Părintele Efrem Katunakiotul: Despre ascultarea de duhovnic

„Ascultarea de duhovnic este viata vesnica, scara cereasca, suire grabnica, bogatie de cununi, lucru ingeresc, lupta nepatimirii, suire si calatorie la cer. Ascultarea implineste toate poruncile, pe toate le indreapta, pe toate le face si le zideste, iar pe suflet, in chip nevazut si nestiut, cu mare grija il imbogateste si il asaza in vistierie necontenit, ridicandu-l spre Dumnezeu ca sa stea inainte incununat si infrumusetat in taina”.

Sfantul Grigorie Sinaitul

Parintele Efrem Katunakiotul este astazi unul din cei mai apreciati duhovnici aghioriti. In varsta de aproape 80 de ani, a fost unul dintre ucenicii binecunoscutului gheron Iosif Isihastul. Daca ceilalti ucenici ai Cuviosului Iosif au preluat conducerea a cate unei manastiri aghiorite, parintele Efrem a preferat isihia, ramanand retras in pustia Katounakiei unde vietuieste cu trei ucenici. Redam mai jos, in traducere, cateva din sfaturile sale adresate monahilor simonopetriti, despre ascultare.

---

Ascultarea fata de duhovnic le va aduce pe toate. Ascultarea va aduce harul. Cea mai mica neascultare alunga harul. Duhovnicul este, oarecum, in locul lui Dumnezeu. Orice spune duhovnicul e ca din gura lui Dumnezeu. Sa-l ai pe duhovnic ca pe chipul lui Dumnezeu. Toate patimile, putin cate putin, se vindeca prin ascultare. Nu mantuie nici preotia, nici postul, nici asceza, ci doar ascultarea de duhovnic.

Ascultarea face minuni: ascultarea va aduce toate harismele. Prin ascultare Hristos da rugaciunea. Nu ne mantuie rugaciunea; ci ascultarea de duhovnic ne mantuie.

Un demonizat a intrat la ascultare la doi batrani si prin ascultarea lui s-a vindecat. Mi-a povestit el insusi cum vedea demonul inaintea lui si cand zicea o data rugaciunea lui Iisus demonul se tulbura. Cand zicea rugaciunea a doua oara, demonul incepea sa tremure. A treia oara cand zicea rugaciunea, demonul disparea. Faci ascultare? Ai harul lui Dumnezeu, esti pentru rai. Sa stiti ca diavolul nu se teme de noi, nici macar nu ne ia in seama. El fuge de noi cand vede Harul lui Dumnezeu pe care il avem datorita ascultarii de duhovnic.

Cel care face ascultare nu se teme – oarecum – de Dumnezeu. Nu faci ascultare? Fa ce vrei: rugaciune, post, asceza, etc. – nu mantuiesc. Numai ascultarea mantuieste. Cel care face ascultare se aseamana cu Hristos, Care S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte pe Cruce.

Duhovnicul poate sa cada. Cel care face ascultare nu cade niciodata. Duhovnicul va da socoteala inaintea lui Dumnezeu pentru dansul, dar cel care face ascultare nu.

Prin duhovnic vorbeste Hristos. Se poate oare sa cada cineva cata vreme se aseamana in ascultare cu Hristos? Chiar daca porunca duhovnicului e ratacita, Dumnezeu, pentru ascultare, o va intoarce in folos sufletesc. Pe duhovnicul tau, asadar, sa-l vezi ca pe Hristos. Sa nu-l intristezi. L-ai intristat pe duhovnic, L-ai intristat pe Dumnezeu. Eu am experienta personala a neascultarii si a constrangerii duhovnicului meu, Nichifor. L-am constrans zicandu-i: „Daca nu facem aceasta… plec.” Parintele Nichifor a fost nevoit sa accepte. Cand m-am intors la chilia noastrã, parintele mi-a spus: De ce, mai copile, m-ai silit sa facem lucrul asta? Dupa ce mor eu, vei putea sa faci ce vrei”.

Sfânta Mănăstire Xenofont

Sfânta Mănăstire Filoteu

Sfânta Mănăstire Esfigmenu

Sfânta Mănăstire Simonos Petra

Suspinul unui Părinte din Sfântul Munte Athos

Sfântul Siluan Athonitul: Despre smerenie

In zilele noastre, putini “stareti” (batrani imbunatatiti) mai cunosc iubirea Domnului pentru noi, putini cunosc lupta cu vrajmasii si stiu ca, pentru a-i birui, trebuie sa ai smerenia lui Hristos.

Domnul iubeste atat de mult pe om ca ii da darurile Sfantului Duh. Dar pana ce invata sa pastreze harul, sufletul trece prin multe furtuni.

In primul an dupa ce am primit darul Sfantului Duh, imi spuneam: “Domnul mi-a iertat pacatele. Harul da marturie de aceasta. De ce mai am nevoie?” Dar nu asa trebuie, sa gandim. Desi pacatele noastre ne sunt iertate, toata viata trebuie sa ne aducem aminte de ele si sa plangem ca sa pazim zdrobirea (inimii). Nu am facut asa si am pierdut cainta, ceea ce mi-a adus multa suferinta din partea demonilor. Eram nedume­rit, tulburat si-mi spuneam: “Sufletul meu cunoaste pe Domnul si iubirea lui. Cum se face, deci, ca-mi vin ganduri rele?” Dar Domnului i s-a facut mila de mine si m-a invatat El insusi cum trebuie sa ma smeresc: “Tine mintea ta in iad si nu dezna­dajdui!” Asa se biruiesc vrajmasii. Dar de indata ce las mintea mea sa iasa din loc, gandurile reie se intaresc din nou.

Lupta impotriva vrajmasului cu arma smereniei.

Cel ce, ca si mine, a pierdut harul, sa lupte cu curaj cu demonii. Cunoaste ca greseala e in tine insuti; ai cazut in mandrie si slava desarta, dar Domnul te face sa cunosti ce e viata in Duhul Sfant si ce e lupta cu demonii. Astfel, sufletul invata prin experienta ravagiile cauzate de mandrie si fuge de laudele oamenilor si gandurile de ingamfare. Atunci doar incepe sa se vindece si sa stie sa pastreze harul. Cum putem intelege daca sufletul e sanatos sau bolnav? Sufletul bolnav e plin de mandrie, dar sufletul sanatos iubeste smerenia, invatata de Duhul Sfant si, daca nu cunoaste inca aceasta smerenie, se socoteste pe sine mai rau decat toti oamenii.

Chiar daca Domnul l-ar inalta in toate zilele pana la Ceruri si i-ar arata toata Slava cereasca in care locuieste, dragostea Serafimilor, Heruvimilor si a tuturor Sfintilor chiar si atunci sufletul smerit, invatat de experienta, va spune: “Tu, Doamne, imi arati Slava Ta, pentru ca iubesti zidirea Ta; da-mi, insa, mai degraba lacrimi si puterea de a-Ti multumi. A Ta este Slava cerurilor, al meu insa este sa plang pentru pacatele mele”. Altfel nu va pastra harul Duhului Sfant pe care Domnul il da cu marinimie din singura milostivirea Sa.

Domnul a aratat mare mila fata de ruine si mi-a dat sa inteleg ca trebuie sa-mi plang toata viata pacatele mele. Aceasta este calea Domnului. Si acum scriu din mila pentru toti oamenii care ca si mine, sunt mandri si din aceasta pricina sufera. Scriu ca sa invete smerenia si sa - si gaseasca odihna in Dumnezeu.

Unii zic ca asa a fost mai demult, dar ca acum toate acestea s-au invechit (perimat) insa, nimic nu trece niciodata cand este vorba de Domnul: numai noi ne schimbam, devenim rai si astfel pierdem harul. Dar celui ce cere Domnul ii da toate (Matei 7,7-8), nu pentru ca suntem vrednici ci pentru ca El este milostiv si ne iubeste.

Scriu aceasta pentru ca sufletul meu cunoaste pe Domnul.

Mare lucru bun este a invata smerenia lui Hristos, Ea face viata mai usoara si fericita si totul devine dulce inimii. Numai celor smeriti li se descopera Domnul prin Duhul Sfant, dar daca nu ne smerim nu vom putea vedea pe Dumnezeu. Smerenia e lumina in care putem vedea Lumina Dumnezeu, cum canta Biserica: “Intru lumina Ta vom vedea Lumina”.

Domnul m-a invatat sa tin mintea in iad si sa nu deznadajduiesc si asa sufletul meu invata smerenia. Nu este inca adevarata smerenie, dar aceasta nu poate fi talcuita in Cuvant. Cand sufletul se apropie de Domnul este infricosat. Dar cand vede pe Domnul se bucura negrait de frumusetea Slavei Sale, iar Iubirea lui Dumnezeu si dulceata Duhului Sfant il fac sa uite cu desavarsire pamantul. Acesta este Raiul Dom­nului: Toti oamenii vor ramane in iubire si prin smerenia lor asemenea lui Hristos toti vor fi fericiti sai vada pe ceilalti mai presus decat ei insisi. Smerenia lui Hristos locuieste in cei mai mici: ei sunt fericiti sa fie cei mai mici. E ceea ce mi-a descoperit Domnul.

Sfântul Siluan de la Athos: Note pe marginea unui caiet de grădinărie

1. Un suflet blând si smerit este mai frumos decât aceste flori, tot astfel si mireasma lui este mai buna si mai frumoasa. Domnul a creat aceste flori, dar El iubeste mai ales omul si îi da Duhul Sfânt care este mai blând decât lumea întreaga si este placut sufletului.

2. Domnul a facut florile acestea pentru om, pentru ca tot sufletul sa slaveasca pe Creator prin zidirea sa si sa-L iubeasca. Domnul nu trebuie uitat nici o clipa din zi sau din noapte, pentru ca El ne iubeste. Sa-L iubim atunci si noi din toate puterile noastre si sa cerem îndurarea si puterea de a împlini poruncile sale.

3. Eu iubesc florile, dar tu, tu iubesti pe Domnul si pe dusmanii tai care te ranesc? Daca tu îi iubesti pe acestia, atunci ai un suflet bun.

4. Sfintii iubeau sa verse lacrimi în fata Domnului, pentru ca sufletele lor erau fericite; dar se mâhneau din cauza noastra, pentru ca traim rau.

5. Este bine atunci când sufletul este obisnuit sa se roage si sa verse lacrimi pentru lumea întreaga. Cred si stiu ca exista multi calugari care plâng pentru lume. Maica Domnului îi iubeste pe monahii ascultatori care se marturisesc des si nu strâng în inima gândurile rele. Maica Domnului se întristeaza mult când cineva duce o viata dezordonata si necurata; Duhul Sfânt nu va locui într-un suflet ca acesta. Un astfel de suflet este irascibil si în suferinta.

6. Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt, si nu prin inteligenta. […] Monahii cunosc cum îl iubesc ei pe Domnul si cunosc si cum Domnul îi iubeste pe ei. “Iubesc pe cei ce ma iubesc,” spune Domnul. “Îi voi slavi pe cei ce ma slavesc”. Bine este când suntem cu Dumnezeu; sufletul îsi gaseste atunci odihna în Dumnezeu. A face poruncile Domnului este un gest de dragoste catre Dumnezeu. Cel mândru nu poate iubi pe Dumnezeu. Cel caruia îi place sa manânce mult nu poate iubi pe Dumnezeu asa cum trebuie. Pentru a iubi pe Dumnezeu, trebuie sa renuntam la tot ce este pe pamânt, sa nu fim legati de nimic ci sa ne gândim fara încetare la Dumnezeu, la dragostea Lui si la blândetea Duhului Sfânt.

7. Prin ascultare dobândim umilinta; postul si rugaciunea ne dau uneori gânduri impure care ne fac sa postim si sa ne rugam cu mândrie. Daca un ucenic se obisnuieste cu gândul : “Domnul îl ghideaza pe Batrânul (duhovnicul) meu”, atunci se va mântui cu usurinta. Pentru cel care asculta, totul este virtute, ca de exemplu rugaciunea inimii care este data pentru ascultare, sau umilinta si lacrimile. Un astfel de ucenic iubeste pe Domnul si se fereste sa-L raneasca printr-un pacat; pentru ca Domnul cel milostiv îi da gânduri sfinte si umile, el iubeste toata lumea si varsa pentru lume rugaciuni cu lacrimi : astfel harul îndruma sufletul prin ascultare.

8. Trebuie sa gândim : Domnul m-a adus în acest loc si la acest Batrân : Domnul sa ne mântuiasca. Dusmanul ne aduce multe ispite, dar cel care marturiseste toate gândurile sale, acela se va mântui, doarece Duhul Sfânt este dat Parintelui duhovnic pentru ca noi sa ne mântuim.

9. Domnul se descopera inimilor simple si ascultatoare. Regele David era fratele cel mai mic si pastor la oi iar Domnul îl iubea pentru blândetea sa. Cei blânzi sunt întotdeauna ascultatori. El a scris pentru noi Psaltirea prin Duhul Sfânt Care locuia în el. Profetul Moise era si el pastor la oi, în slujba cumnatului sau: aceasta este ascultarea. Maica Domnului era de asemenea ascultatoare, tot astfel si sfintii Apostoli. Este calea pe care Domnul însusi ne-a aratat-o. Noi suntem datori sa o urmam si astfel vom primi pe pamânt darurile Duhului Sfânt.

10. Cei neascultatori sunt tulburati de gândurile rele, deoarece în felul acesta Domnul ne învata sa fim ascultatori si astfel sa vedem milostivirea Lui înca din viata aceasta. Mintea noastra va fi atunci mereu în Domnul si sufletul nostru va ramâne smerit.

11. Când traiam în lume oamenii ma laudau si atunci gândeam despre mine însumi ca eram bun. Dar când am venit la mânastire am întâlnit oameni cu adevarat buni - eu nu valorez nici cât degetul lor mic sau cât ciorapii lor. Iata cum ne putem însela si apoi cadea în mândrie si ne pierde. Oamenii cu adevarat buni stralucesc de bunatate si de bucurie, iar eu nu sunt asemenea lor.

12. Când traim dupa voia noastra proprie ne chinuim pe noi însine. Cel care traieste dupa voia lui Dumnezeu este bun, are pace si este vesel. O Adame, spune-mi, cum sa scapam de suferintele pamântului? Nu este mângâiere pe pamânt, numai tristetea care ne macina sufletele.

13. Lasa-te în voia Domnului si suferinta ta va scadea si va fi mai usoara, pentru ca sufletul tau va fi la Dumnezeu si va gasi atunci pacea, pentru ca Domnul iubeste sufletul care se lasa în voia lui Dumnezeu si în mâna sfintilor Parinti.

14. Un suflet închis care nu se deschide parintelui spiritual cade în înselaciune. Acesta va vrea sa dobândeasca tot ceea ce este înalt, dar Sfântul Serafim spune ca aceasta este o dorinta diavoleasca. Noi trebuie sa alungam patimile din suflet si din trup si sa scapam de înselaciune. Domnul se descopera celor fara de rautate, nu numai sfintilor, ci si pacatosilor. Iata cum ne iubeste Domnul.

15. Viata noastra este o lupta. Daca cazi în înselaciune, mergi repede la Duhovnicul tau si spune-i tot, pentru ca parintele sa-si puna epitrahilul pe capul tau. Crede atunci ca te-ai vindecat si ca demonul pe care l-ai primit prin greseala ta s-a îndepartat. Daca însa nu te pocaiesti, nu te vei îndrepta pâna la mormânt. Duhurile rele intra si ies din trupul nostru. Când omul se mânie, demonul intra în el, dar când se umileste demonul iese din el.

16. Daca te asezi la rugaciune si diavolul se ridica împotriva ta si nu te lasa sa te închini, atunci umileste-te si zi: nu este un om mai rau decât mine pe pamânt, si demonul va disparea îndata. Ei se tem îndeosebi de umilinta si de cainta si se tem de o marturisire curata. Nu te descuraja daca auzi diavolii vorbind înauntrul tau: ei sunt în corpul tau si nu în suflet. Umileste-te atunci, iubeste postul si nu bea vodka si nici vin. Daca nu l-ai scultat pe staretul sau pe parintele tau duhovnicesc, atunci este un diavol în tine, si tot asa dupa fiecare pacat.

17. Cel ce se marturiseste fara a avea inima curata [fara sa fie sincer ? n.t.] si face voia sa proprie, atunci chiar daca se apropie de Sfintele Taine, demonii ramân în trupul lui si îi întuneca mintea. Daca vrei ca demonii sa piara din sufletul tau, atunci umileste-te, fii acultator, iubeste sa faci întocmai lucrurile care ti se cer si marturiseste-te cu inima curata. Parintele duhovnic poarta epitrahilul în Duhul Sfânt si este asemenea Domnului nostru Iisus Hristos si straluceste în lumina Duhului Sfânt. Si iata ca, atunci când parintele duhovnic ne vorbeste, Duhul sfânt îndeparteaza pacatul prin cuvintele sale. Si parintele Duhovnic si preotii au Duhul Sfânt. Unul dintre batrâni vedea pe parintele sau Duhovnic în icoana lui Hristos: iata cât ne iubeste Domnul!

18. Domnul iubeste sufletul curajos care-si pune toata nadejdea în Dumnezeu. Noi trebuie sa-l imitam pe Adam în pocainta si rabdarea sa. Trebuie sa-i iubim si sa-i cinstim pe sfintii Preoti. Din cauza mândriei noastre si pentru ca nu ne iubim unii pe altii, noi nu vedem în ce har al Duhului Sfânt se gasesc Preotii.

19. Sufletul care se întoarce la Domnul primeste în schimbul pocaintei sale harul Sfântului Duh. Sufletul iubeste atunci pe Domnul si nu poate sa se dezlipeasca din aceasta iubire. Domnul vrea ca noi sa-L iubim si noi ne smerim din dragoste pentru El. Domnul vrea ca noi sa-i cerem cu simplitate asa cum cer copiii mamei lor. Daca însa suntem mândri, sa cerem Domnului un duh umilit si Domnului va da celui smerit sa vada cursele vrajmasului. Domnul ne iubeste mult si ne da sa cunoastem ce se întâmpla în ceruri si cum traiesc acolo batrânii nostrii care au placut lui Dumnezeu prin smerenia si dragostea lor. Domnul a dat raiul sfintilor celor smeriti.

20. Împaratia lui Dumnezeu este în noi. Trebuie sa vedem daca pacatul nu vietuieste întru noi. Atunci când parintele duhovnic spune un cuvânt, pacatul din suflet este ars si sufletul simte libertatea si pacea. Si daca sufletul se pocaieste, atunci Domnul îi da sa cunoasca bucuria si veselia întru Dumnezeu. Atunci împaratia lui Dumnezeu este în noi.

21. Sufletul trebuie sa se smereasca adânc, în fiecare clipa, pâna ce ajunge sa se smereasca chiar si în timpul somnului. Sfintilor le placea sa se smereasca si sa plânga si de aceea Domnul îi iubea si le dadea sa-L cunoasca. Dragostea lui Dumnezeu este cunoscuta prin Duhul Sfânt care traieste în Biserica noastra ortodoxa.

22. Daca am fi smeriti, Domnul ne-ar arata raiul în fiecare zi. Dar pentru ca nu suntem smeriti, noi trebuie sa luptam si sa ducem un razboi cu noi însine: daca te vei învinge, Domnul îti va da Ajutorul Sau Sfânt în schimbul smereniei si ostenelii tale.

Din învăţăturile Sfântului Siluan

de Arhimandrit Sofronie

I. Despre cunoaşterea voii lui Dumnezeu

Sfântul Siluan spunea: “Este bine ca întotdeauna şi în toate să căutăm călăuzire de la Dumnezeu, ce şi cum trebuie să facem sau să grăim.” Cu alte cuvinte, în fiecare situaţie în parte datori suntem să căutăm a cunoaşte voia lui Dumnezeu şi căile spre a o împlini. Căutarea voii lui Dumnezeu este cea mai importantă lucrare a vieţii noastre, căci cel care ajunge să se afle pe calea ei este prins în viaţa dumnezeiască, cea veşnică. La cunoaşterea voii lui Dumnezeu se poate ajunge pe mai multe căi. Una din ele este cuvântul lui Dumnezeu, poruncile lui Hristos. Însă, în poruncile Evangheliei, în ciuda înaltei lor desăvârşiri- sau, mai bine zis, în virtutea desăvârşirii lor- voia lui Dumnezeu se exprimă în sensul ei general şi ultim, iar omul, întâlnind în viaţa sa de zi cu zi o nesfârşită varietate de situaţii, adesea nu ştie ce să facă pentru ca lumea sa să se integreze cursului voii lui Dumnezeu. Pentru ca fapta sa să aibă un sfârşit bun, nu este destul să cunoaştem doar expresia generală a voii lui Dumnezeu în, de pildă, porunca de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din toată mintea, din toată puterea sa şi pe aproapele ca pe sine însuşi; mai trebuie încă şi luminare de la Dumnezeunîn ce priveşte mijloacele împlinirii acestor porunci în realitatea zilnică a vieţii; mai mult pentru aceasta avem neapărată nevoie de puterea cea de Sus.

Cel ce a dobândit în inima sa dragostea lui Dumnezeu, mişcat de această dragoste, săvârşeşte faptele sale din porniri care aproximează voia lui Dumnezeu; este, însă, vorba doar de o aproximare şi nu de desăvâr-şire. Faptul de a nu putea ajunge la plinirea desăvârşirii duce la nevoia absolută pentru toţi a unei neântrerupte comuni-cări cu Dumnezeu prin rugăciune pentru călăuzire şi ajutor. Omul nu ajunge nu numai la desăvârşirea dragostei, dar nici la desăvârşirea cunoaşterii. O faptă ce izvorăşte, cum s-ar părea, din cea mai bună pornire, adesea poate avea consecinţe nedorite, ba chiar rele. Iar aceasta pentru că mijloacele sau chipul înfăptuirii erau rele sau pur şi simplu greşite în situaţia dată. Adesea auzim pe câte cineva îndreptăţindu-se cu buna intenţie avută, dar aceasta nu este destul. Viaţa omenească este plină de astfel de greşeli. Iată pentru ce cel care iubeşte pe Dumnezeu todeauna caută îndrumare de Sus ciulind necontenit urechea sa lăuntrică spre a auzi glasul lui Dumnezeu.

În practică aceasta se săvârşeşte precum urmează: tot creştinul, dar îndeosebi episcopul sau preotul, care se află nevoit să ia într-o anumită situaţie o hotărâre în armonie cu voia lui Dumnezeu, trebuie să lepede lăuntric toate cunoştiinţele sale, toate ideile preconcepute, dorinţele şi planurile saleşi o dată liber de tot ce este “al său “ să se roage lui Dumnezeu, cu atenţie în lăuntrul inimii; iar primul gând ce naşte în suflet după o asemenea rugăciune se primeşte ca o îndrumare de Sus. O asemenea căutare spre a cunoaşte voia lui Dumnezeu printr-o nemijlocită comunicare cu Dumnezeu în rugăciune, mai cu seamă în vreme de nevoie sau de necaz, face ca omul, precum zicea sfântul Sfântul Silvan “să audă în sufletul lui răspunsul lui Dumnezeu şi să se înveţe să se înţeleagă călăuzirea cea de la Dumnezeu…aşa noi toţi avem nevoie să ne învăţăm să recunoaştem voia lui Dumnezeu; iar de nu ne vom învăţa, nu vom cunoaşte niciodată această cale.”

Acestei faceri, în forma ei mai desăvârşită, îi premerge obişnuinţa cu rugăciunea neîncetată, avândt necontenit atenţia în inimă. Însă spre a fi sigur că aude glasul lui Dumnezeu înlăuntrul său,omul trebuie să se lepede devoia sa şi să fie gata de orice jertfă,asemenea lui Araam, ba chiar, după poruncaApostolului Pavel, asemenea lui Hristos Însuşi, Care “S-au făcut ascultător tatălui până la moarte” (Fil.2,8). Cel carea pornit pe aceastăn cale va reuşi numai dacă din experianţă a cunoscut cum lucrează harul Sfântului Duh în om, şi dacă în inima sa s.a înrădăcinat a anume mânioasă lepădare desine,adică o lepădarte hotărâtă a voii sale “individuale”, meschine, pentru a dobândi şi a săvârşi sfânta voie a lui Dumnezeu.Unuia ca acesta i se va dezvălui adevăratul înţeles al întrebării pe care Sfânul Sibean a pus.o părintelui Stratornic: “Cum grăiesc cei desăvârşiţi?”; lui, cuvintele sfinţilor părinţi: “plăcut-au Duhului Sfânt şi nouă” (Fap.15,2 îi vor fi familiare; el vaînţelege mai desluşit acele cuvinte din Sfânta Scriptură, din Vechiul precum şi din Noul Testament, undeeste vorba dreo asemenea nemijlocită convorbire a sufletului cu Dumnezeu; şi se va apropia de adevărata înţelegere a felului în care vorbeau Apostolii şi Prooroci.

Marea Lavră a Athosului

Manastirea Marea Lavra este cea dintai asezare chinoviala din Athos si prima din eparhia Sfantului Munte. Aceasta manastire athonita a fost intemeiata pe la anul 963 prin osardia pustnicului Atanasie din Trapezunda, si cu ajutoare banesti date de catre imparatii Bizantini, Nichifor Focas (963-959) si Ioan Tzimisca (Ioannis Tzimikes: 969-973). Ea este asezata la capatul peninsulei, aproape de tarm. Manastirea avea pe vremuri ca la 200 de calugari greci.

Manastirea Lavra a crescut practic prin grija Sfantului Atanasie Athonitul, a carui viata se impleteste inseparabil cu inceputurile manastirii. Se stie insa ca viata monahala curgea in Athos cu mult inaintea venirii placutului lui Dumnezeu Atanasie, dupa traditie chiar din vremea Sfantului imparat Constantin cel Mare, insa Sfantul Atanasie este cel care a statornicit viata de obste in acest loc binecuvantat de Dumnezeu si ocrotit de Maica Domnului.

Stim despre Sfantul Atanasie ca s-a nascut in Asia Mica, in cetatea Trapezunda, din parinti dreptcredinciosi, care i-au dat din botez numele de Avramie. Ramas orfan din copilarie, a fost crescut de o maica de la care a si deprins rugaciunea, postul si infranarea. Inca de mic, sfantul a vadit o inclinatie spre invatatura scrierii si gramaticii.

Dupa moartea maicii, ramanand pentru a doua oara orfan, tanarul Avramie a ajuns, prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, la Bizant. Aici a deprins filosofia si tot aici l-a intalnit pe viitorul imparat Nichifor Focas, cu care a ramas prieten pana la moarte.

Iubitor de liniste, Sfantul Atanasie s-a retras la Athos, iar imparatul Nichifor Focas a fost cel dintai ctitor al Lavrei, ridicand aici primele constructii, biserica si zidul de incinta si daruind manastirii particele din lemnul Sfintei Cruci, sfinte moaste si odoare de mare pret. Asta se intampla in secolul X, catre anul 960 dupa Hristos.

Treptele iubirii de vrăjmaşi după Sfântul Siluan Athonitul

Multe religii recomanda iubirea aproapelui; crestinismul singur cere iubirea vrajmasilor. In aceasta privinta Noul Testament este in ruptura cu Vechiul, care opunea violentelor suferite legea talionului: “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mana pentru mana, picior pentru picior, arsura pentru arsura, rana pentru rana, moarte pentru moarte” (Is 21, 24-25).

Hristos Insusi semnaleaza aceasta singularitate si ruptura atunci cand spune: “Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii asa cum v-am iubit si Eu pe voi. Din aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii” (In 13, 34-35), si mai mult inca atunci cand da aceasta invatatura intemeietoare, pe care trebuie sa o reproducem integral caci, din ea deriva intreaga invatatura patristica:

“Ati auzit ca s-a zis: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau, iar cui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt. … Ati auzit ca s-a zis: Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau. Eu insa va zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ca va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, pentru ca El face sa rasara soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti” (Mt 5, 38-39, 43-45)

“Si precum voiti sa va faca voua oamenii faceti-le si voi asemenea; caci daca iubiti pe cei ce va iubesc ce rasplata puteti avea? Fiindca si pacatosii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Pentru ca si pacatosi acelasi lucru il fac” (Lc 31-33). “Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si paganii acelasi lucru? Fiti dar voi desavarsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este” (Mt 5, 47-48).

In Vechiul Testament, legea talionului, inteleasa in sensul ei cel mai pozitiv, avea drept scop descurajarea nedreptatii si iudeii au stiut sa rupa cu ea pentru a raspunde exigentelor mai inalte prefigurandu-le pe cele ale lui Hristos. Luata “ad litteram”, ea parea insa sa aduca razbunarii chezasia legii divine si ducea cel mai adeseori la favorizarea inlantuirii violentelor ce se prelungeau indefinit.

Porunca lui Hristos de a intinde si celalalt obraz celui care te loveste vine sa rupa aceasta inlantuire. Hristos insa nu porunceste doar sa nu raspundem raului cu rau, ci si sa raspundem raului cu bine. Ucenicul lui Hristos se distinge numai de pacatosi, dar si de pagani, prin faptul ca nu se limiteaza la a iubi pe cei ce-l iubesc si ii fac bine, ci se straduieste sa-i iubeasca pe cei ce-l urasc si-l maltrateaza. El este chemat la desavarsire de Dumnezeu insusi, Care trateaza pe toti oamenii, buni sau rai, in mod egal.

Iubirea e o dispozitie launtrica ce nu poate fi descrisa intr-un mod adecvat. Ii putem insa preciza conditiile si manifestarile. In acest fel e posibil ca, urmand indicatiile Parintilor, sa definim diferitele trepte ale iubirii de vrajmasi, de la cele mai elementare pana la cele mai inalte.

Am fost cuprins de iubire pentru toată zidirea lui Dumnezeu

Tu vezi, Doamne, chinul şi lacrimile mele …

• Mărturisirea Sfântului Siluan, în Mânăstirea ”Sfântul Pantelimon”, Muntele Athos, Grecia •

Inima mea tânjeşte după Domnul şi-l caut cu lacrimi. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit, Tu, mai întâi. Tu mi-ai dat să trăiesc dulceaţa Sfântului Tău Duh şi sufletul meu Te-a iubit. Tu vezi, Doamne, chinul şi lacrimile mele… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi tânjesc după Tine până la lacrimi.

Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi-L caută cu lacrimi. Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi durerea mea. Dar cu smerenie rog îndurarea Ta: revarsă asupra păcătosului ce sunt, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui îndeamnă mintea mea să caute din nou milostivirea Ta. Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale ca să nu pierd din nou harul Tău, şi să nu mă tângui ca Adam care plângea după Dumnezeu şi Raiul cel pierdut.

• În primul an al vieţii mele în mânăstire, sufletul meu a cunoscut pe Domnul prin Sfântul Duh. Mare este iubirea cu care ne iubeşte pe noi Domnul. Ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care Domnul mi l-a dat prin milostivirea Sa. Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte, şi scriu adevărul din dragoste de oameni. Duhul lui Hristos pe Care mi l-a dat Domnul vrea mântuirea tuturor, doreşte ca toţi să cunoască pe Dumnezeu. Domnul a dat tâlharului Raiul : la fel îl va da oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios; dar l-am rugat pe Dumnezeu să mi le ierte şi El mi-a dat nu numai iertarea dar încă şi Duhul Lui. Şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu. Vezi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi ? Şi cine ar putea tâlcui milostivirea Sa ? Fraţii mei, în genunchi vă rog : credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt e Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în sufletul meu. Duhul Sfânt este Iubire şi această Iubire se revarsă în sufletele tuturor sfinţilor care sunt în cer, şi acelaşi Duh Sfânt este viu pe pământ în sufletele celor ce iubesc pe Dumnezeu. Domnul este milostiv; sufletul meu ştie aceasta, dar nu o poate tâlcui în cuvinte. El este nesfârşit de blând şi smerit, şi atunci când Îl vede, sufletul se preface în întregime în iubire de Dumnezeu şi aproapele, devine el însuşi blând şi smerit. Dar dacă omul pierde harul, atunci va plânge ca Adam când a fost izgonit din rai. El hohotea şi întreaga pustie auzea gemetele lui; lacrimile lui erau pline de amara întristare şi a plâns ani mulţi.

• Tot aşa şi sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu şi l-a pierdut, însetează după Dumnezeu şi spune : “Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi Îl caut cu lacrimi”.

Doamne al milei caută cu milă la zidirea Ta şi arată-Te oamenilor prin Duhul Sfânt aşa cum Te descoperi slugilor Tale.

Doamne, toate popoarele sunt lucrul mâinilor tale. Întoarce-le de la ură şi rău spre pocăinţă, ca sa cunoască toate iubirea Ta.

Popoare ale pământului! Să chemăm pe Domnul şi rugăciunea noastră va fi auzită, căci Domnul se bucură de căinţa oamenilor; toate Puterile cereşti ne aşteaptă, ca şi noi să ne bucurăm de dulceaţa iubirii lui Dumnezeu…

O sută de ani de la canonizarea Cuviosului Antipa Athonitul

Ianuarie are o semnificaţie aparte pentru ortodocşii din zona Bacăului, întrucât pe lângă cele trei mari Praznice ale începutului de an, ei cinstesc, la 10 ianuarie, pe ocrotitorul lor, Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti, singurul călugăr athonit român trecut în rândul sfinţilor şi numărat printre cei din urmă cuvioşi părinţi ai Athonului.

Născut în anul 1816, în satul Calapodeşti, comuna Dealu Morii, viitorul ieroschimonah Antipa s-a ivit pe lume în urma rugăciunilor stăruitoare ale mamei sale, Ecaterina a lui Atanasie, care i-a dat numele de Alexandru. Însemnat cu dumnezeiască bunăvoinţă încă de la naştere şi luminat apoi până în ultima clipă de minunatul har al lui Dumnezeu, fiul diaconului Gheorghe al lui Constantin Luchian a avut o copilărie aparte, întrucât marile daruri duhovniceşti cu care a fost înzestrat au uimit adesea pe cei de-o vârstă cu el.

În simplitatea sa părea adesea cu totul nepriceput şi multă vreme nu a putut învăţa carte, încât dascălul său l-a povăţuit să abandoneze şcoala şi să-şi însuşească un meşteşug, dar singura lui dorinţă era aceea de a se „ţine de citirea dumnezeieştilor cărţi” până la moarte. Dispariţia prematură a tatălui l-a împins în cele din urmă spre o meserie, deprinzând meşteşugul legătoriei de cărţi şi preluând pe umerii săi fragezi greul grijilor gospodăreşti.

Deşi prin sârguinţa sa aducea deplină îndestulare, tânărul Alexandru nu găsea nici o mângâiere în lucrurile lumeşti şi tocmai de aceea se ruga lui Dumnezeu să-i arate calea pe care trebuie să meargă. La 20 de ani, minunata lumină avea să-i umple inima de nespusă bucurie, aşa încât, într-o noapte, fără să-şi anunţe intenţia, a părăsit casa văduvei sale mame şi s-a îndreptat spre Mănăstirea Neamţ, pentru a se închina icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi a intra în binecuvântata obşte.

În Muntele Athos, la chilia Buna Vestire de la Schitul Lacu

Părintele Cleopa povestea adeseori despre călătoria făcută în Muntele Athos către sfârşitul anilor ‘70. Era într-adevăr o vizită istorică pentru că atunci, în anii aceia, era aproape imposibil să obţii aprobările necesare. L-au însoţit pe cunoscutul avvă Patriarhul Daniel, pe atunci doctorand la Strasbourg, şi arhimandriţii Victorin, Ioanichie şi Bartolomeu. Vizita a durat mai mult de o lună. S-au oprit la marile mănăstiri, au călătorit pe jos, pe cărări ascunse printre arbuşti pitici, ţepoşi, neprietenoşi. Uneori călătoreau o zi întreagă ca să ajungă la altă mănăstire ori la o chilie cu sihaştri români. Cu farmecu-i neegalat, părintele Cleopa povestea şi de momentul ajungerii la Schitul Lacu. Trecuseră o zi întreagă prin încercările călătoriei şi erau osteniţi de greutatea drumului. Au ajuns pe înserat la chilia Buna Vestire de la Schitul Lacu.

Primitori ai pelerinilor care ajung în această „Tebaidă“ a Muntelui Athos

Vieţuia în acest loc ierodiaconul Neofit Negară. Părintele Cleopa îl asemăna cu patriarhul Avraam, cel iubitor de străini. Aşa îi rămăsese în amintirea lui călugărul care-i primise cu inima deschisă, punându-le pe masă câte o bucată de peşte, prins de el în Marea Egee, măsline şi o cană cu vin rece. La plecare, aflând că doresc să ajungă până la Roma, ierodiaconul Neofit le-a dăruit câteva lire de aur pentru multele cheltuieli până la întoarcerea în ţară. Părintele Cleopa pomenea adesea gestul monahului atonit. După rânduiala lui Dumnezeu, Neofit Negară s-a îmbolnăvit greu, a fost mutat în mănăstirea „Sfântul Pavel“ pentru îngrijiri şi chilia a rămas părăsită. După mulţi ani de suferinţă, Neofit Negară s-a mutat din această lume, învrednicindu-se să vadă îngeri în ziua ultimă a petrecerii printre pământeni. În locul său a venit la chilia Bunei Vestiri părintele ieromonah Ştefan Nuţescu, cu metania la Sihăstria, adunând în jurul său mai mulţi călugări râvnitori. În această obşte se nevoieşte şi ucenicul de altădată al părintelui Cleopa, ieromonahul David Gălbează. Rugători, iubitori ai Liturghiei, ai cântărilor psaltice, ai rucodeliilor tradiţionale călugăreşti, părinţii de la chilia Buna Vestire fac misiune şi sunt primitori ai pelerinilor care ajung în această „Tebaidă“ a Muntelui Athos.

Şi alţii spun despre credinţa vlahilor

Traditia spune despre biserica Vlaherne, în care se încoronau împaratii bizanitini, că a fost ridicata de o comunitate de vlahi veniti de la nordul Dunarii.

Primele stiri despre vlahi le aflam dintr-un document din secolul VIII, pastrat la Manastirea Kutlumus din muntele Athos.

În secolul XI un decret al împaratului Alexios I Comnenul îi alunga pe vlahi din Muntele Athos pe motiv ca stricau rânduiala din sfintele manastiri. Daca însa cercetezi cauzele tulburarilor provocate de ei afli de fapt ca datorita relatiilor bune pe care le aveau cu monahii au fost goniti din Athos si unii calugari chiar i-au urmat “caci parintii de la Athos nu mai puteau uita binefacerile vlahilor : bucuriile si întâlnirile, laptele, brânzeturile si lâna, ospetele, schimburile de servicii si afacerile cu ei, adica între vlahi si monahi, apoi betiile diavolesti care au aparut pâna la urma. Intrase diavolul în inimile vlahilor deoarece aveau cu dânsii si femeile lor, îmbracate în straie barbatesti ca pastorii; pasteau turmele, slujeau manastirilor…faceau si pâine în paraclisele manastirilor si erau, sa zic asa, iobagii si slujitorii îndragiti ai monahilor”[8]. Cea mai grava acuzatie a fost însa aceea ca ,”Vlahii au ca pastori femeile lor.[9] Or era cunoscuta restrictia impusa femeilor de a nu intra în Sf. Munte. Asa ca cele 300 de familii de vlahi au fost gonite din Athos. Dar mai spune documentul ca “numarul vlahilor a putut fi cunoscut, dar al monahilor era cu neputinta de aflat si de spus, caci parea o multime fara sfârsit[10]“. Cum 300 de familii nu puteau hrani o multime fara sfârsit, vedem si motivul neîntelegerilor dintre monahi. Interesant este ca documentul descrie o relatie frateasca între monahi si mireni, relatie pe care o reîntâlnim în tot evul mediu românesc si chiar si astazi.

Aceasta situatie avea o baza oarecum legala deoarece din alt document, un decret al împaratului Alexios I Comnenul ( 1081-111 aflam ca Marea Lavra avea vlahi dependenti de manastire, dar care erau liberi în deplasarile lor, care nu plateau dari statului, ci dadeau manastirii pentru plata anuala a pasunatului[11].

În secolul XI vlahii aveau o episcopie separata, ceea ce denota numarul mare si importanta lor[12].

---

[10] Vlahi la Athos, Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, Bucureşti, 1982, p.52

[11] Un decret al împăratului Alexios I , Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, Bucureşti, 1982, p.29.

[12] Ştiri referitoare la organizarea bisericească a vlahilor balcanici, Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, 1982, p.25.

după Poveste despre vlahi de Emilia Corbu

Pomenirea Sfintei mironosiţe şi întocmai cu Apostolii Maria Magdalena

după LOGOS.md

Magdala, mic sat de pescari aflat pe tarmul occidental al lacului Ghenizaret, la 5 km de orasul Tiberiada, era patria Sfintei Maria Magdalena. Fecioara cu avere, a trait cu frica de Dumnezeu si cu ascultarea poruncilor Lui, pâna in ziua in care a fost posedata de sapte diavoli (cf. Marcu 16, 9 ; Luca 8, 2). Cuprinsa de aceasta boala si negasindu-si nicicum odihna, ea afla ca Iisus Hristos ajunsese pâna in tinutul ei, dupa ce traversase Samaria si ca atragea multimi multe dupa El, prin minunile pe care Le savârsea si prin invatatura Sa cea cereasca. Plina de speranta, ea alerga spre El si, asistând la minunea inmultirii pâinilor si a pestilor, in numar suficient de mare pentru a hrani peste 4 000 de oameni (Matei 15, 30-39), se arunca la picioarele Mântuitorului si ii ceru sa o conduca pe calea vietii vesnice.

Izbavita din aceasta incercare, ea renunta la bunurile sale si la orice atasament la lume pentru a-l urma pe Iisus in toate periplurile sale, impreuna cu Apostolii, Maica Domnului si alte femei pioase care se pusesera in serviciul Lui dupa ce au fost vindecate de el din diverse boli: Maria, mama lui Iacov cel mic si al lui Ioset, Maria lui Cleopa, Ioana, sotia lui Huza; Suzana si Salomea, mama fiilor lui Zevedeu.

Când si-a terminat misiunea in Galileea, Domnul Se indrepta catre Ierusalim, in ciuda atentionarilor primite din partea celor apropiati. Maria Magdalena il urma fara ezitare si se imprieteni cu Marta si Maria din Betania. Pe când Domnul tocmai eliberase un posedat care era mut si afirma ca el alunga demonii prin Duhul lui Dumnezeu, o voce se ridica din multime si striga : ” Fericit pântecele care Te-a purtat si sânul care Te-a alaptat!”(Luca 11, 27). Acest glas se presupune a fi fost cel al Mariei Magdalena. Ea asistase si la invierea lui Lazar si atunci fu intarita in credinta sa in Fiul lui Dumnezeu. In timp ce ceilalti discipoli isi abandonasera Invatatorul in momentul arestarii Sale, ea il urma pâna in curtea marelui preot apoi la tribunalul lui Pilat, asista la procesul Sau nedrept, la Patimile sale si ramase lânga Cruce, impreuna cu Maica Domnului si cu Sfântul Ioan Teologul (Ioan 19, 25).

Martiriul - Temelia monahismului ortodox

de Arhimandritul Emilian Simonopetritul

Dacă ar fi să analizăm conţinutul unul suflet doritor de linişte (heisychia), cu siguranţă ca am găsi în el mai mulţi factori care completează, influenţează şi formează chemarea către viaţa monahală. Să menţionăm doar câţiva: 1) Pocăinţa, un dor mistuitor sau o nevoie a sufletului un simţ al naivităţii, al caracterului iluzoriu şi întunecat al obiectelor şi fenomenelor, mai exact al lucrurilor după care tânjim, al întregii noastre lumi care nu este altceva decât o imagine sau o amintire a alteia – pământul vieţii adevărate. 2) Dragostea de Dumnezeu, - o preferinţă pentru Împărăţia Sa de dragul Căreia, totul – atunci când e vorba de a câştiga pe Dumnezeu pentru sine – e văzut ca praf si pulbere, chiar acele lucruri care sunt sfinte şi binecuvântate de Biserică, precum soţul sau soţia, căsătoria şi copiii, participarea la viaţa, lucrarea sau comunitatea Bisericii în lume, sfătuirea, milostenia, preoţia, pe scurt, toate convenţiile şi obligaţiile pe care le avem în societate. Nu întâmplător sfântul Vasile cel Mare, de exemplu, interzice monahului să-şi dorească preoţia. Milostenia este un păcat mare pentru monahul care se complace în ea. Sfătuirea e văzută ca părere de sine, egoism. Astfel, putem vedea cum monahismul e aşezat într-o cu totul altă poziţie faţă de cea a restului trupului Bisericii, el suferă o continuă schimbare îndreptată către o lume cu totul deosebită, o comunitate diferită. O aplecare către singurătate, retragere şi înstrăinare (xeniteia), alături de un dor către desăvârşire şi îndumnezeire ambele existând în fiecare suflet ce tânjeşte după singurătate. Sigur, putem aminti multe alte calităţi legate fie de cunoştinţe, educaţie sau comportament – toate nefăcând altceva decât să deosebească viaţa şi activitatea acelora ce trăiesc o viaţă monahală.

Totuşi, acel element special - întotdeauna prezent în întregime în vocaţia monahală, în mod limpede şi stăruitor – stimulează sau însufleţeşte întreaga fiinţă ce se doreşte după viaţa monahală este atitudinea martirului, aplecarea către suferinţă, răbdare întru jertfirea de sine sau chiar moartea de dragul dragostei lui de Dumnezeu, exprimându-şi în acest mod cele mai profunde aspiraţii ale sufletului către Dumnezeu pe Care Îl caută fără încetare. Astfel, putem spune că cel ce se apropie de viaţa monahală o face pentru a deveni martir, prin efort şi suferinţă, prin lacrimi şi răbdare (sau, cum spunea unul din bătrânii noştri atoniţi: “prin multe suferinţe”), pentru a se proba prin ispite, în osteneli, mai mult; în închisori, mai mult; sub lovituri, fără număr (atât de la oameni cât şi de la demoni); la moarte, adeseori (Cor. 11: 23 şi urm.).

Monahismul athonit astazi

- interviu cu parintele ieromonah Macarie Simonopetridis -

Iulian Nistea: Părinte Macarie, înainte de a vorbi despre monahismul athonit de astăzi, vă propun să prezentati, în rezumat, monahismul athonit «clasic», asa cum a fost el trăit timp de o mie de ani în acest Sfânt Munte, punctând si raportul dintre mănăstire si schit la Muntele Athos, pentru că, asa după cum mi-ati spus, exact în acest punct stă cheia întelegerii noii sinteze monastice athonite de astăzi.

Părintele Macarie: Dacă acest raport între viata cenobitică clasică si traditia eremitică este un aspect particular al vietii în Muntele Athos astăzi, trebuie spus că e o istorie lungă, si poate toată istoria Sfântului Munte se orientează în jurul acestor doi poli.

După cum stiti, la începuturile istoriei Sfântului Munte (avem putine informatii asupra originilor monahismului athonit, însă tinând cont de cele ce stim) primii monahi care au vietuit aici - înainte de venirea Sfântului Atanasie si de întemeierea monahismului cenobitic - erau eremiti care trăiau într-o formă mai mult sau mai putin organizată. Stim însă că în epoca Sfântului Atanasie existau deja mănăstiri organizate, cu o anumită organizare centrală: un protos la Karies, o biserică centrală, o organizare a Synaxei - toate aceste lucruri existau deja înaintea Sfântului Atanasie. Deci aceasta înseamnă că exista un monahism nu doar cu eremiti dispersati, ci si cu mănăstiri, care nu erau mari mănăstiri imperiale, ca cea întemeiată de Sfântul Atanasie, însă deja era vorba de mănăstiri organizate. Exista mai ales, în exteriorul Muntelui Athos, o mare si foarte veche mănăstire care avea proprietăti în Muntele Athos, si aceasta a creat dificultăti si tensiuni - cum ne arată arhivele pe care le detinem.

Deci, monahismul athonit înainte de secolul al X-lea exista deja - chiar dacă n-a lăsat prea multe urme istorice concrete - sub forma a două dimensiuni, una eremitică, iar alta, să-i spunem cenobitică - căci nu se stie exact ce formă de coenobium era. Ceea ce istoricii presupun este că monahismul athonit a început cu adevărat în perioada iconoclasmului: se presupune că monahi din regiunile centrale ale Imperiului s-au refugiat aici pentru a scăpa de persecutiile iconoclaste, tot asa după cum o parte a monahilor din Asia Mică au plecat si ei spre sudul Italiei în aceeasi epocă. Putem vorbi deci de o primă extensiune a monahismului athonit sub forma care exista atunci în Muntele Olimp al Bitiniei, adică sub forma lavrelor eremitice, a grupurilor de eremiti. Primele dovezi scrise asupra unor monahi care au vietuit pe Muntele Athos sunt câteva vieti de sfinti de la sfârsitul secolului al VIII-lea si din secolul al IX-lea, începând cu Sfântul Eftimie cel Tânăr. Sfântul Eftimie cel Tânăr era exact acest tip de monah care venea din Olimpul Bitiniei si care a avut această experientă a monahismului eremitic, dar fiind si prezent în mănăstire, si care si-a petrecut viata între mănăstirea care se afla la Salonic (Peninsula Chalcidică) si Muntele Athos, unde venea pentru a practica mai intens asceza. Deci Muntele Athos era un loc de retragere isihastă, dar cu un anumit număr de mănăstiri deja existente.

Purtarea de grijă a Maicii Domnului Dulcea Sărutare* în Sfânta Mănăstire Filoteu

* Icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului venită în mănăstirea Filoteu cam în acelaşi chip minunat ca şi „Portăriţa” la Sfânta Mănăstire Iviron.

În timpul ocupaţiei germane, rezerva de grâu a Sfintei Mănăstiri Filoteu era pe sfârşite şi părinţii au hotărât să taie milostenia! Un bătrân cuvios, Părintele Sava, s-a mâhnit mult când a aflat aceasta şi ruga conducerea mănăstirii să nu procedeze astfel pentru că vor mâhni pe Hristos şi va pleca binecuvântarea din mănăstire. Le-a pus şi multe pilde din Sfânta Scriptură, precum pilda Samarinencei cu proorocul Ilie etc, şi, în cele din urmă, Părinţii l-au ascultat. Dar mereu îl supărau pe Părintele Sava spunându-i:

- Făina s-a terminat. Ce vom face? Dar bătrânul le spunea:

- Părinţilor, puţinul acela ce mai este încă să-l mâncăm împreună cu lumea, şi Maica Domnului nu ne va lăsa.

Au rămas numai 25 de ocale de grâu în magazia mănăstirii şi nimic altceva şi Părinţii au început să cârtească împotriva Bătrânului Sava supăraţi:

- Ei, Părinte Sava, s-a terminat grâul. Ce facem acum? Cuviosul şi credinciosul bătrânel le-a răspuns:

- Binecuvântaţilor, nu vă pierdeţi nădejdea în „Dulcea Sărutare” a noastră. Măcinaţi şi împărţiţi-o părinţilor şi mirenilor şi Dumnezeu se va îngriji de noi toţi ca un Părinte bun.

Îndată ce au terminat pâinea, înainte chiar de a flămânzi a venit un căpitan de vas de la Kavala în Mănăstire şi a cerut lemn în schimbul grâului. Văzând purtarea de grijă atât de vie a Maicii Domnului, care ca o Mamă bună s-a îngrijit de copiii ei, Părinţii au slăvit cu toţii pe Dumnezeu. Mai mult decât toţi, fireşte, a slăvit pe Dumnezeu şi a mulţumit Maicii Domnului bătrânul Sava, care o mulţumise mereu cu viaţa lui cea sfântă.

După aceasta Bătrânul le spunea Părinţilor: - Nu vă spuneam, binecuvântaţilor, că Maica Domnului nu ne va lăsa?

La Sfântul Munte ATHOS au început lucrarile de reconstructie din temelii a chiliei «Intrarea în Biserica a Maicii Domnului»

Sfântul Munte ATHOS din Grecia, numit pe drept cuvânt Gradina Maicii Domnului, este simbolul Ortodoxiei de pretutindeni în care convietuiesc de veacuri monahi din toate tarile ortodoxe, ca semn al unitatii si universalitatii credintei ortodoxe. Acest Sfânt Munte a fost mii de ani în întunericul închinarii la idoli, dar a fost încrestinat de însasi Maica Domnului pe timpul vietuirii Ei pe pamânt si a ramas drept capitala a ortodoxiei mondiale. Se afla aici 20 de manastiri mari înconjurate de mai multe schituri si chillii, locuite numai de calugari care cu smerenie zi si noapte, prin munca, post si rugaciune duc o viata monahala.

CERERE DE SPONSORIZARE

după Flacăra Credinţei

 

Comunitatea bisericii romanesti ,,Inaltarea Domnului” din Schitul ,,Lacu”, cu hramul Sf. Mare Mucenic Dimitrie, izvoratorul de mir, din Sf. Munte Athos, Grecia, face un calduros apel catre  Dvs pentru un ajutor financiar in scopul terminarii lucrarilor de reconstruire a Chiliei ,,Inaltarea Domnului” si a altor dependinte alaturate acestora.

Sf. Munte al Athonului este fortareata duhovniceasca a Ortodoxiei, in care convietuiesc de veacuri monahi din toate tarile ortodoxe, drept simbol al unitatii si universalitatii credintei Ortodoxe. Prezenta romaneasca a fost intotdeauna numeroasa in aceste locuri sfinte, iar dupa caderea Constantinopolului (1453), capitala imperiului Bizantin, Tarile Romane au preluat prerogativele de protector al locurilor sfinte din Tara Sfanta, Muntele Sinai si Muntele Athos. In acest sens, domnitorii si boierii romani au rezidit si refacut cladirile si au inzestrat cu odoare sfinte manastirile ortodoxe care s-au aflat sub stapanire turceasca mai bine de 400 de ani. Astfel, pe langa numeroasele danii romanesti din Athos, a existat intotdeauna un mare numar de calugari romani aici, care au avut propriile lor chilii si schituri, unde slujbele sfimte s-au savarsit intotdeauna in limba romana si unde monahii romani s-au rugat fierbinte pentru tara si poporul lor, iar in acest loc a fost un adevarat focar de cultura si duhovnicie din care s-a hranit veacuri de-a randul poporul roman prin manuscrisele care erau aduse de aici in Romania si prin marile personalitati duhovnicesti romanesti care s-au format in acest loc sfant, dintre care amintim doar pe pe Sf. Paisie Velicicovscki, Sf. Antipa de la Calapodesti, Sf. Nicodim de la Tismana, Sf. Iosif de la Partos, Sf. Nifon de la Constantinopol si Sf. Calinic de la Cernica. Acesta din urma a vietuit la Schitul Lacu mai bine de un an de zile.

Schitul Prodromu = Oază românească pe Athos

- File de jurnal sufletesc - De Sfanta Marie Mica, printre calugarii romani de pe Muntele ortodoxiei

de NICOLAE BACIUT, după Formula As

Manastirea dintre ape

     In sfarsit, am ajuns acasa! E prima oara in acest pelerinaj cand simt din nou ca sunt roman, cu tot pamantul pe care-l calc. Chiar daca, administrativ, el este si pamant grecesc, deasupra lui e duh romanesc. Si biserica, si curtea, si trapeza, si chiliile, si gradina: o casa romaneasca pe Athos.

     Am fost primiti in curtea schitului de staretul Petroniu Tanase si cativa calugari, de indata ce au aflat de sosirea noastra. Ca toti cei care ajung la Prodromu, primul lucru pe care il facem e sa intram in biserica, sa ne inchinam si sa sarutam icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului. Nu stiu daca undeva in lume exista atatea icoane facatoare de minuni si atatea moaste ale sfintilor ca la Muntele Athos! Suntem condusi apoi in arhondaric, unde ne lasam putinele bagaje pe care ni le-am luat cu noi, la care se mai adauga suvenirurile pe care n-am rezistat sa nu ni le cumparam, icoane, cruciulite, la care se adauga plicurile cu Braul Maicii Domnului. Ar trebui sa ne odihnim, fiindca urmeaza o noapte de priveghere, dar cine poate sa doarma in putinul timp pe care il avem aici?

     Parintele staret Petroniu Tanase e ca un sfant. Iar manastirea, desi nu are recunoscut acest statut, ci doar pe cel de schit, e o manastire in toata puterea cuvantului. Cu buna randuiala, cu 29 de vietuitori, unii calugari, altii nu (nu se doreste ca numarul calugarilor romani de aici sa creasca), cu o viata monahala tihnita, evlavioasa, ascetica, dusa la capat de lume, intr-un peisaj mai degraba aspru, dar nu mai putin spectaculos. Faptul ca Prodromu se afla chiar la marginea lantului manastiresc athonit, „inconjurati din trei parti de ape”, cum spune parintele Petroniu, a tinut mai departe obstea monahala de turistii curiosi, oricat de credinciosi ar fi fost, care le-ar fi putut aduce o tulburare a vietii duhovnicesti. Cei care au venit au fost insa intotdeauna bine primiti, cu caldura crestineasca, cu ospitalitate, cu bucurie.

     Fiind ceas de seara, si aici neexistand lumina electrica, doar pe coridoare o lumina slaba, de veghe, ma chinui la lumina palida a unei lampi cu petrol, cu ochii mei care dau nu doar semne de oboseala, ci si de miopie, sa admir cele peste 3000 de exemplare de carti cuprinse in marea biblioteca a manastirii, cele mai importante tiparituri ale secolului al XIX-lea, realizate in Tarile Romane, precum si carti noi, aparute in Romania dupa 1989. Calauza ne este staretul locului, totodata duhovnic si bibliotecar.

Unde calugarii isi plang pacatele

Imparatia Fecioarei Maria este un munte si o peninsula in nordul Greciei, in regiunea Macedonia. Aici fiinteaza 20 de manastiri ortodoxe. Regiunea este autonoma din punct de vedere administrativ, alcatuind un stat monastic cu capitala la Careia. Athosul inseamna, ortodoxie. De sute de ani, calugarii se nevoiesc in acest munte pentru umanitate. Pe Muntele Athos nu urca decat barbatii.

IN MUNTE. Parintele Irineu, de la Manastirea Antim din Bucuresti, este unul dintre cei care au ales sa se roage Domnului pe Muntele Athos. Din 25 de ani de calugarie, cinci i-a petrecut la Athos, la Schitul romanesc Prodromu, adica “Inainte mergatorul”.

“Cu ajutorul lui Dumnezeu, am fost in Sfantul Munte Athos in anul 1992. Cand am intrat era Postul Mare”, povesteste monahul. Acolo, din traditie, monahii tin post de luni pana sambata, mananca o data in zi, la ora 15:00, cand se dau numai doua feluri de mancare. Nimeni nu are voie sa mai manance in afara trapezei. Sambata si duminica se mananca doua mese gatite cu ulei, iar duminica, si un paharut cu vin. Toti calugarii din Athos se infraneaza, se nevoiesc, astfel toata viata lor este in postire, pentru ca isi pazesc mintea, isi pazesc ochii sa nu vada, isi pazesc urechile sa nu auda si le deschid numai la cuvantul lui Dumnezeu si la slujbele Lui”, continua parintele Irineu. Calugarii din Athos sunt prezenti la toate slujbele, indiferent ce ascultari fac ei. Ei postesc cu bucurie, fara tristete, doar au venit acolo pentru a-si inchina viata rugaciunii. “Noi cand postim trebuie sa dezlegam din noi jugul rautatilor, si cand facem asta, patimile din noi, demonii, care ne asalteaza mereu, nu se mai apropie de noi, ci se apropie mai mult ingerii Lui Dumnezeu, care ne scriu cat postim, unde postim, cum postim”, explica parintele.

RUGACIUNEA. “Calugarul noaptea se roaga. Slujbele se fac noaptea si mintea calugarului trebuie sa fie curata, luminata, fara ganduri. Inima si stomacul calugarului trebuie sa fie aerisite, sa nu aiba umezeli, ca rugaciunea lui sa fie primita la Dumnezeu si ca el sa se poata inalta cu mintea lui, ca un vultur, mai presus de toate cele pamantesti. Telul calugarului, cand isi lasa viata aceasta lumeasca, este sa se inalte mai presus de lumea aceasta mireneasca. Calugarul intotdeauna este cu lumea, se roaga pentru toti, nu sunt la faptele oamenilor, de asta a si plecat in lume, ca sa se inalte mai presus de ei prin virtute si nevointa, prin supunere, prin taierea voii, saracia lui, fecioria lui. Postirea inseamna infranare. Postul arata oamenilor cele ce au fost, sunt si vor veni, prin postire poti ajunge proroc”, spune parintele Irineu.

EXPERIENTE. Ceea ce se traieste pe Muntele Athos nu are asemanare. Parintele Irineu ne povesteste: “Ce am trait in Sfantul Munte Athos n-am trait nicaieri. Am inceput viata calugareasca in 1980, dar n-am cunoscut nicaieri ce am cunoscut la Athos. Acolo, pentru ca luam aminte numai de mine insumi, m-am cunoscut pe mine si-mi venea sa plang continuu. Plangeam si la trapeze, si la rugaciuni”, isi aminteste monahul. Parintele Irineu lua aminte numai de ele si vedea ca este pacatos. “Cel mai pacatos, mai pacatos decat toti parintii de acolo, ma socoteam cel mai nevrednic. Nu indrazneam sa vorbesc cu alt parinte, credeam ca sunt mult mai inalti decat mine, ca unul care nu este din tara, care avea legaturi multe cu mirenii”, explica parintele. Acolo, pe Sfantul Munte este o strictete de vorbire, daca vin pelerinii, nu vorbeste oricine cu ei, parintele staret il alege pe cel potrivit. Eu personal m-am cunoscut ca sunt pacatos, ca sunt departe de ceea ce trebuia sa fiu, atunci plangeam si ma necajeam cum sa-i ajung pe ceilalti”, afirma monahul. Parintelui Irineu ii era drag sa fie supus, ascultator si sa participe la toate slujbele bisericesti.

HOMEOPATIA între magie şi Ortodoxie

de Parintele Damaschin Grigoriatul, Sfânta Mănăstire Grigoriu, Sfântul Munte Athos
după www.sihastru.net

Cuvânt înainte

Homeopatia, una dintre metodele alternative de tratament din ziua de astazi provoaca confuzii între credinciosii crestini. Aceasta pentru ca multi apeleaza la ea fara sa cunoasca clar despre ce este vorba. Astfel, exista marele pericol ca homeopatia sa aiba rolul unui “pod” care o sa conduca pe multi crestini nestiutori la religiile orientale, pentru ca aceste religii orientale sunt baza tuturor metodelor alternative de tratament.

Homeopatia nu face parte dintr-o specializare medicala

În primul rând, când vorbim despre homeopatie trebuie clarificat ca homeopatia nu face parte dintr-o specializare medicala, asa cum este chirurgia ginecologia etc., pentru ca, dupa cum spun si homeopatii însisi dar si legislatiile sanatatii din toate statele dezvoltate, homeopatia nu este oficial recunoscuta ca specializare universitara. Homeopatia este un sistem de tratare în totalitate care are la baza privirea integrala asupra lumii si omului. Fondatorul ei, Samuel Hahnemann, medic german, în cartea, sa principala “Organon artei vindecarii”, sustine urmatoarea teorie: “Marea varietate a puterii se afla ascunsa chiar în plante, ale caror caracteristici exterioare le cunoastem de multa vreme, dar sufletele lor, caracterisicile lor interioare si orice element dumnzeiesc au ele, pe acestea toate înca nu le-am perceput”.

Aceasta existenta a elementului dumnezeiesc este dezvaluita si de catre un urmas al lui Hahnemann, James Tyler Kent, care scrie ca: “…energia însasi nu este energie, ci o substanta dinamica … exista un Dumnezeu Suprem care este alcatuit din substanta si este o substanta uniforma. Toate provin, curg de la El, toate de la cel supe­rior si pana la ultimul corp material fiind legate în acest mod. Bineînteles, daca exista separare si curgere continua de la primul pîna la ultimul, ultimele o sa înceteze sa existe”.

Contribuiţi cât de puţin la reîntărirea vieţii monahale din Schitul Lacu!

Mica peninsulă din Marea Egee - Muntele Athos - poate fi numită pe drept cuvânt şcoala cea mai înaltă a Ortodoxiei, şcoală de trăire şi simţire patristică, şcoală de sfinţenie fără egal în lume, de cultură şi artă unică în creştinism, care a creat şi a conservat până astăzi, într-un mod conştient, inestimabile valori spirituale.

Muntele Athos este învăluit în mister şi legendă. În tradiţie se spune că înainte de Hristos, existau în jurul vârfului Athon, cinci cetăţi antice greceşti, ale căror ruine încă se mai văd. Pe vârful cel mai înalt al muntelui se afla statuia zeului Apollon - zeul soarelui. După înalţarea Domnului la cer şi pogorârea Sfântului Duh, spune tradiţia că a ajuns până aici Maica Domnului cu corabia, împreună cu Sfântul Apostol Ioan, pentru a vesti Evanghelia mântuirii. Atunci zeul Apollon a strigat: “Nu pot rabda apropierea Maicii Domnului celui adevarat!”, şi îndată s-a prăbuşit în mare. Poporul ieşind înaintea Preasfintei Fecioare, a crezut în Hristos şi s-a botezat.

Ajutaţi la construcţia unui paraclis (biserică) la Schitul românesc Lacu din Sfântul Munte Athos

Sfantul Munte Athos este fortareata duhovniceasca a Ortodoxiei, in care convietuiesc de veacuri monahi din toate tarile ortodoxe, drept simbol al unitatii si universalitatii credintei ortodoxe. Prezenta romaneasca a fost intotdeauna numeroasa in aceste locuri sfinte, iar dupa caderea Constantinopolului (1453), capitala imperiului Bizantin, Tarile Romane au preluat prerogativele de protector al locurilor sfinte din Tara Sfanta, Muntele Sinai si Muntele Athos. In acest sens, domnitorii si boierii romani au rezidit si refacut cladirile si au inzestrat cu odoare sfinte manastirile ortodoxe care s-au aflat sub stapanirea turceasca mai bine de 400 de ani. Astfel, pe langa numeroase danii romanesti facute pentru Muntele Athos, a existat intotdeauna aici si un mare numar de calugari romani, care au avut propriile lor chilii si schituri, unde slubele sfinte s-au savarsit intotdeauna in limba romana si unde monahii romani s-au rugat fierbinte pentru tara si poporul lor. In Sfantul Munte Athos s-a creat un adevarat focar de cultura si duhovnicie, din care s-a hranit veacuri de-a randul poporul roman prin manuscrisele care erau aduse de aici in Romania si prin marile personalitati duhovnicesti romanesti care s-au format in acest loc sfant, dintre care amintim doar pe Paisie Velicicovski si Calinic de la Cernica. Acesta din urma a vietuit la "Schitul Lacu" mai bine de un an de zile.

Interviu cu Arhim. Petroniu Tanase, stareţul Schitului românesc Prodromu

“Majoritatea nu trebuie sa renunte la specificul ei”

- Parinte Staret, exista un curent de modernizare la Sfantul Munte Athos?

- Luxul, facilitatile tehnice nu se potrivesc cu spiritul manastiresc. Unele lacasuri primesc fonduri de la Uniunea Europeana, dar confortul nu este facut pentru duh, ci pentru trup. Prin navala lumescului, trairea athonita se dilueaza. Monahismul a fugit din lume, s-a izolat; dar duhul lumesc vine peste manastiri. Daca ele accepta duhul lumesc, isi pierd ratiunea de a exista si capata o falsa ratiune. Lumea in care traim acorda importanta numai pantecelui. Ca si cum omul ar fi numai trup. Sufletul nu pare sa mai fie important. Confortul si rasfatul sunt numai pentru trup. M-am uitat si eu in proiectul de constitutie al Uniunii Europene. Acolo nu se vorbeste nimic de Dumnezeu si de crestinism.

- Desi Europa este o creatie a crestinismului.

- Toate tarile europene sunt crestine. Sigur, exista evrei si vor exista si musulmani in cadrul uniunii, dar asta nu inseamna ca majoritatea trebuie sa renunte la specificul ei.

- Sunt mari presiunile pentru a deschide Muntele Athos si femeilor?

- Da, dar noi ne vedem de treaba. Nici vorba sa acceptam asa ceva. E gresit sa se creada ca Biserica e inapoiata, retrograda, ca s-au schimbat vremurile si ca trebuie si ea sa se modernizeze. Biserica este traditionalista tocmai pentru ca are niste valori de aparat. Nu e vorba de inchistare, ci de consecventa in sfintele randuieli.

Despre dreapta socotinţă

dialog cu Ieroschimonah Stefan - Schitul “Sf. Dimitrie” - Lacu, Muntele Athos
după Creştin Ortodox

Parinte, pentru inceput va rugam sa ne dati o definitie a dreptei socotinte.

Dreapta socotinta este cumpana care mentine echilibrul, timona care te pastreaza pe cale, fara abatere in dreapta sau in stanga.

Cum se poate ajunge la dreapta socotinta? Care este tinta si care sunt roadele ei?

In viata duhovniceasca avem absoluta nevoie de un duhovnic, un om care sa aiba aceasta virtute a dreptei socotinte si care sa ne povatuiasca. Si nu numai la inceputul vietii duhovnicesti, dar si la mijloc si spre sfarsit. Deci toata viata. Mai mult la inceput e nevoie insa sa ne calauzeasca, sa ne lumineze, sa ne formeze ca oameni duhovnicesti.

Icoana Esfagmeni (”Înjunghiata”) din Mănăstirea Vatopedu

Icoana facatoare de minuni Esfagmeni (”Injunghiata”) dateaza din secolul al XIV-lea si se afla in pronaosul paraclisului Sfantului Dumitru, din Biserica cea Mare a Manastirii Vatopedi, de pe Sfantul Munte Athos. Istorisirea despre aceasta icoana se afla intr-un manuscris din secolul al XVII-lea, intitulat “Proschinitar al Manastirii Vatopedi”, la capitolul “Despre Sfanta Icoana si minunea sa uimitoare”.

Un ierodiacon care se ingrijea pe atunci de biserica, intr-una din zile fiind ostenit dupa o priveghere de toata noaptea, dupa ce-si termina ascultarea, merse la trapezar si ii ceru putina paine, spre a-si potoli foamea, care il chinuia grozav. Acesta, manios pentru cererea nepotrivita, caci nu era vremea mesei, il alunga, ocarandu-l ca pe un nesatios si rob al pantecelui. Atunci, ierodiaconul se manie la randul lui si, neputandu-si face singur dreptate, s-a intors furios in biserica, tinand un cutit in mana si spunand: “In desert ma obosesc slujind si ostenindu-ma in fiecare zi ca sa ingrijesc biserica aceasta, caci nici macar putina paine nu-mi dai, spre a-mi potoli foamea”. Si, impins de diavol, veni in fata icoanei Maicii Domnului si, ridicand cutitul cu mana nelegiuita si plina de cutezanta, lovi in obrazul drept, aproape de ochi, al Maicii din icoana. “Si indata, prin minunile ei, Prealaudata Stapana, se deschise rana si tasni ca dintr-un trup viu, sange din belsug.”

Scrisoare athonita

Monahii athoniţi îşi exprimă profunda lor nelinişte într-o scrisoare deschisă adresată Comunităţii Muntelui Athos (Chinotita). Luând act de cele ce au loc de mulţi ani încoace în dauna Sfintei Ortodoxii, ei întreabă dacă vor fi luate măsurile necesare, îndeamnă la organizarea unei Sinaxe pan-monahale pentru condamnarea ereziilor papismului şi ecumenismului şi cheamă la încetarea pomenirii patriarhului Constantinopolului (in foto, alaturi de PF Teoctist al BOR) şi a tuturor episcopilor care-l încuviinţează pe Patriarh sau rămân tăcuţi, oriunde s-ar afla. Iată în cele ce urmează textul integral al acestei foarte importante scrisori: