MULŢUMIRI DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS

Aducem multumiri pe aceasta cale tuturor celor care au raspuns APELULUI nostru si dupa posibilitatile fiecaruia au contribuit pentru a putea continua lucrarile de reconstructie a chiliei “Intrarea în Biserica a Maicii Domnului“, din “Schitul Lacu”, Sfântul Munte Athos, unde vietuiesc calugari români.

Tuturor celor care ne-au ajutat le dorim mântuire şi toate cele de folos, iar noi, vieţuitorii acestei chilii, vă vom pomeni zilnic în smeritele noastre rugăciuni, precum şi la Sfânta Liturghie, trecându-vă în rândul binefăcătorilor acestui sfânt lăcaş.

Vă prezentăm alăturat câteva poze cu imagini din care se poate vedea, prin comparaţie cu cele prezentate în APELUL nostru anterior, cum au evoluat lucrările de reconstrucţie a chiliei noastre.

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu si a Maicii Domnului, ocrotitoarea Sfâtului Munte, s-a reuşit definitivarea lucrărilor de anvergură. Astfel, Biserica a fost acoperită cu piatră, am reuşit să-i punem geamuri, uşi şi să-i tencuim interiorul. Casa cu încăperile de locuit, de asemenea are geamurile şi tâmplăria montate, interioarele sunt aproape de finisare, însă este acoperită doar provizoriu cu carton asfaltat. Preţurile pentru materiale practicate în Grecia sunt relativ mari şi nu vă ascundem că, pentru lucrările executate până acum, avem datorii în prezent la diferiţi furnizori în suma de 40.000 EURO.

Părintele Iosif Vatopedinul. Viaţa. Înmormântarea

done

Sursa: Gheronda Iosif. Viaţa pe scurt (video)

Din nou despre Ioannikios Simonopetritul

Acum doi ani scriam câteva rânduri despre părintele Ioannikios de la Mânăstirea Simonos Petras. Am voit să văd cum se mai află şi l-am căutat iarăşi în lăcaşul de pe stâncă. A rămas acelaşi monah aristocrat, iar anii parcă n-au trecut peste el! Funcţia de epitrop al mânăstirii nu l-a schimbat: este la fel de primitor ca altădată. Aşa că de dimineaţă, după Liturghie, pater Ioannikios Antoniadakis m-a învitat la o cafea elenika, pe unul din balcoanele Simonopetrei. Şi după ce am privit răsăritul soarelui de după Athon, mi-a povestit cum a ajuns el de fapt în Athos.

Aşa am aflat că de fapt este american de origine şi că are un master în Economie la Harvard. Părinţii, greci fiind de obârşie, s-au gândit să-i ofere un cadou de absolvire şi i-au înmânat biletul de avion pentru o vacanţă la Athena. Aici a stat la o rudă mai îndepărtată, un preot care, după ce a stat de vorbă cu el, l-a sfătuit să meargă în Muntele Sfânt şi să-l caute pe un om al lui Dumnezeu, avva Efrem Katunakiotul, care mântuitor sfat îi va da pentru viaţă. Şi a ascultat părintele povaţa şi a luat drumul sfânt al Karouliei şi Katunakiei. Gheronda l-a ascultat şi i-a zis să stea la chilie cu el câteva zile şi să se roage, că Maica Domnului îi va învăţa ce drum să aleagă. Iar după patru zile de post şi rugăciune i-a spus bătrânul să meargă la Simonos Petras, că e voia Preacuratei, şi acolo să rămână. Şi tânărul n-a mai plecat peste ocean, ci s-a dus acasă, la Mănăstirea Sfântului „Simon de pe piatră”. Au trecut cu mult mai mult de 20 de ani de atunci, dar părintele Ioannikios împrăştie cu dărnicie şi acum aceeaşi dragoste frăţească tuturor celor pe care îi întâlneşte. A voit să-mi spună că nu tatăl său este călugăr în Athos, dar că au în mânăstire doi monahi francezi, tată şi fiu. În schimb, mama sa este închinoviată la Ormilia, metoc al Mînăstirii Simonos Petras, unde egumenă este fiica ei şi sora lui!…

Avva Petroniu Prodromitul – Fiţi desăvârşiţi!

“Sfântul Isaac Sirul ne dă această minunată învăţătură: Când te întâlneşti cu aproapele tău, sileşte-te să-l cinsteşti mai presus de măsura lui. Laudă-l chiar şi pentru cele ce nu le are. Spune-i tot binele şi tot ce este spre cinstirea lui… Trăindu-mi viaţa smerită în lumea celor mulţi, anonimi, smeriţi, am avut bucuria sufletească să surprind unele din aceste frumuseţi ale confraţilor, pe care le-am însemnat spre slava lui Dumnezeu, Cel minunat întru Sfinţii Săi, şi cu dorul de a bucura şi pe alţii din întâlnirea cu ele” spunea Părintele Petroniu Tănase, stareţul Schitului Prodromul din Athos, într-una din cărţile sale. Interviul următor are ca subiect puţină istorie prodromită şi cel mai important aspect, spiritualitate autentică athonită.

Părinte Petroniu, cum aţi descrie atmosfera monahală din Schitul Prodromu?

Aici, în Prodromu, s-a înmulţit repede numărul călugărilor, au ajuns peste 100 – până la 150 de monahi. S-a construit un complex frumos şi practic de chilii în care să poată locui monahii veniţi din ţară. S-a construit apoi şi o catedrală frumoasă care este biserica din centru. Schitul Prodromu se deosebeşte oarecum ca arhitectură de celelalte mănăstiri athonite pentru că a fost construit în altă epocă şi a permis românilor de aici să facă o mănăstire frumoasă, asemănătoare cu cele care se găseau în România de unde veneau călugării români, adică o biserică centrală, cu o incintă frumoasă, largă în care sunt plantaţi copaci, verdeaţă. Au reuşit să facă un spaţiu frumos! În schimb, mănăstirile greceşti, în special, cele mai vechi, cele cu tradiţie, sunt întemeiate pe locuri puţin accesibile, pe spaţii restrânse, un fel de fortăreţe, pentru că adeseori, în cursul istoriei, erau atacate de piraţii veniţi de pe mare. Grecii trebuiau să creeze condiţii bune de apărare împotriva năvălitorilor. La noi românii athoniţi, aici în Prodromul, în veacul trecut, nemaifiind această situaţie, cu atacuri violente ale piraţilor, schitul s-a putut organiza altfel, dintr-o altă perspectivă. Schitul a avut o creştere rapidă, cu mulţi călugări, a fost viaţă frumoasă, duhovnicească la început dar şi acuma. Au fost părinţi aleşi în veacurile trecute. Sunt cunoscute figuri de părinţi mari de aici. În veacul trecut, la Prodromu, au fost câţiva stareţi români foarte vrednici. În primul rând, să ne amintim de stareţul Nifon care a întemeiat schitul.

PĂRINTELE DIONISIE IGNAT: “Dacă au înşelat pe capii Bisericii, sigur… s-a terminat, e sfârşitul”

5 ani de la adormirea întru Domnul a părintelui Dionisie Ignat de la Colciu

• Parastas la Chilia Colciu din Sfantul Munte Athos pentru Parintele Dionisie Ignat

PARINTELE DIONISIE DESPRE UNIUNEA EUROPEANĂ

“- Părintele Dionisie: Ne modifică, ne modifică pe toţi propovăduirile ăstora care au luat puterea omenirii. Uniunea Europeană sub nici un motiv nu-ţi dă voie să aminteşti de cele adevărate, decât numai de cele ce le spun ei. Asta-i adevărul, ce spun ei. “Drepturile omului”, dreptul omului! Uite, un exemplu de drepturile omului – încă de mic, copilul, dacă părinţii l-au crescut oleacă, de-acuma are “dreptul” ca să nu-l supere părinţii, să-l lase să facă ce vrea el. Asta-i dreptul omului, să-l lase să facă ce vrea el.

- Încotro duc toate acestea?

Stareţul Dionisie de la Colciu: SĂ NU FIM LAŞI! ORI ORTODOX, ORI CU PAPA!

• PARINTELE DIONISIE IGNAT: “Daca au inselat pe capii Bisericii, sigur… s-a terminat, e sfarsitul”
• Presa ortodoxa: Pomenirea părintelui nostru Dionisie de la Colciu:

“O să fie un război înfricoşat, poate nu acum, dar în câţiva ani. Aşa va fi că nu vor mai cunoaşte că au fost oameni cei omorâţi. Suntem în vremurile de pe urmă. Sunt semne vădite” (aviz si domnului Bucuroiu si celorlalti care gandesc asemanator, aparandu-se de realitate prin negarea evidentelor – vezi comentariul de aici; a se revedea si cuvintele parintelui Rafail – n.n.)

Are Dumnezeu grijă, până la ultima răsuflare are oamenii Lui

Părinte, a trimis o scrisoare cineva din ţară care e profesor la o facultate de Teologie şi vă roagă să-l sfătuiţi ca să ştie cum să procedeze. Pe de o parte, vede că în manualele din care trebuie să se predea se găsesc o mulţime de învăţături străine de Ortodoxie şi conştiinţa îl îndeamnă să nu le împărtăşească studenţilor. Pe de altă parte, mitropolitul locului îi dă ascultare să predea tot ce scrie acolo. Ce să facă? E o problemă destul de delicată pentru conştiinţa lui.

Sigur, sigur. Vezi cum Bunul Dumnezeu îi luminează pe oameni ca el, care sunt datori să predea lecţiile după manualul acela? Dumnezeu îi lumi­nează mintea că nu-i bun manualul.

Acum el trebuie să nu-şi calce conştiinţa, că lumina­rea asta nu-i de la dânsul, este de la Însuşi Dumnezeul mi­lei şi al îndurărilor care caută mântuirea fiecăruia din noi. Odată, dacă nu corespund manualele cu Sfinţii Părinţi, cu Ortodoxia, tu atuncea nu eşti luminătorul elevilor, eşti dis­trugătorul mântuirii lor. Poţi să fii luminătorul elevilor în lumea asta mincinoasă, dar eşti fals înaintea lui Dumnezeu şi a Ortodoxiei. Atunci ce ai făcut?

Bătrânul Dionisie de la Colciu despre românii vremurilor de pe urmă

Părintele Arsenie Boca spunea că pentru păcatele noastre, ale românilor, o să pierdem şi Ardealul. Nu numai că nu o să ne unim cu Basarabia, dar o să ne pierdem şi ţara aşa cum este.

Părintele Dionisie: Părinte, s-ar putea îndeplini prezicerea părintelui, că uite, după cum vedem şi auzim, cele mai multe avorturi din toată Europa se fac la noi.

Aşa e, părinte. Sunt 13 milioane de când au căzut comuniştii. 13 milioane de avorturi.

Părintele Dionisie: Auzi, dumneata! Vedeţi cât s-au depărtat românii de credinţă?! Românii ar trebui să fie cei mai apropiaţi de Dumnezeu, fiindcă poporul român este un popor mai proaspăt, nu-i vechi, şi el, deodată, de când l-a făcut Dumnezeu pe faţa pământului, s-a trezit creştin-ortodox. De aceea, el trebuie să fie mai apropiat de Dumnezeu decât orice neam, că toate neamurile cele vechi s-au închinat la idoli. Pe când poporul român, de când l-a făcut Dumnezeu pe faţa pământului, el deodată s-a trezit creştin-ortodox.

Avva Iulian, duhovnicul românilor din Athos

Părintele Iulian este un călugăr. Adică un adevărat bătrân frumos. Eu îl iubesc tare mult pe avva Iulian pentru că trăieşte ceea ce învaţă pe alţii. Ai văzut pe aproapele, L’ai văzut pe Dumnezeu, asta îmi vine în gând atunci când îl întâlnesc. Dacă aş fi putut să’mi aleg un bunic drag, de poveste, exact aşa l’aş fi visat. Când se luminează faţa lui parcă se înseninează tot Prodromul. Aştept mereu să’l zăresc venind încet în noapte, luminând cu barba sa albă ca laptele întunericul tainic al liturghiilor prodromite. Mi’e drag să’l văd mereu în strana dreaptă a pronaosului sau cu crucea în mână, când ne primeşte în chilie la mărturisire…

- Părinte, toată lumea vorbeşte că aţi numit Sinodul, sinod tâlhăresc…

- Ei, ce am spus, am spus. Fiecare are o părere a lui. Şi eu o am pe a mea. Şi tu o ai pe a ta. Şi mulţi dintre ierarhii români aveau părerile lor cum că mitropolitul trebuia caterisit, sau măcar să i se asigure o retragere onorabilă. Dar nu ştiu ce s’a întâmplat dintr’o dată cu convingerile lor, că şi le’au schimbat în totalitate la Sinod! Toţi, mai puţin mitropolitul Bartolomeu, care a rămas fidel Sfintelor Canoane. Cum se poate aşa ceva? Oare nu ştiu că harul se depărtează de la cel ce părăseşte cugetarea ortodoxă? (zice sfântul Vasile cel Mare, nu eu). Dar aşa s-au condus lucrurile ca să nu mai poată spune nimeni adevărul. Şi adevărul vă va face liberi!

- Mitropolitul Corneanu a spus într’un interviu că „gestul rămâne. Nu mă pocăiesc. Nu am comis o crimă”. (Interviu luat de Francesca Strazzari în luna august 2008 şi publicat în Il Regno, nr. 16, p. 517-518). Şi noi ce să facem acuma părinte?

- Să ascultaţi ce vă vor învăţa duhovnicii. Că ei nu gândesc ca arhiereii. Să ţineţi canoanele Apostolice şi ale Sfinţilor Părinţi. Să ţineţi credinţa dreaptă, că oricât v’aţi osteni şi oricâte fapte bune a’ţi face, fără dreapta credinţă nu vă mântuiţi!

- Părinte, oamenii şi’au pierdut în ultimile vremuri liniştea şi simt o presiune pe libertatea lor, prin tot felul de îngrădiri şi sisteme supraveghetoare.

- Măi, ăsta’i semnul neputinţei diavolului, care face totul ca să vadă gândul omului! Asta e zvârcolirea lui! Zadarnic însă, pentru că numai Dumnezeu poate vedea în inima omului.

- Avva, ştiu că lumea este în stăpânirea celui rău. Şi că diavolul este tatăl minciunii. Oare de asta avem parte de atâta minciună zilnică, părinte?

- Măi, ia uită’te la II Paralipomena 18 cu 19. Cum citeşti?

Cuviosul Eftimie si cei impreuna cu el, mucenici ai Ortodoxiei in fata unirii faradelege

“Cuviosul Eftimie[1] a fost egumen al Mănăstirii Vatopedi în a doua jumătate a veacului al treisprezecelea, într-o perioadă critică pentru viaţa Bisericii Ortodoxe şi a Sfântului Munte[2]. După Sinodul de la Lyon din 1274, unde s-a întărit unirea Bisericilor[3], trimişii latinocugetători ai împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282) şi ai patriarhului Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282), au încercat să-i forţeze pe monahii aghioriţi să accepte dogmele eretice[4]. Aceasta se întâmpla pe la anii 1279-1280. Din păcate, unii cercetători se îndoiesc de aceste evenimente şi le amestecă cu altele, atribuindu-le catalanilor[5].

Avva Petroniu Prodromitul

“Avva Petroniu Prodromitul? Cel mai smerit. Cel mai smerit. Cel mai smerit!”

Aşa il descrie avva Adrian Făgeţeanu, dacă îi ceri părerea despre egumenul aşezământului românesc athonit Prodromu. Spunea că în 1937, când obştea Antimului a fost cea mai numeroasă, însumând 38 de monahi, cel mai smerit dintre ei şi singurul care nu şi-a dat sieşi dreptate vreodată, era părintele Petroniu Tănasă (care avea doar 23 de ani la vremea aceea!).

Tot el spune că de-a lungul istoriei, românii ar fi putut realiza lucruri mult mai măreţe, de n-ar fi existat dezbinare între ei. Mie toţi pelerinii athoniţi mi-au spus că singurul loc de pe pământ unde românii nu sunt dezbinaţi, li se pare a fi Prodromu – şi asta datorită duhului părintelui Petroniu. „Gheronda”, cum simplu îl numesc prodromiţii.

Mi-aş dori să scriu cele mai frumoase pagini despre asceticul stareţ român, dar ştiu că nu pot face asta pe măsura staturii sale, aşa încât voi spune doar câteva lucruri care m-au mişcat de-a lungul anilor văzându-le la avva Petroniu. (Sper să mă ierte pentru lipsa binecuvântării, dar fiindcă oricum se scria despre avva, am căpătat şi eu îndrăzneală pentru dragostea ce i-o port.)

Ştiu că n-a cerut niciodată de la ceilalţi ceva ce n-a făcut el mai întâi. Dacă unii spun că este prea sever, poţi fi sigur că a fost mai întâi aspru cu el însuşi. „Mare teolog şi mare ascet” cum mi l-a descris părintele Ioannikios Simonopetritul, avva este înduhovnicit de rugăciune şi este o mare desfătare să te afli în preajma lui. Nu cred că uită cineva discuţiile teologice purtate cu părintele la arhondaric, sau pe una din băncile din curtea Prodromului! De obicei unul din pelerini îi aţine calea şi îi cere un cuvânt de învăţătură, iar gheronda se face că nu observă stratagema şi ne grăieşte răbdător şi dogmatic ore în şir celor adunaţi mai apoi ciorchine în jurul său. Este un mare trăitor şi împlinitor al dogmelor ortodoxe! Din acest motiv nici nu e nevoie să-ţi vorbească: de-ajuns îţi este să-l vezi şi-ţi vei da seama privindu-l care este calea de urmat, dacă vrei să te mântuieşti.

Când Placide Deseille l-a rugat pe părintele Macarios (canonarul şi bibliotecarul Simonopetrei, autorul „Triodului explicat”) să-l ducă la un părinte după cuvânt de folos, au venit, împreună cu egumenul Elisaios şi toată sinaxa mănăstirii, la avva Petroniu! Şi am aflat că asta n-a fost singura dată, fiindcă mi-a spus epitropul Ioannikios că el vine de câte ori poate împreună cu tot atâţia călugări câţi încap în maşinile lor!

Schitul Sfântul Ilie din Sfântul Munte Athos

Schitul Sfantul Ilie este unul dintre schiturile ce inalta rugaciuni Domnului de pe Sfantul Munte Athos. Schitul athonit al Proorocului Ilie depinde de Manastirea Pantocrator si este asezat putin mai sus de aceasta, pana la el facandu-se o jumatate de ora, mers pe jos in directia nord-vest.

Schitul românesc Prodromu, de la Muntele Athos

Cine numără Muntele Athos între marile minuni ale lumii nu greşeşte. În puţine locuri de pe pământ, marea, cerul şi muntele îşi dau o întâlnire mai fericită. Splendoare e cuvântul care ar descrie cel mai potrivit spectacolul de culori pe care îl poţi admira de la bordul vasului plecat din Ouranopoli spre Dafni. Cerul albastru, marea de turcoaz şi reflexele galbene, roşii şi cenuşii ale stâncilor completează cu verdele chiparoşilor şi al măslinilor paleta cromatică care ţi se iveşte înaintea ochilor. Dumnezeu S-a jucat cu culorile în această parte de lume, iar ceea ce a reuşit nu are echivalent în cuvinte. Dar Athosul este o minune mai ales pentru viaţa duhovnicească a monahilor care se roagă aici pentru lumea întreagă. Cine păşeşte în Sfântul Munte rămâne fascinat atât de peisajele de o negrăită frumuseţe care se perindă în faţa ochilor călătorului pe drumurile între diferitele mănăstiri athonite, cât şi de atmosfera pe care o creează rugăciunea necontenită a celor ce se nevoiesc în singurătate.

Ca să ajungă pe Muntele Athos, pelerinul e nevoit să se îmbarce pe feribot la Ouranopoli, pentru a ajunge la destinaţia finală. Din acest orăşel se obţine diamonotirion-ul, adică permisul de intrare în Munte. Urcăm la bordul navei „Sfântul Pantelimon“ care îşi croieşte cu uşurinţă drumul pe apă între cele trei peninsule Athos, Casandra şi Sithonia. Cu fiecare anunţ al căpitanului vasului, emoţia creşte. Se navighează paralel cu Muntele Athos. Prima oprire se face la Mănăstirea Zografu. Urmează Dochiaru, Xenofont, „Sfântul Pantelimon“ şi, în sfârşit, portul Dafne.

Păşim în Sfântul Munte. De aici, pelerinii urcă în maşina care îi lasă la Kareia, capitala Athosului. Drumul e întortocheat, în pantă şi strâmt pentru autocarul care dă semne de oboseală, mai ales când urcuşul este pieptiş. Dar cu ajutor de sus, ajungem cu bine în capitala Muntelui. La Kareia poţi întârzia o oră, timp suficient pentru a vizita câteva magazine care te îmbie să le treci pragul pentru a vedea şi cumpăra obiecte bisericeşti şi nu numai. Sfinte Vase aurite, tămâie, metaniere, cruciuliţe de lemn, dar şi engolpioane de argint şi cârje pentru arhierei poţi găsi aici.

Luăm apă proaspătă de la o cişmea şi urcăm în microbuzul care merge spre Marea Lavră. Şoferul, ca şi mulţi dintre cei aflaţi în microbuz, este român. Alţi închinători, greci mai ales, aleg ruta către Mănăstirea Vatoped, cea mai renumită dintre mănăstirile greceşti athonite.

Despre avva Ioan Guţu

Părintele Dionisie Ignat spunea despre avva Ioan: “A venit la Muntele Athos în 1926. Părinte duhovnicesc i-a fost părintele Ilie, dar în scurt timp bătrânii au murit (Ilie Vulpe, Gherontie, Paisie şi Eftimie) şi el a rămas singur timp de aproape 20 de ani. Noi am trăit cu părintele Ioan ca fraţii: nu era nici o deosebire între cele două chilii ale noastre. Toate sărbătorile şi toate praznicele mari, veşnic le-am făcut la un loc.

Părintele Ioan Guţu a fost un călugăr din cei buni, foarte osârduitor… şi foarte strict cu vieţuirea sa monahala. Au încercat şi alţii să locuiască cu el, dar n-au fost în stare. Era doar preot, nu şi duhovnic. De când a murit ultimul părinte duhovnicesc din chilie, din smerenie, el nu a mai slujit niciodată… A fost un om bun”.

Avva Ioan era de obârşie din Basarabia şi s-a născut la Popeşti, în regiunea Soroca, în 1906. Iubitor de Dumnezeu, a plecat la 19 ani în Athos şi a rămas acolo, în aceeaşi chilie de la Colciu, 70 de ani, până s-a mutat la Cer. N-a ieşit în acest răstimp decât o singură dată din Sfântul Munte, pentru oarecare treburi. A făcut ascultare şi duhovnicului său Ilie Vulpe, dar şi tatălui său, care i-a spus când l-a vizitat: „Îngrijeşte-te să mori aici”. Între 1906 şi 1996 (05 decembrie), timp de 90 de ani, avva Ioan a strâns atâta har şi smerenie încât a ajuns la cea mai adâncă nevinovăţie. Mare postitor – mânca din două în două zile – mare nevoitor – dormea cel mult trei ore din noapte, pe un scăunel – mare ascet şi rugător – bătea metanii şi când îi sângerau picioarele, la bătrâneţe, iar medicamente n-a folosit vreodată. Nu vorbea mult pentru că dacă nu te foloseai de tăcerea lui, nu aveai pentru ce să-i mai ceri sfat (şi adevărul este că putem lua învăţătură despre smerenie, doar privindu-i chipul!). A considerat întotdeauna că „trebuie să începem cu frica de Dumnezeu şi să terminăm cu dragostea pentru El. Între acestea două să punem multă smerenie şi rugăciune şi vom ajunge în Împărăţia Cerurilor”. Pentru ostenelile sale, Dumnezeu i-a dezvăluit dinainte ceasul mutării sale, aşa că şi-a rânduit toate treburile cu două luni înainte, şi-a luat iertare de la toţi fraţii – şi de la cei din chilia Sfântului Gheorghe Colciu a părintelui Dionisie Ignat, care l-a şi împărtăşit – şi, la pomenirea Sfântului Sava cel Sfinţit, a trecut la cele veşnice.

 Spunea părintele Ilie de la Colciu că în oarecare an nu aveau de niciunele pentru hramul chiliei. Au întins ei mrejile, dar n-au pescuit nimic. Cum era deja ajunul Sfântului Ioan, s-au dus cu amărăciune la avva Ioan să-i ceară sfat. A zis gheronda: „Mergeţi la liman şi aduceţi peştele cel mare”. Ar fi voit părinţii să-i spună că de acolo vin, dar au tăcut şi au făcut ascultare. Şi dacă au ajuns la ţărm au rămas miraţi că au văzut venind spre ei un peşte destul de mare încât să le ajungă drept hrană pentru toţi timp de două zile. Cu mâinile goale l-au luat din apa mică şi au dat slavă lui Dumnezeu.. 

Într-un an, din cei din urmă ai trecerii prin astă lume (noiembrie 1996), avva Ioan Guţu s-a întâlnit cu viitorul ministru al Cultelor, Adrian Lemeni. Şi l-a întrebat tânărul atunci : „Ce crezi părinte că ai agonisit în cei 70 de ani de rugăciune în Athos?” A zis lui bătrânul : „Am căpătat îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu”… Părintele Augustin, ucenicul lui în ultimii ani, lucrând ceva la grădină cu avva, i-a spus, uşor în glumă : „Roagă-te cuvioase lui Dumnezeu, că ai căpătat trecere înaintea Lui, să ne trimită izvor mai aproape de chilie, ca să nu mai cărăm apa din vale”. Atunci n-a zis nimic bătrânul, dar spre toamnă, pe când îşi uitase deja vorba, a ţâşnit apă limpede mai la deal de chilie, la câţiva metri de petecul lor de grădină… Tot de acolo îşi iau apa şi în ziua de azi. 

Odată a venit după cuvânt un frate grec de la mănăstirea Vatopediou. Şi luând binecuvântare a voit să plece, iar atunci bătrânul i-a urat „kalos taxidis pater Athanasios”. Nu era încă nici măcar monah la vremea aceea, dar când a vrut să-i spună asta, a zis către el avva: „nu este după voia ta ci după cum îi place Domnului să ţi se întâmple!”. Astăzi îl puteţi găsi pe părintele Athanasie nevoindu-se în aceeaşi obşte a Vatopedului. S-a făcut pe sine neînsemnat bătrânul Ioan, lepădându-şi voia înapoia lui, dar s-a făcut şi fără griji şi-n felul ăsta şi-a agonisit pace şi odihnea astfel şi pe fraţi…

George Crasnean

Gherasim de la Colciu

„Ce mai faci, părinte?”.
„Am pierdut frica de Dumnezeu şi o caut pe aicea…” – mi-a răspuns bătrânul monah…

Părintele Gherasim are 85 de ani şi de peste 20 de ani se nevoieşte în Sfântul Munte, la chilia cu hramul Sfinţilor Arhangheli de la Colciu. „Şi apoi lumea este în stăpânirea celui viclean – iar eu totdeauna mi-am dorit să fiu în afara celui rău; deci a trebuit să mă despart de lume. Aşa am venit în grădină”.

În grădină era şi acum, în petecul lui de grădină, pe care tocmai îl săpa cu o vigoare neaşteptată pentru anii bătrânului. De loc e de prin părţile Iaşiului şi o vreme, înainte de a se călugări, a fost şofer, dar L-a căutat mereu pe Dumnezeu, fiindcă din pruncie a simţit purtarea Lui de grijă. Provine dintr-o familie destul de numeroasă, o familie ortodoxă care a fost repede încercată prin moartea părinţilor, moarte ce i-a făcut pe fraţi să se despartă şi să trăiască prin vecini. Şi spune părintele că erau înstăriţi, fiindcă aveau oi multe, dar într-o clipă a dispărut totul ca fumul, iar ei s-au trezit singuri cu Dumnezeu. A învăţat multe din asta şi i-a folosit în viaţă, după cum şi dragostea pe care i-au arătat‑o cei ce l‑au crescut, l‑a făcut să mulţumească bunătăţii şi iconomiei dumnezeieşti.

L-am întrebat dacă nu vrea să fie ajutat să-şi repare chilia dărăpănată. Mi-a arătat o masă veche pe care era o Psaltire – şi mai veche, cred –, şi mi-a zis că masa aceea, aşa bătrână cum era, mai rezistă vreo zece ani, dar el s-ar putea să nu mai trăiască atât. Dacă se va gândi doar s-o repare, mintea lui va fi ocupată cu materialele pe care va trebui să le procure şi… s-a dus liniştea lui! „Lucrarea monahului e statul de vorbă cu Dumnezeu şi nu cele materialnice. M-am retras aici pentru că nu iubesc lumea, dar iubesc pe toată lumea”…

Zilele trecute l-am reîntâlnit mergând pe jos către Vatopedu şi prietenii mei din Arad, cu care eram, m-au convins că trebuie să povestesc creştinilor despre bătrânul Gherasim.

(Iar eu aş fi vrut să arăt lumii cum trebuie să te încalţi ca să fii sigur că ajungi la cer …)

Autor: George CRASNEAN

Filimon Arhodarul de la Schitul Profetului Ilie

Filimon este de obârşie din părţile Trapezuntului – ultimul imperiu bizantin (care a căzut în mâinile otomanilor după Con­stantinopol, în 1461, o dată cu el stingându‑se ultimul urmaş al Romei antice) – şi este arhondarul Schitului Sfântului Ilie, ctitorit la 1759 de către Paisie Velicicovski pe moşia Mânăstirii Pantocrator.

Am scris aceste rânduri pentru că se cuvine să răsplătim cu dragoste pe cei ce ne întâmpină cu dragoste! Şi Filimon este un om cald şi primitor – la fel ca şi egumenul schitului, Ioachim (care este de loc tot din părţile Trebizondei) – şi (lucru mai rar întâlnit) îi plac românii! Ori de câte ori am fost în Biserica Profetului Ilie, întotdeauna am fost foarte bine primiţi, iar când uneori părintele Filimon ne ruga să cântăm Axion estin în româneşte, la icoana Maicii Domnului „Lacrimatta”, îl auzeam şi pe el dând slavă Pururea Fecioarei, dimpreună cu noi.

L‑am întrebat odată despre Sumela şi s‑a înflăcărat povestindu‑mi despre mânăstirea bizantină zidită în stânca muntelui Melas, la 1200 metri înălţime, în anul 386 (în timpul împăratului Teodosie), de doi călugări, Sofronie şi Barnabas – semn că totuşi n‑a uitat locurile de unde au venit părinţii lui, o dată cu marea strămutare din 1923. Nu‑i pare rău însă după patria sa, căci mi‑a spus că pentru cel cu credinţă nu există în astă lume o casă anume, ci pretutindeni este în surghiun şi pribegie…

Când vede pele­rini români, invariabil întreabă: „Ce face?”; şi îşi răspunde imediat: „Bine face!”. Apoi ne invită să ne închinăm şi ne deschide biserica, după care suntem poftiţi mereu pe terasă, la o kerasma. O singură dată am ratat trataţia, fiindcă am întârziat cu fotografiile, iar Filimon m‑a atenţionat, aşa că m‑a închis în biserică preţ de câteva minute. Mi‑a explicat că „s‑a folosit de un lucru rău ca să facă unul bun”… De atunci îi avertizez pe toţi vizitatorii să se încadreze în programul arhondarului, ca să nu aibă surprize!

Poate că Filimon face un lucru mărunt, dar ca orice lucru mic, dacă este făcut cu dragoste, poate aduce bucurie mare. Şi eu mă bucur mereu la întâlnirile cu Filimon…

Autor: George CRASNEAN

Hristofor de la Provata

Acum patru ani ne‑a dus – eram cu câţiva prieteni de la Orăştie – până la Marea Lavră şi a condus cam repede, fiindcă se grăbea să nu‑l prindă noaptea până la Provata. Şi parcarea a făcut‑o în trombă, iar unul dintre pelerini – Nelu Sdira – m‑a chemat să‑mi arate cei 15 cm care despărţeau roţile din spate de marginea râpei şi mi‑a spus: „Măi, pe ăştia îi ţine Dumnezeu!”.

De ţinut, ne ţine Dumnezeu pe toţi, dar pe ei cred că îi ascultă mai des. Cel puţin la concluzia asta am ajuns a doua oară când am călătorit cu părintele şi am poposit în drum spre Prodromu pe la Mânăstirea Filoteu. Era o zi frumoasă de vară şi soarele de după‑amiază era numai bun pentru fotografii, aşa că i‑am cerut binecuvântare lui gheron Hristofor pentru un portret şi a încuviinţat, dar a precizat că e vorba doar de o poziţie. M‑am dus apoi şi m‑am închinat la Maica Domnului Glicofiloutsa şi, când m‑am întors, l‑am zărit pe Hristofor lenevind întins la soare. N‑am mai stat pe gânduri, ci am şi imortalizat clipa. Deşi eram destul de departe el, m‑a simţit şi m‑a ameninţat cu degetul. Aveam să aflu câteva minute mai târziu ce înseamnă să ceri binecuvântare: când am ajuns la Prodromu şi descărcam bagajele, din neatenţie (?) am scăpat Canon‑ul pe jos, chiar la poartă! Aparatul n‑a păţit nimic decât că s‑a deschis şi mi‑a sărit filmul din el, aşa că adio fotografii! Mi‑am adus aminte că „cine are ochi de văzut, să vadă” şi m‑am dus imediat la părintele Hristofor să‑i cer iertare. Că am căpătat‑o, stau mărturie celelalte poze cu el, dar de atunci evit să fac fotografii fără binecuvântare! Văzând păţania, părintele Emilian, arhondarul de la Prodromu, mi‑a istorisit că aşijderea i s‑a întâmplat şi unui alt prieten, care a scăpat un aparat Leica, tot acolo şi tot pentru astfel de pricini!

Hristofor are mare evlavie la trei părinţi români: la avva Ioan Guţu, la avva Dionisie Ignat şi în mod special la părintele Dometie Trihenea, ultimul stareţ român al Mânăstirii Zografu. Iatros, cum îi spune el, adică „Doctorul”, l‑a izbăvit de multe dureri, doar punându‑şi mâinile pe el. L‑am întrebat, pe drum, cum crede el că se va mântui şi mi‑a răspuns că ştie care este voia Domnului şi se chinuie să o plinească, după puterile lui, căci prin osteneli mici scapă omul de cele mari! Cine are urechi de auzit, să audă…

Autor: George CRASNEAN

Părintele Sava de la Marea Lavra

Părintele Sava este grec, de obârşie din in­sula Creta. Monah închinoviat de tânăr la Marea Lavră, e unul dintre cei mai buni cântăreţi de muzică psaltică de acolo (se cunoaşte oblăduirea Sfântului Ioan Cucuzel!). Provine dintr‑o familie destul de numeroasă, dar una de artişti, fiindcă toţi fraţii şi surorile lui cântă: la acordeon, la bouzouki, la pian, sau vocal, fiecare după „talantul” său.

Ajutor de para‑iconom (pentru că la Marea Lavră nu există iconom, funcţia fiind deţinută de Maica Dom­­nului, care i‑a promis Sfân­tului Athanasie că se va în­griji personal de cele trebu­in­cioase obştii), el e bun prie­ten cu chelarul Prodromului, părintele Gavriil, şi cu toţi cei ce iubesc psaltica bizantină. Spune că iubeşte muzica şi n‑ar putea trăi fără să dea slavă Domnului prin ea.

Vine duminica şi la săr­bă­tori şi repetă împreună cu cântăreţii Prodromului, des­luşindu‑le meandrele ni, pa, vu, ga, di‑urilor (no­te muzi­cale bizantine co­­respunzătoare do, re, mi, fa, sol‑urilor noas­tre). Mi­rân­du‑mă puţin de smerenia lui, mi‑a răspuns că pentru el nu există grec, român, rus, sârb sau bulgar, ci doar „hristianos orthodoxos”, şi că în Athos aceştia toţi sunt, deopotrivă, un popor de drept‑închinători. Şi, într‑adevăr, am văzut că nu e osebire după naţie la el! (Cel ce îi cunoaşte pe greci câtuşi de puţin, ştie ce lucru mare e acesta pentru un elin!)

Monah serios, atent cu paza gândurilor, părintele Sava spune că face asta pentru că există multă amăgire în lumea aceasta şi crede că îşi poate dobândi adevărata libertate doar în Adevăr. Aşa că cearcă mereu să stea lipit de Hristos, „Adevărul şi Viaţa”, fiindcă „dorul meu este să mă lipesc de Tine, să‑mi pun în Tine nădejdea” (Ps. 72, 27).

Spune că lucrarea gurii nu e cuvântul, ci psalmodia, rugăciunea şi tăcerea, aşa încât el îşi luminează cuvintele cu faptele sale. Pentru că nu ştim atât de multe cuvinte încât să ne permitem discuţii aprinse, discutăm doar ceea ce ni se pare esenţial, şi în felul acesta, cu părintele Sava, am vorbit doar despre „cele ale sufletului”. Şi fiindcă am văzut că nu pune pe seama lui iscusinţa de a interpreta anumite partituri, ci pe harul primit de la Dumnezeu, am îndrăznit să scriu despre el, gândindu‑mă că nu va fi ispitit de mândrie călugărească sau slavă deşartă văzând aceste rânduri.

Autor: George CRASNEAN

Caracalu – ctitoria din Athos a lui Petru Rareş

Ajuns la Manastirea Caracalu, asteptam cu emotie sa il vad pe ctitorul Petru Rares, in strai de calugar schimonah. Un parinte m-a condus in coltul din stanga al pridvorului si mi-a aratat fresca, spunand: “Iata-l ! Este ctitorul nostru. S-a calugarit aici impreuna cu boierul sau Petru si amandoi au primit numele Pahomie…”

Cea de a unsprezecea manastire din Sfantul Munte Athos este Manastirea Caracalu, inchinata Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Situata intre Manastirile Iviron si Marea Lavra, spre deosebire de majoritatea celorlalte manastiri, ea nu se afla la tarmul marii, ci inspre interiorul peninsulei si destul de sus.

Originea numelui acestei manastiri este destul de controversata. Unii autori sustin ca numele i s-ar trage de la ctitorul sau initial, imparatul roman Antoninus Caracalla (211-217), insa aceasta ipoteza nu este sustinuta documentar. O alta ipoteza sugereaza ca numele este de origine turca, insemnand “turnul negru” (in turceste kara – koule), insa ea nu se sustine intrucat numele manastirii se regaseste ca atare mult anterior stapanirii turcesti.

Prima mentiune documentara despre Manastirea Caracalu dateaza din secolul 11, mai precis de la anul 1018. Aceasta a determinat pe unii dintre istorici sa propuna varianta prin care manastirea si-ar fi luat numele de la un presupus calugar Karakalas (un nume larg raspandit in epoca), care ar fi fost fondatorul manastirii si ar fi trait in acea perioada. In sprijinul acestei afirmatii vine si faptul ca ea nu apare intre manastirile enumerate in cel de-al doilea Typicon din anul 1046, ceea ce ne indreptateste sa credem ca era recent infiintata si deci fara o importanta prea mare. Din aceasta perioada se pastra un hrisov prin care imparatul bizantin Romanos al IV-lea Diogenes intarea manastirii o serie de proprietati. Pecetea imperiala din plumb se pastreaza si astazi in tezaurul manastirii. Din secolul 11 pana in secolul 15, nu se poate vorbi despre Caracalu ca fiind o manastire infloritoare. Se pare chiar ca prin secolul 13 nici nu a fost locuita. Ea insa s-a intarit si a fost refacuta prin sprijinul imparatilor din dinastia Paleologilor Andronic al II-lea cel Batran si Ioan al V-lea, cat si al Sfantului Athanasie, Patriarhul Constantinopolului.

Incepand cu Petru Rares, Manastirea Caracalu va ramane pentru peste 3 secole in atentia voievozilor din Tarile Romane. Petru Rares a pornit practic la reconstructia intregii manastiri, incepand cu arsanaua (portul) acesteia. Legenda spune ca insarcinat cu aceste lucrari a fost protospatarul Petru, un apropiat al voievodului, care a fost trimis cu banii si misiunea de a supraveghea lucrarile. El si-ar fi insusit o parte din bani, insa, afland voievodul, si-a recunoscut fapta si a fagaduit ca va termina constructia din propria avere. La sfarsitul lucrarilor, spatarul Petru s-a calugarit, primind numele de Pahomie. Contrar opiniei majoritatii istoricilor care sustin ca Petru Rares este inmormantat la Manastirea Probota din Moldova, parintii de la Caracalu afirma cu tarie ca el ar fi venit alaturi de boierul Petru si ar fi luat schima cea mare in manastirea lor, primind la calugarie tot numele de Pahomie. Aici ar fi ramas pana la sfarsitul vietii si aici ar fi fost si inmormantat. In sprijinul acestei sustineri ei invoca fresca din pridvorul manastirii infatisand doi schimonahi tinand impreuna o biserica. Deasupra sta scris: “Noii ctitori ai acestei sfinte manastiri: Pahomie si Pahomie”.

Mănăstirea Caracalu – scurt istoric

Minunile Athosului

Parintele Alexandru, de la Chilia Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul, este unul dintre acei muritori care au ales sa urmeze indemnul la desavarsire rostit de Hristos. Lasand in urma averi si familie, Parintele vietuieste de patru ani la Muntele Athos. Joi seara, el s-a aflat la Targu-Mures, unde le-a impartasit credinciosilor din experienta sa duhovniceasca, in cadrul conferintei “Crestinismul si problemele lumii contemporane”

Dupa ce a facut un istoric al Muntelui Athos, Parintele Alexandru a vorbit despre minunile care au avut loc si continua sa se petreaca pana in zilele noastre pe Sfantul Munte. Unul din cele mai puternice exemple in acest sens este manastirea Marea Lavra, unde de peste 1000 de ani, hambarele sunt mereu pline, nu datorita oamenilor, ci gratie harului lui Dumnezeu. La fel de Parintele Alexandrugraitoare sunt miracolele care au drept izvor icoanele Mantuitorului, Maicii Domnului si Sfantului Ioan Botezatorul. In continuare, parintele s-a referit la maladiile lumii contemporane – goana dupa bogatii, putere si placere, toate in dezacord cu viata intru Hristos. Apreciind ca omenirea a ajuns in vremurile apocaliptice, in care duhurile rele s-au dezlantuit cu toata puterea pentru a insela si diviza, Parintele Alexandru a spus ca singurul mijloc de a rezista asaltului raului este viata traita in curatie sufleteasca si trupeasca, calauzita de harul lui Dumnezeu.

Un material amplu despre conferinta oaspetelui athonit va putea fi citit in paginile “Ziarului de Mures”. Cu aceasta ocazie, Parintele Alexandru va raspunde si intrebarilor puse de cei care au luat parte la conferinta.

Publicam in avanpremiera un scurt fragment din cadrul conferintei, referitor la una din minunile care au loc in prezent la Sfantul Munte – schimbarea la fata a icoanei Prodromita, de la Schitul Prodromu, unde Parintele Alexandru s-a ocupat de primirea oaspetilor asezamantului monahal: “Am avut sansa sa fiu doi ani arhondar la Schitul Prodromu, intre 2001 si 2003, si multi, sute, mii de oameni au venit, si i-am dus sa le arat si sa le vorbesc despre sfanta icoana Prodromita, care este imbracata in argint, iar chipurile cele nepictate de mana sunt lasate descoperite si au o frumusete care nu poate fi descrisa… Si ducandu-ma acolo zilnic, si in fiecare zi de multe ori, am observat ce citisem candva: chipurile Maicii Domnului si ale Mantuitorului se schimba. Atunci cand vin crestini deschisi si cu buna dorinta de a afla har si de a afla ajutor de la Dumnezeu, cu inima deschisa si se inchina sfintei icoane, Mantuitorul zambeste. Apare un zambet pe chipul Lui pe care nu vi-l puteti inchipui cat de minunat si de frumos este. Si Maica Domnului isi lumineaza chipul. Cand se intampla sa vina acolo protestanti, necredinciosi, chipurile sunt mahnite, sunt umbrite. Am observat lucrul acesta, si nu l-am comentat cu altii, pentru ca este o minune, si este o traire, si o perceptie pe care unii o au, altii nu o au. Si atunci am zis: “sa nu ma pun intr-o situatie delicata si sa spun unora si sa zica ca e o parere a mea. Mai bine sa stau linistit si daca e sa le descopere Dumnezeu si Maica Domnului, vor vedea si ei. Daca nu, sa raman eu cu parerea mea”…

Ei, sa vedeti minune care s-a petrecut acum. A venit un credincios grec din Australia cu un calugar de la Marea Lavra, si cu o parte din familia lui, din Grecia. Cand au ajuns la sfanta icoana Prodromita, am observat cum Mantuitorul zambea. M-am bucurat si am zis: “Uite, sunt niste crestini adevarati!”. I-am dus dupa aceea la icoana Sfantului Ioan Botezatorul, si le-am spus ce v-am spus si dumneavoastra: “Uite, ce incruntat este Sfantul datorita faptului ca i-a gonit pe turci la 1821 si, greci fiind, fiind vorba de 1821, s-a aprins in ei mandria si bucuria invingatorilor, ca a fost victoria lor asupra turcilor, si s-au bucurat cand au auzit ca turcii au dat bir cu fugitii, goniti de icoana sfantului si de credinta noastra ortodoxa. Si atunci, le-am spus: “Pe cat de incruntat este sfantul acuma, pe atat de bucuros era Mantuitorul cand v-a vazut ca ati venit, si zambea”. Si au zis: “Dar cum zambea?”, si atunci mi-am dat seama ca ei nu dadusera atentie la ce vedeam eu. Si am spus: “N-ati vazut?” – “Nu, n-am vazut. Ne-am uitat, ne-am inchinat, am pus metanie, am aprins lumanari.”

Memoriu al Părinţilor români care vieţuiesc în Sfântul Munte Athos către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Preafericite Parinte Patriarh,

Inalt Preasfintiti Parinti Mitropoliti si Arhiepiscopi,

Preasfintiti Parinti Episcopi si Episcopi Vicari,

 

La indepartatele Chilii din Sfantul Munte Athos, unde din mila Maicii Domnului ne petrecem viata calugareasca, au ajuns vesti grozav de triste pentru Sfanta noastra Ortodoxie.

Bucuria acestor zile ale Penticostarului, cea mai luminoasa perioada a anului liturgic, ne-a fost adanc innegurata de aflarea celor petrecute la Timisoara, oras mitropolitan, in prima duminica dupa Injumatatirea praznicului Invierii. Impartasirea mitropolitului ortodox Nicolae Corneanu cu cei care l-au rastignit pe Hristos in urma cu 300 de ani si continua sa-L rastigneasca, punand la grea incercare sufletele si vietile romanilor ortodocsi din Ardeal, reprezinta un fapt fara precedent in istoria Bisericii Ortodoxe Romane, si, dupa cum reiese din Sfintele Canoane ale Bisericii si din scrierile Sfintilor Parinti, constituie un act de cea mai mare gravitate, asemanat adesea de Sfintii Parinti cu vanzarea lui Hristos [1].

Nu am fi purces la scrierea acestor randuri daca in aceste zile mahnirea nu ne-ar fi fost si mai mult sporita de tulburarea pe care o constatam la multi dintre inchinatorii romani ai Sfantului Munte, care cu neliniste ne cer ajutorul in rugaciune si sfatul. Unii preoti se intreaba: in ce masura, ierarhul cel apostat de la Credinta mai poate fi pomenit la sfintele slujbe, calcandu-si constiinta care-l indeamna sa urmeze Canoanelor Sfintelor Sinoade ale Bisericii; ceilalti, mirenii, se intreaba daca le este ingaduit sa se mai impartaseasca de la preotii care raman in comuniune cu mitropolitul, care s-a lepadat mai mult decat simbolic de propria turma, de Trupul lui Hristos.

Sfantul Atanasie cel Mare porunceste ca nu numai sa nu avem nicio partasie cu ereticii, dar nici macar cu cei ce au partasie cu cei raucredinciosi [2]. Cu ce inima poate primi un crestin dreptslavitor vestea ca mitropolitul Nicolae Corneanu, la varsta sa inaintata, care se cuvenea a fi cea a desavarsirii intelepciunii si discernamantului duhovnicesc, s-a impartasit de „painea otravitoare a celor ce se leapada de Hristos” [3]?

Ne-a venit greu sa credem ca asa ceva s-a putut intampla in Biserica Ortodoxa Romana, iar Comunicatul oficial din 26 mai a.c. al Unitilor din Romania, refuzul mitropolitului de a dezminti cele afirmate de acestia, precum si fotografiile care au ajuns pana la noi ne-au incredintat realitatea celor petrecute. Poate ca acest deznodamant se putea anticipa atunci cand mitropolitul Banatului afirma ca papa este, de drept, capul Bisericii si va trebui sa-l recunoastem cu totii ca atare [4] sau cand ceda cu multa solicitudine greco-catolicilor – de parca erau proprietatile sale – bisericile zidite cu sudoarea si jertfa stramosilor celor care au revenit in secolul trecut la Ortodoxie. Ce ar mai putea urma? [5]

Pelerinajul la Athos

Loc ales, Gradină Maicii Domnului, martor şi ­moştenitor al strălucitei culturi bizantine, Muntele Athos e un tezaur ­ortodox, alături de Ţara Sfîntă. El alcătuieşte, împreună cu Sinaiul şi Taborul, triada munţilor ­dumnezeieşti. Pe Athos s-a desăvîrşit, în construcţia bisericilor, opera întregii ortodoxii.

Sfîntul Munte Athos din Grecia cuprinde astăzi şase categorii de aşezăminte monastice: mănăstiri, schi­turi, chilii, bordeie şi sihăstrii. Mă­năs­tirile sînt în număr de 20, care nu poate fi sporit sau micşorat. Dintre aces­tea, 17 sînt greceşti, una e ruseas­că, una sîrbească şi alta bulgă­reas­că. Noi, românii, avem trei schituri la Munte: Prodromu, Lacu şi Colciu, construite în partea răsăriteană a peninsulei, fie cu ajutorul voievozilor români, care au fost ctitori şi donatori ai mai multor mănăstiri de pe Munte (azi administrate de alte ortodoxii), fie cu mai noi contribuţii şi strădanii. Pînă în 1914, locuitorii Sfîntului Munte – doar bărbaţi, conform vechilor rînduieli de la care nu există abatere – erau în număr de vreo 5.400, dintre care 5.000 – monahi. Azi au mai rămas 2.000. La Athos, toţi mo­nahii, atunci cînd sînt primiţi ca no­vici sau tunşi în monahism, dobîndesc cetăţenia greacă, fără altă formalitate. Ei dispun de o organizare admi­nistrativă autonomă şi chiar de poliţie proprie.

Ritualurile

Portul de intrare al Sfîntului Mun­te e Dafni, denumire care se datorează nenumăraţilor dafini care cresc în zonă. „Cînd am pus pentru prima dată în viaţă piciorul pe insulă, la Dafni, am simţit că mă aflu într-o altă lume“, ne mărturisea pictorul Mihail Gavril, întors dintr-un pelerinaj făcut cu mai mulţi prieteni din Ro­mânia, Elveţia şi SUA. El pregă­teşte astăzi o ex­poziţie la Bucureşti consacrată temei „cerului şi pămîntului“, în care Ţara Sfîntă şi Muntele Athos reprezintă principalele surse de inspiraţie. Pîn­zele sale, aşezate în rame de format „marină“, ne descoperă turle de biserici, clopote, chipuri de călugări, dar şi marele albastru al Egeei.

Părintele Efrem Katunakiotul: Despre ascultarea de duhovnic

„Ascultarea de duhovnic este viata vesnica, scara cereasca, suire grabnica, bogatie de cununi, lucru ingeresc, lupta nepatimirii, suire si calatorie la cer. Ascultarea implineste toate poruncile, pe toate le indreapta, pe toate le face si le zideste, iar pe suflet, in chip nevazut si nestiut, cu mare grija il imbogateste si il asaza in vistierie necontenit, ridicandu-l spre Dumnezeu ca sa stea inainte incununat si infrumusetat in taina”.

Sfantul Grigorie Sinaitul

Parintele Efrem Katunakiotul este astazi unul din cei mai apreciati duhovnici aghioriti. In varsta de aproape 80 de ani, a fost unul dintre ucenicii binecunoscutului gheron Iosif Isihastul. Daca ceilalti ucenici ai Cuviosului Iosif au preluat conducerea a cate unei manastiri aghiorite, parintele Efrem a preferat isihia, ramanand retras in pustia Katounakiei unde vietuieste cu trei ucenici. Redam mai jos, in traducere, cateva din sfaturile sale adresate monahilor simonopetriti, despre ascultare.

---

Ascultarea fata de duhovnic le va aduce pe toate. Ascultarea va aduce harul. Cea mai mica neascultare alunga harul. Duhovnicul este, oarecum, in locul lui Dumnezeu. Orice spune duhovnicul e ca din gura lui Dumnezeu. Sa-l ai pe duhovnic ca pe chipul lui Dumnezeu. Toate patimile, putin cate putin, se vindeca prin ascultare. Nu mantuie nici preotia, nici postul, nici asceza, ci doar ascultarea de duhovnic.

Ascultarea face minuni: ascultarea va aduce toate harismele. Prin ascultare Hristos da rugaciunea. Nu ne mantuie rugaciunea; ci ascultarea de duhovnic ne mantuie.

Un demonizat a intrat la ascultare la doi batrani si prin ascultarea lui s-a vindecat. Mi-a povestit el insusi cum vedea demonul inaintea lui si cand zicea o data rugaciunea lui Iisus demonul se tulbura. Cand zicea rugaciunea a doua oara, demonul incepea sa tremure. A treia oara cand zicea rugaciunea, demonul disparea. Faci ascultare? Ai harul lui Dumnezeu, esti pentru rai. Sa stiti ca diavolul nu se teme de noi, nici macar nu ne ia in seama. El fuge de noi cand vede Harul lui Dumnezeu pe care il avem datorita ascultarii de duhovnic.

Cel care face ascultare nu se teme – oarecum – de Dumnezeu. Nu faci ascultare? Fa ce vrei: rugaciune, post, asceza, etc. – nu mantuiesc. Numai ascultarea mantuieste. Cel care face ascultare se aseamana cu Hristos, Care S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte pe Cruce.

Duhovnicul poate sa cada. Cel care face ascultare nu cade niciodata. Duhovnicul va da socoteala inaintea lui Dumnezeu pentru dansul, dar cel care face ascultare nu.

Prin duhovnic vorbeste Hristos. Se poate oare sa cada cineva cata vreme se aseamana in ascultare cu Hristos? Chiar daca porunca duhovnicului e ratacita, Dumnezeu, pentru ascultare, o va intoarce in folos sufletesc. Pe duhovnicul tau, asadar, sa-l vezi ca pe Hristos. Sa nu-l intristezi. L-ai intristat pe duhovnic, L-ai intristat pe Dumnezeu. Eu am experienta personala a neascultarii si a constrangerii duhovnicului meu, Nichifor. L-am constrans zicandu-i: „Daca nu facem aceasta… plec.” Parintele Nichifor a fost nevoit sa accepte. Cand m-am intors la chilia noastrã, parintele mi-a spus: De ce, mai copile, m-ai silit sa facem lucrul asta? Dupa ce mor eu, vei putea sa faci ce vrei”.

Sfânta Mănăstire Xenofont

Sfânta Mănăstire Filoteu

Sfânta Mănăstire Esfigmenu

Sfânta Mănăstire Simonos Petra

Suspinul unui Părinte din Sfântul Munte Athos

Sfântul Siluan Athonitul: Despre smerenie

In zilele noastre, putini “stareti” (batrani imbunatatiti) mai cunosc iubirea Domnului pentru noi, putini cunosc lupta cu vrajmasii si stiu ca, pentru a-i birui, trebuie sa ai smerenia lui Hristos.

Domnul iubeste atat de mult pe om ca ii da darurile Sfantului Duh. Dar pana ce invata sa pastreze harul, sufletul trece prin multe furtuni.

In primul an dupa ce am primit darul Sfantului Duh, imi spuneam: “Domnul mi-a iertat pacatele. Harul da marturie de aceasta. De ce mai am nevoie?” Dar nu asa trebuie, sa gandim. Desi pacatele noastre ne sunt iertate, toata viata trebuie sa ne aducem aminte de ele si sa plangem ca sa pazim zdrobirea (inimii). Nu am facut asa si am pierdut cainta, ceea ce mi-a adus multa suferinta din partea demonilor. Eram nedume­rit, tulburat si-mi spuneam: “Sufletul meu cunoaste pe Domnul si iubirea lui. Cum se face, deci, ca-mi vin ganduri rele?” Dar Domnului i s-a facut mila de mine si m-a invatat El insusi cum trebuie sa ma smeresc: “Tine mintea ta in iad si nu dezna­dajdui!” Asa se biruiesc vrajmasii. Dar de indata ce las mintea mea sa iasa din loc, gandurile reie se intaresc din nou.

Lupta impotriva vrajmasului cu arma smereniei.

Cel ce, ca si mine, a pierdut harul, sa lupte cu curaj cu demonii. Cunoaste ca greseala e in tine insuti; ai cazut in mandrie si slava desarta, dar Domnul te face sa cunosti ce e viata in Duhul Sfant si ce e lupta cu demonii. Astfel, sufletul invata prin experienta ravagiile cauzate de mandrie si fuge de laudele oamenilor si gandurile de ingamfare. Atunci doar incepe sa se vindece si sa stie sa pastreze harul. Cum putem intelege daca sufletul e sanatos sau bolnav? Sufletul bolnav e plin de mandrie, dar sufletul sanatos iubeste smerenia, invatata de Duhul Sfant si, daca nu cunoaste inca aceasta smerenie, se socoteste pe sine mai rau decat toti oamenii.

Chiar daca Domnul l-ar inalta in toate zilele pana la Ceruri si i-ar arata toata Slava cereasca in care locuieste, dragostea Serafimilor, Heruvimilor si a tuturor Sfintilor chiar si atunci sufletul smerit, invatat de experienta, va spune: “Tu, Doamne, imi arati Slava Ta, pentru ca iubesti zidirea Ta; da-mi, insa, mai degraba lacrimi si puterea de a-Ti multumi. A Ta este Slava cerurilor, al meu insa este sa plang pentru pacatele mele”. Altfel nu va pastra harul Duhului Sfant pe care Domnul il da cu marinimie din singura milostivirea Sa.

Domnul a aratat mare mila fata de ruine si mi-a dat sa inteleg ca trebuie sa-mi plang toata viata pacatele mele. Aceasta este calea Domnului. Si acum scriu din mila pentru toti oamenii care ca si mine, sunt mandri si din aceasta pricina sufera. Scriu ca sa invete smerenia si sa – si gaseasca odihna in Dumnezeu.

Unii zic ca asa a fost mai demult, dar ca acum toate acestea s-au invechit (perimat) insa, nimic nu trece niciodata cand este vorba de Domnul: numai noi ne schimbam, devenim rai si astfel pierdem harul. Dar celui ce cere Domnul ii da toate (Matei 7,7-8), nu pentru ca suntem vrednici ci pentru ca El este milostiv si ne iubeste.

Scriu aceasta pentru ca sufletul meu cunoaste pe Domnul.

Mare lucru bun este a invata smerenia lui Hristos, Ea face viata mai usoara si fericita si totul devine dulce inimii. Numai celor smeriti li se descopera Domnul prin Duhul Sfant, dar daca nu ne smerim nu vom putea vedea pe Dumnezeu. Smerenia e lumina in care putem vedea Lumina Dumnezeu, cum canta Biserica: “Intru lumina Ta vom vedea Lumina”.

Domnul m-a invatat sa tin mintea in iad si sa nu deznadajduiesc si asa sufletul meu invata smerenia. Nu este inca adevarata smerenie, dar aceasta nu poate fi talcuita in Cuvant. Cand sufletul se apropie de Domnul este infricosat. Dar cand vede pe Domnul se bucura negrait de frumusetea Slavei Sale, iar Iubirea lui Dumnezeu si dulceata Duhului Sfant il fac sa uite cu desavarsire pamantul. Acesta este Raiul Dom­nului: Toti oamenii vor ramane in iubire si prin smerenia lor asemenea lui Hristos toti vor fi fericiti sai vada pe ceilalti mai presus decat ei insisi. Smerenia lui Hristos locuieste in cei mai mici: ei sunt fericiti sa fie cei mai mici. E ceea ce mi-a descoperit Domnul.

Sfântul Siluan de la Athos: Note pe marginea unui caiet de grădinărie

1. Un suflet blând si smerit este mai frumos decât aceste flori, tot astfel si mireasma lui este mai buna si mai frumoasa. Domnul a creat aceste flori, dar El iubeste mai ales omul si îi da Duhul Sfânt care este mai blând decât lumea întreaga si este placut sufletului.

2. Domnul a facut florile acestea pentru om, pentru ca tot sufletul sa slaveasca pe Creator prin zidirea sa si sa-L iubeasca. Domnul nu trebuie uitat nici o clipa din zi sau din noapte, pentru ca El ne iubeste. Sa-L iubim atunci si noi din toate puterile noastre si sa cerem îndurarea si puterea de a împlini poruncile sale.

3. Eu iubesc florile, dar tu, tu iubesti pe Domnul si pe dusmanii tai care te ranesc? Daca tu îi iubesti pe acestia, atunci ai un suflet bun.

4. Sfintii iubeau sa verse lacrimi în fata Domnului, pentru ca sufletele lor erau fericite; dar se mâhneau din cauza noastra, pentru ca traim rau.

5. Este bine atunci când sufletul este obisnuit sa se roage si sa verse lacrimi pentru lumea întreaga. Cred si stiu ca exista multi calugari care plâng pentru lume. Maica Domnului îi iubeste pe monahii ascultatori care se marturisesc des si nu strâng în inima gândurile rele. Maica Domnului se întristeaza mult când cineva duce o viata dezordonata si necurata; Duhul Sfânt nu va locui într-un suflet ca acesta. Un astfel de suflet este irascibil si în suferinta.

6. Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt, si nu prin inteligenta. […] Monahii cunosc cum îl iubesc ei pe Domnul si cunosc si cum Domnul îi iubeste pe ei. “Iubesc pe cei ce ma iubesc,” spune Domnul. “Îi voi slavi pe cei ce ma slavesc”. Bine este când suntem cu Dumnezeu; sufletul îsi gaseste atunci odihna în Dumnezeu. A face poruncile Domnului este un gest de dragoste catre Dumnezeu. Cel mândru nu poate iubi pe Dumnezeu. Cel caruia îi place sa manânce mult nu poate iubi pe Dumnezeu asa cum trebuie. Pentru a iubi pe Dumnezeu, trebuie sa renuntam la tot ce este pe pamânt, sa nu fim legati de nimic ci sa ne gândim fara încetare la Dumnezeu, la dragostea Lui si la blândetea Duhului Sfânt.

7. Prin ascultare dobândim umilinta; postul si rugaciunea ne dau uneori gânduri impure care ne fac sa postim si sa ne rugam cu mândrie. Daca un ucenic se obisnuieste cu gândul : “Domnul îl ghideaza pe Batrânul (duhovnicul) meu”, atunci se va mântui cu usurinta. Pentru cel care asculta, totul este virtute, ca de exemplu rugaciunea inimii care este data pentru ascultare, sau umilinta si lacrimile. Un astfel de ucenic iubeste pe Domnul si se fereste sa-L raneasca printr-un pacat; pentru ca Domnul cel milostiv îi da gânduri sfinte si umile, el iubeste toata lumea si varsa pentru lume rugaciuni cu lacrimi : astfel harul îndruma sufletul prin ascultare.

8. Trebuie sa gândim : Domnul m-a adus în acest loc si la acest Batrân : Domnul sa ne mântuiasca. Dusmanul ne aduce multe ispite, dar cel care marturiseste toate gândurile sale, acela se va mântui, doarece Duhul Sfânt este dat Parintelui duhovnic pentru ca noi sa ne mântuim.

9. Domnul se descopera inimilor simple si ascultatoare. Regele David era fratele cel mai mic si pastor la oi iar Domnul îl iubea pentru blândetea sa. Cei blânzi sunt întotdeauna ascultatori. El a scris pentru noi Psaltirea prin Duhul Sfânt Care locuia în el. Profetul Moise era si el pastor la oi, în slujba cumnatului sau: aceasta este ascultarea. Maica Domnului era de asemenea ascultatoare, tot astfel si sfintii Apostoli. Este calea pe care Domnul însusi ne-a aratat-o. Noi suntem datori sa o urmam si astfel vom primi pe pamânt darurile Duhului Sfânt.

10. Cei neascultatori sunt tulburati de gândurile rele, deoarece în felul acesta Domnul ne învata sa fim ascultatori si astfel sa vedem milostivirea Lui înca din viata aceasta. Mintea noastra va fi atunci mereu în Domnul si sufletul nostru va ramâne smerit.

11. Când traiam în lume oamenii ma laudau si atunci gândeam despre mine însumi ca eram bun. Dar când am venit la mânastire am întâlnit oameni cu adevarat buni – eu nu valorez nici cât degetul lor mic sau cât ciorapii lor. Iata cum ne putem însela si apoi cadea în mândrie si ne pierde. Oamenii cu adevarat buni stralucesc de bunatate si de bucurie, iar eu nu sunt asemenea lor.

12. Când traim dupa voia noastra proprie ne chinuim pe noi însine. Cel care traieste dupa voia lui Dumnezeu este bun, are pace si este vesel. O Adame, spune-mi, cum sa scapam de suferintele pamântului? Nu este mângâiere pe pamânt, numai tristetea care ne macina sufletele.

13. Lasa-te în voia Domnului si suferinta ta va scadea si va fi mai usoara, pentru ca sufletul tau va fi la Dumnezeu si va gasi atunci pacea, pentru ca Domnul iubeste sufletul care se lasa în voia lui Dumnezeu si în mâna sfintilor Parinti.

14. Un suflet închis care nu se deschide parintelui spiritual cade în înselaciune. Acesta va vrea sa dobândeasca tot ceea ce este înalt, dar Sfântul Serafim spune ca aceasta este o dorinta diavoleasca. Noi trebuie sa alungam patimile din suflet si din trup si sa scapam de înselaciune. Domnul se descopera celor fara de rautate, nu numai sfintilor, ci si pacatosilor. Iata cum ne iubeste Domnul.

15. Viata noastra este o lupta. Daca cazi în înselaciune, mergi repede la Duhovnicul tau si spune-i tot, pentru ca parintele sa-si puna epitrahilul pe capul tau. Crede atunci ca te-ai vindecat si ca demonul pe care l-ai primit prin greseala ta s-a îndepartat. Daca însa nu te pocaiesti, nu te vei îndrepta pâna la mormânt. Duhurile rele intra si ies din trupul nostru. Când omul se mânie, demonul intra în el, dar când se umileste demonul iese din el.

16. Daca te asezi la rugaciune si diavolul se ridica împotriva ta si nu te lasa sa te închini, atunci umileste-te si zi: nu este un om mai rau decât mine pe pamânt, si demonul va disparea îndata. Ei se tem îndeosebi de umilinta si de cainta si se tem de o marturisire curata. Nu te descuraja daca auzi diavolii vorbind înauntrul tau: ei sunt în corpul tau si nu în suflet. Umileste-te atunci, iubeste postul si nu bea vodka si nici vin. Daca nu l-ai scultat pe staretul sau pe parintele tau duhovnicesc, atunci este un diavol în tine, si tot asa dupa fiecare pacat.

17. Cel ce se marturiseste fara a avea inima curata [fara sa fie sincer ? n.t.] si face voia sa proprie, atunci chiar daca se apropie de Sfintele Taine, demonii ramân în trupul lui si îi întuneca mintea. Daca vrei ca demonii sa piara din sufletul tau, atunci umileste-te, fii acultator, iubeste sa faci întocmai lucrurile care ti se cer si marturiseste-te cu inima curata. Parintele duhovnic poarta epitrahilul în Duhul Sfânt si este asemenea Domnului nostru Iisus Hristos si straluceste în lumina Duhului Sfânt. Si iata ca, atunci când parintele duhovnic ne vorbeste, Duhul sfânt îndeparteaza pacatul prin cuvintele sale. Si parintele Duhovnic si preotii au Duhul Sfânt. Unul dintre batrâni vedea pe parintele sau Duhovnic în icoana lui Hristos: iata cât ne iubeste Domnul!

18. Domnul iubeste sufletul curajos care-si pune toata nadejdea în Dumnezeu. Noi trebuie sa-l imitam pe Adam în pocainta si rabdarea sa. Trebuie sa-i iubim si sa-i cinstim pe sfintii Preoti. Din cauza mândriei noastre si pentru ca nu ne iubim unii pe altii, noi nu vedem în ce har al Duhului Sfânt se gasesc Preotii.

19. Sufletul care se întoarce la Domnul primeste în schimbul pocaintei sale harul Sfântului Duh. Sufletul iubeste atunci pe Domnul si nu poate sa se dezlipeasca din aceasta iubire. Domnul vrea ca noi sa-L iubim si noi ne smerim din dragoste pentru El. Domnul vrea ca noi sa-i cerem cu simplitate asa cum cer copiii mamei lor. Daca însa suntem mândri, sa cerem Domnului un duh umilit si Domnului va da celui smerit sa vada cursele vrajmasului. Domnul ne iubeste mult si ne da sa cunoastem ce se întâmpla în ceruri si cum traiesc acolo batrânii nostrii care au placut lui Dumnezeu prin smerenia si dragostea lor. Domnul a dat raiul sfintilor celor smeriti.

20. Împaratia lui Dumnezeu este în noi. Trebuie sa vedem daca pacatul nu vietuieste întru noi. Atunci când parintele duhovnic spune un cuvânt, pacatul din suflet este ars si sufletul simte libertatea si pacea. Si daca sufletul se pocaieste, atunci Domnul îi da sa cunoasca bucuria si veselia întru Dumnezeu. Atunci împaratia lui Dumnezeu este în noi.

21. Sufletul trebuie sa se smereasca adânc, în fiecare clipa, pâna ce ajunge sa se smereasca chiar si în timpul somnului. Sfintilor le placea sa se smereasca si sa plânga si de aceea Domnul îi iubea si le dadea sa-L cunoasca. Dragostea lui Dumnezeu este cunoscuta prin Duhul Sfânt care traieste în Biserica noastra ortodoxa.

22. Daca am fi smeriti, Domnul ne-ar arata raiul în fiecare zi. Dar pentru ca nu suntem smeriti, noi trebuie sa luptam si sa ducem un razboi cu noi însine: daca te vei învinge, Domnul îti va da Ajutorul Sau Sfânt în schimbul smereniei si ostenelii tale.