Meşteşugul liniştirii

Nu se poate pocăi cineva, fără liniştire; nici nu poate atinge în vreun fel oarecare curăţia, fără retragere; şi nu se poate învrednici de convorbirea cu Dumnezeu şi de vederea Lui până ce se află în convorbire cu oamenii şi îi vede pe ei.

De aceea, cei ce si-au facut o grija din a se pocai de greselile lor, a se curati de patimi si a se bucura de convorbirea cu Dumnezeu si de vederea Lui - care este capătul de drum şi ţinta celor ce petrec după Dumnezeu, si arvuna, ca sa zic asa, a mostenirii vesnice a lui Dumnezeu urmaresc cu toata sarguinta linistirea si socotesc drept lucrul cel mai folositor sa seretraga si sa ocoleasca pe oameni, cu toata simtirea sufletului.

Inceputul lor in viata de linistire este plansul, ocararea si dispretuirea de sine, pentru care, spre a le face in chip cat mai curat, iau asupra lor privegherile, starea in picioare, infranarea si osteneala trupeasca, al caror sfarsit deobste este raul de lacrimi ce porneste din ochii celor ce cugeta cele smerite intru frangerea inimii. Caci precum in cei ce tind spre curatie si o dobandesc prin fapte, sfarsitul este pacea din partea gandurilor, asa in aceia sfarsitul este, cum am spus, curgerea lacrimilor.

Iar de aici incepe mintea, in chip firesc, sa patrunda in firile lucrurilor si sa vada maiestria lui Dumnezeu. Lucrul ei este, de acum, sa prinda si sa contemple intelesul dumnezeiesc al puterii, al intelepciunii, al slavei, al bunatatii si al celorlalte cate sunt in Duhul lui Dumnezeu. Ea patrunde totodata in tainele Scripturii, gusta bunatatile mai presus de fire, se bucura de frumusetile mai presus de lume si se face incapere a iubirii lui Dumnezeu. Si asa e cuprinsa de dor, se bucura si se veseleste, alergand spre capatul din urma al virtutilor, spre dragostea Facatorului a toate!

Nu mai patimeste si nu se mai teme de nici o ratacire prin cele de aici, desi are de suferit unele lunecari si porniri pacatoase si miscari necuviincioase din multe pricini, ca una ce e schimbacioasa. Dar din acestea trebuie sa se reculeaga, departind de la ea orice descurajare.

Mintea acestora, inaripindu-se cu nadejdea iubirii de oameni a lui Dumnezeu, zboara spre cele dumnezeiesti, indeletnicindu-se cu lacrimile, cu rugaciunea si cu celelalte nevointe pomenite, si se desfata cu raiul dumnezeiesc al dragostei, atata cat ii este cu putinta. Nu mai vede nimic altceva, nici chip, nici grosime, nici infatisare, nici altceva peste tot, ca sa graim pe scurt, afara de lacrimi, de pace dinspre ganduri si de dragostea lui Dumnezeu. Caci prin acestea se pastreaza si neîmprăştierea minţii si se daruieste si mantuirea sufletului. Caci sta de veghe cumpatarea si se roaga in Hristos Iisus, Domnul nostru.