Marea Lavră a Athosului

Manastirea Marea Lavra este cea dintai asezare chinoviala din Athos si prima din eparhia Sfantului Munte. Aceasta manastire athonita a fost intemeiata pe la anul 963 prin osardia pustnicului Atanasie din Trapezunda, si cu ajutoare banesti date de catre imparatii Bizantini, Nichifor Focas (963-959) si Ioan Tzimisca (Ioannis Tzimikes: 969-973). Ea este asezata la capatul peninsulei, aproape de tarm. Manastirea avea pe vremuri ca la 200 de calugari greci.

Manastirea Lavra a crescut practic prin grija Sfantului Atanasie Athonitul, a carui viata se impleteste inseparabil cu inceputurile manastirii. Se stie insa ca viata monahala curgea in Athos cu mult inaintea venirii placutului lui Dumnezeu Atanasie, dupa traditie chiar din vremea Sfantului imparat Constantin cel Mare, insa Sfantul Atanasie este cel care a statornicit viata de obste in acest loc binecuvantat de Dumnezeu si ocrotit de Maica Domnului.

Stim despre Sfantul Atanasie ca s-a nascut in Asia Mica, in cetatea Trapezunda, din parinti dreptcredinciosi, care i-au dat din botez numele de Avramie. Ramas orfan din copilarie, a fost crescut de o maica de la care a si deprins rugaciunea, postul si infranarea. Inca de mic, sfantul a vadit o inclinatie spre invatatura scrierii si gramaticii.

Dupa moartea maicii, ramanand pentru a doua oara orfan, tanarul Avramie a ajuns, prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, la Bizant. Aici a deprins filosofia si tot aici l-a intalnit pe viitorul imparat Nichifor Focas, cu care a ramas prieten pana la moarte.

Iubitor de liniste, Sfantul Atanasie s-a retras la Athos, iar imparatul Nichifor Focas a fost cel dintai ctitor al Lavrei, ridicand aici primele constructii, biserica si zidul de incinta si daruind manastirii particele din lemnul Sfintei Cruci, sfinte moaste si odoare de mare pret. Asta se intampla in secolul X, catre anul 960 dupa Hristos.

Treptele iubirii de vrăjmaşi după Sfântul Siluan Athonitul

Multe religii recomanda iubirea aproapelui; crestinismul singur cere iubirea vrajmasilor. In aceasta privinta Noul Testament este in ruptura cu Vechiul, care opunea violentelor suferite legea talionului: “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mana pentru mana, picior pentru picior, arsura pentru arsura, rana pentru rana, moarte pentru moarte” (Is 21, 24-25).

Hristos Insusi semnaleaza aceasta singularitate si ruptura atunci cand spune: “Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii asa cum v-am iubit si Eu pe voi. Din aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii” (In 13, 34-35), si mai mult inca atunci cand da aceasta invatatura intemeietoare, pe care trebuie sa o reproducem integral caci, din ea deriva intreaga invatatura patristica:

“Ati auzit ca s-a zis: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau, iar cui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt. … Ati auzit ca s-a zis: Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau. Eu insa va zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ca va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, pentru ca El face sa rasara soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti” (Mt 5, 38-39, 43-45)

“Si precum voiti sa va faca voua oamenii faceti-le si voi asemenea; caci daca iubiti pe cei ce va iubesc ce rasplata puteti avea? Fiindca si pacatosii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Pentru ca si pacatosi acelasi lucru il fac” (Lc 31-33). “Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si paganii acelasi lucru? Fiti dar voi desavarsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este” (Mt 5, 47-48).

In Vechiul Testament, legea talionului, inteleasa in sensul ei cel mai pozitiv, avea drept scop descurajarea nedreptatii si iudeii au stiut sa rupa cu ea pentru a raspunde exigentelor mai inalte prefigurandu-le pe cele ale lui Hristos. Luata “ad litteram”, ea parea insa sa aduca razbunarii chezasia legii divine si ducea cel mai adeseori la favorizarea inlantuirii violentelor ce se prelungeau indefinit.

Porunca lui Hristos de a intinde si celalalt obraz celui care te loveste vine sa rupa aceasta inlantuire. Hristos insa nu porunceste doar sa nu raspundem raului cu rau, ci si sa raspundem raului cu bine. Ucenicul lui Hristos se distinge numai de pacatosi, dar si de pagani, prin faptul ca nu se limiteaza la a iubi pe cei ce-l iubesc si ii fac bine, ci se straduieste sa-i iubeasca pe cei ce-l urasc si-l maltrateaza. El este chemat la desavarsire de Dumnezeu insusi, Care trateaza pe toti oamenii, buni sau rai, in mod egal.

Iubirea e o dispozitie launtrica ce nu poate fi descrisa intr-un mod adecvat. Ii putem insa preciza conditiile si manifestarile. In acest fel e posibil ca, urmand indicatiile Parintilor, sa definim diferitele trepte ale iubirii de vrajmasi, de la cele mai elementare pana la cele mai inalte.