O sută de ani de la canonizarea Cuviosului Antipa Athonitul

Ianuarie are o semnificaţie aparte pentru ortodocşii din zona Bacăului, întrucât pe lângă cele trei mari Praznice ale începutului de an, ei cinstesc, la 10 ianuarie, pe ocrotitorul lor, Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti, singurul călugăr athonit român trecut în rândul sfinţilor şi numărat printre cei din urmă cuvioşi părinţi ai Athonului.

Născut în anul 1816, în satul Calapodeşti, comuna Dealu Morii, viitorul ieroschimonah Antipa s-a ivit pe lume în urma rugăciunilor stăruitoare ale mamei sale, Ecaterina a lui Atanasie, care i-a dat numele de Alexandru. Însemnat cu dumnezeiască bunăvoinţă încă de la naştere şi luminat apoi până în ultima clipă de minunatul har al lui Dumnezeu, fiul diaconului Gheorghe al lui Constantin Luchian a avut o copilărie aparte, întrucât marile daruri duhovniceşti cu care a fost înzestrat au uimit adesea pe cei de-o vârstă cu el.

În simplitatea sa părea adesea cu totul nepriceput şi multă vreme nu a putut învăţa carte, încât dascălul său l-a povăţuit să abandoneze şcoala şi să-şi însuşească un meşteşug, dar singura lui dorinţă era aceea de a se „ţine de citirea dumnezeieştilor cărţi” până la moarte. Dispariţia prematură a tatălui l-a împins în cele din urmă spre o meserie, deprinzând meşteşugul legătoriei de cărţi şi preluând pe umerii săi fragezi greul grijilor gospodăreşti.

Deşi prin sârguinţa sa aducea deplină îndestulare, tânărul Alexandru nu găsea nici o mângâiere în lucrurile lumeşti şi tocmai de aceea se ruga lui Dumnezeu să-i arate calea pe care trebuie să meargă. La 20 de ani, minunata lumină avea să-i umple inima de nespusă bucurie, aşa încât, într-o noapte, fără să-şi anunţe intenţia, a părăsit casa văduvei sale mame şi s-a îndreptat spre Mănăstirea Neamţ, pentru a se închina icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi a intra în binecuvântata obşte.

Muntele Athos în viaţa creştinilor

În duminica a 2-a după Cincizecime se pomenesc cuvioşii părinţi care s-au nevoit în Sfântul Munte şi cu această ocazie propunem atenţiei cititorului un material consacrat importanţei Sfântului Munte pentru creştinătatea ortodoxă.

Muntele Athos sau Sf. Munte cuprinde o peninsulă cu 80 km în lungime şi 20 în lăţime şi se află în sudul Macedoniei, pe malul mării Egee.

Lumina credinţei creştine a fost adusă aici chiar din primii ani ai creştinismului. Tradiţia leagă creştinarea oamenilor din aceste locuri de numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Astfel se spune că după Cincizecime, Sf. Apostoli urmau să pună în acţiune, să îndeplinească porunca Mântuitorului: “Mergând, învăţaţi toate popoarele, botezându-le în numele Tatălui, Fiului şi Sf. Duh” (Mt. 28,19 )

În Muntele Athos, la chilia Buna Vestire de la Schitul Lacu

Părintele Cleopa povestea adeseori despre călătoria făcută în Muntele Athos către sfârşitul anilor ‘70. Era într-adevăr o vizită istorică pentru că atunci, în anii aceia, era aproape imposibil să obţii aprobările necesare. L-au însoţit pe cunoscutul avvă Patriarhul Daniel, pe atunci doctorand la Strasbourg, şi arhimandriţii Victorin, Ioanichie şi Bartolomeu. Vizita a durat mai mult de o lună. S-au oprit la marile mănăstiri, au călătorit pe jos, pe cărări ascunse printre arbuşti pitici, ţepoşi, neprietenoşi. Uneori călătoreau o zi întreagă ca să ajungă la altă mănăstire ori la o chilie cu sihaştri români. Cu farmecu-i neegalat, părintele Cleopa povestea şi de momentul ajungerii la Schitul Lacu. Trecuseră o zi întreagă prin încercările călătoriei şi erau osteniţi de greutatea drumului. Au ajuns pe înserat la chilia Buna Vestire de la Schitul Lacu.

Primitori ai pelerinilor care ajung în această „Tebaidă“ a Muntelui Athos

Vieţuia în acest loc ierodiaconul Neofit Negară. Părintele Cleopa îl asemăna cu patriarhul Avraam, cel iubitor de străini. Aşa îi rămăsese în amintirea lui călugărul care-i primise cu inima deschisă, punându-le pe masă câte o bucată de peşte, prins de el în Marea Egee, măsline şi o cană cu vin rece. La plecare, aflând că doresc să ajungă până la Roma, ierodiaconul Neofit le-a dăruit câteva lire de aur pentru multele cheltuieli până la întoarcerea în ţară. Părintele Cleopa pomenea adesea gestul monahului atonit. După rânduiala lui Dumnezeu, Neofit Negară s-a îmbolnăvit greu, a fost mutat în mănăstirea „Sfântul Pavel“ pentru îngrijiri şi chilia a rămas părăsită. După mulţi ani de suferinţă, Neofit Negară s-a mutat din această lume, învrednicindu-se să vadă îngeri în ziua ultimă a petrecerii printre pământeni. În locul său a venit la chilia Bunei Vestiri părintele ieromonah Ştefan Nuţescu, cu metania la Sihăstria, adunând în jurul său mai mulţi călugări râvnitori. În această obşte se nevoieşte şi ucenicul de altădată al părintelui Cleopa, ieromonahul David Gălbează. Rugători, iubitori ai Liturghiei, ai cântărilor psaltice, ai rucodeliilor tradiţionale călugăreşti, părinţii de la chilia Buna Vestire fac misiune şi sunt primitori ai pelerinilor care ajung în această „Tebaidă“ a Muntelui Athos.

Povestiri duhovniceşti

PREFAŢĂ

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi a Maicii Domnului, m-am silit eu, nevrednicul, să aştern pe hârtie câteva fapte şi minuni trăite personal sau auzite de la oameni vrednici de credinţă. Am căutat prin ele să arăt dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a sfinţilor faţă de noi, oamenii, care suntem atât de slabi şi neputincioşi în faţa ispitelor.

Poate veţi observa că cele mai multe minuni sunt făcute prin mijlocirea Maicii Domnului. De aceea, să nu deznădăjduim niciodată şi la orice necaz sau ispită să ne rugăm ei cu dragoste şi evlavie şi vom vedea minuni preaslăvite.

Rog pe cititori să-mi ierte neiscusinţa scrisului şi să mă pomenească şi pe mine în rugăciunile lor.

9 octombrie 2005

Monah Pimen Vlad

Autorul acestei carti, monah Pimen Vlad, va solicita ajutorul penttru reconstruirea din temelii a chiliei ”Intrarea în Biserica a Maicii Domnului” din Muntele Athos

Pe vârful Athosului

Odată mi-am luat un sac de dormit şi câteva lucruri şi am plecat să mă liniştesc o săptămână pe vârful Athosului. Ajungând la Panaghia, care este puţin mai jos de vârf şi unde se află o bisericuţă închinată Maicii Domnului, am rămas prima noapte acolo. A doua zi, înainte de amiază, a apărut un grup format dintr-un călugăr, un preot de mir şi patru fii duhovniceşti. Era primăvara, după Paşti, şi preotul avea obiceiul să vină în fiecare an şi să aducă Sfânta Lumină de la Ierusalim pe vârful Athosului. Acelaşi lucru se întâmpla şi anul acesta.

Am rămas împreună la Panaghia, unde preo-tul săvârşea Sfânta Liturghie în fiecare zi. Mân-carea noastră erau prescurile, pe care le aduseseră ei, şi ceai pe care îl făceau din plantele culese de acolo. Preotul îşi mărturisea ucenicii în fiecare seară, iar dimineaţa îi împărtăşea.

M-am minunat de ascultarea lor! Doi dintre ei aveau acelaşi nume, şi când preotul striga: „Hristo”, se repezeau amândoi să-i îndeplinească porunca, neştiind care fusese chemat.

Am urcat şi am stat câteva zile şi pe vârful Athosului, împreună cu ei. Acolo se află o bisericuţă închinată „Schimbării la Faţă a Mântuitorului”. Într-una din seri, ne-am aşezat cu toţii în strănile bisericuţei şi cineva dintre noi a propus să povestim o minune întâmplată cu noi. A început călugărul, care avea 50 de ani petrecuţi în Sfântul Munte.

„Eu, părinţilor şi fraţilor, sunt venit aici de la vârsta de 18 ani. Mi-am petrecut viaţa mai mult în pustie, la chiliuţa mea. Odată, pe când ascultam o predică, părintele respectiv spunea că dacă citim acatistul Bunevestiri a Maicii Domnului de douăsprezece ori, ni se va îndeplini orice dorinţă care ne este de folos. Auzind acestea, m-am minunat şi am început să le spun şi oamenilor să citească acest acatist, dar de 40 de ori.

Trece o perioadă de timp, şi, pe când mă aflam la Tesalonic, vine o femeie la mine şi spune că a făcut precum i-am spus, citind acatistul, şi s-a vindecat de cancer; altcuiva i s-a rezolvat rapid o problemă.

Auzind acestea, am rămas pe gânduri. Să vă spun drept: nu citisem niciodată acest acatist; mă ocupam mai mult cu rugăciunea inimii.

Şi alţii spun despre credinţa vlahilor

Traditia spune despre biserica Vlaherne, în care se încoronau împaratii bizanitini, că a fost ridicata de o comunitate de vlahi veniti de la nordul Dunarii.

Primele stiri despre vlahi le aflam dintr-un document din secolul VIII, pastrat la Manastirea Kutlumus din muntele Athos.

În secolul XI un decret al împaratului Alexios I Comnenul îi alunga pe vlahi din Muntele Athos pe motiv ca stricau rânduiala din sfintele manastiri. Daca însa cercetezi cauzele tulburarilor provocate de ei afli de fapt ca datorita relatiilor bune pe care le aveau cu monahii au fost goniti din Athos si unii calugari chiar i-au urmat “caci parintii de la Athos nu mai puteau uita binefacerile vlahilor : bucuriile si întâlnirile, laptele, brânzeturile si lâna, ospetele, schimburile de servicii si afacerile cu ei, adica între vlahi si monahi, apoi betiile diavolesti care au aparut pâna la urma. Intrase diavolul în inimile vlahilor deoarece aveau cu dânsii si femeile lor, îmbracate în straie barbatesti ca pastorii; pasteau turmele, slujeau manastirilor…faceau si pâine în paraclisele manastirilor si erau, sa zic asa, iobagii si slujitorii îndragiti ai monahilor”[8]. Cea mai grava acuzatie a fost însa aceea ca ,”Vlahii au ca pastori femeile lor.[9] Or era cunoscuta restrictia impusa femeilor de a nu intra în Sf. Munte. Asa ca cele 300 de familii de vlahi au fost gonite din Athos. Dar mai spune documentul ca “numarul vlahilor a putut fi cunoscut, dar al monahilor era cu neputinta de aflat si de spus, caci parea o multime fara sfârsit[10]“. Cum 300 de familii nu puteau hrani o multime fara sfârsit, vedem si motivul neîntelegerilor dintre monahi. Interesant este ca documentul descrie o relatie frateasca între monahi si mireni, relatie pe care o reîntâlnim în tot evul mediu românesc si chiar si astazi.

Aceasta situatie avea o baza oarecum legala deoarece din alt document, un decret al împaratului Alexios I Comnenul ( 1081-111 aflam ca Marea Lavra avea vlahi dependenti de manastire, dar care erau liberi în deplasarile lor, care nu plateau dari statului, ci dadeau manastirii pentru plata anuala a pasunatului[11].

În secolul XI vlahii aveau o episcopie separata, ceea ce denota numarul mare si importanta lor[12].

---

[10] Vlahi la Athos, Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, Bucureşti, 1982, p.52

[11] Un decret al împăratului Alexios I , Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, Bucureşti, 1982, p.29.

[12] Ştiri referitoare la organizarea bisericească a vlahilor balcanici, Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, 1982, p.25.

după Poveste despre vlahi de Emilia Corbu

RUGĂCIUNEA INIMII

Parintele schimonah Agapie de la Valaam

Zice-se in Evanghelii: “Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie” (Matei 16:24). Cand ne rugam, mai intai trebuie sa renuntam la vointa noastra si la ideile noastre, apoi sa ne luam crucea, care este munca trupului si a sufletului, de neocolit intr-o astfel de cautare. Lasandu-ne cu totul in grija neadormita a Domnului, trebuie sa induram, cu umilinta si cu smerenie, sudoarea si munca, de dragul rasplatei celei adevarate pe care Dumnezeu o va da celui ravnitor cand va veni timpul potrivit. Atunci, Dumnezeu, daruindu-ne mila Sa, va opri ratacirile mintii noastre si o va aseza - laolalta cu amintirea Sa - neclintit in inima. Cand aceasta asezare a mintii in inima a devenit ceva firesc si statornic, s-a petrecut ceea ce Parintii numesc “unirea mintii si inimii”. In aceasta stare, mintea nu isi mai doreste sa stea in afara inimii. Dimpotriva, daca imprejurari din afara sau unele discutii lungi tin mintea departe de atentia ei catre inima, ea cunoaste o dorire de neimpotrivit de a se intoarce in launtru, o nevoie si o sete duhovniceasca: singura ei dorinta este sa lucreze inca o data cu mai multa ravna spre zidirea casei ei launtrice.

Cand aceasta oranduiala launtrica s-a stabilit, totul din om trece din capul lui la inima. Atunci un fel de lumina launtrica lumineaza tot ce este intr-insul, si tot ce face, zice sau gandeste, este facut cu toata constienta si atentia. Este capabil sa deosebeasca clar natura gandurilor, intentiilor si dorintelor ce vin la el; de buna voie isi supune mintea, inima si voia catre Hristos, indeplinind degraba fiecare porunca a lui Dumnezeu si a Parintilor. De se va indeparta de la ele in orice fel, isi va ispasi vina cu inima cazuta intru pocainta si parere de rau, inchinandu-se cu smerenie in fata lui Dumnezeu, plin de tristete adevarata, implorand si asteptand cu incredere ajutor de sus intru slabiciunea sa. Si Dumnezeu, vazand aceasta smerenie, nu il va lipsi pe rugator de mila Sa.

Rugaciunea mintii in inima vine repede la unii oameni, in timp ce pentru altii procesul este indelungat. Astfel, din trei oameni pe care ii cunosc, la unul a venit imediat ce i s-a spus despre ea; la altul a venit dupa vremea a sase luni; la un al treilea, dupa zece luni, in timp ce in cazul unui mare staret a venit numai dupa doi ani. De ce se petrece asa, singur Dumnezeu stie.

Pomenirea Sfintei mironosiţe şi întocmai cu Apostolii Maria Magdalena

după LOGOS.md

Magdala, mic sat de pescari aflat pe tarmul occidental al lacului Ghenizaret, la 5 km de orasul Tiberiada, era patria Sfintei Maria Magdalena. Fecioara cu avere, a trait cu frica de Dumnezeu si cu ascultarea poruncilor Lui, pâna in ziua in care a fost posedata de sapte diavoli (cf. Marcu 16, 9 ; Luca 8, 2). Cuprinsa de aceasta boala si negasindu-si nicicum odihna, ea afla ca Iisus Hristos ajunsese pâna in tinutul ei, dupa ce traversase Samaria si ca atragea multimi multe dupa El, prin minunile pe care Le savârsea si prin invatatura Sa cea cereasca. Plina de speranta, ea alerga spre El si, asistând la minunea inmultirii pâinilor si a pestilor, in numar suficient de mare pentru a hrani peste 4 000 de oameni (Matei 15, 30-39), se arunca la picioarele Mântuitorului si ii ceru sa o conduca pe calea vietii vesnice.

Izbavita din aceasta incercare, ea renunta la bunurile sale si la orice atasament la lume pentru a-l urma pe Iisus in toate periplurile sale, impreuna cu Apostolii, Maica Domnului si alte femei pioase care se pusesera in serviciul Lui dupa ce au fost vindecate de el din diverse boli: Maria, mama lui Iacov cel mic si al lui Ioset, Maria lui Cleopa, Ioana, sotia lui Huza; Suzana si Salomea, mama fiilor lui Zevedeu.

Când si-a terminat misiunea in Galileea, Domnul Se indrepta catre Ierusalim, in ciuda atentionarilor primite din partea celor apropiati. Maria Magdalena il urma fara ezitare si se imprieteni cu Marta si Maria din Betania. Pe când Domnul tocmai eliberase un posedat care era mut si afirma ca el alunga demonii prin Duhul lui Dumnezeu, o voce se ridica din multime si striga : ” Fericit pântecele care Te-a purtat si sânul care Te-a alaptat!”(Luca 11, 27). Acest glas se presupune a fi fost cel al Mariei Magdalena. Ea asistase si la invierea lui Lazar si atunci fu intarita in credinta sa in Fiul lui Dumnezeu. In timp ce ceilalti discipoli isi abandonasera Invatatorul in momentul arestarii Sale, ea il urma pâna in curtea marelui preot apoi la tribunalul lui Pilat, asista la procesul Sau nedrept, la Patimile sale si ramase lânga Cruce, impreuna cu Maica Domnului si cu Sfântul Ioan Teologul (Ioan 19, 25).

Martiriul - Temelia monahismului ortodox

de Arhimandritul Emilian Simonopetritul

Dacă ar fi să analizăm conţinutul unul suflet doritor de linişte (heisychia), cu siguranţă ca am găsi în el mai mulţi factori care completează, influenţează şi formează chemarea către viaţa monahală. Să menţionăm doar câţiva: 1) Pocăinţa, un dor mistuitor sau o nevoie a sufletului un simţ al naivităţii, al caracterului iluzoriu şi întunecat al obiectelor şi fenomenelor, mai exact al lucrurilor după care tânjim, al întregii noastre lumi care nu este altceva decât o imagine sau o amintire a alteia – pământul vieţii adevărate. 2) Dragostea de Dumnezeu, - o preferinţă pentru Împărăţia Sa de dragul Căreia, totul – atunci când e vorba de a câştiga pe Dumnezeu pentru sine – e văzut ca praf si pulbere, chiar acele lucruri care sunt sfinte şi binecuvântate de Biserică, precum soţul sau soţia, căsătoria şi copiii, participarea la viaţa, lucrarea sau comunitatea Bisericii în lume, sfătuirea, milostenia, preoţia, pe scurt, toate convenţiile şi obligaţiile pe care le avem în societate. Nu întâmplător sfântul Vasile cel Mare, de exemplu, interzice monahului să-şi dorească preoţia. Milostenia este un păcat mare pentru monahul care se complace în ea. Sfătuirea e văzută ca părere de sine, egoism. Astfel, putem vedea cum monahismul e aşezat într-o cu totul altă poziţie faţă de cea a restului trupului Bisericii, el suferă o continuă schimbare îndreptată către o lume cu totul deosebită, o comunitate diferită. O aplecare către singurătate, retragere şi înstrăinare (xeniteia), alături de un dor către desăvârşire şi îndumnezeire ambele existând în fiecare suflet ce tânjeşte după singurătate. Sigur, putem aminti multe alte calităţi legate fie de cunoştinţe, educaţie sau comportament – toate nefăcând altceva decât să deosebească viaţa şi activitatea acelora ce trăiesc o viaţă monahală.

Totuşi, acel element special - întotdeauna prezent în întregime în vocaţia monahală, în mod limpede şi stăruitor – stimulează sau însufleţeşte întreaga fiinţă ce se doreşte după viaţa monahală este atitudinea martirului, aplecarea către suferinţă, răbdare întru jertfirea de sine sau chiar moartea de dragul dragostei lui de Dumnezeu, exprimându-şi în acest mod cele mai profunde aspiraţii ale sufletului către Dumnezeu pe Care Îl caută fără încetare. Astfel, putem spune că cel ce se apropie de viaţa monahală o face pentru a deveni martir, prin efort şi suferinţă, prin lacrimi şi răbdare (sau, cum spunea unul din bătrânii noştri atoniţi: “prin multe suferinţe”), pentru a se proba prin ispite, în osteneli, mai mult; în închisori, mai mult; sub lovituri, fără număr (atât de la oameni cât şi de la demoni); la moarte, adeseori (Cor. 11: 23 şi urm.).

Rugăciunea curată

de Parintele Dumitru Staniloae

Sfantul Grigorie Palama cunoaste ca o treapta superioara teologiei negative un apofatism mai deplin si mai existential, realizat prin rugaciunea curata. E un extaz al tacerii interioare, o oprire totala a cugetarii in fata misterului divin, inainte de a cobori, in mintea astfel oprita de uimire, lumina dumnezeiasca de sus.

Deci inainte de a ne ocupa cu treptele superioare ale cunoasterii lui Dumnezeu prin tacere completa si prin vederea luminii dumnezeiesti, trebuie sa ne oprin asupra rugaciunii curate. Rugaciunea, ea insasi are mai multe trepte, fiecare corespunzand uneia dintre treptele urcusului duhovnicesc pe care se afla omul. Caci rugaciunea trebuie sa insoteasca permanent pe om in urcusul sau.

Facand abstractie de rugaciunea care cere bunuri materiale si care este o rugaciune inferioara, am putea judeca progresul in rugaciunea vrednica de lauda dupa doua criterii: dupa obiectul ei si dupa concentrarea mai mult sau mai putin desavarsita, si dupa starea de liniste a sufletului ce se roaga. In ce priveste primul criteriu, Evagrie recomanda ca mai intai sa te rogi “ca sa te curatesti de patimi, al doilea, ca sa te izbavesti de nestiinta si uitare; al treilea, de toata ispita si parasirea”. In generalitatea lor, aceste trei feluri de rugaciuni deosebite dupa cuprinsul lor ar corespunde cu cele trei faze ale urcusului duhovnicesc: a purificarii, a iluminarii si a unirii. In ce priveste al doilea criteriu, pe orice treapta rugaciunea adevarata trebuie sa tinda a tine mintea nefurata de vreun gand, ori vreo grija; in masura in care reuseste sa alunge mai deplin si pentru mai multa vreme gandurile, e o rugaciune tot mai desavarsita. Rugaciunea cu adevarat desavarsita este rugaciunea curata, adica aceea pe care o face mintea cand a ajuns la capacitatea de a alunga usor si pentru multa vreme orice ganduri in vreme ce se roaga. Dar la aceasta capacitate ajunge omul numai dupa ce a dobandit libertatea de patimi, nici macar gandurile nevinovate nu mai trebuie sa tulbure mintea in vreme ce se roaga, in vremea rugaciunii desavarsite. De aceea, rugaciunea curata se face numai dupa ce mintea s-a ridicat de la contemplarea firii vazute si de la lumea conceptelor, cand mintea nu-si mai face nici o imagine si nici un concept. De aceea, socotim ca rugaciunea curata se cunoaste si dupa faptul ca nu mai are vreun obiect, ci, dupa ce a trecut peste toate in ordinea valorii lor tot mai inalte, mintea nu mai cere decat mila lui Dumnezeu, simtindu-L ca Stapanul de a Carui mila atarna.

S-ar mai putea adauga inca doua criterii cu care se masoara progresul rugaciunii: imputinarea cuvintelor si inmultirea lacrimilor. Pe culmile sale, rugaciunea e rugaciune curata prin faptul ca nu mai are nici un obiect si nu mai foloseste nici un cuvant, ci mintea adunata din toate este constienta ca se afla fata in fata cu Dumnezeu; de aceea se mai numeste si rugaciunea mintii.