtatoare de grija pentru cele inferioare, si pe cele de acelasi grad sustinându-se una pe alta, si pe cele inferioare într-o întoarcere dumnezeiasca spre cele dintâi“.
Voi pastra întotdeauna în minte ba mai mult, în inima, fiecare minut al acelei conversatii. Ceea ce urmeaza este prezentarea întâlnirii si a dialogului nostru.
Apus de soare în Muntele Athos
Soarele cobora spre vest. Diminetile în muntele Athos sunt înmiresmate, fermecatoare. Întunericul noptii se împrastie în timp ce calugarii sunt la Katholikonul (biserica cea mare) Sfintelor Manastiri, cântând „Slava Tie, Celui ce ne-ai aratat noua lumina“. S-ar putea spune ca cele ce alunga întunericul sunt vocile melodioase, rasunând blând si ritmul cald al clopotelor.
Dupa-amiezile la Athos sunt si ele linistite. O zi de stradanii a trecut si noaptea îsi împrastie valul în care monahul va ascunde multe lupte, lacrimi îmbelsugate si multe nevointe duhovnicesti. Soarele cel vazut coboara spre asfintit dar Soarele Cel ce se afla în inimile nevoitorilor nu se stinge. În inimile lor cu totul curate, neumbrite de norii patimilor îsi are locul o zi vesnic luminoasa. O, apusul de soare la Athos! Apus plin de farmec, plin de har, învaluit în liniste.
Dupa vecernie unii monahi, miscându-se încet, cu capetele aplecate, ies din Katholikonul Sfintelor Manastiri sau din micile capele ale schiturilor sa se odihneasca în aerul curat, asezându-se pe o banca din piatra si meditând asupra dulcelui nume al lui Hristos. Vor si staruie sa-si înscrie în inimile lor literele de aur ale rugaciunii. Sunt furat de aceste ceasuri de liniste, când pâna si natura este calma, când chiar si valurile marii abia se aud lovindu-se de stânci, când regele soare zugraveste cerul în toate culorile. Natura la Athos are un farmec deosebit, dat de rugaciune si de sfintenie. Într-adevar, harul necreat patrunde prin suflet, în trup, întinzându-se pâna si la firea negânditoare si la întreaga zidire. Aici nu se vede ceva salbatic, nici macar nu exista ceva salbatic, totul e linistit. La Athos toate zilele si noptile ard în rugaciune. Chiar si natura este îmblânzita de glasurile frumoase ale calugarilor, de sunetul clopotelor si de smerenie! „Aici apa este mai buna, aerul este mai blând si adierea lui mai calda, învaluindu-ne pe noi cei reci; pretutindenea vezi paduri ce se înalta dese, cu copaci vesnic verzi care încânta privirea; vezi maslini, vita-de-vie, dafini, mirt si tot felul de pomi. Nevointa tacuta, care pe unii îi hraneste iar pe altii îi desfata, a curatat acest pamânt de blestem“ (Eugen Boulgaris).
Nu ma simt atras în mod deosebit de catre natura. Însa la Sfântul Munte aceasta are un har deosebit. Ar putea sa o priveasca cineva cu ochii monahilor purtatori de Dumnezeu si sa se lumineze. Ar putea sa o priveasca, contemplându-o nu cu ochii sau cu mintea ci cu inima înduhovnicita. Si inima stie cum sa iubeasca si sa aprecieze lucrurile. S-ar putea ca tacerea în plinatatea ei sa joace un rol foarte important, daca „viata care este lipsita de temeri, datorita credintei sale în Dumnezeu se misca din fire spre o întelegere a creatiei lui Dumnezeu“ (Sf. Grigorie Palama).
Urcându-mi propriul Tabor
Apus de soare la Athos – în timp ce soarele se pregatea sa apuna, eu urcam pregatindu-ma sa rasar! Apusul soarelui m-a gasit urcând cu mare greutate o poteca strâmta si abrupta spre…rasarit! Saraci în credinta, gasim cu greu o bucurie în astfel de urcusuri catre cei plini de credinta, care au purtat hotarârea lor eroica de a renunta la lume cu toate atractiile si placerile ei, si care au îmbratisat nevointa. Urcam undeva pe partea de nord a Athosului. Voiam sa pun în practica cuvintele sfântului Ioan Hrisostom: „Pâna-ti este dorinta calda, îndreapta-te spre acesti îngeri si fa-o mai calda. Pentru ca vorbele omenesti nu vor putea sa-ti aprinda inima asa cum o poate face vederea lucrurilor dumnezeiesti“.
De-a dreapta si de-a stânga, se ridicau stânci impenetrabile cu vârfurile lor ascutite, parca strapungând cerul, precum o fac vocile si vietile „locuitorilor“ Sfântului Munte. Mergeam aplecat, cu rugaciunea lui Iisus pe buze, în inima, înlauntrul fiintei mele. Pentru ca acesta este felul în care ar trebui vizitat Sfântul Munte, cu sentimentul unui simplu pelerin. La mica distanta de poteca, printre stânci, se puteau vedea case mici, chilii de pustnici. Unele dintre ele sunt în pesteri, altele ies putin înafara, si când le privesti ai senzatia ca vor cadea în mare. Înlauntrul acestor grote traiesc albinele duhovnicesti, gatind mierea dulce a isihiei. Imnul pe care sfântul Nicodim l-a compus pentru parintii atoniti mi-a venit atunci în minte si am început sa-l cânt. „O, albine alese de Dumnezeu, ce-si fac în grotele si pesterile pamântului din Sfântul Munte chilii de ceara, pline de mierea cea mai dulce a linistii.“.
Chilii asemanatoare exista si în partea de sud a Muntelui, cunoscuta sub numele de Karoulia. Acolo, spectacolul este incomparabil mai uimitor. „Pe suprafata rosiatica a stâncilor, care dau impresia ca sunt învelite în rugina, multe locuinte atârna una de alta, în vârf, la o înaltime ametitoare. Unele dintre ele sunt pesteri cu intrarea închisa de pereti, având doar o mica deschizatura. În alta parte, o proeminenta a stâncii a dat posibilitatea unui pustnic curajos sa construiasca un paraclis îngust, una sau doua chilii si o gradina strâmta din care o padure minunata de chiparosi a înflorit din solul adus din alt loc, dând o imagine exotica peisajului. Culoarea pura în care sunt îmbracate toate aceste locuri ascunse da impresia ca ele arata ca niste cuiburi de pescarusi. Schimnicii comunica între ei prin poteci, invizibile de pe mare. Dar sa urci pe ele înseamna sa iei o hotarâre foarte îndrazneata. Sunt multi dintre pustnici care n-au iesit din ograda strâmta de ani de zile. De aceea în schiturile mai mari exista cimitire, iar în pesteri firide unde sunt pastrate ramasitele fratilor; pe fruntea fiecarui craniu este înscris numele fratelui si data mortii sale.“ (Photis Kontoglou).
Acesti pescarusi duhovnicesti, porumbeii raiului care îl traiesc pe Dumnezeu si se înalta pâna la al treilea cer, sunt raspânditi de o parte si de alta a stâncilor. Oricine urca poteca aceea strâmta din partea de nord a Muntelui, pe care o urcam si eu la apus, observa acelasi spectacol. Si se înfioara. Simte harul lui Dumnezeu racorindu-l si în acelasi timp mistuindu-l ca „rugul aprins“ al lui Moise. Îi vin în minte imagini cu parinti înaintasi, care au trecut prin acel loc si acum dorm în pace si liniste, asteptând vocea Arhanghelului anuntând venirea Mirelui caruia vor fi daruiti spre nunta; incontestabil inima lui este departe de lume si de toate placerile ei. Ei au luptat aici o viata întreaga ca sa poata gasi pacea, si au aflat-o. Acum se odihnesc în sânul lui Avraam. Glasul lui Hristos, „n-a murit ci doarme“ (Matei 9, 26) suna încet în aceste locuri izolate.
Urcam cu gânduri si simtaminte deosebite. Întregul tinut era stapânit de liniste. Foarte rar puteai auzi pasari salbatice zburând pe deasupra si ciripind, sau chiar privighetori cântând. „Athosul hraneste privighetori multe si minunate“ (Sf. Nicodim Aghioritul). Din când în când se putea auzi sunetul unor bubuituri înfundate. Mergând, am ajuns la o casuta, unde am zarit un pustnic care încerca sa sparga o piatra.
— Binecuvânteaza, Gheron, am spus.
— Domnul sa te binecuvânteze, mi-a raspuns.
Acesta este salutul la Muntele Athos. Când ceri binecuvântare, îti raspund: „Domnul (sa te binecuvânteze)“. Cunosc foarte bine importanta lui Hristos pentru viata duhovniceasca. Îsi cunosc, de asemenea propriile slabiciuni. Domnul este dorirea lor si locuinta lor adevarata. Îi repeta foarte des numele pentru ca traiesc în prezenta Lui. El este Cel ce „doarme cu ei, se trezeste cu ei, le îndulceste si le încânta inima prin mângâierea Sfântului Duh“.
— Ce faci acolo, Gheron?
— Încerc, fiule, sa sparg bolovanul acesta ca sa fac un mic rezervor, sa adun apa de ploaie, pentru a putea bea putin. Anul trecut am suferit mult de sete.
— Dar e o munca foarte grea! Cu atât mai mult fara uneltele potrivite.
— Ce pot face? Trupul are nevoie de apa. Ma va ajuta Dumnezeu. Putem sa nu avem nimic aici, în pustie, dar de putina apa este nevoie. Vino în chilie, sa o binecuvântezi pentru mine.
Eu, sa binecuvântez chilia celui binecuvântat, m-am gândit! Necuratitul sa sfinteasca pe cel curat!
Am intrat în chilie încet, cu mare grija. În chilia unui pustnic intri cu teama, ca într-un loc de taina. Era murdar, neîngrijit. Dar acestea sunt lucruri fara importanta pentru atletul lui Hristos. Cum sa gasesti timp pentru un astfel de lucru?
Mi-a adus apa si putin rahat, semne ale dragostei lui. Într-adevar, în pustia aceea întelegi dragostea curata si sincera. Întreaga inima a monahului se regaseste pe tava aceea mica cu putina apa si dulceata! El îti daruieste totul.
— Ai venit din lume?
— Da.
— Cum e acolo?
Aceasta e întrebarea obisnuita pe care o auzi la Athos. De aceasta data, totusi, este de mare importanta. Asta pentru ca cel ce a întrebat a lasat lumea, ce se îndreapta spre distrugere, acum cincizeci de ani si nu s-a mai întors. Deci, pustnicul stie foarte bine ce înseamna „lumea“. Este zidirea lui Dumnezeu dar în acelasi timp devine înselatoria celui rau. Nu l-a înselat diavolul pe Adam folosind lucrarea mâinilor Lui? Câti dintre noi nu patesc la fel?
— Lumea, Gheron, s-a îndepartat de Dumnezeu. Nu-si mai aminteste de El, nici nu mai traieste dupa poruncile Lui. Bisericile sunt goale, în schimb toate locurile diavolului sunt pline. Oamenii si-au parasit duhovnicii si au umplut spitalele de boli mintale.
Slujbele lor le aduc numai neliniste si toate grijile lor sunt lumesti. Azi avem alegeri, mâine guvernul cade, poimâine mitinguri. Citesc doar ziare si sunt indiferenti fata de Scriptura. Ore întregi urmaresc filme inspirate de diavol, care îi adorm, si nu învata din Vietile Sfintilor…
— O, lumea aceasta nefericita, a raspuns pustnicul. E condusa de catre diavol. Zilnic aduce lucruri si întâmplari ca sa alunge amintirea lui Hristos din mintea oamenilor. Îi face sa nu se mai uite la ei însisi si sa nu le mai pese de mizeria lor interioara.
Îi face mai interesati de altii de cât de ei însisi. Aceasta este fuga de la Dumnezeu si teama despre care ai vorbit mai devreme. Adam a pacatuit, s-a ascuns, a fugit de la Dumnezeu si apoi au urmat toate suferintele. Acelasi lucru îl fac si oamenii. Ma rog fierbinte pentru mântuirea întregii lumi. „Doamne Iisuse Hristoase, ai mila de mine si de lumea Ta“. Toata noaptea ma rog ca Dumnezeu sasi arate mila Sa catre lume. Aceasta este menirea noastra în aceste vremuri tulburi. Sortii cad asupra noastra sa devenim martiri.
Pustnicul mi-a mai spus si altele. De câte ori vizitezi Athosul auzi felul acesta de întelepciune la fiecare pas. I-am multumit, am cerut binecuvântare, l-am rugat sa ma pomeneasca în rugaciunile sale si gânditor, am iesit din chilia care-i este acum mormânt, dar din care va fi înviat în viata adevarata.
Întâlnirea cu pustnicul
Mi-am continuat drumul spre înaltimi, spre muntele schimbarii mele la fata. Si în sfârsit, cu mare greu am ajuns la locul pe care doream sa-l vizitez. Am stat putin afara sa ma racoresc.
Chilia unui pustnic, m-am gândit, nu este doar un loc de taina ci si un „salas ceresc“. Cel ce salasluieste acolo si se ocupa cu isihia si rugaciunea este un Apostol al lui Hristos. Sfântul Grigorie Palama spune aceasta într-una din omiliile catre tesaloniceni, unde si-a luat ca pricina împrejurarea în care Sfântul Apostol Toma nu s-a învrednicit a-L vedea pe Hristos Cel Înviat, nefiind cu ceilalti Apostoli în Duminica Învierii. Dar L-a vazut pe Domnul dupa opt zile, când era împreuna cu ceilalti Apostoli. Si spune Sfântul lui Dumnezeu: „Duminica dupa Sfânta Liturghie, ai grija sa gasesti pe cineva care urmeaza Apostolilor lui Hristos si ramâne retras, în rugaciune tacuta, cântând psalmi si dorindu-L pe Hristos. Daca îl gasesti, intra în chilia lui cu credinta ca într-un loc sfânt, pentru ca are puterea sfintitoare a Sfântului Duh. Si ramâi acolo cât mai mult, vorbeste cu el despre Dumnezeu si cele ceresti si cu smerenie cere povatuire si ajutor prin binecuvântarea lui. Atunci, Domnul Iisus va veni si la tine nevazut, asa cum a venit si la Toma. El va da pace sufletului tau, îti va înmulti credinta, te va sprijini si te va numara printre alesii Împaratiei Cerurilor“.
Urmând povatuirea Sfântului, m-am apropiat de chilie privind-o ca pe un loc tainic.
Înauntru am avut senzatia ca Gheron era un Apostol al lui Hristos, care L-a vazut deja pe Mântuitorul si era în lacasurile Ierusalimului Ceresc. Asa încât a devenit dumnezeu dupa har si este partas energiilor necreate ale lui Dumnezeu, având tot ceea ce are Dumnezeu, înafara de Fiinta Sa. „Toate cele ale lui Dumnezeu le are cel îndumnezeit prin har, fara numai Fiinta Sa“ (Sf. Grigorie Palama). Cum as putea sa-l vad altfel daca Dumnezeu vorbeste despre el în acest fel, prin Sfântul Grigorie ? Am vrut, asemeni lui Toma sa-L vad pe Hristos, de aceea am hotarât sa ma apropii de el cu smerenie si pocainta si sa împlinesc orice mi-ar fi spus. Dupa cum îsi va da seama si cititorul, datorita acestei discutii despre Dumnezeu si lucrurile ceresti, am simtit o pace adânca revarsându-se în sufletul meu…
Am batut la usa colibei sale. O liniste nesfârsita domnea acolo, lucru ce m-a înfricosat putin. S-au auzit niste pasi marunti. Usa s-a deschis tacut si unul din ucenici s-a ivit în fata mea.
— Binecuvântati!
— Domnul!
— As vrea, daca se poate, sa-l vad pe Gheron. E ocupat?
Trebuie sa fi foarte discret atunci când vizitezi un pustnic. S-ar putea sa-l întrerupi din rugaciune. Ar putea fi în rapire dumnezeiasca, pe Muntele Tabor, si tu l-ai aduce înapoi în lumea zgomotoasa. Ar fi cel mai mare rau pe care i l-ai putea face. N-ar fi necajit daca l-ai insulta, ci daca l-ai aduce jos de pe munte. Dar în acelasi timp ar fi cel mai bun lucru ce l-ai putea face pentru tine, caci te-ar umple de mireasma dumnezeiasca! Stralucirea pe care a dobândit-o te va orbi. „Se înalta din rugaciune arzând“ (Sf. Grigorie Palama) la fel cum ardea si Moise când a coborât de pe Sinai, iar israelitii nu l-au putut privi, pentru ca era asemeni fierului dupa ce se scoate din foc. Traiesti „o scânteie de nemurire“.
— Sa întreb, a raspuns ucenicul. S-a întors dupa câteva minute.
— Gheron e bolnav, dar se va ridica sa te primeasca. Sa intram, daca doresti. Am stat putin cu acest monah tânar. Am fost miscat de prezenta lui în acel loc aspru, de viata si tineretea lui în chilia aceea saracacioasa. Nu-l stiam, dar am simtit admiratie pentru el.
— Sunteti multi aici? Am întrebat.
— Gheron si trei ucenici ai lui.
— Am vrut sa discut câteva lucruri ce ma preocupa. De aceea am venit în locul acesta singuratic.
— E bine ca ai facut asa. Cu astfel de gânduri ar trebui sa vina pelerinii aici! Unii vin doar din simpla curiozitate. Vin sa-l vada pe Gheron în persoana, si apoi se mândresc ca l-au vazut. Acestia îl obosesc foarte mult. Îi simte ca pe niste vizitatori la gradina zoologica, ca pe niste turisti. Asa ca e bine pentru tine sa-l întrebi de cele duhovnicesti si sa-i spui ce te framânta. Si trebuie sa stii ca nu vei asculta vorbe goale. El vorbeste din experienta.
Gheron traieste aceste lucruri si vorbeste despre unele dintre ele celor ce-l viziteaza, pentru a-i ajuta.
Abia am terminat ca Parintele a aparut înaintea mea. A fost ca soarele rasarind brusc! Ca primavara ce revarsa bucurie. Ca o lumânare în întuneric! Barba alba i se revarsa ca o cascada pe fata. Ochii lui patrunzatori, stralucitori, luminau. Rar am vazut astfel de ochi transfigurati.
Sfântul Grigorie Palama spune ca Apostolilor, înainte de a vedea Lumina Necreata de pe Tabor, ochii le-au fost schimbati prin puterea Sfântului Duh, pentru a o putea vedea: „Întelegi? În fata acelei lumini orbi sunt ochii celor ce vad dupa fire. Asadar nici nu va simti acea lumina nici nu o va vedea privirea simpla, ci doar schimbata prin puterea Sfântului Duh. Aceia au fost schimbati si aceasta schimbare, care nu a fost desavârsita, ci a fost cea pe care a putut sa o ia firea noastra muritoare, au primit-o de la Dumnezeu, prin unirea cu Cuvântul“. Si acest Parinte, care adeseori a vazut lumina Taborului, avea privirea transfigurata de aceasta experienta, schimbarea fiind evidenta si binecuvântata.
— Binecuvântati, am spus, aplecându-ma sa-i sarut mâna ce purta urmele multor nevointe. Dar el s-a aplecat mai jos si a fost primul care mi-a sarutat mâna. Am ramas socat.
— Dar, parinte, de ce mi-ai facut asta mie, unui nevrednic slujitor al lui Dumnezeu, unul din turma?
— Ah, tu esti preot si ai harul lui Dumnezeu. Ce am eu mai mult decât tine?
— Noi, cei ce traim în aceasta lume slaba suntem plini de pacate, în timp ce tu, în pustie, te bucuri de harul lui Dumnezeu. Te-ai facut tronul Sau aurit, heruvimul arzator.
Scripturile sunt „întreit scrise înlauntrul inimii tale, astfel ca tu ai mintea lui Hristos“ si ai devenit „salasul viu al lui Hristos în duh“ (Sf. Grigorie Teologul). De ce mi-ai facut aceasta?
Ma plângeam de parca as fi fost coplesit. Si într-adevar eram covârsit de sfintenia si de smerenia sa. Adeseori suntem mai adânc miscati de smerenia cuiva decât de spusele sale! Dragostea lui este mai suparatoare decât criticile sale!
— Îmi pare ca nu cunosti felul în care gândim în pustie, a spus, plecându-si capul. Una dintre caracteristicile isihiei este constientizarea pacatului. Cel ce vegheaza asupra lui însusi în fiecare zi, vede asemenea stari pacatoase, asemenea ispite ale diavolului înlauntrul sau, încât se simte cu adevarat cel mai rau dintre pacatosi. Crede-ma parinte, oricine intra în chilia mea este mai sfânt decât mine. Este un înger al lui Dumnezeu.
…N-am spus nimic. M-a prins de mâna si, calauzindu-ma cu mare dragoste ca si cum as fi fost orb, m-a dus înspre paraclis. M-am simtit în acel moment ca un nevazator în fata luminii arzatoare a soarelui, neputincios în fata unui urias, un copilas în fata unui batrân întelept! Prima lui fapta a fost preludiul alteia care a venit putin mai târziu. Cât de sigur m-am simtit cu el! Ce har negrait! Chiar si acum îi simt mâna calda!
Am pasit prin doua usi joase, unde trebuie sa te apleci ca sa poti trece. Totul aici e plin de smerenie. În chilia unui pustnic ar trebui sa intri întotdeauna aplecat. Ar trebui sa uiti cine ai fost sau cine esti. Aici nu este loc pentru oamenii egoisti, care cred despre ei ca sunt cineva. Am ajuns într-un mic paraclis. M-a dus sa ma închin la icoanele de pe iconostas si înaintea Sfintei Mese din Sfântul Altar, în timp ce el aprindea candelele, cântând troparul sfântului caruia îi era închinata biserica. Primul lucru pe care ti-l vor spune, în oricare manastire sau schit intri, este sa te închini la icoanele bisericii si primul semn de prietenie este sa-ti dea Sfintele Moaste sa te închini. Ele sunt cel mai important lucru într-o coliba saraca. O îmbogatesc! Moastele Sfintilor, care sunt pastrate cu atât de mult respect arata lipsa sfintilor din lume dar si prezenta lor „prin har“. Când sufletul Sfântului paraseste trupul si îsi atinge desavârsirea, întreg trupul primeste harul dumnezeiesc. Asa se explica minunile sfintelor moaste si mireasma lor. În acest mic paraclis, Gheron si ucenicii lui simt bunatatea lui Dumnezeu si sunt partasi Cinei celei de Taina. Mai târziu m-a dus într-un loc care, mi-a spus, era camera lui de zi. Acolo erau câteva scaunele si câteva carti ale Sfintilor Parinti: Filocalia, Scrierile Parintilor pustiei, Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Grigorie Palama etc.
Ne-am asezat pe doua scaunele. M-a chemat sa vin lânga el, si apoi a fost cuprins de tacere. Evident se ruga la Dumnezeu sa ma lumineze pentru a ma putea vedea pe mine însumi, dar sa-l lumineze si pe el pentru a putea spune ceea ce era nevoie.
Convorbire cu Gheron despre rugaciunea lui Iisus
- Parinte, am început cu o voce joasa, în ultima vreme ma simt cuprins de o dorinta puternica, sadita de Dumnezeu, cred, de a fi curatit. Vad patimile luptânduse înlauntrul meu, vad cum inima mea este ca o jungla ce hraneste multe fiare, stapânita de diavol, care-si face toate poftele. Vreau sa ma eliberez de aceasta stare înspaimântatoare. As vrea sa-i daruiesc sufletul meu doar lui Dumnezeu, as dori sa ma lumineze. Vicleanul diavol l-a chinuit destula vreme. Asa ca vreau sa fiu curatit dar nu stiu cum. Ma auzi, Gheron? Vreau sa fiu curatit! Arata-mi cum! Sunt gata sa ascult fara crâcnire orice mi-ai spune!
Am început încet, dar am ajuns sa strig si sa plâng. Ultimele mele cuvinte s-ar putea sa fi sunat ca tunetul în urechile pustnicului, atât de puternice au fost! A pastrat o vreme tacere. M-a privit cu multa dragoste; numai monahii au acest fel de dragoste si stiu cum sa o arate. Mi-a dat impresia ca nu trebuia sa ma tulbure aceasta grija, caci era binecuvântata.
— Este vadit, a spus, ca atunci când traim o astfel de stare Duhul Sfânt se salasluieste si lucreaza înlauntrul nostru. Asa facem primii pasi pe calea vederii lui Dumnezeu (theoria). Daca vederea desavârsita a luminii necreate este o nemaipomenita încântare pentru suflet, pocainta si constientizarea pacatoseniei noastre este pentru el „mistuirea focului“. Pocainta si dorinta de curatire a sufletului de patimi este o clipa de har. Numai când harul intra înlauntrul nostru putem vedea mizeria, ne putem da seama cât de departe suntem de Dumnezeu si luptam sa ne unim cu el. Noi nu putem avea aceste gânduri si aceste dorinte daca harul lui Dumnezeu nu ne cerceteaza.
Era un îndrumator întelept, un duhovnic experimentat, un om cu adevarat plin de har. Stia, asemeni celui mai bun doctor, cum sa te linisteasca, sa-ti daruiasca pace, sa-ti dea o doctorie linistitoare, nu pentru ca sa te lase multumit în egoismul tau, ci ca sa te dezlege de el, sa te vindece.
— Odata lamurit acest lucru, a spus el mai departe, trebuie sa-ti arat unele mijloace sau, mai bine zis, cel mai simplu mijloc. Sa nu crezi cumva ca am sa te împovarez cu lucruri foarte grele. Rugaciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul“, strigatul neîncetat spre Dumnezeu Mântuitorul nostru, ne curata sufletul. Toata mântuirea noastra se sprijina pe chemarea lui Iisus si unirea cu El. Sa-L chemam si El ne va vindeca prin venirea Lui. Sa gemem ca un om bolnav si El, ca un doctor, va veni iubitor în ajutorul nostru. Sa strigam ca cel ce a cazut între tâlhari si Bunul Samarinean va veni sa ne curete ranile si sa ne calauzeasca spre han, adica spre vederea luminii (theoria) care ne mistuie întreaga fiinta.
Când Dumnezeu coboara în inima noastra, El biruie diavolul si curata rautatile pe care acesta le-a facut. Biruinta asupra diavolului este, de aceea, biruinta lui Hristos în noi. Sa facem ceea ce tine de partea omeneasca, adica sa-L chemam pe Hristos, si El va face ceea ce tine de partea dumnezeiasca, va birui asupra diavolului si îl va izgoni. Asadar sa nu urmarim sa facem noi însine cele dumnezeiesti si sa ne asteptam ca Dumnezeu sa le faca pe cele omenesti. Trebuie sa întelegem bine acest lucru, noi facem cele omenesti, rugaciunea lui Iisus, si Dumnezeu cele dumnezeiesti, adica mântuirea noastra. Întreaga lucrare a Bisericii este colaborarea dintre divin si uman.
I. Semnificatia rugaciunii lui Iisus
Daca am înteles bine, omul biruieste mai ales prin nevointa, priveghere si rugaciunea lui Iisus. Permite-mi totusi o întrebare. Nu o pun pentru ca sunt de acord cu ea, ci pentru ca aud multe obiectii despre rugaciunea lui Iisus. Se spune ca rugaciunea lui Iisus si felul în care este practicata este o yoga crestina si este legata de prototipurile religiilor orientale. Ce parere ai despre aceasta?
— Se pare ca cei ce spun asta sunt complet ignoranti fata de starea de deplinatate a harului din Biserica noastra, si pe care noi îl primim prin rugaciunea lui Iisus. Ei nu l-au trait, de aceea nu îl cunosc. Deci n-ar trebui sa-i acuze pe cei ce l-au cunoscut. Sustinând acestea hulesc si împotriva Sfintilor Parinti. Multi dintre Parinti au luptat pentru rugaciunea lui Iisus si au sustinut cu tarie însemnatatea ei. Atunci? Au cazut ei în greseala? A gresit Sfântul Grigorie Palama? Ei sunt indiferenti chiar si fata de Sfânta Scriptura.
Orbii au rostit cuvintele: „Fiul lui David, ai mila de noi“ (Matei 20, 30), ceea ce înseamna „Iisuse, ai mila de noi“ si le-a fost redata vederea; leprosii au spus-o si s-au vindecat de lepra lor (Luca 4, 27) etc. Rugaciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul“ are doua puncte de sprijin: cel dogmatic – recunoasterea Dumnezeirii lui Hristos, si cel de cerere – rugaciunea pentru mântuirea noastra. Cu alte cuvinte marturisirea credintei în Hristos este legata de marturisirea neputintei noastre de a fi mântuiti doar prin puterea noastra. Aceasta spune totul, si întreaga lupta a crestinului îsi are temelia pe aceste doua lucruri: credinta în Hristos si cunostinta pacatoseniei noastre. Astfel, rugaciunea lui Iisus arata în câteva cuvinte toata stradania credinciosului si sintetizeaza întreaga învatatura dogmatica a Bisericii noastre Ortodoxe.
Noi atingem aceasta îndoita cunoastere prin rugaciunea lui Iisus. Sfântul Maxim arata ca patima mândriei sta în a nu lua în seama doua lucruri: a nu lua în seama puterea dumnezeiasca si slabiciunea omeneasca. Si aceasta dubla nesocotinta da nastere unei „minti dezordonate“. Prin urmare, cel mândru este omul nesocotintei, în timp ce dimpotriva, cel smerit este omul îndoitei cunoasteri. Ultimul îsi cunoaste propria slabiciune si puterea lui Hristos. Asadar, prin rugaciunea lui Iisus, noi cunoastem si marturisim puterea lui Hristos (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu) ca si propria noastra slabiciune (miluieste-ma pe mine, pacatosul). Atingem în acest fel starea binecuvântata a smereniei. Unde este smerenia este si harul lui Hristos, si acest har este Împaratia Cerurilor. Vezi atunci valoarea rugaciunii lui Iisus? Vezi ca putem câstiga Împaratia Cerurilor prin puterea ei?
— Stiu, Gheron, ca o conditie de capatâi a învataturii ortodoxe este aceea de a nu desparti niciodata pe Hristos de celelalte persoane ale Sfintei Treimi. Din acest motiv adeseori chemam si preaslavim Sfânta Treime în toate rugaciunile rostite în taina de preot ca si în ecfonisurile acestora din timpul Sfintei Liturghii: „Ca tie se cuvine slava, cinste si închinaciune, Tatalui si Fiului si Sfântului Duh acum si pururea…“, „Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu Tatal si împartasirea Sfântului Duh sa fie cu voi, cu toti“ etc. Ma întreb daca nu cumva rugaciunea lui Iisus, care se refera doar la a doua Persoana a Sfintei Treimi, cade de la aceasta învatatura dreapta.
— În nici un caz, si îti voi explica mai departe de ce. Rugaciunea se numeste „rugaciunea lui Iisus“ dar se întemeiaza pe o baza trinitara. Mai mult decât atât Hristos, „fiind unul din Sfânta Treime“ nu exista niciodata fara Tatal si Sfântul Duh si alcatuieste, împreuna cu celelalte Persoane, „Treimea cea de o fiinta si nedespartita“. Hristologia este strâns legata de Triadologie.
Dar sa ma întorc la problema rugaciunii lui Iisus. Tatal ceresc i-a poruncit prin înger lui Iosif sa-L numeasca pe Hristos, Iisus „…si vei chema numele Lui: Iisus…“(Matei 1, 21). Iosif, ascultând Tatalui, L-a numit pe Fiul Preasfintei Fecioare, Iisus. Mergând mai departe, potrivit Sfântului Duh care l-a luminat pe Sfântul Apostol Pavel, „nimeni nu poate sa zica «Domn este Iisus» decât în Sfântul Duh“ (Corinteni 12, 3). Rostind deci, rugaciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul“ îl recunoastem pe Tatal si îi suntem supusi Lui. Ba, mai mult, simtim lucrarea si împartasirea Sfântului Duh. Parintii, luminati de Sfântul Duh ne-au spus ca „Tatal prin Fiul în Sfântul Duh, savârseste toate“. Întreaga Sfânta Treime a creat lumea si a facut omul, si iarasi întreaga Sfânta Treime a re-creat omul si lumea. „Tatal a binevoit, Cuvântul S-a întrupat“. Si S-a „întrupat de la Duhul Sfânt“. Altfel spus, întruparea lui Hristos s-a facut „din vointa Tatalui si prin lucrarea Sfântului Duh“. Din acest motiv spunem ca mântuirea omului si dobândirea darurilor dumnezeiesti sunt fapte comune Sfintei Treimi. Asculta ce spun Sfintii Parinti despre aceasta.
Sfântul Simeon Noul Teolog scrie ca Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu este usa mântuirii potrivit cuvintelor Sale: „Eu sunt usa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui, si va intra si va iesi si pasune va afla“ (Ioan 10, 9). Daca Hristos este Usa, Tatal este casa. „În casa Tatalui Meu multe locasuri sunt“ (Ioan 14, 2). Asa ca intram la Tatal prin Hristos. Si pentru a deschide usa (care este Hristos) avem nevoie de cheie, care este Sfântul Duh, caci cunoastem Adevarul, care este Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh. Tatal a trimis pe Fiul în lume, Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu îl descopera pe Tatal si Sfântul Duh, care purcede din Tatal si este trimis prin Fiul, zamisleste pe Hristos „în inimile noastre“! Îl cunoastem deci, pe Tatal „prin Fiul în Sfântul Duh“.
Sfântul Maxim vorbeste adeseori în operele sale despre întruparile mistice ale Cuvântului. El scrie ca, precum cuvintele Legii si ale profetilor au fost înaintemergatorii venirii în trup a Cuvântului, în acelasi fel Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat fiind a devenit înaintemergatorul „prezentei lui în Duh“, „învatând sufletele prin cuvintele Sale, astfel ca ele sa fie în stare sa primeasca prezenta Lui dumnezeiasca“. Cu alte cuvinte Hristos trebuie sa se întrupeze înlauntrul nostru, noi neputând altfel vedea slava Sa în Ceruri. Întruparea lui Hristos în noi este plinita prin bunavointa Tatalui si prin lucrarea Sfântului Duh. Vezi cum este exprimata împreuna lucrarea Sfintei Treimi, cum primim si marturisim marea taina ca Domnul ni s-a descoperit prin întruparea Sa? Acela care dupa toate acestea neaga si nu primeste rugaciunea lui Iisus face o mare greseala. El neaga Sfânta Treime. Nu se supune Tatalui si nu primeste luminarea Sfântului Duh, asadar nu are adevarata împartasire cu Hristos. Deci trebuie sa se întrebe daca este cu adevarat crestin sau nu.
— As dori sa-mi explici mai în amanunt ceea ce spuneai mai devreme, diferentele între rugaciunea lui Iisus si yoga, si sa-mi arati în ce consta superioritatea ei asupra religiilor orientale.
— Subiectul este foarte larg, fiule, si s-ar putea spune multe lucruri pe aceasta tema. Din ce am spus mai înainte, se disting urmatoarele: În primul rând, în rugaciunea lui Iisus se regaseste credinta în Dumnezeu, Care a creat lumea si Care o conduce si o iubeste. Este un Parinte iubitor care are grija sa mântuiasca zidirea Lui. Mântuirea se obtine „în Dumnezeu“. Din acest motiv, atunci când ne rugam Îl imploram zicând: „miluieste-ma!“ Autorascumpararea si auto-îndumnezeirea sunt departe de lucratorul rugaciunii mintii, pentru ca acesta este pacatul lui Adam, pacatul Caderii. El a vrut sa devina dumnezeu înafara a ceea ce Dumnezeu a hotarât pentru el. Mântuirea nu este obtinuta „prin noi însine“ si nu „vine din noi însine“, asa cum pretind sistemele filosofice omenesti, ci este atinsa „în Dumnezeu“.
În al doilea rând noi nu luptam sa întâlnim un Dumnezeu impersonal prin „rugaciunea lui Iisus“. Nu ne cautam înaltarea spre „nimicul absolut“. Rugaciunea noastra se îndreapta spre Dumnezeul personal, Dumnezeul-Om Iisus, de aceea spunem „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu“. Firea dumnezeiasca si cea omeneasca se întâlnesc în Hristos, cu alte cuvinte „întru El locuieste, trupeste, toata plinatatea Dumnezeirii“ (Coloseni 2, 9). Asadar, în monahismul ortodox antropologia si soteriologia, adica învatatura despre om si cea despre mântuirea lui, sunt strâns legate de hristologie. Noi îl iubim pe Hristos si îi pazim poruncile. Acordam mare importanta acestui aspect. Staruim în pazirea poruncilor lui Hristos. El însusi a spus: „Daca ma iubiti, paziti poruncile mele“ (Ioan 14, 15). Iubindu-L pe Hristos si pazindu-I poruncile suntem uniti cu întreaga Sfânta Treime.
În al treilea rând, prin rugaciunea neîncetata nu atingem o stare de mândrie. Sistemele filosofice pe care le-ai amintit mai înainte sunt stapânite de mândrie. Prin rugaciunea lui Iisus, noi ajungem la binecuvântata stare de smerenie. Spunem „miluieste-ma“ si ne consideram cei mai rai dintre toti. Nu dispretuim pe nici unul dintre fratii nostri. Cel ce lucreaza rugaciunea lui Iisus este strain de orice mândrie, iar oricine e mândru este nebun.
În al patrulea rând mântuirea, dupa cum am spus, nu este o notiune abstracta ci unire cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime în persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Dar aceasta unire nu sterge latura omeneasca. Nu suntem „integrati“, din moment ce si noi însine suntem persoane.
În al cincilea rând, pe masura ce sporeste rugaciunea ajungem la putinta de a deosebi înselatoria. Putem vedea si distinge miscarile diavolului, dar în acelasi timp si lucrarea lui Hristos. Recunoastem duhul înselaciunii, care de multe ori se schimba chiar si într-un înger de lumina. Distingem, deci binele de rau, necreatul de creat.
În al saselea rând, lupta pentru „rugaciunea lui Iisus“ este legata de curatirea sufletului si trupului de înrâurârile stricacioase ale patimilor. Nu tintim a atinge apatia stoicilor, ci ne straduim sa ajungem starea de nepatimire lucratoare, adica nu dorim mortificarea patimilor ci transformarea lor. Fara nepatimire nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu si nu poate fi mântuit. Dar, din cauza ca aceasta dragoste a fost pervertita si deformata, noi ne straduim pentru transformarea ei. Luptam sa schimbam starile pervertite create înlauntrul nostru de catre diavol. Nu putem fi mântuiti fara acest razboi personal care este realizat cu ajutorul harului lui Hristos. Dupa Sfântul Maxim Marturisitorul, „priceperea duhovniceasca fara curatirea inimii este teologia diavolilor“.
În al saptelea rând, prin „rugaciunea lui Iisus“ noi nu încercam sa calauzim mintea spre nimicul absolut ci sa o întoarcem spre inima si sa coborâm harul Lui Dumnezeu în suflet, de unde se va raspândi în tot trupul.
„Împaratia lui Dumnezeu este înlauntrul vostru“ (Luca 17, 21). Dupa cum învata Biserica, nu trupul în sine este rau, ci felul nostru de a gândi dupa trup. Nu trebuie sa scapam de „haina sufletului“ cum pretind sistemele filosofice, ci trebuie sa o mântuim. În plus, mântuirea înseamna rascumpararea întregului om, a sufletului si a trupului. Nu avem prin urmare, ca scop distrugerea trupului ci luptam împotriva idolatrizarii lui. Nu dorim nici distrugerea vietii. Nu râvnim sa ajungem în starea de a nu dori viata pentru a înceta suferinta. Noi practicam rugaciunea lui Iisus pentru ca însetam dupa viata si vrem sa traim vesnic cu Dumnezeu.
În al optulea rând nu suntem indiferenti la lumea din jurul nostru. Feluritele sisteme pe care le-ai amintit înainte evita sa înfrunte problemele oamenilor, pentru a putea mentine pacea si indiferenta. Noi avem în minte contrariul: ne rugam neîncetat pentru toti. Suntem mijlocitori pentru lumea întreaga. Mai mult, mântuirea este unire cu Hristos în timp ce suntem în comuniune cu alte persoane omenesti. Nu ne putem mântui prin noi însine. O bucurie care e numai a noastra, fara sa fie bucurie si pentru ceilalti, nu este bucurie adevarata.
În al noualea rând nu dam prea mare importanta tehnicilor psihosomatice si nici diferitelor pozitii ale corpului. Consideram doar ca unele dintre ele ajuta la adunarea mintii în inima, ceea ce este posibil în cele din urma si fara acestea. Repet, noi nu luptam pentru nepasare, care este o stare negativa, ci pentru dobândirea harului lui Dumnezeu.
— Îti multumesc mult, Gheron, pentru aceste învataturi. Ele au o mare importanta pentru ca vin de la tine, care le cunosti din experienta. As vrea sa te mai întreb ceva. Este dobândita curatirea si mântuirea, adica îndumnezeirea, doar prin rugaciunea lui Iisus? Celelalte rugaciuni nu sunt potrivite? Ele nu ajuta?
— Fiecare rugaciune are o putere uriasa. Este un strigat al sufletului. Ajutorul dumnezeiesc vine potrivit credintei si stradaniei celui ce-l cere. Exista mai multe feluri de rugaciune: rugaciunea liturgica, rugaciunea individuala etc.
Dar rugaciunea lui Iisus are o valoare nepretuita caci, dupa cum spune Sfântul Isaac Sirul, ea este acea cheita cu ajutorul careia putem patrunde taine pe care „ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit, nici inima omului nu le-a închipuit“. Adica rugaciunea lui Iisus poate stapâni mintea si o poate face sa se roage fara încetare; atunci mintea devine „fara culoare“, „fara forma“, „fara contur“ si dobândeste într-un rastimp scurt har peste har. Rugaciunea lui Iisus aduce mult har, mai mult chiar decât psalmodierea, pentru ca este strâns legata de smerenie si de constiinta pacatoseniei noastre. Asa ne învata Parintii.
Asa de pilda, Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune ca psalmodierea este pentru cei ce lupta pentru curatirea inimii si pentru începatori, în timp ce rugaciunea lui Iisus este pentru cei ce au gustat harul dumnezeiesc, pentru isihasti. „Tu nu cânta nici mult, caci aceasta aduce tulburare, … Cântarea multa este a celor ce se îndeletnicesc cu faptuirea, pentru necunostinta si pentru osteneala, nu a celor ce se linistesc, carora le ajunge sa se roage numai lui Dumnezeu, în inima, si sa se abtina de la gânduri. … Iar cel ce a gustat din har trebuie sa cânte cu masura, dupa cum spun parintii, îndeletnicindu-se cel mai mult cu rugaciunea; si când se leneveste, sa cânte, sau sa citeasca scrierile despre faptuire ale parintilor“.
De obicei, fiul meu, a continuat el, odata cu psalmodierea vine dezordinea, patrunzând în inima egoismul si mândria pentru maiestria cântarii, pentru parerile pe care le au ceilalti, pe când nu exista nimic dinafara care sa stârneasca mândria celui ce rosteste „Doamne, miluieste-ma“ în chilia lui. Pentru acest motiv isihastii practica mai mult acest fel de rugaciune lasat de Parintii nostri si fac utreniile si vecerniile cu mataniile, repetând rugaciunea lui Iisus.
— Rugaciunea lui Iisus e destul de scurta. Cum se poate fixa mintea asupra ei?
— Mintea se concentreaza mai bine pe fraze scurte. Dar rugaciunea lui Iisus are o profunzime imensa care nu poate fi vazuta dinafara. Mintea dobândeste însusirile lucrurilor în care ramâne si catre acelea îsi îndreapta dorinta si dragostea. Aceasta o spune Sfântul Maxim: „mintea ramâne statornica în lucrurile care o sporesc; de aceea asupra acelor ce o sporesc îsi îndreapta si dorinta si dragostea, fie ca sunt dumnezeiesti si proprii si întelegatoare, fie ca sunt lucruri trupesti si patimase“. Mai mult, acelasi lucru se întâmpla cu cunoasterea. Ceva ce la prima vedere poate parea simplu, poate deveni un subiect de meditatie si de studiu îndelungat. Cu atât mai mult dulcele nume al lui Iisus! Poti medita toata viata asupra lui.
— Deoarece rugaciunea lui Iisus are o astfel de putere, lamureste-ma Gheron, cum este alcatuita. Cum se poate cineva bucura de ea? Stiu ca te pot supara fiind nestiutor în aceste probleme, dar ma poti ajuta foarte mult spunândumi acestea.
— Rugaciunea lui Iisus este cea mai mare stiinta, fiul meu. Nu poate fi descrisa exact nici nu poate fi definita de teama de a nu fi prost sau nedeplin înteleasa de cei ce nu au avut nici cea mai mica experienta. Este într-adevar un lucru maret. As spune chiar ca este cea mai înalta forma prin care dobândim Theologia sau vederea lui Dumnezeu, care este izvodirea si sfârsitul rugaciunii curate, fructul ei binecuvântat. Locul în care se câstiga rugaciunea curata este linistea dulcei pustii cu tot ceea ce înseamna aceasta.
— Am citit, Gheron, câteva carti si articole referitoare la aceasta lucrare plina de har, lucrarea rugaciunii mintii, chemarea neîncetata a numelui lui Iisus. Însa, deoarece mi-ai aratat mai amanuntit semnificatia ei, as vrea sa-mi împartasesti câteva gânduri ivite din cautarile tale si din învatatura Sfintilor Parinti. Nu vreau sa învat doar din curiozitate ci din zelul meu de a trai, atât cât pot, aceasta stare binecuvântata. Te rog, nu-mi refuza dorinta!
II. Treptele rugaciunii lui Iisus
În parte am vorbit despre ea, putin mai înainte. Rugaciunea inimii cere în primul rând renuntarea la lume, ascultarea de un duhovnic, hotarârea de a se înstraina si de a pazi poruncile lui Hristos. La început atentia noastra se concentreaza pe împlinirea poruncilor lui Hristos si este ocupata cu deprinderea înfrânarii si ascultarii. Stim din învatatura Sfintilor Parinti ca virtutile nu unesc desavârsit pe om cu Dumnezeu ci ele sunt mijlocul cel mai bun pentru dobândirea rugaciunii care uneste pe om cu Dumnezeu-Sfânta Treime. Virtutile sunt conditia esentiala pentru a primi mai mult har, dar ele aduc prin ele însele har. Când duhovnicul, care are experienta rugaciunii lui Iisus, realizeaza ca vointa ucenicului sau a fost taiata si ca a fost curatit de patimile cele mai grozave, numai atunci hotaraste sa-i dezvaluie tainele rugaciunii lui Iisus. Dar chiar si atunci, nu îi spune totul ci doar atât cât poate el duce si lucra. Îl calauzeste putin câte putin pentru a evita o cadere prea mare, în caz ca ar putea fi dezamagit sau înselat.
— Ce sunt aceste trepte? Care sunt pasii care ne duc la unirea cu Hristos si la înfruptarea din harul îndumnezeitor?
— Scopul fundamental al rugaciunii lui Iisus este reunificarea omului „care s-a împartit“.
— Iarta-ma te rog ca te întrerup. Ce înseamna reunificarea omului?
— Omul, potrivit Scripturii, a fost creat „dupa chipul lui Dumnezeu“ (Coloseni 3, 10). Dumnezeu este Treime, adica, fiinta în trei ipostasuri (Tata, Fiu si Duh Sfânt). Astfel, sufletul fiind creat dupa chipul lui Dumnezeu, este unic dar multiplu. El are trei puteri: mintea (ratiunea), dorinta (pofta) si vointa (mânia).
Toate trei trebuie sa fie unite si îndreptate spre Dumnezeu. Dupa Sfântul Maxim Marturisitorul, prefacerea lor dupa fire înseamna pentru minte sa cunoasca pe Dumnezeu, pentru dorinta sa doreasca si sa iubeasca numai pe Dumnezeu, iar pentru vointa sa împlineasca voia lui Dumnezeu. În acest fel e împlinita porunca „sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau si din toata puterea ta“ (Marcu 12, 30). Când mintea ramâne în Dumnezeu, ridica dorinta sa Îl iubeasca si vointa sa lupte împotriva duhului rau si sa caute curatirea. Astfel, existând un imbold spre Dumnezeu, exista unirea. Pacatul rupe uniunea celor trei însusiri ale sufletului. Mintea tinde sa-L nesocoteasca pe Dumnezeu, pofta este îndreptata înspre creaturi nu spre Creator, iar vointa este supusa tiraniei patimilor. În acest fel, pacatul înrobeste cu totul sufletul. Priveste cum descrie Sfântul Grigorie Palama aceasta stare. Mai întâi mintea se misca departe de Dumnezeu si se întoarce spre celelalte creaturi: „de câte ori deschidem o usa patimilor, mintea se împrastie imediat, preocupata tot timpul de lucrurile trupesti si lumesti, asupra multimii placerilor si gândurilor împatimite care vin cu ele“. Apoi mintea, cazând de la Dumnezeu, abate dorinta de la El si de la poruncile Lui: „când mintea rataceste, dorinta se risipeste în desfrânare si nebunie, împrastiindu-se asupra nenumarator lucruri rele … iar mintea molesinduse, puterile sufletului se împutineaza iubind mai mult fapturile si dorindu-le pe acelea. Tânjind dupa diversitate, pofta se dezbina în placeri, risipindu-se în ele, de aceea ajungând sa doreasca necuratiile nu cele trebuincioase, adica cele trupesti nu cele cuviincioase, sau cu alte cuvinte dorind nu lucrurile cele ce-i sunt de trebuinta, ci pe cele desarte si lipsite de slava“. În cele din urma vointa este supusa patimilor, este chinuita si „omul, care a fost sortit sa devina fiu al lui Dumnezeu, se face ucigas si nu doar asemeni celor mai salbatice fiare, ci si târâtoarelor si animalelor otravitoare, asemanându-se unui scorpion, unui sarpe, unui pui de vipera“.
Deci, cele trei puteri ale sufletului se abat de la Dumnezeu si în acelasi timp se pierde unitatea dintre ele. Dorinta ar vrea sa se întoarca la Dumnezeu dar vointa nu-i permite; pofta ar vrea sa se întoarca la Dumnezeu dar mintea, neavând credinta în El, nu vrea sa-L iubeasca. Noi luptam pentru aceasta unitate si o atingem, în final, prin rugaciunea lui Iisus. Întoarcerea la Dumnezeu începe cu adunarea mintii. Scopul nostru este sa despartim mintea de atractiile care o înconjoara si sa o aducem înlauntrul ei astfel încât si pofta sa fie adusa înapoi.
— Mi-ai facut o prezentare stralucita, multumita careia am înteles foarte bine.
— Nu eu fiule, ci Parintii sunt cei care ti-au spus acestea.
— Ai putea sa-mi explici mai amanuntit care sunt treptele rugaciunii? De unde se începe si cum se înainteaza?
— Sunt cinci stadii importante. Prima treapta consta în rostirea cu voce tare a rugaciunii lui Iisus. Rostim rugaciunea cu buzele, în acelasi timp încercând sa ne îndreptam atentia asupra cuvintelor rugaciunii.
În al doilea stadiu spunem rugaciunea lui Iisus în minte. Întreaga noastra atentie este îndreptata din nou asupra cuvintelor, dar este adunata în minte. Când mintea oboseste o lasam sa se odihneasca si începem din nou sa rostim rugaciunea cu buzele. Aceasta metoda ca si folosirea mataniilor este înca nivelul cel mai de jos al rugaciunii lui Iisus. Însa de la acesta trebuie sa porneasca oricine si de îndata ce ajunge la desavârsire dispar cele ale nedesavârsirii. Dupa ce mintea s-a odihnit, reîncepem rugaciunea, concentrându-ne din nou toata atentia înauntrul ei.
Sfântul Nil ne sfatuieste: „Aminteste-ti întotdeauna de Dumnezeu si mintea îti va deveni rai“. Apoi în al treilea stadiu rugaciunea lui Iisus coboara în inima. Mintea si inima sunt acum unite. Atentia este adunata toata în inima si este cufundata din nou în cuvintele rugaciunii lui Iisus, dar mai înainte de toate înlauntrul numelui lui Iisus, care are o adâncime neperceputa.
În al patrulea stadiu rugaciunea se rosteste de la sine, în timp ce ascetul lucreaza, manânca, vorbeste, când el este la biserica sau chiar atunci când doarme. „Eu dorm dar inima-mi vegheaza“ se spune în Sfânta Scriptura (Cântarea cântarilor 5, 2).
Apoi, la al cincilea stadiu înlauntrul sufletului se simte o flacara dumnezeiasca, arzând blând si înveselindu-l. Harul lui Hristos salasluieste în inima, Sfânta Treime Si-a facut locas. „Si suntem lacas al lui Dumnezeu, atunci când El traieste înlauntrul nostru, asezat în amintire. Devenim biserica al lui Dumnezeu atunci când amintirea Lui nu este umbrita de griji pamântesti, si mintea nu este tulburata de gânduri nestapânite; de care fugind, prietenul lui Dumnezeu se retrage înlauntrul Lui, alungând patimile care cheama gândurile nestavilite, si vietuind într-un mod care-l duce la virtuti“ (Sf. Vasile cel Mare). Astfel, el simte înlauntrul sau prezenta dumnezeiesca, harul acesteia împartasindu-se si trupului sau care devine mort pentru lume si rastignit patimilor. Si acesta este stadiul cel mai înalt, care este uneori legat de vederea Luminii necreate. Acesta este, practic, cursul dezvoltarii rugaciunii lui Iisus. Fiecarui stadiu îi corespunde un anume dar.
— Gheron, îngaduie-mi câteva întrebari care s-au ivit în timp ce vorbeai de treptele rugaciunii lui Iisus. Ce întelegi prin cuvântul inima?
— Inima este, potrivit învataturilor Sfintilor Parinti centrul lumii spirituale. Dintre multele pareri ale Parintilor cu privire la acest subiect voi mentiona una deosebita, a Sfântului Epifanie, episcopul Constantiei Ciprului: „Din acest motiv, n-avem nevoie în vreun fel sa cautam sau sa descoperim ce parte a omului corespunde chipului lui Dumnezeu, ci sa marturisim ca acest chip exista în om. Astfel nu vom dispretui harul lui Dumnezeu si vom crede în El. Pentru ca orice spune Dumnezeu e adevarat, macar ca în oarecare masura cuvântul Sau a scapat puterii noastre de întelegere“. Asa cum o raza când cade pe o prisma este împrastiata în toate partile, în acelasi chip sufletul se exprima prin întreaga fiinta umana. Totusi când rostim rugaciunea lui Iisus, ne fixam atentia pe organul fiziologic, adica pe inima, fiind astfel întorsi înlauntrul nostru, în „adâncul inimii“, despartiti de lumea exterioara. Prin întoarcerea în sine a mintii, aceasta – fiind una dintre puterile sufletului – se reîntoarce în locuinta sa si este unita cu celelalte puteri sufletesti.
— Îngaduie-mi o alta întrebare. Toti cei ce se bucura de Dumnezeu urmeaza drumul pe care tocmai mi l-ai descris?
— Majoritatea, da. Sunt însa unii care, chiar de la început cauta sa uneasca mintea cu inima facând exercitii de respiratie. Inspira pe cuvintele „Doamne Iisuse Hristoase“ si expira pe cuvintele „miluieste-ma“, urmarind în minte aerul pe tot drumul lui, de cum intra în nas pâna la inima unde ramân câtva timp.
Acest lucru, bineînteles, se face pentru a permite mintii sa se fixeze pe rugaciune. Sfintii Parinti ne-au lasat si o alta metoda. Inspiram rostind cuvintele rugaciunii lui Iisus si lasam aerul sa iasa repetându-le. Însa aceasta metoda cere maturitate duhovniceasca, deoarece folosind acest mod de respiratie pot aparea multe greutati, multe probleme si de aceea ar trebui evitata daca nu avem un duhovnic încercat care sa ne îndrume. Poate fi folosita, însa doar pentru a fixa mintea asupra cuvintelor rugaciunii, astfel încât sa nu se împrastie. Repet, pentru aceasta trebuie sa cerem binecuvântare de la duhovnic.
— Ai spus mai înainte, Gheron, ca scopul rugaciunii lui Iisus este de a aduce mintea înapoi în inima, adica energia în esenta. Traim aceasta mai ales la a treia treapta a acestei sfinte cai. Însa, când ai vorbit de cel de-al cincilea stadiu, ai amintit un citat din Sfântul Vasile cel Mare: „de care fugind, prietenul lui Dumnezeu se retrage înlauntrul Lui“. Cum vine mintea în inima si în acelasi timp pleaca spre Dumnezeu? Nu este aceasta oare o contradictie?
— Nu, nu este, a raspuns sfântul pustnic. Dupa cum învata Sfintii si de Dumnezeu purtatorii Parinti, cei ce se roaga sunt pe trepte diferite. Exista începatori si avansati sau, dupa cum sunt mai bine numiti în învataturile Parintilor, cei practici si cei teoretici. Pentru cei practici, rugaciunea este nascuta de frica de Dumnezeu si de o nadejde neclintita în El, în timp ce pentru cei teoretici, rugaciunea este zamislita din dorul fierbinte pentru Dumnezeu si din curatia desavârsita.
Caracteristica primei stari – a celor practici – este concentrarea mintii înlauntrul inimii, când mintea se roaga lui Dumnezeu fara tulburare. Caracteristica celei de-a doua stari a rugaciunii – aceea a celor teoretici – este încântarea mintii prin Lumina necreata, încât nu mai este constienta nici de lume nici de sine însasi. Aceasta este rapirea (extazul) mintii si spunem ca la acest stadiu mintea „pleaca“ la Dumnezeu. De Dumnezeu purtatorii Parinti care au trait aceste stari binecuvântate ne descriu aceasta rapire: „este încântarea mintii de lumina dumnezeiasca si nesfârsita, astfel ca nici de sine nici de vreun alt lucru creat nu mai stie, ci doar de Cel Care prin dragoste, a aprins în ea o astfel de stralucire“ (Sf. Maxim Marturisitorul).
— Mai permite-mi o întrebare. N-am putut întelege citatul pe care l-ai amintit mai înainte „Eu dorm, dar inima-mi vegheaza“ (Cântarea cântarilor 5, 3). Fa, te rog, dragoste pentru mine si explica-l. Cum este posibil ca inima sa continue rugaciunea în timp ce omul doarme?
— Acest pasaj este scris în cartea Vechiului Testament numita „Cântarea Cântarilor“. Nu este greu de explicat. Proorocul David spune ca inima omului e adânca. Toate întâmplarile, toate sentimentele si preocuparile mintii de peste zi intra în adâncurile mintii, în ceea ce numim uneori subconstientul. Asa, cu aceleasi lucruri cu care se ocupa omul în timpul zilei, inima se va ocupa noaptea, când mintea si fortele omului se odihnesc – si acest lucru se vede clar în visele noastre. Sfântul Vasile cel Mare spune „în mare masura nalucirile noptii (visele) sunt o reflectare a gândurilor noastre de peste zi“. Preocuparile si gândurile rele din zi dau nastere viselor rele. La fel se întâmpla cu faptele bune. Ascetul si omul lui Dumnezeu se gândeste întreaga zi la El prin rugaciunea lui Iisus. Amintirea lui Dumnezeu prin repetarea rugaciunii lui Iisus, este bucuria lui. El face totul, fie ca manânca sau bea, pentru slava lui Dumnezeu potrivit cuvântului Apostolului. Este normal, deci, ca inima lui se gândeste la Dumnezeu si se roaga chiar si în timpul celor câteva ore de odihna din noapte. În acest fel inima lui e întotdeauna treaza.
III. Caile rugaciunii lui Iisus
Îti multumesc foarte mult, Gheron, pentru aceste explicatii. Pâna aici am reusit sa te urmaresc. Stiu acum care sunt treptele rugaciunii, adica felul în care sporesti în aceasta deprindere dumnezeiasca. Dar, as vrea sa te întreb daca aceasta lucrare se face fara nici un fel de munca. Nu e necesara lupta si nevointa? Împaratia lui Dumnezeu „se ia prin straduinta, si cei ce se silesc pun mâna pe ea“ (Matei 11, 12) – nu este nevoie de violenta si în aceasta lucrare a rugaciunii lui Iisus, daca Împaratia lui Dumnezeu este gustata prin ea? Pentru ca, dupa cum am citit în Sfântul Grigorie Palama, vederea Luminii necreate este Împaratia Cerurilor. Atunci în ce consta lupta?
— Bineînteles ca lupta este trebuincioasa, a raspuns înteleptul Atonit, ba mai mult, atletul trebuie sa verse mult sânge. În acest caz, se împlinesc spusele Sfintilor Parinti: „Dai sânge si iei duh“. Chiar si Adam, care a fost în starea vederii lui Dumnezeu, a pierdut Paradisul pentru ca nu s-a luptat. Cu atât mai mult ne este noua trebuincioasa lupta pentru a ne însusi harul dumnezeiesc. Cei ce pretind ca nu e necesara lupta se înseala. „Priceperea duhovniceasca fara curatirea inimii este teologia diavolilor“, dupa Sfântul Maxim Marturisitorul. Înainte de Cadere rugaciunea s-a facut fara efort, ca de exemplu în neîncetata doxologie a îngerilor. Însa dupa cadere sunt absolut necesare lupta si efortul. Numai în Împaratia lui Dumnezeu dreptii se vor întoarce la acea stare initiala.
— As dori mult sa-mi descrii aceasta lupta.
— Prima si cea mai mare lupta a omului este sa-si adune mintea: sa o desparta de lucrurile din jurul lui, de obiecte, întâmplari, gânduri rele si chiar si de cele bune. Pentru ca mintea când pleaca de la Dumnezeu îsi pierde sursa de viata, devine moarta, ca pestele scos din apa. Asa spune Sfântul Isaac Sirul: „Ceea ce i se întâmpla pestelui ce a iesit din apa, i se întâmpla si mintii când iese din amintirea lui Dumnezeu si este atrasa în amintirea lumii“. Dupa cadere, mintea este asemeni câinelui care tot timpul vrea sa fuga si care este foarte dibace în a scapa. Este asemenea fiului risipitor din parabola, care voind sa plece de la casa parinteasca, îsi ia partea de avere cu el (dorinta si vointa), pe care o risipeste si o iroseste „în desfrâu“. Aceasta o spun Parintii, mai ales Sfântul Grigorie Palama care, cum am spus mai înainte, a trait aceasta viata launtrica.
— Dar cum poate fi mintea adunata?
— Este ceea ce s-a întâmplat si cu fiul risipitor. Ce citim în acest capitol? „Dar, venindu-si în sine, a zis: Câti argati ai tatalui meu, sunt îndestulati de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si înaintea ta; Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fama ca pe unul din argatii tai. Si sculându-se, a venit la tatal sau… Si a zis tatal catre slugile sale … aduceti vitelul cel îngrasat si-l înjunghiati si mâncând, sa ne veselim; Caci acest fiu al meu mort era si a înviat; pierdut era si s-a aflat. Si au început sa se veseleasca.“ (Luca 15, 17-24)
Mintea risipitoare are si ea nevoie sa „se întoarca în sine“ de la distragerea ei, sa simta dulceata si fericirea caminului parintesc si sa se întoarca în acesta, unde va fi sarbatoarea cea mare si unde va simti multa bucurie. Va auzi glasul rostind „fiul meu mort era si a înviat; pierdut era si s-a aflat“ (Luca 15, 24) si mintea „moarta“ va fi înviata. Numai când mintea coboara în inima ia nastere bucuria, ca atunci când cineva care locuieste în strainatate se întoarce la casa sa, asa cum scrie Nichifor Monahul. „Asemeni unui om care a trait în strainatate, când se întoarce acasa nu stie ce sa faca de bucurie pentru întâlnirea cu sotia si copiii sai, în acelasi fel mintea, când este unita cu sufletul, se umple de bucurie si placere negraita“. Pentru a-ti aduna mintea trebuie mai întâi sa-ti încalzesti inima. Pururea pomenitul meu Staret obisnuia sa sada putin când apunea soarele, gândindu-se la starea sa launtrica. Dupa aceasta inima fiindu-i pregatita (încalzita), începea sa rosteasca rugaciunea lui Iisus pâna în zori, când începea Sfânta Liturghie. Apoi…
— Gheron, iarta-ma ca te întrerup. N-am reusit sa te urmaresc foarte bine. Ce înseamna „îsi încalzea inima“? Cum se încalzeste inima si de ce este necesara aceasta lucrare pentru rugaciunea lui Iisus?
— Te va ajuta exemplul fiului risipitor. „Dar venindu-si în sine, a zis: Câti argati ai tatalui meu sunt îndestulati de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculânduma ma voi duce la tatal meu“ (Luca 15, 17-18). Adica s-a gândit în acelasi timp la belsugul caminului parintesc precum si la starea sa mizera si a fost îndemnat imediat sa se reîntoarca la tatal sau. A facut un efort urias pentru a-si obliga dorinta si pofta sa vrea sa se întoarca. Si noi facem la fel cu rugaciunea lui Iisus. Încercam sa devenim constienti de pacatosenia noastra, de starea noastra mizera. Sa ne vedem nelegiuirile lucrate în fiecare zi. Sa ne cercetam diferitele întâmplari si pacate, dar numai „la suprafata“, adica din afara si ne simtim de parca am fi în fata unui tribunal unde suntem judecati. Dumnezeu este Judecatorul si noi stam în banca acuzatilor. Cu astfel de simtaminte sa strigam dupa mila si sa plângem, caci rugaciunea netulburata vine prin lacrimi. Parintii spun ca de va voi cineva sa ajunga la rugaciune neîncetata si la o viata monahala desavârsita, trebuie sa învete sa plânga, sa se învinuiasca si sa se certe pe sine cu toata puterea sa. Sa se vada mai rau decât toti celalti. Sa se vada asemeni un animal murdar ce traieste în întunericul pacatului si al necunostintei. Ar trebui sa se faca remarcat pentru talentul de „a se pârî“, dupa cum spune Sfântul Vasile cel Mare, „ar trebui sa se învinuiasca pentru pacatele sale, pârându-se si certându-se si nu sa astepte dojana celorlalti“… Cu alte cuvinte, ar trebui sa fie el primul care sa se osândeasca, dupa cum se spune în Pildele lui Solomon, si în acest chip sa se pregateasca pentru rugaciune. Sfântul Isaac Sirul scrie ca înainte de a începe sa ne rugam, sa cadem în genunchi, cu mâinile la spate si sa ne socotim osânditi. Asa, va veni gândul vinovatiei. De fiecare data ar putea fi altfel. Trebuie sa staruim si sa chibzuim asupra acestui gând ferindu-ne în acelasi timp de orice imagine. Atunci mintea coboara în inima cu pocainta, începem sa plângem si rugaciunea este rostita fara tulburare. Dar sa folosesc un exemplu din viata lumeasca. Când un om din lume îsi aminteste supararea pe care i-a facut-o cineva si staruie asupra acestui gând, simte o muscatura în inima si începe sa plânga imediat. Acelasi lucru se întâmpla cu cel ce practica rugaciunea lui Iisus eliberat de gândurile lumesti si egoiste. Se gândeste: „L-am suparat pe Hristos, m-am îndepartat de darul lui Dumnezeu“. Inima poate fi ranita adânc de un astfel de sentiment. Si când inima e strapunsa de pocainta (iar nu de o forta exterioara) doare mai mult decât orice rana facuta pe trup. Aceasta rana pastreaza necontenit mintea în Dumnezeu si cel ce este ranit nu poate nici macar sa doarma noaptea, simtindu-se de parca ar sedea pe carbuni aprinsi. Este, de aceea, cu putinta ca el sa rosteasca rugaciunea lui Iisus, cu inima strapunsa, pentru un sfert de ora iar apoi sufletul sau rascolit îsi va aminti de Iisus zi si noapte. Aceasta este rugaciunea neîncetata. Repet, el poate realiza aceasta dupa câteva minute de rugaciune intensa, cu lacrimi, si poate simti lucrarea rugaciunii lui Iisus înlauntrul sau multe zile. Trebuie accentuat faptul ca este absolut necesar sa recunoastem nevrednicia noastra pentru ca rugaciunea lui Iisus sa lucreze înlauntrul nostru. Sporirea rugaciunii depinde de sporirea constiintei pacatoseniei noastre. Fara aceasta constiinta, rugaciunea adevarata nu exista. Deci, rugaciunea ar trebui împletita cu tânguirea. Într-adevar, Parintii învata ca urcarea spre rai este legata de coborârea înlauntrul nostru. Cu cât ne coborâm atentia mai adânc în suflet, cu atât descoperim tainitele inimii noastre. Prin pocainta Împaratia Cerurilor coboara înlauntrul inimii si o transforma în rai. Îndemnul „pocaiti-va ca s-a apropiat împaratia cerurilor“ (Matei 3, 2) este întotdeauna în putere. Doar prin pocainta suntem noi calauziti spre vederea Împaratiei.
— Este posibil ca omul devenind constient de pacatosenia sa sa deznadajduiasca si sa abandoneze lupta?
— Bineînteles ca este posibil. Daca se întâmpla asa, înseamna ca diavolul i-a strecurat ideea de pacatosenie în minte spre a-l arunca în disperare. Când devenind constienti de pacatosenia noastra, ne întoarcem spre Dumnezeu si îi cerem harul prin rugaciune, aceasta este un dar de la Dumnezeu, o lucrare a harului lui Hristos. Separat de constiinta pacatului, a continuat Gheron, sunt si alte cai de încalzire a inimii. Spre exemplu, amintirea mortii. „Acestea-mi sunt ultimele ceasuri“, se gândeste el, „si diavolii vor veni în scurt timp sa-mi ia sufletul“. Acest gând, atunci când nu este însotit de imaginatie, aduce în suflet teama si îndeamna la rugaciune. Avva Teofil arhiepiscopul ne sfatuieste sa chibzuim „ce fel de frica si cutremur si nevoie avem sa vedem, când sufletul se desparteste de trup! Ca vine la noi oaste si putere de la stapânirile cele potrivnice, stapânii întunericului, stapânitorii viclesugului si începatoriile si stapâniile, duhurile rautatii si ca într-un chip de judecata îl tin pe suflet, aducând asupra-i toate pacatele lui cele întru stiinta si cele întru nestiinta, de la tinerete pâna la vârsta în care a raposat. Deci, stau pârându-l de toate cele facute de dânsul. Ce fel, dar, de cutremur socotesti ca are sufletul în ceasul acela, pâna ce va iesi hotarârea si i se va face slobozenia lui? Acesta este ceasul nevoii lui, pâna ce va vedea ce sfârsit va lua el. Si iarasi dumnezeiestile puteri stau în preajma fetei celor potrivnici si ele aducând cele bune ale lui. Ia seama dar, ca sufletul stând în mijloc, cu multa frica si cutremur sta, pâna ce judecata lui va lua hotarâre de la Dreptul Judecator. Si de va fi vrednic, aceia iau certare, iar el se rapeste de la dânsii si de aceea fara de grija este, sau mai bine sa zic, locuieste dupa cum este scris: „precum al celor ce se veselesc tuturor le este locasul la Tine“ (Psalm 85, 7). Atunci se împlinesc cele scrise: „au fugit durerea, întristarea si suspinarea“ (Isaia 35, 10). Atunci scapând, se duce la acea bucurie si slava negraita, în care se va si aseza. Iar de va fi trait cu lenevire, aude glasul cel prea înfricosat: „sa fie ridicat cel necredincios, ca sa nu vada slava Domnului“ (Isaia 37, 10). Atunci îl apuca pe el zi de urgie, zi de necaz si de nevoie, zi de întuneric si de bezna, dându-se la întunericul cel mai din afara si în focul cel vesnic osândindu-se, în veci, fara de sfârsit se va munci.
Atunci unde e fala lumii? Unde slava cea desarta? Unde desfatarea? Unde rasfatarea? Unde nalucirea? Unde odihna? Unde lauda? Unde banii? Unde neamul cel mare? Unde tatal? Unde mama? Unde fratele? Cine dintre acestia va putea sa scoata pe cel ce se arde în foc si este tinut de muncile cele amare?“ Alte gânduri pot fi cele legate de sentimentul dulcetii raiului si al slavei sfintilor, ca si de marea iubire a lui Dumnezeu, mai ales în ziua împartasirii cu Sfintele Taine.
— Gheron, când oamenii aud despre astfel de gânduri, ei îsi exprima îndoiala si necredinta. Exista si multi teologi si chiar duhovnici care nu sunt de acord cu aceste idei. Ei pretind ca aceste lucruri nu sunt pentru cei ce traiesc în lume punându-se chiar împotriva Sfintilor Parinti. Îi împart pe Sfintii Parinti în „neptici si sociali“, punându-i deasupra pe cei „sociali“ pentru ca învatatura lor este mai „pe pamânt“, în timp ce învatatura Parintilor neptici este – spun ei – pentru manastiri. Eu nu stiu în ce masura acele opinii sunt adevarate.
— Atingi un subiect însemnat, ce ridica multe probleme si care de aceea, necesita mult timp. Nu pot sa te ajut în alt fel decât oferindu-ti niste raspunsuri generale. Înainte de toate, nu este cu putinta sa împarti Sfintii Parinti în neptici (sau mistici) si sociali, ca si cum ar fi doua categorii complet separate, asa cum nu este posibil sa împarti teologia în mistica si non-mistica sau viata duhovniceasca în monastica si seculara spunând de pilda, ca unele învataturi se aplica laicilor iar altele monahilor. Nu este posibil pentru ca întreaga Teologie a Bisericii Ortodoxe este mistica si toata viata duhovniceasca este ascetica. Toti Sfintii Parinti au acelasi mod de a gândi, de a trai si de a învata. Toti au ajuns la starea binecuvântata de purtatori-de-Dumnezeu, avându-L pe Hristos înlauntrul lor, devenind, în acest chip, ei însisi Hristos, totodata având si Sfântul Duh lucrator prin ei. Asa, Parintii neptici sunt întotdeauna si sociali, iar cei asa-numiti sociali sunt neaparat neptici (mistici). Faptul ca Parintii sunt sociali se datoreaza faptului ca sunt neptici. Aceia dintre ei care sunt angajati în probleme sociale sunt nu doar sociologi, sau psihologi, sau filosofi, sau pedagogi, ci teologi în toata puterea cuvântului. Întâi Îl traiesc ei însisi pe Dumnezeu si apoi încearca sa-i ajute pe ceilalti oameni sa-L traiasca. Sociabilitatea lor, asadar, este o dimensiune a teologiei, adica a vietii în Hristos, care este viata în „Sfântul Duh“ si „în Biserica“.
Într-adevar Biserica este locul teologiei dreptslavitoare, iar teologia este glasul Bisericii. Toti Parintii au ceva în comun: teologia Ortodoxa, gândirea ecleziastica, si au trait ori ca preoti ori ca monahi. Este o mare greseala, astfel, sa-i împarti în neptici si sociali, deoarece aceasta împartire are multe consecinte asupra vietii duhovnicesti si în cele din urma poate deveni pacat împotriva Sfântului Duh.
— Nu crezi ca sunt unii dintre Parinti, ca Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Ioan Hrisostom care au vorbit mult despre problemele sociale si astfel s-au apropiat mai mult de oameni?
— Cu siguranta. Numai ca, asa cum am spus mai înainte, trebuiesc date câteva explicatii. Întâi, faptul ca au vorbit despre problemele sociale nu înseamna ca n-au trait în rugaciune, în virtutea trezviei si în lacrimi. Învatatura lor despre problemele sociale n-ar trebui despartita de viata lor launtrica. N-ar trebui sa ciopârtim opera unui Sfânt Parinte, pentru ca a fost interpretat separat ca sociolog sau filosof. Deoarece este mare diferenta între un sociolog si un teolog. Punctul de pornire, metodele si felul lor de a vorbi despre oameni sunt total diferite. În al doilea rând, daca unii Parinti au vorbit mai mult despre probleme sociale, au facut-o pentru ca au fost învatati de Dumnezeu sa vorbeasca în acest chip unui anume om dintr-un anume loc. Sa nu uitam ca cuvântul profetului, al apostolului si al sfântului este rostit potrivit maturitatii si a masurii duhovnicesti a oamenilor carora le este adresat. Iar daca cuvântul pare ca nu si-a atins scopul, aceasta nu este din pricina Parintelui ci se datoreaza neputintei oamenilor de a cuprinde ceva atât de înalt. Nu Parintele este cel ce nu stie, ci turma este cea incapabila sa înteleaga. Ca sa nu mai spunem ca în multe scrieri cu continut social ale Sfintilor Parinti, regasim limpede spiritul isihast.
Sa iau cazul Sfântului Ioan Hrisostom, dupa cum ai spus mai înainte, pentru a fi mai clar. Sfântul Hrisostom este considerat un Parinte social si opera sa potrivita spre a fi citita de oamenii din lume, în învatatura lui gasind raspunsuri la o multime de probleme morale si sociale. Totusi ei uita ca acelasi Parinte a trait o viata în isihie si în nevointa, cu trezvie, cu lacrimi si cu jelire, o viata în rugaciune neîncetata si având pururea în minte amintirea mortii. Dar trebuie sa ai acest fel de viata pentru a putea citi aceste lucruri printre rânduri. Îti citesc un fragment din sfânta sa învatatura, pentru a ne lamuri mai bine. El vorbeste despre rugaciune (în general) si valoarea sa. Spune ca, pentru a fi roditoare ar trebui sa se faca cu mintea adunata si inima strapunsa de sentimentul pocaintei. „Rugaciunea este o arma tare, o comoara neînchipuita, avere necheltuita, liman linistit, izvor al linistii, radacina, pricina si mama nenumaratelor lucruri bune, mai puternica decât orice împaratie pamânteasca. Si prin rugaciune nu înteleg pe cea usuratica, plina de delasare, ci pe cea facuta cu râvna, cu sufletul framântat, cu mintea încordata. Caci aceasta este rugaciunea ce urca spre ceruri. Sa ne însufletim asadar constiinta, sa ne muncim sufletul cu amintirea pacatelor sale, nu pentru a-l scârbi, ci pentru a-l umple de râvna si pentru a-l îndemna la priveghere. Nimic nu îndeparteaza mai mult delasarea si nepasarea precum chinul si suferinta, care aduna mintea împrastiata în cele din jur si o face sa se întoarca în ea însasi. Cel ce se roaga astfel face sa locuiasca bucurie mare în sufletul sau“. Si Sfântul Ioan Hrisostom continua spunând ca omul doar atunci obtine îndrazneala în rugaciune, când este convins ca e mai rau decât toata suflarea.
Cel mai mare isihast ar fi vorbit la fel, fiul meu, a continuat Staretul. Sunt câteva lucruri în aceasta scriere demne de luat în seama. Întâi, sfântul leaga strâns rugaciunea de chinul sufletului si de adunarea mintii. Mintea trebuie sa se reîntoarca în „ea însasi“ din tulburarea ei astfel încât sa se poata naste rugaciunea din prea-plinul inimii. În al doilea rând este necesar sa înceapa prin a-si încalzi inima, cum am spus mai înainte, pentru ca rugaciunea sa lucreze cu adevarat. Rugaciunea ne este daruita atunci când inima se aprinde de râvna si mintea se aduna în ea însasi. În al treilea rând, ne încalzim inima cu amintirea pacatelor, cu învinuirea de sine, cu simtamântul ca suntem mai rai decât toti, „mai jos decât toata suflarea“. Numai când dobândim o astfel de rugaciune, putem primi bucuria duhovniceasca, harul lui Hristos. Întelegi acum de ce este Sfântul Ioan Hrisostom un Parinte isihast?
— Sunt cuprins de mirare în fata acestei pareri a Sfântului Ioan.
— Îmi dai voie sa te corectez?
— Bineînteles!
— Aceasta nu este o parere personala a Sfântului Ioan Hrisostom ci învatatura Bisericii transmisa prin el. Nu putem vorbi de parerile Parintilor ca si cum ei ar fi fost filosofi, sociologi sau moralisti, ci despre învatatura Parintilor – ca madulare ale slavitului Trup al lui Hristos – care primesc darul Sfântului Duh. Traind în Biserica noi ne învingem individualitatea devenind persoane – locuinte ale Sfintei Treimi. Mintea noastra este luminata si devine templu al Sfântului Duh. Fiecare mare lucrare a Bisericii începe cu smerenia. Sfintii Parinti au urmat lui Dumnezeu, schimbându-se în mai bine si au devenit instrumente ale Lui învatându-i apoi si pe altii, pentru a-i ajuta.
— Îti multumesc pentru aceasta lamurire. Fii bun si mai explica-mi un lucru. Ai spus mai înainte ca atunci când un calugar isihast îl citeste pe Sfântul Hrisostom, îl întelege pe acesta ca Parinte neptic. De ce atunci noi îi vedem doar ca Parinti sociali, straini de acest fel de viata launtrica?
— Aceasta se întâmpla pentru ca Sfântul Duh nu lucreaza din belsug înlauntrul nostru. Sfintele Scripturi si operele Sfintilor Parinti au fost scrise sub inspiratia Sfântului Duh. Si de aceea ei sunt interpretati si întelesi numai prin lucrarea Sa. Cel ce gândeste asemeni Sfintilor Parinti, cel ce are Sfântul Duh, citindu-i pe oricare din ei si orice scriere a lor, simte isihastul, simte pe cel ce L-a cunoscut pe Domnul în Sfântul Duh. Sfintii sunt recunoscuti doar de Sfinti, pentru ca ei au acelasi fel de viata, aceleasi trairi si aceleasi feluri de a se exprima. Ei înteleg harul ce lucreaza într-un Sfânt Parinte doar prin felul în care se exprima. Un om, care a ajuns la vederea lui Dumnezeu, spre exemplu, citind rugaciunile Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, întelege imediat ca acesta, desi nu o spune deschis, a vazut Lumina necreata. Când, într-un fel sau altul, sociologii sau filosofii, fara a fi calauziti de Sfântul Duh, studiaza scrierile Sfintilor Parinti, le împart si le despart. Si parerea mea este ca aceasta practica, de a folosi izolat si înafara duhului ascetic citatele din Sfintii Parinti, pentru a sustine gândirea noastra decazuta si egoista este cea mai mare erezie. Scotându-i pe Sfintii Parinti înafara duhului ascetic, îi dividem. Si fiecare diviziune este o schimbare în rau. Toti ereticii au facut acest lucru. Au folosit citate fara sa le înteleaga, fara sa fie în stare a le interpreta corect. Ar trebui, de aceea sa încercam sa împlinim ceea ce dorim cu totii în zilele noastre – „întoarcerea la Sfintii Parinti“ – nu numai prin studierea scrierilor ci si prin stradania de urma viata lor. Aceasta înseamna a trai în Sfânta Biserica, cu Sfintele Taine si cu sfintele virtuti, a alunga egoismul si a începe sa traim ca persoane, ca adevarate madulare ale lui Hristos.
În acel moment, un ucenic ne-a întrerupt întrebând ce-ar putea sa-mi ofere. Gheron a fost absorbit complet de discutie uitând sa respecte ospitalitatea specifica monahilor. Acestia îti ofera ceva în semn de bun venit, astfel încât sa binecuvântezi acel dar, si sa primesti în acelasi timp binecuvântarea chiliei lor. Discutia noastra, însa, a fost atât de captivanta, încât el a uitat complet de acest lucru.
— Da, adu ceva pentru oaspetele nostru…
— Ce sa aduc, Gheron? Rahat, dulceata sau altceva?
Dupa ce a dat poruncile cuvenite, Gheron a început sa-si laude ucenicul.
— Nu merit sa am asemenea ucenici. Dar Domnul a avut mila de mine, pentru pacatele mele si mi-a trimis îngeri. Eu nu am ucenici, ci îngeri sa ma slujeasca. Cum as putea sa-I multumesc lui Dumnezeu? Mai ales acest ucenic care tocmai a venit! Are gândirea unui prunc, si acest lucru este de neaparata trebuinta pentru lucrarea rugaciunii mintii, despre care vorbim. Sfintii Parinti învata ca daca cineva vrea sa se mântuiasca, trebuie sa devina ori nebun („suntem nebuni pentru Hristos“ – 1 Corinteni 4, 10) ori prunc („De nu va veti întoarce si nu veti fi precum pruncii, nu veti intra în împaratia cerurilor“ – Matei 18, 3). Toti, chiar daca am cazut în cele mai mari pacate, putem atinge, prin harul Sfântului Duh, pruncia duhovniceasca si sufletul copilului de dinainte de pacat. Legea vietii duhovnicesti este opusa legii trupului. Traind viata trupeasca omul devine batrân putin câte putin, în timp ce în viata duhovniceasca, omul desi batrân din cauza pacatelor, ajunge din nou tânar, copil chiar.
Ucenicul aduse pe o tava rahat si putina apa. Am luat paharul în mâini, am cerut binecuvântare de la Gheron si am spus:
— Roaga-te pentru mine ca sa devin un prunc sau un nebun. Exista momente în viata când nu esti în stare sa-ti pui o dorinta, pentru ca vorbele ti se opresc. Atunci simti nevoia sa te exprimi doar prin rugaciuni si binecuvântari. Traiesti aceasta numai în Sfântul Munte si de aceea nu te rogi ci ceri sa se roage pentru tine.
— Binecuvântati!
— Domnul! raspund ei. Nu spun nici buna dimineata nici buna ziua nici noapte buna. Singurele urari sunt, în fapt: buna rabdare, buna veghere, bun rai, buna vrere, buna partasie cu Dumnezeu…
Când am spus „binecuvânteaza“ si am mâncat rahatul dulce mi-am spus în sine: Sa traiesti multi ani, Gheron. Sa traiesti pentru ca si noi, pacatosii, sa traim. S-a lasat o tacere adânca. Am înteles ca Gheron rostea rugaciunea lui Iisus. Avea o astfel de atitudine încât era evident ca fusese rapit de Dumnezeu. Mi-era greu sa vorbesc, dar trebuia.
— Gheron, da-mi voie sa te întrerup continuând discutia. Stiu ca într-un fel, prezenta mea este ciudata în linistea aceasta. Sunt un parazit care va face viata grea si…
— Nu, nu, nu spune asta, pentru ca te primim ca pe fratele nostru care traieste în lume, ce duce lupta cea buna, având har de la Dumnezeu.
— Cum se poate compara harul pe care-l avem noi cu harul vostru?
— Chiar si asa, ai mai mult har decât noi, pentru ca „unde s-a înmultit pacatul, acolo a prisosit si harul“ (Romani 5, 20). Dumnezeu trimite mai multa mila pentru a te tine în dragostea Lui, te iubeste mai mult.
— Primesc aceasta ca pe o expresie a smereniei tale – am raspuns, fiind coplesit de atâta dragoste si smerenie. As vrea sa continui, totusi, pentru ca doresc sa obtin cât mai multe roade din orice clipa. Vorbeai de încalzirea inimii, spunând ca acest lucru îl obtii gândindu-te la iad, la rai si la pacatoseniei noastra. Nu creeaza, totusi probleme? Ai spus mai devreme ca rugaciunea noastra ar trebui eliberata de imaginatie, iar mintea noastra ar trebui sa fie fara forma. Dar aceste imagini nu tulbura rugaciunea curata…
— În primul rând as vrea sa îti dai seama ca aceste gânduri nu sunt…simple gânduri. Nu este vorba de imaginatie, ci de lucrarea mintii. Noi nu gândim doar, noi traim. De exemplu, gândindu-ma odata la iad pentru câteva minute – acesta este locul potrivit mie, datorita nenumaratelor mele pacate – m-am gasit în acel întuneric înfricosator! Am trait durerea insuportabila si chinul inexprimabil. Dupa ce mi-am revenit din acea stare, toata chilia mirosea îngrozitor. Nu poti întelege mirosul iadului si suferinta condamnatului…
Am înteles atunci mai mult ca niciodata ca eram în prezenta unui staret sfânt care-si tine mintea în iad. L-am lasat sa continue fara cel mai mic comentariu.
— Încalzirea inimii prin aceste gânduri este facuta înainte de rugaciune. Caci îndata ce inima începe sa se roage dupa ce a fost încalzita, orice gând, oricât de îndepartat cu privire la aceste lucruri este interzis, încercând sa ne fixam mintea si inima doar pe cuvintele rugaciunii lui Iisus. In acest fel ajungem la starea mintii eliberata de imaginatie, despre care Sfintii Parinti au vorbit atât, adica, mintea sa fie „libera de orice forma si de orice imaginari“.
Rugaciunea este o lupta. Întareste razboiul credinciosului împotriva diavolului, dar este ea însasi o lupta dureroasa si sângeroasa. Tot efortul nostru trebuie sa fie de a ne concentra mintea pe cuvintele rugaciunii lui Iisus. Aceasta trebuie sa devina surda si muta la orice gând, bun sau rau, pe care vicleanul ni-l aduce. Nu avem voie sa ascultam gândurile ce vin dinafara sau sa le raspundem. Trebuie sa le ignoram complet si sa nu conversam cu ele. Astfel ar trebui sa cautam în orice fel mutenia completa a mintii noastre, pentru ca numai cu aceasta lucrare ne putem pastra sufletul în pace, astfel ca rugaciunea lui Iisus sa poata efectiv lucra. Se stie ca gândurile noastre înainteaza din minte în inima tulburându-o. Mintea tulburata tulbura si inima. Precum vântul ridica valurile pe mare, la fel vântul gândurilor ridica valuri în suflet. De aceea este necesara atentia pentru rugaciune. De aceea Parintii învata în acelasi timp despre rugaciune si despre trezvie. Trezvia pastreaza mintea într-o stare continua de veghe si pregatire, rugaciunea aducând peste ea har dumnezeisc.
Pentru acest scop folosim diferite cai.
Înainte sa începem lucrarea sfânta a rugaciunii lui Iisus, sa ne amintim ca în timp ce noi ne rugam se cere de la noi dorinta fierbinte, perseverenta în nadejde, mult zel si rabdare imensa, dimpreuna cu credinta în dragostea lui Dumnezeu.
Începem cu „Binecuvântat este Dumnezeul nostru“. Rostim „Împarate ceresc…“, Trisaghionul, apoi Psalmul 50, psalmul de umilinta cu pocainta si parere de rau, urmat imediat de „Crez“. Dupa aceea ne straduim sa ne concentram mintea cu ajutorul tacerii si linistii. Ne încalzim inima cu diferite gânduri lipsite de imaginatie, dupa cum am spus mai înainte, si dupa ce s-a încalzit – poate dupa ce s-au varsat si lacrimi, începem rugaciunea lui Iisus.
Rostim cuvintele încet si încercam sa ne împiedicam mintea sa fuga. Cuvintele trebuie sa vina unul dupa altul, fara interventia altor gânduri si întâmplari. Dupa „miluieste-ma“ trebuie sa spunem imediat „Doamne Iisuse Hristoase“ astfel încât sa formam un zid care sa împiedice patrunderea diavolului. Trebuie sa stii ca diavolul va încerca sa sparga unitatea cuvintelor cu orice pret si sa patrunda în minte si în inima. Va încerca sa faca doar o mica deschizatura pentru a putea arunca un gând care sa faca zadarnica toata aceasta sfânta straduinta. Nu trebuie sa-l lasam sa intre. Putem spune rugaciunea lui Iisus cu voce tare, astfel încât sa o auda si urechile, pentru ca aceasta ajuta mintea sa se concentreze mai mult. O alta cale este sa rostim rugaciunea în minte si în inima foarte încet, sa stam putin dupa „miluieste-ma“, pâna când atentia noastra începe sa slabeasca si sa o luam din nou de la început. Daca în timp ce ne încalzim inima, ne gândim la pacatosenia noastra, parintii recomanda sa adaugam cuvântul „pacatos“: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul“.
Cuvântul ar trebui apasat, pentru a-l simti mai bine. Totusi pentru ca mintea poate obosi daca recita rugaciunea lui Iisus în întregime, putem sa o scurtam: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“, sau „Doamne miluieste-ma“, sau „Doamne Iisuse“. Pe masura ce crestinul progreseaza în lucrarea rugaciunii lui Iisus, poate împutina cuvintele. Poate chiar insista, uneori, pe cuvântul „Iisus“ pe care-l rosteste repetat (Iisuse, Iisuse, Iisuse, Iisuse al meu) – valuri de liniste si bucurie putând rasari din el. Ar trebui sa pastreze aceasta dulceata si sa nu opreasca rugaciunea, chiar daca regula lui obisnuita de rugaciune s-a terminat. Trebuie sa mareasca si sa pastreze aceasta caldura a inimii sale si sa se foloseasca de acest dar al lui Dumnezeu! Pentru ca este un mare dar pe care Dumnezeu i-l trimite de sus. Caldura inimii ajuta mintea sa fie propriu-zis fixata pe cuvintele rugaciunii lui Iisus, sa coboare în inima si sa ramâna acolo. Daca cineva vrea sa petreaca toata ziua în rugaciune, trebuie sa urmeze sfaturile Sfintilor Parinti. O ora sa se roage, o ora sa citeasca si apoi sa petreaca alta ora în rugaciune. De asemenea, ar trebui sa încerce sa rosteasca rugaciunea lui Iisus si atunci când lucreaza cu mâinile.
… Mai mult, pozitia potrivita a corpului ajuta si ea pe atletul rugaciunii lui Iisus. Parintii recomanda ca atunci când se roaga timp îndelungat, sa sada pe un scaunel, sa închida ochii sau sa-i fixeze pe un anume punct, de preferinta pe pieptul sau, unde este inima. Sfântul Grigorie Palama da exemplul Profetului Ilie, care dupa cum spune Scriptura, „s-a suit în vârful Carmelului si s-a aplecat la pamânt pâna a atins genunchii cu fata sa“, si în acest fel, a venit sfârsitul secetei. Si în scurt timp „cerul s-a întunecat de nori si s-a pornit vijelie si ploaie mare“ (3 Regi 18, 42-45). Într-adevar, fiul meu, Profetul „a deschis cerurile“, rugându-se în aceasta pozitie. În acelasi fel deschidem si noi cerurile si izvoarele harului dumnezeiesc coboara în inimile noastre uscate.
Am citit mai târziu acest pasaj din Sfântul Grigorie Palama, pe care l-a mentionat Gheron. Filosoful Varlaam obisnuia sa numeasca isihastii, ironic, „omphalopsychoi“ (cei ce au suflet în buric) iar Sfântul si de Dumnezeu-purtatorul Grigorie, explicându-le pozitia si lucrarea, i-a raspuns: „pâna si Ilie însusi care a fost desavârsit în vederea lui Dumnezeu, proptindu-si capul pe genunchi si adunându-si mintea în sine însusi si în Dumnezeu, cu mare efort a facut sa înceteze seceta ce dura de ani de zile“. Sfântul, care L-a vazut pe Dumnezeu, recomanda ca metoda ajutatoare, aceea a fixarii privirii: „Nu-ti lasa privirea sa hoinareasca ci fixeaz-o pe piept, si în aceasta pozitie a corpului, aduna-ti în inima puterea mintii, ce este împrastiata privind în alta parte.“
Si locul, a continuat Gheron, joaca un rol important. Trebuie sa fie linistit si sa nu aduca tulburari dinafara. De asemenea trebuie sa se tina seama de timpul potrivit. Dupa munca de fiecare zi, mintea este de obicei încarcata cu multe lucruri, de aceea Parintii spun ca rugaciunea mintii ar trebui sa se faca o ora sau doua mai ales dimineata, înainte de rasarit, când mintea se odihneste si este netulburata si trupul s-a odihnit si el. În acest fel putem culege multe roade.
— Gheron, când mintea este tulburata, si acest lucru se întâmpla de multe ori – ce metoda putem folosi ca sa o îndrumam?
— Sunt, din multe motive, zile si ore sterpe, care fac lucrarea rugaciunii mintii dificila. Lucrarea rugaciunii lui Iisus devine atunci cu adevarat obositoare si grea. Dar daca staruim, harul lui Dumnezeu ne ajuta sa regasim rugaciunea si sa mergem mai departe, fara sovaiala, spre îndumnezeirea noastra în har. O sa-ti spun câteva cai care ne ajuta sa învingem aceste ceasuri si aceste zile obositoare. Întâi, nu trebuie sa ne pierdem cu nici un chip curajul. Apoi, în aceste ceasuri trebuie sa ne rugam mai ales cu buzele. Este poate un privilegiu al oamenilor perseverenti, al celor plini de har, sa fie în stare sa-si tina mintea cu usurinta pe cuvintele rugaciunii si sa se roage netulburat. Noi, cei slabi si pacatosi, fiind plini de patimi trebuie sa facem mari eforturi si chiar sa varsam sânge. Când ne dam seama ca mintea noastra este tulburata si împrastiata necontenit, trebuie sa cerem ajutor de la Dumnezeu.
Când vârtejul gândurilor si oboselii ne cuprinde, ar trebui si noi sa facem precum apostolul Petru care atunci când a vazut vântul puternic si a început sa se scufunde, a strigat „Doamne, scapa-ma!“ (Matei 14, 30). Si ce i s-a întâmplat lui ni se va întâmpla si noua: „Iar Iisus, întinzând îndata mâna l-a apucat“ (Matei 14, 31). Adica, dupa o rugaciune arzatoare, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate aceste imagini care vin sa tulbure mintea vor fi îndepartate, nevazut mistuite în flacari prin numele lui Hristos. Repet în aceste cazuri nu trebuie sa ne pierdem firea, ci trebuie sa mergem mai departe opunând rezistenta. Si rezistenta noastra trebuie sa fie la fel de puternica precum atacul celui rau.
În plus, în timpul rugaciunii, nu trebuie sa primim nici gândurile bune pentru ca în acel timp, chiar si gândurile bune stârnesc mintea, si aceasta fiind stârnita, le accepta si pe cele patimase. Gândurile bune din timpul rugaciunii, deschid calea diavolului sa intre triumfator si sa întrerupa lucrarea sfânta a rugaciunii. Atunci cadem în adulter duhovnicesc, Sfintii Parinti spunând ca atunci când mintea se îndeparteaza de amintirea lui Dumnezeu si hoinareste fara tinta în timpul rugaciunii lui Iisus, cade în adulter. Îl înseala si se leapada de Dumnezeu. Exista vreun pacat mai mare decât înselarea si lepadarea