Monahismul athonit astazi

- interviu cu parintele ieromonah Macarie Simonopetridis -

Iulian Nistea: Părinte Macarie, înainte de a vorbi despre monahismul athonit de astăzi, vă propun să prezentati, în rezumat, monahismul athonit «clasic», asa cum a fost el trăit timp de o mie de ani în acest Sfânt Munte, punctând si raportul dintre mănăstire si schit la Muntele Athos, pentru că, asa după cum mi-ati spus, exact în acest punct stă cheia întelegerii noii sinteze monastice athonite de astăzi.

Părintele Macarie: Dacă acest raport între viata cenobitică clasică si traditia eremitică este un aspect particular al vietii în Muntele Athos astăzi, trebuie spus că e o istorie lungă, si poate toată istoria Sfântului Munte se orientează în jurul acestor doi poli.

După cum stiti, la începuturile istoriei Sfântului Munte (avem putine informatii asupra originilor monahismului athonit, însă tinând cont de cele ce stim) primii monahi care au vietuit aici - înainte de venirea Sfântului Atanasie si de întemeierea monahismului cenobitic - erau eremiti care trăiau într-o formă mai mult sau mai putin organizată. Stim însă că în epoca Sfântului Atanasie existau deja mănăstiri organizate, cu o anumită organizare centrală: un protos la Karies, o biserică centrală, o organizare a Synaxei - toate aceste lucruri existau deja înaintea Sfântului Atanasie. Deci aceasta înseamnă că exista un monahism nu doar cu eremiti dispersati, ci si cu mănăstiri, care nu erau mari mănăstiri imperiale, ca cea întemeiată de Sfântul Atanasie, însă deja era vorba de mănăstiri organizate. Exista mai ales, în exteriorul Muntelui Athos, o mare si foarte veche mănăstire care avea proprietăti în Muntele Athos, si aceasta a creat dificultăti si tensiuni - cum ne arată arhivele pe care le detinem.

Deci, monahismul athonit înainte de secolul al X-lea exista deja - chiar dacă n-a lăsat prea multe urme istorice concrete - sub forma a două dimensiuni, una eremitică, iar alta, să-i spunem cenobitică - căci nu se stie exact ce formă de coenobium era. Ceea ce istoricii presupun este că monahismul athonit a început cu adevărat în perioada iconoclasmului: se presupune că monahi din regiunile centrale ale Imperiului s-au refugiat aici pentru a scăpa de persecutiile iconoclaste, tot asa după cum o parte a monahilor din Asia Mică au plecat si ei spre sudul Italiei în aceeasi epocă. Putem vorbi deci de o primă extensiune a monahismului athonit sub forma care exista atunci în Muntele Olimp al Bitiniei, adică sub forma lavrelor eremitice, a grupurilor de eremiti. Primele dovezi scrise asupra unor monahi care au vietuit pe Muntele Athos sunt câteva vieti de sfinti de la sfârsitul secolului al VIII-lea si din secolul al IX-lea, începând cu Sfântul Eftimie cel Tânăr. Sfântul Eftimie cel Tânăr era exact acest tip de monah care venea din Olimpul Bitiniei si care a avut această experientă a monahismului eremitic, dar fiind si prezent în mănăstire, si care si-a petrecut viata între mănăstirea care se afla la Salonic (Peninsula Chalcidică) si Muntele Athos, unde venea pentru a practica mai intens asceza. Deci Muntele Athos era un loc de retragere isihastă, dar cu un anumit număr de mănăstiri deja existente.

Purtarea de grijă a Maicii Domnului Dulcea Sărutare* în Sfânta Mănăstire Filoteu

* Icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului venită în mănăstirea Filoteu cam în acelaşi chip minunat ca şi „Portăriţa” la Sfânta Mănăstire Iviron.

În timpul ocupaţiei germane, rezerva de grâu a Sfintei Mănăstiri Filoteu era pe sfârşite şi părinţii au hotărât să taie milostenia! Un bătrân cuvios, Părintele Sava, s-a mâhnit mult când a aflat aceasta şi ruga conducerea mănăstirii să nu procedeze astfel pentru că vor mâhni pe Hristos şi va pleca binecuvântarea din mănăstire. Le-a pus şi multe pilde din Sfânta Scriptură, precum pilda Samarinencei cu proorocul Ilie etc, şi, în cele din urmă, Părinţii l-au ascultat. Dar mereu îl supărau pe Părintele Sava spunându-i:

- Făina s-a terminat. Ce vom face? Dar bătrânul le spunea:

- Părinţilor, puţinul acela ce mai este încă să-l mâncăm împreună cu lumea, şi Maica Domnului nu ne va lăsa.

Au rămas numai 25 de ocale de grâu în magazia mănăstirii şi nimic altceva şi Părinţii au început să cârtească împotriva Bătrânului Sava supăraţi:

- Ei, Părinte Sava, s-a terminat grâul. Ce facem acum? Cuviosul şi credinciosul bătrânel le-a răspuns:

- Binecuvântaţilor, nu vă pierdeţi nădejdea în „Dulcea Sărutare” a noastră. Măcinaţi şi împărţiţi-o părinţilor şi mirenilor şi Dumnezeu se va îngriji de noi toţi ca un Părinte bun.

Îndată ce au terminat pâinea, înainte chiar de a flămânzi a venit un căpitan de vas de la Kavala în Mănăstire şi a cerut lemn în schimbul grâului. Văzând purtarea de grijă atât de vie a Maicii Domnului, care ca o Mamă bună s-a îngrijit de copiii ei, Părinţii au slăvit cu toţii pe Dumnezeu. Mai mult decât toţi, fireşte, a slăvit pe Dumnezeu şi a mulţumit Maicii Domnului bătrânul Sava, care o mulţumise mereu cu viaţa lui cea sfântă.

După aceasta Bătrânul le spunea Părinţilor: - Nu vă spuneam, binecuvântaţilor, că Maica Domnului nu ne va lăsa?