Pe vârful Athosului

Odată mi-am luat un sac de dormit şi câteva lucruri şi am plecat să mă liniştesc o săptămână pe vârful Athosului. Ajungând la Panaghia, care este puţin mai jos de vârf şi unde se află o bisericuţă închinată Maicii Domnului, am rămas prima noapte acolo. A doua zi, înainte de amiază, a apărut un grup format dintr-un călugăr, un preot de mir şi patru fii duhovniceşti. Era primăvara, după Paşti, şi preotul avea obiceiul să vină în fiecare an şi să aducă Sfânta Lumină de la Ierusalim pe vârful Athosului. Acelaşi lucru se întâmpla şi anul acesta.

Am rămas împreună la Panaghia, unde preo-tul săvârşea Sfânta Liturghie în fiecare zi. Mân-carea noastră erau prescurile, pe care le aduseseră ei, şi ceai pe care îl făceau din plantele culese de acolo. Preotul îşi mărturisea ucenicii în fiecare seară, iar dimineaţa îi împărtăşea.

M-am minunat de ascultarea lor! Doi dintre ei aveau acelaşi nume, şi când preotul striga: „Hristo”, se repezeau amândoi să-i îndeplinească porunca, neştiind care fusese chemat.

Am urcat şi am stat câteva zile şi pe vârful Athosului, împreună cu ei. Acolo se află o bisericuţă închinată „Schimbării la Faţă a Mântuitorului”. Într-una din seri, ne-am aşezat cu toţii în strănile bisericuţei şi cineva dintre noi a propus să povestim o minune întâmplată cu noi. A început călugărul, care avea 50 de ani petrecuţi în Sfântul Munte.

„Eu, părinţilor şi fraţilor, sunt venit aici de la vârsta de 18 ani. Mi-am petrecut viaţa mai mult în pustie, la chiliuţa mea. Odată, pe când ascultam o predică, părintele respectiv spunea că dacă citim acatistul Bunevestiri a Maicii Domnului de douăsprezece ori, ni se va îndeplini orice dorinţă care ne este de folos. Auzind acestea, m-am minunat şi am început să le spun şi oamenilor să citească acest acatist, dar de 40 de ori.

Trece o perioadă de timp, şi, pe când mă aflam la Tesalonic, vine o femeie la mine şi spune că a făcut precum i-am spus, citind acatistul, şi s-a vindecat de cancer; altcuiva i s-a rezolvat rapid o problemă.

Auzind acestea, am rămas pe gânduri. Să vă spun drept: nu citisem niciodată acest acatist; mă ocupam mai mult cu rugăciunea inimii.

Şi alţii spun despre credinţa vlahilor

Traditia spune despre biserica Vlaherne, în care se încoronau împaratii bizanitini, că a fost ridicata de o comunitate de vlahi veniti de la nordul Dunarii.

Primele stiri despre vlahi le aflam dintr-un document din secolul VIII, pastrat la Manastirea Kutlumus din muntele Athos.

În secolul XI un decret al împaratului Alexios I Comnenul îi alunga pe vlahi din Muntele Athos pe motiv ca stricau rânduiala din sfintele manastiri. Daca însa cercetezi cauzele tulburarilor provocate de ei afli de fapt ca datorita relatiilor bune pe care le aveau cu monahii au fost goniti din Athos si unii calugari chiar i-au urmat “caci parintii de la Athos nu mai puteau uita binefacerile vlahilor : bucuriile si întâlnirile, laptele, brânzeturile si lâna, ospetele, schimburile de servicii si afacerile cu ei, adica între vlahi si monahi, apoi betiile diavolesti care au aparut pâna la urma. Intrase diavolul în inimile vlahilor deoarece aveau cu dânsii si femeile lor, îmbracate în straie barbatesti ca pastorii; pasteau turmele, slujeau manastirilor…faceau si pâine în paraclisele manastirilor si erau, sa zic asa, iobagii si slujitorii îndragiti ai monahilor”[8]. Cea mai grava acuzatie a fost însa aceea ca ,”Vlahii au ca pastori femeile lor.[9] Or era cunoscuta restrictia impusa femeilor de a nu intra în Sf. Munte. Asa ca cele 300 de familii de vlahi au fost gonite din Athos. Dar mai spune documentul ca “numarul vlahilor a putut fi cunoscut, dar al monahilor era cu neputinta de aflat si de spus, caci parea o multime fara sfârsit[10]“. Cum 300 de familii nu puteau hrani o multime fara sfârsit, vedem si motivul neîntelegerilor dintre monahi. Interesant este ca documentul descrie o relatie frateasca între monahi si mireni, relatie pe care o reîntâlnim în tot evul mediu românesc si chiar si astazi.

Aceasta situatie avea o baza oarecum legala deoarece din alt document, un decret al împaratului Alexios I Comnenul ( 1081-111 aflam ca Marea Lavra avea vlahi dependenti de manastire, dar care erau liberi în deplasarile lor, care nu plateau dari statului, ci dadeau manastirii pentru plata anuala a pasunatului[11].

În secolul XI vlahii aveau o episcopie separata, ceea ce denota numarul mare si importanta lor[12].

---

[10] Vlahi la Athos, Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, Bucureşti, 1982, p.52

[11] Un decret al împăratului Alexios I , Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, Bucureşti, 1982, p.29.

[12] Ştiri referitoare la organizarea bisericească a vlahilor balcanici, Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, 1982, p.25.

după Poveste despre vlahi de Emilia Corbu