Sfântul Siluan Athonitul: Despre smerenie

In zilele noastre, putini “stareti” (batrani imbunatatiti) mai cunosc iubirea Domnului pentru noi, putini cunosc lupta cu vrajmasii si stiu ca, pentru a-i birui, trebuie sa ai smerenia lui Hristos.

Domnul iubeste atat de mult pe om ca ii da darurile Sfantului Duh. Dar pana ce invata sa pastreze harul, sufletul trece prin multe furtuni.

In primul an dupa ce am primit darul Sfantului Duh, imi spuneam: “Domnul mi-a iertat pacatele. Harul da marturie de aceasta. De ce mai am nevoie?” Dar nu asa trebuie, sa gandim. Desi pacatele noastre ne sunt iertate, toata viata trebuie sa ne aducem aminte de ele si sa plangem ca sa pazim zdrobirea (inimii). Nu am facut asa si am pierdut cainta, ceea ce mi-a adus multa suferinta din partea demonilor. Eram nedume­rit, tulburat si-mi spuneam: “Sufletul meu cunoaste pe Domnul si iubirea lui. Cum se face, deci, ca-mi vin ganduri rele?” Dar Domnului i s-a facut mila de mine si m-a invatat El insusi cum trebuie sa ma smeresc: “Tine mintea ta in iad si nu dezna­dajdui!” Asa se biruiesc vrajmasii. Dar de indata ce las mintea mea sa iasa din loc, gandurile reie se intaresc din nou.

Lupta impotriva vrajmasului cu arma smereniei.

Cel ce, ca si mine, a pierdut harul, sa lupte cu curaj cu demonii. Cunoaste ca greseala e in tine insuti; ai cazut in mandrie si slava desarta, dar Domnul te face sa cunosti ce e viata in Duhul Sfant si ce e lupta cu demonii. Astfel, sufletul invata prin experienta ravagiile cauzate de mandrie si fuge de laudele oamenilor si gandurile de ingamfare. Atunci doar incepe sa se vindece si sa stie sa pastreze harul. Cum putem intelege daca sufletul e sanatos sau bolnav? Sufletul bolnav e plin de mandrie, dar sufletul sanatos iubeste smerenia, invatata de Duhul Sfant si, daca nu cunoaste inca aceasta smerenie, se socoteste pe sine mai rau decat toti oamenii.

Chiar daca Domnul l-ar inalta in toate zilele pana la Ceruri si i-ar arata toata Slava cereasca in care locuieste, dragostea Serafimilor, Heruvimilor si a tuturor Sfintilor chiar si atunci sufletul smerit, invatat de experienta, va spune: “Tu, Doamne, imi arati Slava Ta, pentru ca iubesti zidirea Ta; da-mi, insa, mai degraba lacrimi si puterea de a-Ti multumi. A Ta este Slava cerurilor, al meu insa este sa plang pentru pacatele mele”. Altfel nu va pastra harul Duhului Sfant pe care Domnul il da cu marinimie din singura milostivirea Sa.

Domnul a aratat mare mila fata de ruine si mi-a dat sa inteleg ca trebuie sa-mi plang toata viata pacatele mele. Aceasta este calea Domnului. Si acum scriu din mila pentru toti oamenii care ca si mine, sunt mandri si din aceasta pricina sufera. Scriu ca sa invete smerenia si sa - si gaseasca odihna in Dumnezeu.

Unii zic ca asa a fost mai demult, dar ca acum toate acestea s-au invechit (perimat) insa, nimic nu trece niciodata cand este vorba de Domnul: numai noi ne schimbam, devenim rai si astfel pierdem harul. Dar celui ce cere Domnul ii da toate (Matei 7,7-8), nu pentru ca suntem vrednici ci pentru ca El este milostiv si ne iubeste.

Scriu aceasta pentru ca sufletul meu cunoaste pe Domnul.

Mare lucru bun este a invata smerenia lui Hristos, Ea face viata mai usoara si fericita si totul devine dulce inimii. Numai celor smeriti li se descopera Domnul prin Duhul Sfant, dar daca nu ne smerim nu vom putea vedea pe Dumnezeu. Smerenia e lumina in care putem vedea Lumina Dumnezeu, cum canta Biserica: “Intru lumina Ta vom vedea Lumina”.

Domnul m-a invatat sa tin mintea in iad si sa nu deznadajduiesc si asa sufletul meu invata smerenia. Nu este inca adevarata smerenie, dar aceasta nu poate fi talcuita in Cuvant. Cand sufletul se apropie de Domnul este infricosat. Dar cand vede pe Domnul se bucura negrait de frumusetea Slavei Sale, iar Iubirea lui Dumnezeu si dulceata Duhului Sfant il fac sa uite cu desavarsire pamantul. Acesta este Raiul Dom­nului: Toti oamenii vor ramane in iubire si prin smerenia lor asemenea lui Hristos toti vor fi fericiti sai vada pe ceilalti mai presus decat ei insisi. Smerenia lui Hristos locuieste in cei mai mici: ei sunt fericiti sa fie cei mai mici. E ceea ce mi-a descoperit Domnul.