Aducem multumiri pe aceasta cale tuturor celor care au raspuns APELULUI nostru si dupa posibilitatile fiecaruia au contribuit pentru a putea continua lucrarile de reconstructie a chiliei “Intrarea în Biserica a Maicii Domnului“, din “Schitul Lacu”, Sfântul Munte Athos, unde vietuiesc calugari români.

Tuturor celor care ne-au ajutat le dorim mântuire şi toate cele de folos, iar noi, vieţuitorii acestei chilii, vă vom pomeni zilnic în smeritele noastre rugăciuni, precum şi la Sfânta Liturghie, trecându-vă în rândul binefăcătorilor acestui sfânt lăcaş.

Vă prezentăm alăturat câteva poze cu imagini din care se poate vedea, prin comparaţie cu cele prezentate în APELUL nostru anterior, cum au evoluat lucrările de reconstrucţie a chiliei noastre.

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu si a Maicii Domnului, ocrotitoarea Sfâtului Munte, s-a reuşit definitivarea lucrărilor de anvergură. Astfel, Biserica a fost acoperită cu piatră, am reuşit să-i punem geamuri, uşi şi să-i tencuim interiorul. Casa cu încăperile de locuit, de asemenea are geamurile şi tâmplăria montate, interioarele sunt aproape de finisare, însă este acoperită doar provizoriu cu carton asfaltat. Preţurile pentru materiale practicate în Grecia sunt relativ mari şi nu vă ascundem că, pentru lucrările executate până acum, avem datorii în prezent la diferiţi furnizori în suma de 40.000 EURO.

Pentru a finaliza lacasul urmeaza sa pictam interiorul bisericii, sa acoperim cu piatra si casa de locuit, asa dupa cum cere traditia Sfâtului Munte pe care suntem obligati sa o respectam, iar la interioarele casei mai avem de facut sobe si sa le amenajam cu strictul necesar pentru locuit. Aceste lucrari implica în continuare costuri, iar dupa cum am mai aratat Tot ceea ce reusim sa realizam noi aici se face, sub ocrotirea Maicii Domnului, cu dania credinciosilor si efortul fizic a calugarilor din obstea noastra, pentru ca nu dispunem de alte fonduri si aici nu se primesc salarii.

Am fi dorit ca în anul acesta, pâna în ziua de 21 Noiembrie cînd este sarbatoarea Intrarea în Biserica a Maicii Domnului, sa definitivam toate lucrarile si sa procuram celelalte odoare necesare la savârsirea slujbelor sfinte si împodobirea SFÂNTULUI LACAS, bineânteles daca va fi voia Maicii Domnului.

Pentru aceasta, APELAM din nou la întelegere pentru ajutor si dragostea dumneavoastra, pe care ni le-ati aratat si pâna acum, încât la sarbatoare sa putem SFINTI aceasta lucrarare binecuvântata.

Aducem înca o data multumirile noastre tuturor si rugam pe Maicuta Domnului ca rasplatindu-va cu bunatate sa va aiba sub acoperamântul Ei si sa va fie mijlocitoare la Bunul Dumnezeu spre bucuria Raiului.

Ajutoarele financiare pot fi depuse în urmatoarele conturi de la Piraeus Bank, pe numele Vlad Petru:

RO29 PIRB 4202 1017 3600 1000 (în lei, deschis în România);

GR10 0172 2300 0052 3003 1626581 (pentru USD);

GR81 0172 2300 0052 3003 1626564 (pentru EURO).

Pentru transferurile în valuta se va folosi codul SWIFT: PIRBGRAA.

Pomelnicile Dumneavoastra pot fi trimise pe adresa:

Monah Pimen Vlad
SCHITUL LACU

P.O. Box 146 KAREIA

63086 SFÂNTUL MUNTE ATHOS

GRECIA

Putem fi contactati la telefonul chiliei: 0030 2377 023814

Cu dragoste crestineasca, Monahul Pimen Vlad cu obstea

Sursa: Gheronda Iosif. Viaţa pe scurt (video)

Sursa: Inmormantarea Unui Mare Parinte Duhovnicesc, Gheronda Iosif Vatopedinul

Pe acelasi subiect: Cum mor cuviosii. Ultima fotografie a lui Gheronda Iosif Vatopedinul inainte de inmormantare si Gheronda Iosif a adormit întru Domnul

Acum doi ani scriam câteva rânduri despre părintele Ioannikios de la Mânăstirea Simonos Petras. Am voit să văd cum se mai află şi l-am căutat iarăşi în lăcaşul de pe stâncă. A rămas acelaşi monah aristocrat, iar anii parcă n-au trecut peste el! Funcţia de epitrop al mânăstirii nu l-a schimbat: este la fel de primitor ca altădată. Aşa că de dimineaţă, după Liturghie, pater Ioannikios Antoniadakis m-a învitat la o cafea elenika, pe unul din balcoanele Simonopetrei. Şi după ce am privit răsăritul soarelui de după Athon, mi-a povestit cum a ajuns el de fapt în Athos.

Aşa am aflat că de fapt este american de origine şi că are un master în Economie la Harvard. Părinţii, greci fiind de obârşie, s-au gândit să-i ofere un cadou de absolvire şi i-au înmânat biletul de avion pentru o vacanţă la Athena. Aici a stat la o rudă mai îndepărtată, un preot care, după ce a stat de vorbă cu el, l-a sfătuit să meargă în Muntele Sfânt şi să-l caute pe un om al lui Dumnezeu, avva Efrem Katunakiotul, care mântuitor sfat îi va da pentru viaţă. Şi a ascultat părintele povaţa şi a luat drumul sfânt al Karouliei şi Katunakiei. Gheronda l-a ascultat şi i-a zis să stea la chilie cu el câteva zile şi să se roage, că Maica Domnului îi va învăţa ce drum să aleagă. Iar după patru zile de post şi rugăciune i-a spus bătrânul să meargă la Simonos Petras, că e voia Preacuratei, şi acolo să rămână. Şi tânărul n-a mai plecat peste ocean, ci s-a dus acasă, la Mănăstirea Sfântului „Simon de pe piatră”. Au trecut cu mult mai mult de 20 de ani de atunci, dar părintele Ioannikios împrăştie cu dărnicie şi acum aceeaşi dragoste frăţească tuturor celor pe care îi întâlneşte. A voit să-mi spună că nu tatăl său este călugăr în Athos, dar că au în mânăstire doi monahi francezi, tată şi fiu. În schimb, mama sa este închinoviată la Ormilia, metoc al Mînăstirii Simonos Petras, unde egumenă este fiica ei şi sora lui!…

Cu adevărat au ştiut dar, să aleagă cele cu adevărat bune de cele părelnic bune şi n-au dat întâietate nălucitoarelor amăgiri cu care ne tulburăm noi viaţa! Cine iubeşte lumea şi cele din ea, nu-i cu putinţă să nu se întristeze, fie doar şi arareori. Dar cel ce şi-a agonisit negrija acestor lucruri, acela şi-a învins patimile, aşa că e cu neputinţă să nu-i fie alipită inima de bucurie. Iar pater Ioannikios niciodată n-a făcut loc tristeţii pe faţa sa…

George CRASNEAN

“Sfântul Isaac Sirul ne dă această minunată învăţătură: Când te întâlneşti cu aproapele tău, sileşte-te să-l cinsteşti mai presus de măsura lui. Laudă-l chiar şi pentru cele ce nu le are. Spune-i tot binele şi tot ce este spre cinstirea lui… Trăindu-mi viaţa smerită în lumea celor mulţi, anonimi, smeriţi, am avut bucuria sufletească să surprind unele din aceste frumuseţi ale confraţilor, pe care le-am însemnat spre slava lui Dumnezeu, Cel minunat întru Sfinţii Săi, şi cu dorul de a bucura şi pe alţii din întâlnirea cu ele” spunea Părintele Petroniu Tănase, stareţul Schitului Prodromul din Athos, într-una din cărţile sale. Interviul următor are ca subiect puţină istorie prodromită şi cel mai important aspect, spiritualitate autentică athonită.

Părinte Petroniu, cum aţi descrie atmosfera monahală din Schitul Prodromu?

Aici, în Prodromu, s-a înmulţit repede numărul călugărilor, au ajuns peste 100 – până la 150 de monahi. S-a construit un complex frumos şi practic de chilii în care să poată locui monahii veniţi din ţară. S-a construit apoi şi o catedrală frumoasă care este biserica din centru. Schitul Prodromu se deosebeşte oarecum ca arhitectură de celelalte mănăstiri athonite pentru că a fost construit în altă epocă şi a permis românilor de aici să facă o mănăstire frumoasă, asemănătoare cu cele care se găseau în România de unde veneau călugării români, adică o biserică centrală, cu o incintă frumoasă, largă în care sunt plantaţi copaci, verdeaţă. Au reuşit să facă un spaţiu frumos! În schimb, mănăstirile greceşti, în special, cele mai vechi, cele cu tradiţie, sunt întemeiate pe locuri puţin accesibile, pe spaţii restrânse, un fel de fortăreţe, pentru că adeseori, în cursul istoriei, erau atacate de piraţii veniţi de pe mare. Grecii trebuiau să creeze condiţii bune de apărare împotriva năvălitorilor. La noi românii athoniţi, aici în Prodromul, în veacul trecut, nemaifiind această situaţie, cu atacuri violente ale piraţilor, schitul s-a putut organiza altfel, dintr-o altă perspectivă. Schitul a avut o creştere rapidă, cu mulţi călugări, a fost viaţă frumoasă, duhovnicească la început dar şi acuma. Au fost părinţi aleşi în veacurile trecute. Sunt cunoscute figuri de părinţi mari de aici. În veacul trecut, la Prodromu, au fost câţiva stareţi români foarte vrednici. În primul rând, să ne amintim de stareţul Nifon care a întemeiat schitul.

Viaţa călugărilor români din Athos este strâns legată de România

Orice român când pleacă din ţară încearcă să ia cu el ceva să-i amintească de locurile lui. Ce au luat românii athoniţi?

În trecut s-au pus bazele atelierelor de pictură şi de sculptură, unde monahii români făceau icoane autentice, în tradiţia iconografică bizantină. Icoanele prodromite erau mult căutate în România pentru frumuseţea lor. Multe mănăstiri şi biserici din ţară făceau comandă la noi de icoane. Schitul Prodromu s-a implicat mult şi în tipărirea şi traducerea de carte duhovnicescă din limba greacă, specifică tradiţiei athonite. S-au tipărit cărţi, în limba română, care apoi au fost editate de prodromiţii reîntorşi în mănăstirile din ţară.

Un aspect important: noi nu ne-am rupt de ţara din care am plecat. Ajunşi aici, am purtat cu noi România şi biserica noastră. Cineva care a trecut pe la muntele Athos făcea această observaţie: a văzut în mai multe locuri, în picturile murale, ca element decorativ tricolorul românesc. Prin picturi, pe la icoane şi pe peretele sudic al pridvorului bisericii mari este pictată o icoană foarte interesantă, o icoană simbolică a muntelui Athos, în care sunt toate mănăstirile înfăţişate cu sfinţii care au trăit în ele. Într-un capăt este înfăţişat şi schitul Prodromu, iar pe o bandă întreagă din aceea picturală sunt înfăţişaţi sfinţii români, vreo paisprezece sfinţi, şi acolo scrie: “Aceştia s-au sfinţit în pământul Ţării Româneşti”. Sfinţi pe care Biserica Ortodoxă Română de-abia în veacul nostru i-a canonizat. Românii athoniţi, călugării din muntele Athos, i-au canonizat mai demult şi i-au considerat ­sfinţi din vremuri mai vechi. Făcea o observaţie cineva că românii şi călugării din muntele Athos, deşi trăiesc într-o altă ţară, totuşi ei ţin necontenit legătura cu ţara şi cu Biserica. Cu ţara prin tricolorul pe care îl reprezintă în mai multe locuri, iar cu biserica menţin legătura prin sfinţii români pe care îi cinstesc, şi pe care îi prăznuiesc, şi pe care i-au înfăţişat pe pereţii bisericii.

Despre arta rugaciunii

Spiritualitatea athonită este renumită pentru cultivarea rugăciunii. Spuneţi-ne un cuvânt despre cum se roagă monahii athoniţi!

Călugărul, când depune voturile de intrare în monahism, i se dau metaniile în mână şi i se spune ca poruncă: “Frate, necontenit să zici „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”. Este cea mai importantă preocupare pe care o are un monah, mai ales că este cu ascultare încă de la începutul vieţii sale călugăreşti şi până închide ochii. Rugăciunea acesta Doamne Iisuse… pot să o folosească călugării dar şi mirenii, toţi cei care sunt credincioşi. Spun Sfinţii Părinţi un cuvânt cam complicat, dar adevărat: „Cele mari, la cei mici, nu sunt mari. Iar cele mici, la cei mari, nu sunt mici”. Adică rugăciunea minţii este o lucrare foarte înaltă, pentru omul care zice „Doamne, Iisuse Hristoase…”. Însă este altceva la omul din lume decât la pustnicul care zice în pustie „Doamne, Iisuse Hristoase…”. Când spun altceva mă refer la darul contemplării lui Dumnezeu. Se întâmplă mai profund la cel însingurat, rupt de toate cele materiale. Sfinţii Părinţi, când vorbesc de rugăciunea minţii vorbesc de rugăciune şi paza minţii, paza inimii, trezvia. Rugăciunea şi trezvia sunt legate între ele ca sufletul şi trupul. Adică sunt două feţe ale aceleeaşi monede, o parte şi cealaltă, deşi nu sunt suprapuse, merg totuşi împreună. Atunci, rugăciunea minţii nu se poate face oricum şi nu se poate realiza în orice condiţii. Trebuie să fie omul cu mintea curăţită. De ce să fie ea curăţită? În primul rând de imagini şi preocupări excesiv materiale. Oraşele, mai ales, dau foarte puţine şanse omului creştin care se roagă să împlinească acestă condiţie. Merg pe stradă şi văd o reclamă acolo, mai departe alta şi parcă toate sunt aşezate în aşa fel încât să-ţi intre forţat în minte. Eu am mers prin Salonic şi m-a uimit cu câtă nonşalanţă era zugrăvită, pe un afiş imens, o femeie goală. Trece omul şi vede un lucru nepotrivit. Goliciunea devine mod de comunicare doar de sentimente păcătoase. În condiţiile acestea este aproape imposibil să mai vezi tempul Duhului Sfânt în trupul omului din lume. Omul cu experienţă păcătoasă trezeşte în sufletul lui simţăminte păcătoase când vede astfel de imagini şi nu se mai poate ruga.

De aceea, unii creştini, s-au retras în mănăstire de la început, au fugit de lume ca să nu mai audă şi să nu mai vadă lucrurile păcătoase în care lumea se bălăceşte permanent.

Paza celor cinci simţuri

Dacă omul se duce departe de lume, scapă de auz păcătos şi de vederea păcătoasă. Trăind în lume în toate zilele, fără să vrea, omul aude şi vede lucruri care prin simţuri intră înăuntrul lui. Şi toate aceste impresiuni care vin din afară, de la lucruri, poartă în ele o încărcătură psihologică, sufletească.

Trezesc amintiri pe care nu le mai vrei în minte, creează tensiuni sufleteşti nepotrivite, lasă nişte urme murdare, nişte amprente, cum am zice noi, în viaţa sufletească a omului. Un om trăind în societate nu se poate să nu împrumute ceva din păcatele societăţii. Este o vorbă, că „omul este ceea ce mănâncă”. Putem spune că omul este şi ceea ce trăieşte în oraşul lui, în casa lui, în satul lui. Aşa cum, fiziologic, trupul lui şi alcătuirea lui toată este dependentă de materialele care intră în compoziţia mâncării lui, adică ele contribuie la buna stare sau la aşezarea lui, aşa şi aşezarea spirituală a omului este dependentă de toate impresiunile şi gândurile care vin din afară prin cele cinci simţuri. De aceea Sfântul Nicodim are o lucrare specială, „Paza celor cinci simţuri”. Trebuie omul să păzească simţurile ca pe nişte porţi prin care pot intra şi prieteni, dar mai ales duşmani. Ca nişte ferestre prin care intră din afară impresiile în sufletul omenesc. Ele lasă nişte amprente şi încetul cu încetul modelează întreaga structură a vieţii omeneşti. Toată viaţa sunt înregistrate în suflet tote impresiile şi faptele noastre. Astea vor fi …. cărţile care se deschid la înfricoşata Judecată. Omul, până la sfârşitul vieţii, se modelează permanent cu tot ce aude, cu tot ce vede, cu tot ce trăieşte el. El e ca un sculptor care ciopleşte olecuţă de aici, ciopleşte de acolo, o bucată de lemn. Mai dă dincoace o aşchie, mai dă dincoace o aşchie şi, încetul cu încetul, apare figura. Omul, la sfârşit, apare confecţionat, modelat de tot ce aude, tot ce face. Şi această modelare pe care o face, uneori se vede pe chipul lui, mai ales. Un criminal, sau un beţiv care a trăit o viaţă păcătoasă, se cunoaşte pe figura lui. Figura lui capătă o înfăţişare caracteristică, legată cu păcatul pe care îl face. Şi la alte păcate, la alt fel de păcate. E cunoscut lucrul acesta. Dar, amprentele acestea păcătoase nu rămân numai asupra feţei. Noi suntem obişnuiţi să le vedem pe chip însă ele se imprimă în întreaga fiinţă omenească. Şi atunci, la înfricoşata Judecată, se vor deschide cărţile, adică omul va apărea – printr-o taină a lui Dumnezeu – aşa cum s-a modelat cu tot ce a făcut el, cu tot ce a gândit, cu tot ce a făcut. Spun Sfinţii Părinţi şi mai ales Cuviosul Nifon al Constanţianei, oamenii care au făcut diferite păcate, rele, fără schimbare şi fără pocăinţă, vor rămâne în veşnicie schimonosiţi, ca expresie a sufletului, care după moarte va fi o realitate vizibilă duhovniceşte, şi la Judecată va fi mai vizibil decât trupul. Omul va apărea aşa cum rezultă el din tot ce a făcut. Păcătoşii vor avea figuri schimonosite, schimbate, fiecare strâmbătură arătând păcatele pe care le-au făcut. Atunci, zice Cuviosul Nifon, toată lumea va vedea păcatele pe care le-am făcut în viaţă. Pentru că ele vor apărea în înfăţişarea mea personală, ele vor exprima, ca o oglindire, structura mea afectată iremediabil de păcate. Toate păcatele pe care le-am făcut vor fi exprimate şi toată lumea va vedea păcatele şi stricăciunea pe care le-am făcut-o eu. Ce se spune despre înfricoşata Judecată la slujbă? „Vai, cine va putea suferi această privelişte?” Dacă mie mi-e ruşine să fac un păcat de faţă cu altul, cum voi arăta eu atunci când pe faţa mea se vor vedea toate păcatele pe care le-am făcut şi toată lumea le va vedea?

Înaintea lui Dumnezeu nu este nici căsătorie, nici necăsătorie, nici bărbat, nici femeie, ci aşezarea cea bună

Drumul este unul singur. Aparent greu dar e cel bun. Drumul desăvârşirii către Împărăţia Cerurilor. Fiţi sfinţi, fiţi desăvârşiţi. Toţi sunt chemaţi să meargă pe drumul acesta. Nu este altă cale. O singură cale care ne duce la curăţirea de patimi şi săvârşirea virtuţilor. Monahii sunt mai înainte, merg pe drumul acela. Ei sunt avantgarda şi oamenii credincioşi vin în urmă. Iar măsura şi măsurile oamenilor sunt aşa de mici faţă de darul lui Dumnezeu, încât nu se poate face diferenţe în cazul celor desăvârşiţi. Au fost credincioşi simpli, din lume, care au întrecut pe călugării care s-au nevoit, cu viaţă înaltă duhovnicească. În Viaţa Sfântului Macarie cel Mare ni se spune că mirenii au întrecut pe monahi. La fel şi în cazul Sfântului Pafnutie. Sfântul Macarie cel Mare făcuse toate performanţele duhovniceşti. Când auzea despre cineva că face o nevoinţă deosebită, o făcea şi el. Făcuse şi posturi şi privegheri şi nevoinţe. Şi ce va mai fi ce n-am făcut eu?, gândea sfântul. Ce poate să mai facă? Nu din mândrie. Se gândea: ce să mai fac eu că nu am făcut până acum? Şi i s-a arătat un înger şi i-a zis: “Macarie, îţi închipui că ai făcut mare scofală? Uite, sunt două femei, în satul cutare, care te-au întrecut. Au făcut şi mai mult decât tine.” El fuge repede, pune mâna pe băţ, se duce să găsească femeile. Erau femei căsătorite, care aveau copii. Ce faceţi? Până la urmă i-au spus că ele nu fac mare lucru. Trăiesc cu bărbaţii lor, dar s-au gândit în sinea lor să se ducă la mănăstire. Trăiau într-o casă, două femei oarecare, căsătorite cu doi fraţi. Femei diferite. Şi ele, acolo înăuntru, se gândiseră mai întâi să intre în viaţă, cum era atunci, feciorească, mănăstirească. Şi bărbaţii le-au spus: dacă ne-am căsătorit, acum trăim în familie, nu mai umblaţi după alte treburi. Şi nu s-au putut duce la mănăstire. De aceea s-au gândit să trăiască ele viaţa călugărească în duh, să nu se certe niciodată, să facă milostenie cât pot face, să se roage lui Dumnezeu, să trăiască în pace cu toată lumea. Şi au ajuns la desăvârşire făcând toate, de bună voie, lucruri pe care un călugăr le face din ascultare. Că înaintea lui Dumnezeu nu este nici căsătorie, nici necăsătorie, nici bărbat, nici femeie, ci aşezarea cea bună, pe asta o cere Dumnezeu. Măsura lui Dumnezeu, faţă de puţinul pe care îl face omul, să ţii cont de Dumnezeu şi de voia lui. Atunci puţinul pe care îl face călugărul înaintea lui Dumnezeu şi puţinul pe care îl face, în general, omul pe pământ, călugăr, mirean, nu contează, pentru că aceeaşi aşteptare o are Dumnezeu de la tot omul, or face ei ceva, dar plinătatea cea mare, desăvârşirea o dă darul lui Dumnezeu.

din Lumea Credinţei

MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI

SINAXA CLERICILOR ŞI MONAHILOR ORTODOCŞI DIN GRECIA, APRILIE 2009

FACTORII BISERICEŞTI PARTICIPANŢI ÎN IRESPONSABILITATEA ECUMENISTĂ ZDRUNCINĂ POPORUL ŞI CONDUC LA DIVIZARE ŞI SCHISMĂ

Un text de mărturisire a credinţei împotriva ecumenismului a fost redactat şi semnat de clericii şi monahii ortodocşi în timpul unei sinaxe din Volos în aprilie. Textul este înaintat Sfintelor Mitropolii în scopul semnării mărturisirii de către Înalt Prea Sfinţiţii Mitropoliţi. Mărturisirea de Credinţă a fost deja semnată de către unii Mitropoliţi (de Pireu, de Kithira şi de Etoloakarnania), Stareţi ai Sfintelor Mănăstiri, Monahi, Clerici, Teologi, reprezentanţi ai Corporaţiilor Creştin-Ortodoxe. Textul este minuţios şi atent, probat teologic, revelator pentru apostazia ortodocşilor ecumenişti de la Credinţa şi Predania Ortodoxă a Părinţilor. Ecumeniştii ortodocşi – se semnalează în Mărturisirea de Credinţă, atrag o parte din Turma Ortodoxă în înşelare (rătăcire), cultivă îndoiala şi îi clatină pe mulţi, conducându-i la divizare şi la schismă. De aceea, „cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, orice poziţie ar deţine în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, se află în opoziţie cu ei. Din acest motiv, poziţia lor trebuie să fie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhiei şi al poporului credincios”.

Textul complet al Mărturisirii de Credinţă (împreună cu semnăturile) este acesta:

Aprilie 2009

Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut în dogmele cele binecinstitoare şi urmăm în toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească credem că:

Singura cale mântuitoare pentru oameni[2] este credinţa în Sfânta Treime, în lucrarea şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta Biserică. Hristos este singura lumină adevărată[3]; nu există alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care pot să ne mântuiască: „Şi nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi”[4]. Toate celelalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu-L mărturisesc pe Hristos „venit în trup”[5], sunt făcături omeneşti şi lucrurile diavolului[6], nu conduc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi la naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la pierzare. Noi, creştinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu nici o altă religie: nici cu aşa-numitele religii monoteiste (iudaismul şi islamul), care nu cred în Sfânta Treime.

De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică şi neclintită în Adevărul mântuitor învăţat de Hristos, predat de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Nu a fost îngenuncheată de cumplitele prigoane ale iudeilor, iniţial, şi ale închinătorilor la idoli, mai apoi, în primele trei secole; a arătat o mulţime de martiri şi a ieşit biruitoare, dovedind originea ei dumnezeiască. După cum minunat spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai puternic decât Biserica… Dacă porţi război împotriva vreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar dacă porţi război împotriva Bisericii, vei fi învins fără să te dumireşti, căci Dumnezeu este mai tare decât toate” [7].

După încetarea prigoanelor şi triumful Bisericii asupra vrăjmaşilor din afară, adică a iudeilor şi a închinătorilor la idoli, s-au înmulţit şi s-au împuternicit vrăjmaşii dinăuntru ai Bisericii. Au apărut diferite erezii, care au încercat să perimeze (răstoarne) şi să falsifice credinţa predanisită, aşa încât credincioşii să fie zăpăciţi şi să slăbească încrederea lor în adevărul evanghelic şi în cele încredinţate. Marele Vasilie, schiţând situaţia bisericească creată de erezia lui Arie, care a dominat timp de patruzeci de ani şi administrativ, zice: „Dogmele Părinţilor sunt dispreţuite, predaniile apostolice sunt socotite de nimic, invenţiile oamenilor mai noi înlumesc Bisericile; aşadar, oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc; înţelepciunea lumii are întâietate îndepărtând lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt introduşi lupi grei care sfârtecă turma lui Hristos” [8].

Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară – religiile –, s-a întâmplat şi cu cei din interior – ereziile. Biserica, prin marii şi luminaţii Sfinţi Părinţi, a definit şi a îngrădit credinţa Ortodoxă prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale referitoare la anumite învăţături îndoielnice, dar şi prin conglăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) asupra întregului de teme al credinţei. Suntem mai siguri când îi urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „Următori Sfinţilor Părinţi” şi „Nu muta hotarele pe care le-au aşezat Părinţii noştri” constituie o linie sigură de drum şi supapa de siguranţă a credinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe. Prin urmare, punctele de bază ale mărturisirii noastre sunt următoarele:

1. Păzim neclintite şi nefalsificate toate cele legiuite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate câte ei le-au primit şi condamnăm toate câte ei le-au condamnat, ferindu-ne de contactul cu toţi cei care inovează în chestiunile credinţei. Noi nici nu adăugăm, nici nu desfiinţăm vreo învăţătură, nici nu o schimbăm. Sfântul Ignatie al Antiohiei, purtătorul de Dumnezeu, scria deja în Epistola sa către Sfântul Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunţă împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în piele de oaie, care lucrează stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Dacă cineva va binevesti vouă altceva decât aţi primit, să fie anatema”, observă că Apostolul „nu a zis că dacă propovăduiesc împotrivă sau leapădă totul, ci chiar şi ceva foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite, chiar dacă de întâmplare vor fi mişcaţi, anatema să fie” [9].

Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamând hotărârile lui împotriva iconomahilor către clericii din Constantinopol, scrie: „Am urmat Predaniei Bisericii Universale şi nu am făcut nici destindere (scoatere), nici prisosinţă (adaos), ci învăţându-ne apostoliceşte, ţinem Predaniile pe care le-am primit, primind şi îmbrăţişând întotdeauna câte Sfânta Biserică Universală de la începutul vremurilor a primit oral şi prin scris… Căci adevărata şi prea dreapta judecată a Bisericii nu acceptă nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept aceea, noi, urmând legilor părinteşti şi primind harul de la unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii fără a tăia sau a împuţina cu ceva” [10].

Împreună cu Sfinţii Părinţi şi cu Sfintele Sinoade lepădăm şi anatematizăm toate ereziile care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintre ereziile vechi, care supravieţuiesc până azi, condamnăm arianismul (supravieţuieşte la minciuno-martorii lui Iehova) şi monofizitismul, cel radical al lui Eutihie şi cel moderat al lui Sever şi Dioscor, conform hotărârilor Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon şi învăţăturii hristologice a marilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli, precum a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, a Marelui Fotie şi a imnelor din cult.

2. Proclamăm că papismul (romano-catolicismul – n.tr.) este pântecele ereziilor şi al rătăcirilor. Învăţătura despre „Filioque”, adică a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, este contrară celor pe care Însuşi Hristos le-a învăţat despre Sfântul Duh. Întreaga ceată a Părinţilor – şi în sinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie, pentru că în afară de Filioque a introdus o mulţime de alte rătăciri, precum primatul şi infailibilitatea papei, azima, focul curăţitor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu, graţia creată, răscumpărarea iertărilor (indulgentiae); a schimbat aproape toată învăţătura şi practica în legătură cu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie şi celelalte Taine şi a transformat Biserica într-un stat lumesc.

Papismul actual s-a abătut mult mai mult decât papismul medieval de la învăţătura Bisericii, aşa încât el nu mai constituie continuarea vechii Biserici Apusene. A introdus o mulţime de noi exagerări în „mariologie”, precum învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu ca „împreună-izbăvitoare” (co-redemptrix) a neamului omenesc. A încurajat „Mişcarea Harismatică” a grupărilor protestante, chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode spirituale orientale de rugăciune şi meditaţie. A introdus noi inovaţii în dumnezeiescul cult, precum corurile şi orgile muzicale. A prescurtat şi distrus cu totul Dumnezeiasca Liturghie. În spaţiul Ecumenismului a pus bazele religiei mondiale (pan-religia), recunoscând prin Conciliu II Vatican „viaţa duhovnicească” a celor de alte religii. Minimalismul dogmatic a condus şi la o împuţinare a cerinţelor morale, dată fiind legătura dintre dogmă şi morală, având ca urmare căderile morale ale înalţilor prelaţi şi dezvoltarea între clerici a deviaţiilor morale ale homosexualităţii şi ale pedofiliei[11]. Continuând să susţină „Uniaţia”, această caricatură a Ortodoxiei, prin care ca printr-un cal troian îi înşeală şi îi atrage pe credincioşi, torpilează dialogul şi demistifică aşa-numitele sincere dispoziţii pentru unire.

În general, există o schimbare radicală a papismului şi o întoarcere spre protestantism după Conciliul II Vatican, precum şi o înfiere a unor diferite mişcări „spirituale” ale „Noii Ere”.

Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului – Mistagogul, papismul a a provocat Bisericii cea mai mare stricăciune din câte au provocat toate ereziile şi schismele împreună. Noi ortodocşii avem comuniune cu papii dinainte de schismă şi pe mulţi papi îi sărbătorim ca sfinţi. Papii după schismă sunt eretici; au încetat să mai fie succesori în tronul Romei, nu au succesiune apostolică, pentru că nu au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Din acest motiv, pe orice papă „nu doar că nu-l avem în comuniune, dar îl numim şi eretic”. Din cauza blasfemiei împotriva Sfântului Duh prin învăţătura despre Filioque, L-au pierdut pe Sfântul Duh, iar toate la ei sunt lipsite de har. Nici o taină a lor nu este validă după Sfântul Simeon. „Deci blasfemiază inovatorii şi departe de Duhul sunt, blasfemiind împotriva Duhului Sfânt, şi cu desăvârşire nu este întru ei Duhul Sfânt; pentru care şi cele ale lor sunt fără har, după cum harul Duhului l-au nesocotit şi l-au subminat… pentru care şi Duhul Sfânt nu se află întru ei, şi nimic duhovnicesc întru ei şi toate cele de la ei sunt goale şi noi şi contrarii Predaniei dumnezeieşti” [12].

3. Aceleaşi sunt valabile, într-un mai mare grad, pentru Protestantism, care ca un copil al papismului a moştenit multe erezii, iar pe de altă parte a adăugat mult mai multe; respinge Predania, acceptând doar Sfânta Scriptură (sola Scriptura), pe care o răstălmăceşte; desfiinţează Preoţia ca Har tainic special, cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor; subestimează persoana Născătoarei de Dumnezeu; respinge monahismul; din Sfintele Taine acceptă doar Botezul şi Dumnezeiasca Euharistie, denaturând şi în acestea învăţătura şi practica Bisericii; învaţă predestinaţia absolută (calvinism) şi îndreptarea (mântuirea) doar prin credinţă, iar, în cele din urmă, partea lui „progresistă” a introdus preoţia femeilor şi căsătoria homosexualilor, pe care îi primeşte şi în Preoţie. Însă, în principal, este absentă eclesiologia, pentru că nu există sensul de Biserică, aşa cum îl deţine Predania Ortodoxă.

4. Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i priveşte şi pocăinţa, aşa încât să fie o adevărată unire şi pace; unire cu adevărul şi nu cu rătăcirea şi cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia canonică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor anterior, săvârşit în afara Bisericii, fără întreita afundare şi ridicare a celui ce se botează în apa sfinţită printr-o rugăciune specială şi de către un preot neortodox, nu este botez. Sunt lipsiţi de Harul Sfântului Duh, care nu există în cadrul schismelor şi ereziilor, şi, prin urmare, nu avem nimic comun care să ne unească, precum zice Marele Vasile: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii…cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut” [13].

Pentru aceasta este netemeinică şi nesigură noua încercare a ecumeniştilor de a impune concepţia că avem botez comun cu ereticii, şi pe inexistenta unitate baptismală să susţină unitatea Bisericii, care există – chipurile – acolo unde există botezul[14]. Însă cineva intră în Biserică şi devine membru al ei nu prin orice botez, ci prin singurul şi unicul Botez săvârşit de preoţii care au Preoţia Bisericii.

5. Atâta vreme cât ereticii continuă să rămână în rătăcire, respingem comuniunea cu ei, şi în mod deosebit rugăciunile în comun. Sfintele Canoane, în întregul lor, interzic nu doar coliturghisirile şi rugăciunile în comun în biserici, ci şi simplele rugăciuni în comun în spaţii private. Poziţia severă a Bisericii vis-a-vis de eretici provine dintr-o adevărată iubire şi dintr-un sincer interes pentru mântuirea lor şi dintr-o grijă pastorală ca nu cumva credincioşii să fie atraşi în vreo erezie. Cine iubeşte, arată adevărul, nu-l lasă pe celălalt în minciună; altfel, iubirea, concordia şi pacea cu el sunt prefăcute şi false. Există un război bun şi o pace rea. „Căci mai vrednic de laudă este un război decât o pace care desparte de Dumnezeu” – spune Sfântul Grigorie Teologul [15]. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: „Dacă vezi că se vatămă buna-cinstire, nu da întâietate împăcării în detrimentul adevărului, ci împotriveşte-te cu vitejie până la moarte… netrădând nicidecum adevărul”. Iar în altă parte recomandă accentuând: „Să nu acceptaţi nici o dogmă nouă sub pretextul iubirii” [16]. Această poziţie a Părinţilor şi-a însuşit-o şi marele luptător şi mărturisitor al Credinţei Ortodoxe înaintea latinilor, Sfântul Marcu al Efesului Evghenicul, care îşi încheie propria Mărturisire de Credinţă la Florenţa prin următoarele cuvinte: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Sinoadele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei cu cugetă diferit (cu alte credinţe) şi a sta departe de împărtăşirea cu ei. Deci, să dispreţuiesc eu toate acestea, şi să urmez celor care sub pretenţiozitatea unei păci fabricate poruncesc unirea? Celor care au violat sfântul şi dumnezeiescul Simbol şi Îl introduc pe Fiul ca a doua cauză a Sfântului Duh? Căci pe celelalte ale răutăţilor [lor] le las, avându-le pe cele de acum, din care şi numai una ne era nouă de ajuns ca să ne despărţim de ei. Să nu pătimim aceasta vreodată, Mângâietorule Bune, nici astfel însumi să cad în gânduri necuviincioase, ci, având învăţătura Ta şi a fericiţilor bărbaţi cei insuflaţi de Tine, să adaug către părinţii mei, aceasta, dacă nu alta, aducând-o de aici: buna-cinstire” [17].

6. Până la începuturile secolului XX, Biserica a avut în mod ferm şi constant o poziţie de respingere şi de osândire în faţa tuturor ereziilor, precum este clar formulată în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citeşte în Duminica Ortodoxiei. Se anatematizează ereziile şi ereticii, fiecare în mod particular; iar ca să nu rămână nici una în afara anatemei, la sfârşit există o anatemă generală: „Tuturor ereticilor anatema”.

Din păcate, această poziţie unică, fermă şi neoscilantă a Bisericii de până la începutul secolului XX a început treptat să fie abandonată, după Enciclica emisă de Patriarhia Ecumenică în 1920 „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care, pentru prima oară, caracterizează în mod oficial ereziile ca biserici, care nu sunt înstrăinate de Biserică, ci sunt casnice (intime) şi rude. Recomanda „să se reaprindă şi să se întărească înainte de toate iubirea între Biserici, neconsiderându-ne unele pe altele ca străine şi ale celorlaţi, ci rudenii şi apropiate (casnice) în Hristos şi împreună-moştenitoare şi in corpore ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos” [18].

S-a deschis deja drumul pentru înfierea, constituirea şi dezvoltarea în spaţiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecumenismului, această panerezie, iniţial o invenţie protestantă, iar acum avizată şi de catolici, erezie care înfiază şi legiferează toate ereziile ca biserici şi atacă dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mai mult, a fost dezvolată, se învaţă şi se impune de către Patriarhi şi episcopi o noua dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie. Conform acesteia, nici o Biserică nu este îndreptăţită să-şi revendice exclusiv pentru ea caracterul de Biserică universală şi adevărată. Fiecare ar fi un fragment, o parte, dar nu Biserica întreagă. Toate împreună ar constitui Biserica.

Toate hotarele (definiţiile) pe care le-au pus Părinţii au căzut; nu mai există nici o linie de definire şi de demarcaţie între erezie şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Şi ereziile sunt biserici, şi desigur multe, precum cea papală (catolică), se consideră acum ca biserici surori, cărora împreună cu noi Dumnezeu le-a încredinţat grija pentru mântuirea oamenilor[19]. Există şi în cadrul ereziilor harul Atotsfântului Duh, drept pentru care şi botezul lor, precum şi toate celelalte taine sunt valide. Toţi câţi s-au botezat, oricărei erezii ar aparţine, sunt mădulare ale trupului lui Hristos, ale Bisericii. Blestemele şi anatemele sinoadelor nu mai sunt valabile şi trebuie radiate din cărţile liturgice. Ne-am adăpostit în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi ne-am vândut substanţial – şi aceasta doar prin aderarea noastră – propria conştiinţă de sine eclesiologică. Am desfiinţat dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, dogma despre „un (singur) Domn, o (singură) credinţă, un (singur) Botez” [20].

7. Acest sincretism intercreştin, a fost dezvoltat acum şi într-un sincretism interreligios, care pune semnul egal între toate religiile şi theosevia, cinstirea de Dumnezeu cea una, de-Dumnezeu-descoperită în Hristos, cunoştinţa dumnezeiască şi viaţa în Hristos. Este atacată, în consecinţă, nu doar dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în relaţie cu ereziile, ci şi dogma de căpetenie despre unica Revelaţie în lume şi unica mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos, în relaţie cu religiile lumii. Este cea mai mare rătăcire, cea mai mare erezie din toate veacurile.

8. Noi credem şi mărturisim că doar în Hristos există posibilitatea mântuirii. Religiile lumii şi ereziile duc la pierzare. Biserica Ortodoxă nu este doar Biserica adevărată; este Biserica cea Una. Doar ea a rămas fidelă Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor, şi, prin urmare, doar ea reprezintă adevărata Biserică Universală a lui Hristos. După Cuviosul Stareţ Iustin Popovici, Ecumenismul este numele comun pentru mincinoasele biserici ale Europei Apusene. Numele lor comun este panerezia[21].

Această panerezie a fost primită de mulţi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi şi laici dintre ortodocşi. O învaţă „cu capul descoperit”, a aplică şi o impun în practică, împărtăşindu-se în felurite chipuri cu ereticii, prin rugăciuni în comun, schimb de vizite, colaborări pastorale, aşezându-se radical pe ei înşişi în afara Bisericii. Poziţia noastră inspirată de hotărârile canonice sinodale şi de exemplul Sfinţilor este evidentă. Fiecare trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile sale.
9. Desigur că există şi responsabilităţi colective, iar în principal cele ale Ierarhilor şi teologilor noştri cu mentalitate ecumenistă în faţa pleromei ortodoxe şi a turmei lor. Acestora le declarăm întru frica lui Dumnezeu şi cu iubire că această poziţie a lor şi deschiderile lor în activităţile ecumeniste sunt condamnabile din orice parte am privi, pentru că:

a) pun la îndoială realmente Credinţa şi Predania noastră ortodox-patristică;
b) seamănă îndoială în inimile turmei şi îi clatină pe mulţi, conducându-i spre divizare şi schismă şi
c) atrag o parte a turmei în rătăcire şi prin aceasta într-un dezastru duhovnicesc.

Proclamăm, aşadar, că din aceste motive, cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, oricare ar fi poziţia pe care o ocupă în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, sunt în opoziţie cu ei.

De aceea, poziţia lor trebuie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhilor şi al poporului credincios.

Mărturisirea de credinţă este semnată de următorii în mod doveditor şi verificabil.

Au semnat-o şi o vor semna mult mai mulţi:

Metropolitan of Piraeus, Seraphim
Metropolitan of Gortyna and Megaloupolis, Jeremiah
Metropolitan of Kythera and Antikythera, Seraphim
Archmandrite Joseph, Abbot of the Sacred Monastery of Xiropotamos, Holy Mountain
Protopresbyter fr. George Metallinos, Professor Emeritus of the Athens University School of Theology
Protopresbyter fr. Theodore Zisis, Professor Emeritus of the Thessaloniki University School of Theology
Archmandrite Mark Manolis, Spiritual Superintendent of the “Pan-Hellenic Orthodox Union”
Archmandrite Athanasius, Abbot of the Sacred Monastery of Stavrovounion, Cyprus
Archmandrite Timothy Sakkas, Abbot of the Sacred Monastery of the Paraclete, Oropos
Archmandrite Cyril Kehayioglou, Abbot of the Sacred Monastery of the Pantocrator, Melissohori, Langadas
Archmandrite Sarandis Sarandos, Parish Priest of the Holy Temple of the Dormition of the Theotokos, Amarousion
Archmandrite Maximus Karavas, Abbot of the Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais
Archmandrite Gregory Hadjinikolaou, Abbot of the Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Athanasius Anastasiou, Abbot of the Holy Monastery of the Great Meteora
Archmandrite Theocletus Bolkas, Abbot of the Sacred Hermitage of Saint Arsenios the Cappadocian, Chalkidike
Archmandrite Chrysostomos, Abbot of the Sacred Coenobium of Hossios Nicodemus, Pentalofos, Goumenissa
Archmandrite Theodore Diamantis, Abbot of the Sacred Monastery of Panaghia Molyvdoskepasti, Konitsa
Archmandrite Palamas Kyrillides, Abbot of the Sacred Monastery of the Nativity of the Theotokos, Kallipetra, Veria
Archmandrite Lavrentios Gratsias, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia
Archmandrite Meletios Vadrahanis, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia
Archmandrite Paul Dimitrakopoulos, Sacred Monastery of the Transfiguration of the Saviour, Moutsiala, Veria
Archmandrite Ignatius Kalaitzopoulos, Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais
Archmandrite Simeon Georgiades, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Augustine Siarras, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Ambrose Gionis, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Elder Gregory, Hieromonk, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Elder Efstratios, Hieromonk, Sacred Monastery of the Great Lavra, Holy Mountain
Elder Philippos, Hieromonk, Retreat of Athanasius the Great, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain
Hieromonk Athanasius, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Hieromonk Nicodemus, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Hieromonk Nephon, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Hieromonk Chrysostom Kartsonas, Retreat of Saint George, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain
Hieromonk Onuphrios, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Hieromonk Chrysanthos, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Hieromonk Azarias, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Hieromonk Gabriel, Sacred Retreat of Panaghia Gorgoepikoos, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain
Hieromonk Pandeleimon, Sacred Retreat of Saint Pandeleimon, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain
Hieromonk Tychon, Sacred Retreat of the Pantocrator, Melissohori
Protopresbyter Lambros Fotopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Kosmas of Aetolia, Amarousion, Attica Province
Protopresbyter John Fotopoulos, Parish Priest Sacred Temple of Saint Paraskeve, Attica Province
Protopresbyter Athanasios Menas, Loutraki, Corinthia Province
Protopresbyter Eleftherios Palamas, Saint Christophers, Ptolemais
Protopresbyter Constantine Mygdalis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Constantine, Volos
Protopresbyter Photios Vezynias, Professor, Sacred Metropolis of Lagadas
Protopresbyter Anthony Bousdekis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Nikaia, Piraeus
Presbyter Dionysios Tatsis, Educator, Konitsa
Presbyter Demetrios Psarris, Parish Priest, Sacred Temple of the Mighty Archangels, Sesklon, Aesonia
Presbyter Efthimios Antoniades, Sacred Metropolis of Larisa
Presbyter Anastasios Gotsopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Patrae
Presbyter George Papageorgiou, Sacred Metropolis of Demetrias
Presbyter Peter Hirsch, Petrokerasa, Chalkidike
Presbyter Theophanes Manouras, Parish Priest of the Sacred Temple of Saint Athanasius, Velestino, Magnesia Province
Deacon Theologos Kostopoulos, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Presbyter Paschalis Ginoudis, Sacred Metropolis of Larisa
Presbyter George Diamantopoulos, Lavrion, Sacred Metropolis of Mesogaia
Presbyter Basili Kokolakis, Parish Priest of the Sacred Temple of the Precious Cross, Holargos, Attica

NOTE
[1] Text preluat din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1785 din 29 mai 2009, pp. 1 şi 7) şi tradus din limba greacă de monahul Leontie. Semnăturile în limba engleză au fost preluate de pe adresa: http://oodegr.com/english/oikoumenismos/omologia_pistews.htm#_ednref1
[2] A se vedea opera lui Ghenadie al II-lea Sholarios, patriarhul Constantinopolului, Despre singura cale de mântuire a oamenilor (în greceşte), în Gheorghios Sholarios, Apanta ta evriskomena, Oevres Completes de Georges Scholarios, vol. I-VII, Paris 1928-1936, ed. L. Petit – X. Siderides – M. Jugie, vol. III, 434-452.
[3] Ioan 8:12: „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Idem 3: 19: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina”.
[4] Fapte 4: 12.
[5] I Ioan 4: 2-3: „Tot duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este; şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este”. [6] A se vedea Cosma Etolianul, Învăţături, în I. Menounou, Cosma Etolianul, Învăţături (şi Biografia), ed. „Tinos”, Atena, Învăţătura I 1, 37, pag.142: „Toate credinţele sunt mincinoase, false, toate ale diavolului. Acest lucru l-am înţeles drept adevărat, dumnezeiesc, ceresc, sănătos (corect), desăvârşit şi pentru mine şi pentru voi, cum că singură credinţa binecinstitorilor şi ortodocşilor creştini este bună şi sfântă, şi a crede şi a ne boteza în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
[7] Omilia înainte de surghiunire 1, EΠΕ 33, 186 (în limba greacă).
[8] Epistola 90, Către preasfinţii fraţi şi episcopi din Apus 2, EΠΕ 2, 20 (în limba greacă).
[9] Gal. 1:9. Omilii la Galateni, cap. I, PG 61, 624.
[10] Mansi, 13, 409-412.
[11] Laxismul şi decăderea morală chiar şi între clerici a fost semnalată chiar de la începuturile secolului XV de către Sfântul Simeon al Tesalonicului. A se vedea Epistola Dogmatică 16 în D. Balfour, Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (1416/17 – 1429), Opere Teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.218: <>. Ibid,15 , pag. 216 : <>. Decăderile morale care se văd în ultimul timp chiar şi în rândul clerului ortodox sunt rezultatul liberalismului şi secularismului ecumenist.
[12] Dialog 23, PG 155, 120-121. Epistola despre fericiri 5, în D. Balfour, Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului (1416-17 – 1429). Opere teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.226.
[13] Epistola I Canonică, Către Amfilohie de Iconium, canonul 1.
[14] În textul celei de-a 9-a Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericii în Porto Alegre (Brazilia 2006) care a fost acceptat de către reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe şi a avut ca titlu „Chemaţi să fie o Unică Biserică” (Called to be the One Church), în paragraful 8 se menţionează: „Toţi cei botezaţi în Hristos sunt uniţi în Trupul Lui”. În paragraful 9: „Faptul că noi toţi în comun aparţinem lui Hristos prin botezul în numel Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, dă posibilitatea bisericilor şi le cheamă să păşească împreună chiar şi atunci când nu cad de acord. Asigurăm că există un singur botez, precum există doar un singur trup şi un singurDuh, o singură nădejde a chemării noastre, un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Dumnezeu şi Tată al nostru, al tuturor (vezi Efes. 4: 4-6)”. Mitropolitul Ioannis (Zizioulas) de Pergam, în lucrarea Orthodox Ecclesiology and the Ecumenical Movement, Sourozh Diocesan Magazine (Anglia, august 1985, vol. 21, p. 23) a preîntâmpinat această poziţie scriind: Within baptism, even if there is a break, a division, a schism, you can still speak of the Church. … The Orthodox, in my understanding at least, participate in the ecumenical movement as a movement of baptised Christians, who are in a state of division because they cannot express the same faith together, In the past this has happened because of a lack of love which is now, thank God, disappearing. (În botez, chiar dacă există o ruptură, o despărţire, o schismă, poţi încă să vorbeşti despre Biserică. … Ortodocşii, cel puţin după părerea mea, participă la mişcarea ecumenică ca la o mişcare a creştinilor botezaţi, care se află într-o situaţie de despărţire, pentru că nu pot să exprime aceeaşi credinţă împreună. În trecut , aceasta se întâmpla din lipsa de iubire, care acum, slavă lui Dumnezeu, dispare.)
[15] Cuvânt apologetic despre fuga în Pont 82, ΕΠΕ 1, 176.
[16] Omilia 22 la Romani, 2, PG 60, 611. Omilia 2 la Filipeni,1, PG 62, 119.
[17] Mărturisirea de credinţă expusă la Florenţa, în Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d’Ephese, de L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.
[18] A se vedea I. Karmiris, „Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale” (în limba greacă), vol. 2, p. 958.
[19] A se vedea Declaraţia Comună a papei Ioan Paul al II-lea şi a patriarhului Bartolomeu în timpul vizitei celui de-al doilea la Roma, pe 29 iunie 1995. Mai devreme, aceleaşi lucruri fuseseră proclamate şi de către Comisia Teologică Mixtă pentru Dialogul dintre ortodocşi şi catolici la Balamand (Liban) în 1993.
[20] Efeseni 4:5.
[21] Arhim. Iustin Popovici, Biserica şi Ortodoxă şi Ecumenismul (în limba greacă), Tesalonic 1974, p. 224

5 ani de la adormirea întru Domnul a părintelui Dionisie Ignat de la Colciu

• Parastas la Chilia Colciu din Sfantul Munte Athos pentru Parintele Dionisie Ignat

PARINTELE DIONISIE DESPRE UNIUNEA EUROPEANĂ

“- Părintele Dionisie: Ne modifică, ne modifică pe toţi propovăduirile ăstora care au luat puterea omenirii. Uniunea Europeană sub nici un motiv nu-ţi dă voie să aminteşti de cele adevărate, decât numai de cele ce le spun ei. Asta-i adevărul, ce spun ei. “Drepturile omului”, dreptul omului! Uite, un exemplu de drepturile omului – încă de mic, copilul, dacă părinţii l-au crescut oleacă, de-acuma are “dreptul” ca să nu-l supere părinţii, să-l lase să facă ce vrea el. Asta-i dreptul omului, să-l lase să facă ce vrea el.

- Încotro duc toate acestea?

- Părintele Dionisie: La pieirea, la distrugerea omenirii. Cunosc lucrul ăsta cei care au pus legile Uniunii Europene, dar ei vor să distrugă omenirea. Fiindcă nu cred în Dumnezeu, ei spun că aici îi raiul şi aici îi viaţa, şi că după ce ai murit ai pierit ca orişice vietate care nu îi după chipul lui Dumnezeu. Eh, aşa socotesc ei. Şi de aceea oamenii se osârduiesc să facă numai doi-trei copii sau unul sau deloc. “Ce ne trebuieşte copii? Noi să ne distrăm şi cutare şi cutare”, zic ei. Şi te distrezi, dar cât? Cât eşti tânăr. Dar după ce îmbătrâneşti, ce distracţie mai ai? Nu mai poţi ca să te distrezi, că cea mai mare distracţie a omului este să se împreuneze cu femeia. După aceea tu nu mai poţi, şi care mai este bucuria ta? Aşa că… cazi. De aia nu înţeleg oamenii lucrurile astea, fiindcă e instalat în cugetul lor gândul că aici îi raiul şi aici îi iadul, şi de-acuma, sigur, se osârduiesc să trăiască în raiul ăsta de pământ. Ei spun că acuma-i adevărul; că ce-i asta, ce-a fost până acuma? Dar adevărul lor este adevărul Satanei şi “adevărul” Satanei este ca să ne distrugă cu desăvârşire, nu numai trupeşte, ci şi sufleteşte, ca să nu poţi căpăta împărăţia Cerului, să te duci direct în partea lui.

- Legat de vremurile noastre, se poate spune că cei care conduc lumea pun adevărul lor în locul lui Hristos?

- Părintele Dionisie: Apoi asta-i. Pentru asta se osârduiesc ei şi asta-i împărăţia lor, împărăţia lui Antihrist, că nu se poate să împărătească Antihrist până când nu îngenunchează Adevărul. Adevărul nu este altceva decât Hristos care s-o pogorât din cer, asta-i Adevărul. Ei vor să îngenuncheze cu totul lucrul ăsta, pe toţi cei care cred în Hristos şi cred că El este Adevărul, fie el catolic, fie el cutare. Şi îl pregătesc pe Antihrist. De ce i se zice Antihrist? Pentru că e contra lui Hristos. Orice a făcut Hristos, el e contra – anti-Hrist. (1999)

- Părintele Dionisie: Vedeţi cât îi de meşteşugăreţ vrăjmaşul? A inventat “Drepturile omului” şi-acuma avem dreptul omului ca să facă cele mai mari răutăţi. Dacă omul nu vrea să se căsătorească religios, da’ vrea să trăiască în fărădelegi, îi dreptul lui. Şi i se dă dreptul, li se spune oamenilor că aşa trebuie să fie. Vezi? O ajuns desăvârşită lucrarea satanicească. Nu mai ascultă nimenea de Biserică şi de Adevăr. Dacă-l pedepseşti pe copilul tău, îţi vin imediat cu drepturile omului: “De ce-l ocărăşti pe băiatul tău că se duce la desfrâu? Ε dreptul lui.” Auzi, dumneata! Ε sfârşitul. Ce să mai zici?

- Părinte, acuma dacă-l trag părinţii pe copii de urechi, copiii au voie să se ducă să-i reclame, să-i bage în puşcărie.

- Părintele Dionisie: Ei, acuma să judece omenirea cei mai proşti oameni: a cui lucrare e asta? Îi lucrarea Satanei, ca să devină vremurile cum citim la Psaltire, că “nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul”. Vezi? Pe copilul tău, pe care tu l-ai născut şi tu eşti dator ca să-l creşti în frica lui Dumnezeu şi să-l pedepseşti şi cu varga dacă altfel nu te ascultă, nu mai ai dreptul să-l creşti normal. Vezi? Şi asta pentru ca să ajungă omenirea toată la o destrăbălare cu totul neomenească. Vezi, asta înseamnă drepturile omului. Dumnezeu să ne fie întru ajutor şi să ne lumineze, că omul în cel rău zace. (2002)

- Părintele Dionisie: Zicea cineva că un om mare de acolo, de la Parlament, a spus aşa: „După părerea mea n-avem nici un folos să ne băgăm în Uniunea Europeană. Ce folos să avem? Noi să ne ţinem ţara noastră deoparte“. Că ei, cei de la Uniunea Europeană, spun că te ajută, dar eşti obligat să dai şi tu bani acolo, îţi comandă cât să plăteşti ţărilor care-s mai înapoiate sau cine ştie cum e… Dar primejdia e că nu mai eşti bun stăpân în ţara ta, ca român, fiindcă ei au legile lor. De la începutul începuturilor, tot aşa a fost, omenirea s-a schimbat când într-un fel, când în altul, până la turnul Babel, când oamenii s-au adunat cu toţii ca să facă o clădire, să întreacă norii şi să nu se mai teamă de potopul pe care l-o dat Dumnezeu înainte. Şi vezi, Dumnezeu le-o încurcat mintea şi o rămas nefăcut turnul.

- Dar acuma nu-i tot turnul Babel?

- Părintele Dionisie: Da.

- Conducătorii Uniunii Europene vor să facă un sistem fără de Dumnezeu, care să n-aibă nevoie de nimic altceva, „perfect”, cum zic ei. O să reuşească?

- Părintele Dionisie: Eh!… O să reuşească, cu Antihrist. Antihrist o să fie cel mai bun om, cel mai milostiv, contra închinării la idoli, contra curviei, a dezmăţului, până când va amăgi toată lumea. După aceea îşi va arăta răutatea lui. Eh, să ne lăsăm în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

- Părintele Dionisie: Îmi spunea cineva venit din ţară că s-o dus cinci demnitari de afară la Patriarh [Teoctist] şi i-au spus: „- Noi suntem toţi sodomişti, niciunul n-avem femeie. Aşa vrem noi, aşa ne place, şi aşa să le daţi voie tuturor, ca să vă băgăm în Uniunea Europeană.” Patriarhul le-ar fi zis: ,,- Voi faceţi ce vreţi, eu sub nici un motiv nu aprob lucrul ăsta.” „- Dacă n-aprobi, n-o să te mai băgăm în Uniunea Europeană.” „- Eu sunt apostolul neamului, apostolul Bisericii, sub nici un motiv nu aprob asta.” Au zis: „-Ei, nu-i nimica“, şi apoi s-au dus la conducătorii Parlamentului. Vezi? Sunt lucruri înfricoşat de serioase, adică clar ne declarăm împotriva lui Dumnezeu. Ce să mai zici? O venit timpurile din urmă, o venit timpurile acelea.

- Dar sunt oameni, atei, care spun: “Eu nu vreau să cred în Dumnezeu, nu cred în Dumnezeu. Ε dreptul meu, nu?” Cum vine asta?

- Părintele Dionisie: Cum îi asta? Na, drepturile omului. Vezi că o proorocit Sfinţii Părinţi că în timpurile astea, al optulea veac, lumea va ajunge să spună… „eu nu vreau să cred”.

- Părintele Dionisie: Uniunea asta Europeană e după Dumnezeu? Ε desăvârşit după Satana. Desăvârşit, sigur. Că după Dumnezeu este numai Biserica. Biserica Ortodoxă e după Dumnezeu.

- Dar vedeţi că şi oamenii Bisericii zic că Uniunea Europeană e un lucru bun.

- Părintele Dionisie: S-a terminat. Oamenii Bisericii au alunecat. Fiindcă ăştia, europenii, vezi cât sunt de diplomaţi? Întâi pe capii Bisericii vor să-i înşele. Dacă au înşelat capii Bisericii, sigur… S-a terminat, e sfârşitul. Ei, măi, măi, măi. Vezi ce se lucrează? (2003)

- Părintele Dionisie: Conducătorii omenirii vor să îngenunche adevărul, fiindcă se apropie împărăţia lui Antihrist, şi aceia, cu diplomaţia lor, se osârduiesc să facă lesnicios drumul pentru Antihrist. Şi ca să fie lesnicios drumul, na, fac şărlătăniile lor.

- Ei spun că e numai o chestiune politică.

- Părintele Dionisie: Politică, da’ care-i scopul politicii ăsteia?

- Şi mai spun că Biserica n-are voie să se amestece în treburi politice.

- Părintele Dionisie: Apoi vezi? (Părintele râde) „N-are dreptul”. Biserica n-are dreptul să spună adevărul. Da, da, e „bun”. Ei găsesc Biserica vinovată, vinovată de fărădelegile lor. Dar Biserica propovăduieşte adevărul, iar adevărul este Dumnezeu. Numai Dumnezeu îi fără greşeală şi numai lui Dumnezeu nu-i poţi găsi pricină, că-i Dumnezeu, că-i Adevărul, bunătate. De aceea vine Antihrist, pentru că e învederat contra lui Hristos, contra Adevărului.

- Dar Biserica are voie să se amestece în treburi de morală, în viaţa publică, în viaţa societăţii?

- Părintele Dionisie: Apoi nu ne lasă ei să le îndreptăm, dar după Sfinţii Părinţi, sigur, eşti dator ca să arăţi adevărul. Că adevărul este că nu se termină omenirea cu viaţa asta. Adevărul este să facem fapte bune, ca să putem căpăta veşnicia. Dar ei, fiindcă nu cred în veşnicie, cred numai în viaţa aceasta, spun că trebuie să-ţi faci toate voile. Şi cu ocazia asta lumea îi ascultă, de aceea se depărtează de adevăr. Incet, încet…

Asta e lucrarea Satanei, direct, ca să n-aibă dreptul Biserica să te sfătuiască spre mântuire. Ca să poţi intra în veşnicie trebuie să nu fii trupesc, trebuie să nu-ţi faci voile. Da’ ei vezi că deodată au pus drepturile omului ca să ia tot dreptul Bisericii de a-l sfătui pe om cum să lucreze cu viaţa şi cu patimile şi cum să lucreze pe drumul adevărului ca să poată câştiga veşnicia.

Acuma toată lumea, orice fărădelege de pe faţa pământului o faci, aşa zice:„Aşa e dreptul omului, aşa doresc eu”. Vezi? N-a fost de când lumea, poate, legea asta, „dreptul omului”. Vezi cu ce diplomaţie, cu ce şarlatanie se lucrează? Dacă ar fi drepturile omului împotriva nedreptăţilor care se fac pe faţa pământului, atuncea da… da’ vezi că drepturile omului sunt pentru ca omul să facă numai rău; orice doreşte el, să n-aibă dreptul nici Biserica, nici nimenea să-i zică ceva. Dacă te amesteci în treburi astea politice de-acuma te omoară, da’ dacă mergi după drepturile omului, astea trupeşti, nu, nu. Acelea ce te învaţă Biserica, Hristos, Dumnezeu, proorocii, acelea n-ai dreptul să le faci, vezi? Împărăţia lui Antihrist este, părinte. (2004)

- Părintele Dionisie: Vor satanele să te înscrie în Comunitatea Europeană şi după aceea să-ţi dea europeanu’ să mănânci ce vrei. Tu nu eşti stăpân în ţara ta, nu eşti. Ei, o luat ei proporţii, de-acuma na…. Ei, ce să-i faci? Răbdare trebuie, răbdare, şi dacă vom fi aproape de Dumnezeu, ferice de noi că am trăit. Dar dacă te dai după dânşii, asta-i pieirea. (1999)

- Ca redactori ai unei reviste teologice, cum să vieţuim, că avem responsabilitate mare?

- Părintele Dionisie: Aveţi responsabilitate, desigur. Să ţineţi tot ceea ce ne sfătuieşte Ortodoxia, fiindcă dacă ne depărtăm de sfaturile Bisericii, ne-am îndepărtat de Dumnezeu. Şi dacă ne-am depărtat de Dumnezeu, de-acuma trebuie (vei fi constrâns) să asculţi de Satana. Că atâta de meşter e vrăjmaşul, cu atâta iscusinţă te depărtează de harul lui Dumnezeu, şi atunci ce-ai făcut? Faci ce vrei tu, dar nu-ί după cum vrei tu.

Ce ne sfătuieşte Biserica, ce ne sfătuieşte Mântuitorul Hristos? Mântuitorul Hristos ne-a spus aşa: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Vezi? Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic. Facem ce vrem noi şi zicem că am reuşit, dar asta pentru suflet e dărâmare. De aceea spune Mântuitorul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic“, pentru că Dumnezeu nu caută numai binele lumii acesteia, vieţii acesteia. Sigur, El ne ajută şi de miliarde de ori, dar caută mai ales ca să putem căpăta veşnicia. (2002)

- Cum putem ţine paza minţii, mai ales în oraş, unde suntem agresaţi de tot felul de lucruri rele?

- Părintele Dionisie: Trebuie luptă, trebuie osteneală. Ştii prea bine, ca şi creştin, lucrurile care te vatămă, nu-i aşa? Ei, să te osârduieşti să nu le faci. Ştii foarte bine şi faptele care te pot ajuta, faptele bune. Fă-le şi te mântuieşti cu ele. De aceea, să te consideri ca şi cum ai fi într-un război, ca şi cum ai fi un soldat care te lupţi şi în dreapta şi în stânga să-l omori pe duşmanul tău, să nu-l laşi să dea înainte. Aşa şi noi, creştinii, să ne luptăm cu patimile care ne vatămă, cu vrăjmaşul sufletelor, şi să ne osârduim să facem faptele cele bune. Şi chiar dacă ne osârduim, omul e totdeauna neputincios, nu şi-ar putea împlini dorinţa, dar este Dumnezeu care ne ajută. Dumnezeu, dacă vede că aplecarea inimii tale nu-i falsă, atuncea ţi-ajută neapărat, e cu neputinţă să nu-ţi ajute. De multe ori întârzie să ne ajute ca să vadă hotărârea ta, osârdia ta. Dar dacă ne osârduim cu ajutorul lui Dumnezeu, bineînţeles, Dumnezeu ajută. (1996)

(…)- Cum se poate duce o viaţă de sfinţenie în lume, unde sunt ispite la tot pasul? În lume e mult mai multă ispită, să zicem a văzului, a auzului. Ştim că în mănăstire ispitele sunt mai mari ca în lume, dar mă refer la ispitele acestea grosolane care sunt în lume. Cum putem să le depăşim?

- Părintele Dionisie: Eee!… Cu îndelungă răbdare, cu hotărâre duhovnicească în sufletul tău. Să-ţi zici aşa: „Eu ştiu ce este păcatul. De ce să mă uit cu poftă la fata aceea că-i aşa frumoasă, şi pe urmă să mă rănesc cu inima?“. Vezi că Sfânta Scriptură spune: „Când te-ai uitat cu patimă la parte femeiască, iată că ai preacurvit în inima ta cu ea.” De aceea, trebuie să ne osârduim să avem o bărbăţie duhovnicească în sufletul nostru. Să zicem aşa: „Frumoasă mai e fata aceea, dar e zidirea lui Dumnezeu. Dacă ea e aşa frumoasă, dar îngerii lui Dumnezeu cum or fi?” S-o admiri că-i frumoasă, dar fără patimă, că e zidirea lui Dumnezeu.

Dacă aici, pe lumea asta, omul este aşa, vai de capul lui cum este, şi are aşa frumuseţe, dar îngerii lui Dumnezeu? Să-ţi îndrepţi ideea şi mintea la îngerii lui Dumnezeu şi la frumuseţile pe care le are Dumnezeu în ceruri şi atunci nu pătimeşti. Dar trebuie, cum am zis, o bărbăţie duhovnicească, şi Dumnezeu ajută. În orice secundă şi în orice minut să spui „Doamne ajută!”, şi tot în momentul acela El ţi-ajută, că Dumnezeu nu-i departe, e pretutindenea şi veşnic. (2002)

- Ce sfat ne daţi noua, mirenilor, privind rugăciunea inimii? Ce să facem noi ca să ne rugăm?

- Părintele Dionisie: Cercaţi, cercaţi, că-i lucru bun. Nu este lucru mai bun ca acesta. Dar vă trebuie pregătire ca să puteţi câştiga rugăciunea inimii. Nu-i cu neputinţă dar trebuie răbdare multă. Dumnezeu ajută: „împărăţia lui Dumnezeu se sileşte şi silitorii o dobândesc pe ea”. Prima dată să scoatem din inima şi din cugetul nostru ideea că suntem cineva, egoismul. Şi după ce-l scoatem din noi, să ne socotim înaintea lui Dumnezeu cel mai păcătos om de pe pământ. Atunci să ştii că o să ai mari ajutoare şi mari progrese.

Până când vei avea egoism în sufletul şi în inima matale te osârduieşti zadarnic. Dar cearcă, că oricât de puţin te-ai osârdui, ai folos. Dacă vei ajunge să ai rugăciunea minţii tot timpul, harul acesta mare dumnezeiesc, până şi când dormi, e bine, iar dacă s-a întâmplat că n-ai putut reuşi, păgubaş nu eşti. Ai plată de la Dumnezeu. Că vezi, ne spun Sfinţii Părinţi, o sfântă cruce dacă ai făcut-o cu frica lui Dumnezeu şi cu smerita cugetare, e scrisă în ceruri. Dar de ce e scrisă aşa, o sfântă cruce? Fiindcă vrăjmaşul, diavolul, veşnic scrie şi el toate nepotrivirile, toate relele pe care le facem noi. Aşa şi Dumnezeu, şi sfânt îngerul nostru păzitor scrie tot ce facem, o cât de mică faptă bună, ca atuncea când vom trece pe la vămile văzduhului, să aibă îngerul păzitor ce să arate ca să scăpăm de vrăjmaşii din vămile văzduhului.

- Părinte, nu prea avem poftă de rugăciune. O tot amânăm: mai târziu, mâine, o să fac cutare, poimâine, de săptămâna viitoare mă apuc…

- Părintele Dionisie: Asta-i lucrarea ispititorului. Niciodată să nu zici că „voi face mâine”, fiindcă secunda pe care o trăim, aceea-i a noastră. Altă secundă, alt minut mai încolo nu-i al nostru, nu ştim dacă-l ajungem, că omu-i ca iarba, zice sfântul prooroc, „omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului”. Nu putem zice, „las’ că voi face mai pe urmă”. Să punem înaintea noastră cuvântul acesta: „Dacă vrea Dumnezeu, să-mi ajute să ajung mâine la biserică, să mă spovedesc şi să fiu atent ce-mi spune duhovnicul, căci el are harul Sfântului Duh şi ce mi-a spus el, aceea trebuie să mă osârduiesc să îndeplinesc ca să pot căpăta împărăţia Cerurilor“.

Fără spovedania păcatelor nu putem intra întru împărăţia Cerurilor. Vedeţi cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu? A binecuvântat ca prin binecuvântarea arhiereului să-l facă pe preot să poată fi şi duhovnic, şi ce zice el, aceea face Dumnezeu. Vezi? N-a pus Dumnezeu îngeri ca duhovnici, ci un om, o persoană ca toţi oamenii, ca să poţi să te duci să-i spui tot, cu sinceritate. Că dacă nu te duci cu sinceritate, nu primeşti dezlegarea păcatelor; trebuie să fii sincer. Mila Domnului să fie cu noi!

- Dar dacă preotul e mai păcătos decât cel care se spovedeşte lui?

- Părintele Dionisie: Oricât de păcătos ar fi, nu lucrează el, preotul, ci lucrează harul Sfântului Duh. Chiar nevrednic să fie el, tu te mântuieşti şi te duci în rai şi el se duce în iad. De sute, de mii de ori se întâmplă lucrul acesta, pentru că şi preoţii sunt purtători de trup, iar dacă nu bagă de seamă, calcă pe cărarea cea de-a stânga, pe când noi trebuie să mergem pe cărarea adevărului, cea de-a dreapta. Şi oamenii, acuma, fiindcă au făcut legături cu felurite de feluri de neamuri şi dacă n-au sinceritatea aceea să fie mândri că sunt români şi creştin-ortodocşi, se lasă bătuţi de bântuielile vrăjmaşului, că el e pricinuitor a toată răutatea. Trebuie să ne osârduim, să ne silim.

- Noi, vedeţi, suntem majoritatea din oraşe. Spuneţi de „linişte”, dar cum putem noi în linişte să ne apropiem de Dumnezeu când la noi sunt atâtea probleme? Noi trăim în Bucureşti majoritatea: telefoane, griji de fiecare zi, e foarte greu să vorbim de linişte într-un oraş.

- Părintele Dionisie: Dacă n-o putem dobândi, să facem ceea ce putem. Să ne osârduim, să nu fim nepăsători, că nepăsarea e cea mai mare primejdie pentru sufletul fiecăruia din noi. Zici: „Eh, nu-i nimica aceea, da’ aceea nu-i nimic. Eh, îi post, dar hai să mâncăm, nu-i nimic“, „uite, nu trebuie să fac fapta aceea ruşinoasă, dar ştie Dumnezeu“... Asta se cheamă nepăsare. Asta-i un fel de disperare, cum să spun, ş-atuncea ce-ai făcut? N-ai milă singur de sufletul tău ş-atuncea sigur că-i primejdie. Dar cât se poate, să ne osârduim. Sunt şi în mijlocul Bucureştilor, sunt oameni apropiaţi de Dumnezeu, care-şi caută de mântuire. Mai greu, dar sunt. Dar dacă se împuţinează, şi pentru acei puţini ţine Dumnezeu toată omenirea… N-aţi văzut acolo, când cu Sodoma şi Gomora, zicea Avraam: „Doamne, da’ dacă or fi treizeci, pedepseşti?” „- Nu.” „Da’ dacă or fi 20, cutare?“, până s-o pogorât la cinci. Vine vorba că şi în mijlocul lumii sunt oameni apropiaţi de Dumnezeu. Da. (1996)”.

Fragmentele au fost extrase din primele numere al revistei Presa Ortodoxa si fac parte din cartea recent aparuta la Editura Prodromos, „Staretul Dionisie. Duhovnicul de la Sfantul Munte Athos”.

Cititi si:

• Părintele Dionisie ne avertizează asupra vremurilor noastre şi asupra pericolelor ecumenismului
• DUREREA CEA MAI MARE A PARINTILOR NOSTRI: DEZBINAREA DINTRE FRATI!
• Urmariti un fragment dintr-un interviu video cu parintele Dionisie:
  

sursa

• PARINTELE DIONISIE IGNAT: “Daca au inselat pe capii Bisericii, sigur… s-a terminat, e sfarsitul”
• Presa ortodoxa: Pomenirea părintelui nostru Dionisie de la Colciu:

“O să fie un război înfricoşat, poate nu acum, dar în câţiva ani. Aşa va fi că nu vor mai cunoaşte că au fost oameni cei omorâţi. Suntem în vremurile de pe urmă. Sunt semne vădite” (aviz si domnului Bucuroiu si celorlalti care gandesc asemanator, aparandu-se de realitate prin negarea evidentelor – vezi comentariul de aici; a se revedea si cuvintele parintelui Rafail – n.n.)

Are Dumnezeu grijă, până la ultima răsuflare are oamenii Lui

Părinte, a trimis o scrisoare cineva din ţară care e profesor la o facultate de Teologie şi vă roagă să-l sfătuiţi ca să ştie cum să procedeze. Pe de o parte, vede că în manualele din care trebuie să se predea se găsesc o mulţime de învăţături străine de Ortodoxie şi conştiinţa îl îndeamnă să nu le împărtăşească studenţilor. Pe de altă parte, mitropolitul locului îi dă ascultare să predea tot ce scrie acolo. Ce să facă? E o problemă destul de delicată pentru conştiinţa lui.

Sigur, sigur. Vezi cum Bunul Dumnezeu îi luminează pe oameni ca el, care sunt datori să predea lecţiile după manualul acela? Dumnezeu îi lumi­nează mintea că nu-i bun manualul.

Acum el trebuie să nu-şi calce conştiinţa, că lumina­rea asta nu-i de la dânsul, este de la Însuşi Dumnezeul mi­lei şi al îndurărilor care caută mântuirea fiecăruia din noi. Odată, dacă nu corespund manualele cu Sfinţii Părinţi, cu Ortodoxia, tu atuncea nu eşti luminătorul elevilor, eşti dis­trugătorul mântuirii lor. Poţi să fii luminătorul elevilor în lumea asta mincinoasă, dar eşti fals înaintea lui Dumnezeu şi a Ortodoxiei. Atunci ce ai făcut?

Să nu-şi calce conştiinţa, că, vezi, Însuşi Dumnezeu îl luminează. Dacă el ar fi un om necredincios, ar zice: „Dă-o încolo de Ortodoxie, mi-a spus Preafericitul, mi-a spus Mi­tropolitul să fac aşa”. Dar nu-i aşa, pentru că vrăjmaşul di­avol a pus căpestre unora din conducerea Bisericii şi îi duce unde vrea - spre distrugerea Creştinătăţii, spre sfărâmarea Ortodoxiei şi ei nu simt asta; spun că aşa e omenirea şi aşa trebuie să urmăm. Şi fiindcă cei mai mulţi au studiat la pa­pistaşi, le dau dreptul papistaşilor.

Vezi cu ce şmecherie avansează duşmanii Ortodoxiei? Deci să nu facă ascultare de episcop, dacă episcopu-i un duşman al Ortodoxiei. Lasă, nu poţi să vorbeşti aşa cu dân­şii, dar… Tu vezi că nu corespunde Ortodoxia cu manualul din care se predă studenţilor. Ce înveţi tu acolo, Ortodoxia sau catolicismul? Vezi cât de şmecheri sunt vrăjmaşii, că acuma, dacă n-ai studiat în Occident, la catolici, la protes­tanţi şi la toţi neîndumnezeiţii, departe de Ortodoxie, de-acuma n-ai dreptul în România să ajungi să-ţi pună mi­tra în cap. Vezi ce diplomaţie?! Aşa-i, a venit sfârşitul, Dumnezeu ştie ce-o mai fi…

Care sunt limitele ascultării de episcop? Părintele acesta zice că „ştiu că nu poate fi ascultare în minciună, ci întru ade­văr”. Deci „amestecul dintre adevăr şi minciună nu este adevăr, ci minciună.”

Vrea un sfat duhovnicesc în problema asta, pentru că o să fie o problemă mai încolo, mai târziu.

Da, mai târziu problema o să fie chiar mai severă. Eu m-am bucurat şi mă bucur de ideile lui pogorâte făţiş de la harul Sfântului Duh cu înţelepciunea asta. Vasăzică, cunoaşte destul de clar greşeala mitropoli­tului, destul de clar cunoaşte haosul şi prăpastia care ame­ninţă Ortodoxia cu ecumenismul. Să ţină aşa după cum ideile lui cele dumnezeieşti s-au pogorât peste sufletul lui şi el va birui. Că el e om deştept, vezi cum spune? „Ce rost are acuma să-l ascult pe mitropolit când el calcă pe alte prăpăstii?” Deoarece învăţătura lui cu „subtilitate” se în­dreaptă în alte direcţii, nu la Părinţii ortodocşi, nu la hotă­rârea celor şapte Sfinte Soboare.

Dacă am rămas fără hotărârea celor şapte Sfinte So­boare, ce-am făcut? Desăvârşit am rămas prăpădiţi, s-a terminat fără cele şapte Sfinte Soboare. Dar a ştiut Dumnezeu că o să urmeze neînţelegere şi necredinţă şi la toate Sfintele Soboare s-au făcut minuni dumnezeieşti, după cum a fost cea a Sfântului Spiridon, cu cărămida, la Soborul întâi din Niceea, ca să închidă gura „deştepţilor”[…]

Părintele profesor se teme că dacă va refuza să mai predea din manualele actuale va fi scos din învăţământ de către superio­rii săi.

Părintele ăsta are esenţa Ortodo­xiei în sufletul şi în inima lui şi-l mustră conştiinţa că vede neadevăruri. Are Dumnezeu grijă, până la ultima răsuflare are oamenii Lui. Chiar dacă va fi îndepărtat, nu-i nimic, are grijă Dumnezeu de dânsul, nu moare el de foame. Şi chiar să sufere, se încununează, că toţi sfinţii mucenici, cei mai mari sfinţi au suferit, c-aşa-i Ortodoxia noastră. A avut duşmani mulţi şi atâta amar de tone de sânge s-au vărsat din vinele mucenicilor şi ale ierarhilor! Într-aşa fel ne mântuim. Dacă suferim, să n-avem îndoială că nu-i Dum­nezeu cu noi. Dumnezeu este cu noi, dar aşa vrea Dumne­zeu, ca să suferim.

Deci rămâne mărturisirea.

Mărturisirea cu orice preţ! Ce mai vorbă?! Să ţină aşa după cum spune. Eu m-am folosit mult de cuvintele pe care le-a scris părintele acesta profesor. Toţi ăştia care s-au dus în Occident, ei de-acuma sunt „afu­maţi”. […] E depărtată mult Ortodoxia de Adevăr în ţările astea mai cu seamă. Şi de-acuma, dacă în ţara noastră se luptă cu atâta străşnicie să se depărteze de Adevăr, cu cât mai mult în ţările care nu-s creştine, nu-s ortodoxe.

Mitropolitul l-ar trimite la studii în Occident, dar el nu vrea. Ce ar trebui să facă?

Pe cât poate, să se retragă, să evite cu delicateţe plecarea: „Părinte, nu pot, sau cutare, cutare”, până îi va da o parohie, fie cât de mică. Dumnezeu are grijă de dânsul. Cu micul salar care-l va avea o să trăiască, să nu aibă grijă de altceva, că-l ajută Dumnezeu.

El ar fi bun pentru învăţământ, dar dacă nu poate să-l facă după adevăr, mai bine să nu-l facă, nu?

Sigur că da. De aceea vrea să-l pună episcopul, fiindcă l-a cunoscut că are darul ăsta al propovăduirii. Dar dacă nu corespund învăţăturile pe care le spui tu cu Sfinţii Părinţi, cu sfătuirile Bisericii şi cu cele şapte Sfinte Soboare, atunci ce-ai făcut? Atunci eşti duşma­nul Ortodoxiei, nu eşti drept-credincios.

Şi altfel o să fie judecat un papistaş care s-o născut papistaş şi n-o ştiut altceva, n-o studiat să vadă care-i ade­vărul şi care-i Ortodoxia, şi altfel o să fim noi judecaţi, noi care ştim, ne-am născut creştin-ortodocşi şi ştim adevărul, şi totuşi începem să destrămăm, să stricăm în Ortodoxie, să scoatem afară dreptele învăţături şi să acceptăm ereziile lor. O să fie primejdie neiertată. Da, greutăţi mari.

Până la urmă, ce soluţii duhovniceşti are la îndemână pă­rintele profesor? De ce anume să se ferească şi ce l-ar ajuta cel mai mult să iasă cu bine din încurcătura asta? Adică se poate găsi o cale de mijloc? Ce să-i spună ierarhului său?

Înalta cugetare e cel mai periculos lucru. Dacă o ai, de-acuma ai îndrăzneală să nu le socoteşti pe cele dumnezeieşti. Doar smerita cugetare, întru care este tot harul Sfântului Duh, nu te lasă să cazi. Dar dacă te-ai înălţat cu mintea, de-acuma ţi-ajută ispititorul, ispitele ne­văzutului vrăjmaş, şi tu nu mai judeci după adevăr. Se în­tunecă mintea, sigur. Asta-i o bucurie că pe preotul ăsta nu-l lasă sufletul şi cugetul lui, inima lui, să vadă nedrep­tăţile – ecumenismul. Ei, se potriveşte vreodată? Sigur, su­fletul lui cel fără prihană nu se împacă văzând eresurile din manuale.

Dacă nu corespund manualele cu învăţăturile Sfinţi­lor Părinţi, cu Ortodoxia noastră, ca să o ţină la înălţime, atuncea sigur că e primejdie, pentru că cei mai mulţi din ti­nerii cărora le predă o să fie preoţi. Care e adevărul? El să ţină adevărul Sfinţilor Părinţi şi să nu-i fie frică de nimeni, că Dumnezeu cu dânsul este. Să se laude înaintea întregii omeniri că-i creştin-ortodox şi român.

Astea două sunt bunătăţi ale poporul român de care nu se poate dezlipi. Să nu fim laşi! Ori ortodox, ori cu Papa! Să nu zicem: „Eh, sunt creştin-ortodox, dar merge şi aşa…”, că atuncea ce ai făcut? Sau îţi zice cineva:

„- Hai, măi, tu eşti român.

- Ce, eu român? Dă-i încolo, că nu-s chiar aşa român”. Atunci înseamnă că ţi-ai pierdut omenia. Nu mai eşti om. Dacă ţi-e ruşine să spui întregii omeniri că eşti creş­tin-ortodox şi român, atunci ce eşti? Eşti ca un dobitoc. S-a terminat.

Ca să te smereşti înaintea duşmanilor că nu eşti creş­tin şi să te smereşti înaintea duşmanilor că nu eşti român, e cea mai mare pacoste, cea mai mare cădere, o cădere din care nu te mai poţi îndrepta, o cădere din care nu te mai poţi scula. Smerenia e bună, smerita cugetare e bună întot­deauna, dar nu în aşa fel ca să ne batjocorească toţi şi să n-avem noi îndrăzneala aceea ca să spunem că suntem creştin-ortodocşi şi români.

E luptă, vezi? De la începutul începuturilor, cei mai mari sfinţi şi-au vărsat sângele pentru Adevăr. Dacă a zis Sfântul Ştefan, arhidiaconul Ştefan: „Uite, văz cerurile des­chise şi pe Fiul Omului stând la dreapta puterii cereşti.” Atunci a mărturisit adevărul şi atunci l-au omorît cu pietre diavolii de iudei^[1].

Vezi? Trebuie mărturisire. Eşti credincios şi dacă a venit timpul să mărturiseşti trebuie să-ţi arăţi Adevărul, să te lauzi înaintea lui Dumnezeu că „Da, sunt preot ortodox şi aşa am învăţat!” Cu mitropolitul nu te poţi lua la ceartă, dar poţi să-i spui: „Eu aşa am învăţat, Preasfinţite Pă­rinte”... Cu diplomaţie îl poţi înfrunta, dar cu diplomaţie, nu ca să-l înfrunţi neînţelepţeşte, adică cu mânie şi duh de răzvrătire. Să zică aşa: „Uite Sfântul Ioan Damaschin ce spune!”^[2] Ei, cum, de-acum să zic că nu-i aşa? Atunci ce-am făcut? Atunci suntem făţiş mincinoşi.

Cam peste tot în instituţiile teologice din ţară se predă după manuale care nu prea sunt în duhul Sfinţilor Părinţi. Ce să facă profesorii, mai ales cei care-şi dau seama că manualele nu respectă învăţăturile de credinţă ortodoxe?

Să nu cedeze, căci dacă conştiinţa te mustră că nu-i bine şi vezi destul de clar că nu cores­punde Ortodoxiei, şi totuşi predai cu eresuri, atuncea noi nu suntem luminătorul neamului, nu suntem luminătorul Ortodoxiei, ci suntem distrugătorul Ortodoxiei şi al nea­mului nostru românesc. Că neamul nostru românesc s-a născut deodată ortodox şi e dator ca ortodox să moară. Sub nici un motiv să nu accepte ereziile protestanţilor şi ale ca­tolicilor, ale tuturor. Dar aceştia, fiindcă sunt bogaţi, mândri, putred de bogaţi şi sunt şi mulţi, îi câştigă pe preaînalţii conducători ai Bisericii de partea lor. Vezi? Va­săzică, umblă cu diplomaţie şi te face papistaş. Ai văzut cum lucrează ispititorul?

Aşa-i, au venit timpurile cele de pe urmă. În al VIII-lea veac, după toate sfătuirile Sfinţilor Părinţi, o să vină schimbări mari, mari, mari. Şi ce zice în Sfintele Scrip­turi: „Când va veni Mântuitorul pe pământ, oare va mai găsi credinţă pe pământ?”.

Vedem cu ochii noştri că an după an apar schimbări, modificări, an după an. Până în 1924 Ortodoxia era în floare. Bine, au fost eresuri multe în Ortodoxie, dar au făcut soboare Sfinţii Părinţi, au dat anateme şi s-au descurcat. Dar din 1924, de când s-au asociat cu calendarul nou, de atuncea vor să se facă prieteni cu Papa, să-i accepte toate ereziile... Tulburări mari, tulburări. […]

Duşmanii Ortodoxiei îi prind în­tâi pe conducători. Dacă îi prind pe conducători, tu ce să faci? Faci cum i-a spus necuratul egumenului de la monidriul Faraklou^[3], despre care am zis mai înainte: „Dacă am pus căpestrele pe conducători, eu îi duc unde vreau şi tu vii cu bucurie în urma lor, socotind că mergi bine“. Că vei zice: „Episcopul, conducătorul, regele mi-a spus. Apoi el nu ştie, că doar e regele nostru? Episcopul ăsta nu ştie, că el îi episcopul Bisericii? Ei, ş-atuncea noi ce să facem?” […]

Să arăţi oamenilor adevărul, dar cu blândeţe, ca şi cum i-ai sfătui, nu ca şi cum le-ai ordona

Părinte, credeţi că noi, tinerii, chiar teologi fiind, viitori preoţi, suntem cei mai potriviţi pentru a arăta frumuseţea Ortodoxiei acestei lumi care e întoarsă cu spatele la Dumnezeu?

Datoria noastră, a tuturor celor care cunoaştem Adevărul este să-l arătăm lumii. Să arăţi oamenilor adevărul, dar cu blândeţe, ca şi cum i-ai sfătui, nu ca şi cum le ai ordona, că atunci lumea de astăzi nu te ascultă. Dacă vorbeşti ca şi cum ai ordona, nu te ascultă nimeni, fiindcă toată omenirea s a afundat în înţelepciunea lumii acesteia şi ţi spune: „Eu am atâţia ani de studii, ce umblă ăsta şi îmi spune el de alte drumuri?”.

De aceea, datoria noastră, a creştinilor ortodocşi este ca niciodată să nu contenim să spunem adevărul, să nu stăm pe loc, în nepăsare. Dar să-l sfătuieşti pe cel cu care vorbeşti ca şi cum i-ai fi cel mai prieten, ca şi cum l-ai iubi, şi nu de parcă i-ai ordona; ca şi cum i-ai arăta adevărul şi ai cere şi părerea lui. Numai aşa poţi să-l convingi.

Dacă vei începe să zici: „Nu umbla aşa, că uite, adevărul ăsta este, şi cutare şi cutare…”, nu te mai ascultă lumea, pentru că e dedată la stânga, e depărtată de Dumnezeu, şi ca să putem aduce la credinţă o persoană depărtată de Dumnezeu trebuie blândeţe. Blândeţe. „Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul”. Vezi, blândeţea e unul din lucrurile pe care trebuie să le întrebuinţăm când spunem adevărul altor persoane care s depărtate de adevăr.

Datoria ne obligă, datoria să spunem întotdeauna adevărul. Cu toate că ştim, că îi vedem pe unii că sunt desăvârşit depărtaţi de Dumnezeu şi nu ţi dau nici o importanţă, nici nu vor să te asculte, cu toate acestea, dacă le vorbim cu blândeţe, ca şi cum i-ai întreba, încet, încet, încet se depărtează duhurile cele rele de la ei şi se pogoară harul Sfântului Duh, că-i poţi apropia de harul Sfântului Duh cu blândeţea. Şi cu Dumnezeu înainte, că Dumnezeu e cu noi.

(Convorbire cu un grup de studenţi, 23 septembrie 2003)

[1] După cuvântul Domnului Iisus Hristos către iudei: “Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi poftele tatălui vostru vreţi să faceţi. […] Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi, pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu”. (Ioan 8: 44-47)

[2] Sfântul Ioan Damaschin (+749): „Auziţi popoare, seminţii, limbi, bărbaţi, femei şi copii, cei mai mari, cei mai tineri şi pruncii, sfântul neam al creştinilor! Dacă cineva va învăţa, în afara acestora pe care le-a primit Sfânta Biserică Sobornicească, de la Sfinţii Apostoli, de la Părinţi şi de la Sinoade, să nu-l ascultaţi, nici să primiţi sfatul şarpelui, după cum l-a primit Eva şi a cules moarte. Şi chiar dacă v-ar învăţa un înger sau un împărat în afara acestora pe care le-aţi primit, astupaţi-vă urechile.“

[3] Veche mănăstioară athonită situată nu departe de Chilia “Sfântul Gheorghie” din Colciu, pe teritoriul M-rii Pantocrator, şi din care astăzi se mai păstrează doar ruinele. Într-un manuscris rămas de la Faraklou este consemnată vedenia unui fost egumen al monidriului, căruia i s-a arătat una din căpeteniile demonilor dezvăluindu-i că ţinta predilectă a ispitelor sale sunt conducătorii religioşi şi politici ai lumii.

Extrase din cartea Staretul Dionisie. Duhovnicul de la Sfantul Munte Athos, Ed. Prodromos, 2009

Cititi si:

• Părintele Dionisie ne avertizează asupra vremurilor noastre şi asupra pericolelor ecumenismului
• DUREREA CEA MAI MARE A PARINTILOR NOSTRI: DEZBINAREA DINTRE FRATI!

sursa

Capete despre Rugăciunea neîncetată (Editura Sophia, Bucureşti, 2008) semnată de Preotul Tudor Ciocan este o carte concentrată despre rugăciunea inimii. Părintele Tudor Ciocan ne vorbeşte despre rugăciunea inimii în scurte fragmente/ paragrafe intitulate „capete”. Nu de puţine ori pentru a ne descifra tainele acestei rugăciuni deosebite, de origine „divină”, apelează la metafore, la parabole din Evanghelii, la silogisme cu tipicul slujbelor religioase dar chiar şi cu arhitectura şi pictura canonică bisericească. Este o lectură destul de agreabilă (sunt şi câteva paragrafe mai dificile, de teologie mai adâncă), dar în primul rând sunt cuprinse aici cuvinte de mare folosinţă pentru cei ce vor să aprofundeze una dintre cele mai speciale rugăciuni ale ortodoxiei.

Această rugăciune care se mai numeşte şi „Rugăciunea Sfântului Nume” se poate zice de orice creştin, fie el monah sau mirean. Nu e o rugăciune „de obşte”, cum în mod eronat o consideră unii, ea se poate zice de orice creştin cu binecuvântarea şi sub îndrumarea duhovnicului. Însă pentru această rugăciune este nevoie de o atenţie şi o pregătire specială. Autorul ne aminteşte că preotul se pregăteşte cu o zi înainte pentru săvârşirea Sfintei Liturghii prin rugăciuni, prin cumpătare la bucate, atenţie la cuvinte şi gânduri. „Tot aşa cel ce se roagă cu rugăciunea neîncetată trebuie să-şi păzească mintea de orice închipuire năvalnică şi simţurile din afară de orice senzaţie tulburătoare”. Prin „chemarea Numelui” Domnului Iisus mintea noastră se curăţă de gândurile „adunate din risipire”. Prin rostirea neîncetată rugătorul, de va fi vrednic, va ajunge la „paza neîncetată a gândurilor şi curăţia minţii”. Nu lipseşte atenţionarea Pr. Tudor Ciocan că acel care ajunge la un anumit nivel al rugăciunii să nu cadă în capcana orgoliului şi astfel să se irosească toată truda de până atunci. Cu smerenie însă şi cu dragoste de va fi zisă neîncetat rugăciunea inimii atunci creştinul ortodox poate ajunge la o aşa stare de-a fi vrednic „de împărtăşirea cu Sfânta Lumină taborică”. La aceasta se va ajunge după „multă osteneală” şi lacrimi. Rugăciunea neîncetată ajută în egală măsură minţii, cât şi inimii, mai mult decât atât, această rugăciune ajunge să le unească în duh: „… iubirea încălzeşte inima, iar cunoaşterea luminează mintea. Când inima este curăţată de patimi, iar mintea limpede şi neîmprăştiată, când amândouă năzuiesc după prezenţa lui Hristos, doar dacă cele două se unesc ajung la Cuvântul Înviat. Aceasta este treapta cea mai înaltă a Rugăciunii”.

Autorul ne descrie cum lucrează deopotrivă mintea şi inima pentru obţinerea rugăciunii curate. Sunt definite asemănările şi deosebirile dintre minte şi inimă, iar întâlnirea lor în duh e zugrăvită printr-o superbă metaforă, aceea a curăţeniei trupeşti şi sufleteşti a pruncului nenăscut. Şi „coborârea minţii în inimă” prin care este posibilă rugăciunea neîncetată este văzută ca un drum de întoarcere la starea primordială: „Coborârea minţii în inimă prin puterea harului Domnului ar reface în sens invers, în chip duhovnicesc, drumul pe care l-a parcurs trupeşte creierul în despărţirea lui de cord. S-ar ajunge astfel la starea de curăţie a pruncului nenăscut, foarte asemănătoare stării în care se afla Adam în rai înainte de cădere.” Mintea chiar şi după păcatul strămoşesc, ne este mai uşor de a o controla în comparaţie cu inima şi deşi pare a avea un rol pasiv, inima „îndrumă, în fond, întreaga noastră personalitate”, la judecata de apoi inima ne va fi analizată, căci în inimă se sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu. „Mintea şi inima trebuie să se unească prin puterea lui Hristos. [...] Depărtarea dintre minte şi inimă arată depărtarea dintre om şi Dumnezeu.” Desigur această coborâre a minţii în inimă, din timpul rugăciunii inimii/minţii, nu este una de natură trupească. Ne învaţă Părintele Tudor Ciocan: „Cel ce ar căuta să înţeleagă trupeşte această coborâre se vădeşte a fi lipsit de judecată, căci ar însemna să creadă că creierul se uneşte fizic cu inima din piept, ceea ce este limpede cu neputinţă, cel puţin în viaţa aceasta. Aerul se coboară trupeşte cu adevărat; pătrunzând pe nări îşi urmează cursul firesc spre plămâni, primenindu-i, şi prin aceasta redând vigoarea întregului trup, inclusiv sălaşul minţii, care este creierul. Dar vai de cel ce-şi imaginează că doar prin respiraţie va putea ajunge să se unească cu Hristos!”

Preotul Tudor Ciocan a scris cu multă acribie cartea, fiecare subiect l-a abordat în aşa fel încât să nu lase loc cumva de confuzii. De exemplu afirmă într-un loc: „Chemarea Numelui este Liturghia dinainte de Liturghie şi Liturghia din timpul Liturghiei şi Liturghia de după Liturghie.” – pentru ca în fragmentul imediat următor să vină cu explicaţii, să-şi întărească cuvântul, dar în acelaşi timp să evite o falsă interpretare a afirmaţiilor Sfinţiei Sale: „Să nu se înţeleagă de aici că ar putea cineva să se mântuiască fără a se cumineca cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Domnului primite prin Sfânta Împărtăşanie! Orice creştin se poate însă pregăti prin Sfânta Rugăciune pentru primirea lor şi dobândeşte, tot prin mijlocirea ei, puterea de a-şi păstra după aceea mintea şi inima neîntinate”. Sunt câteva capete ce încep cu această expresie: „să nu se înţeleagă de aici…” ceea ce denotă o mare grijă a Preotului Tudor Ciocan pentru cititor, pentru ca adevărul religios să nu fie nicidecum mistificat.

Sigur că sunt şi paragrafe care abordează nu numai problema rugăciunii inimii, ni se vorbeşte şi despre canonul zilnic de rugăciune, despre prezenţa creştinului în biserică, despre Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie, despre Maica Domnului pe care trebuie s-o avem drept model. Sunt capete în care sunt evocaţi Sfinţii Apostoli Ioan şi Petru, Ioan – „cel mai tânăr dintre apostoli” iar Petru – „verhovnicul lor”. Sunt unii care se înşeală şi afirmă că rugăciunea inimii ar fi practicată şi în confesiunile necreştine. Se întâmplă să fie subţiri şi false asemănări, dar autorul ne elucidează asupra fiecărei probleme în parte. Unii dintre agareni rostesc neîncetat numele Domnului, folosind mai multe nume pentru că ei îl numesc pe Dumnezeu în 99 de moduri diferite, dar aceste denumiri „sunt de fapt numiri ale lucrărilor Lui”. Hinduşii cad şi ei în înşelare „când cred că coborârea minţii în inimă [...] ar fi totuna cu trezirea şi ridicarea unei anumite energii subtile, numite kundalini.” Ei vorbesc de o „ridicare” (iată mândria luciferică) iar Sfinţii părinţi vorbesc dimpotrivă de o „coborâre”. Meditaţia zen se află de asemenea sub semnul înşelării. Ei încearcă printr-o tehnică ce ţine mai mult de gimnastica trupului şi prin controlul respiraţiei „să-şi golească sinele de orice gând şi orice cugetare”, rămânând astfel înlăuntrul omului numai senzaţiile, care după cum spune şi Părintele Ciocan, „oricum omul nu are cum să le împiedice”. Zen ne pare o filozofie a ego-ului şi a vidului. Suntem deplin în asentimentul autorului când afirmă mai departe: „Cum s-ar putea asemui ţelul spre care se îndreaptă cel ce caută să trăiască în acest fel cu desăvârşirea după care tânjeşte orice lucrător al Rugăciunii neîncetate, care îşi goleşte mintea de gânduri numai spre a o avea desăvârşit alipită de Hristos Domnul?”

Cartea „Capete despre Rugăciunea neîncetată” ne sfătuieşte pas cu pas cum să practicăm această rugăciune, ce să facem când suntem abia la început, care trebuie să fie poziţia corpului când rosteşti rugăciunea, despre controlul respiraţiei, despre alte rugăciuni ajutătoare etc. Dar mai ales despre puritatea sufletească şi dragostea pe care trebuie să le ai, sau să le urmăreşti prin această rugăciune.

de Violeta SAVU

A proorocit avva Neofit Pustnicul, un nevoitor isihast român, ca “vor fi cu miile cei ce vor Urma Calea cea de Taina a Isihiei. Grele vor fi schimbarile Lumii, dar tot asa de minunate vor fi si Renasterile Spirituale ale multora. Va cobora din Munte si din Pesteri Lucrarea cea de Taina a Isihiei pana in Inima Oraselor si multi Tineri, aparent nestiutori, se vor Trezi cu tarie la o Viata de Duh asemanatoare celei din vechime. Minunata va fi aceasta Inviere tocmai acolo unde moartea se crede stapana! Duhul Cel Prea Sfant isi va arata Puterea mai presus de toate. Lucrarea cea de Taina a Isihiei va inflori in pustiul multor Inimi ce vor deveni apoi Ceruri Intrupate [...] Lucrarea cea de Taina a Isihiei va fi Taina Viitorului Lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribila confruntare dintre Lumina si intuneric, dintre Duhul Vietii si al mortii. Dar Puterea Luminii va fi atat de mare incat va depasi toate legile firesti”.

Să ne întipărim în inimă şi cuvintele Duhovnicului Neamului, Părintele Justin Parvu: „Ţara Românească este o ţară sfinţită, cu un popor sfinţit. Noi putem fi străjerul Europei. Ortodoxia noastră românească a rămas cam singura de strajă, în splendoarea ei de demnitate şi prestigiu. Aşa că: străjuiţi bine! Neamul acesta nu şi-a pierdut încă seva!”

Iubiti frati intru Hristos !

Am fost adunati cu totii de acelasi apel, al aceluiasi parinte. Telul este comun pentru toti. Lupta devine mai grea, pe masura ce este dusa mai inversunat. Se starnesc astfel legiuni intregi de vrajmasi, iar principalul lor scop este sa strice aceasta unitate, creata in jurul parintelui Justin. Creand zazanie intre noi, e mai usor pentru cel viclean de a ne birui si a ne pierde sufletele. Am spus ca ne uneste acelasi scop si acelasi “stalp” al Ortodoxiei. Nuantele dintre noi sunt inevitabile, si ca mod de gandire si ca personalitate. Dar nu exista “perechea potrivita”, “jumatatea perfecta”, daca nu ne ingaduim unii pe altii. Stim cu totii asta. Ascultarea de inteleptul parinte Iustin trebuie sa elimine orice susceptibilitate intre noi. Chiar nu exista alta sansa. Parintele sustine o cauza, sustine niste actiuni, sustine niste persoane cu buna stiinta, cu multa pricepere si cu un binecuvantat discernamant, daruit de Dumnezeu cel Atotstiitor. Suntem dispusi, pur si simplu, de a merge pe mana parintelui Justin, pana in “panzele albe” ? Dorim mantuirea mai presus de orice, fara a cauta argumente care sa ne alunge aceasta “neliniste” ce inca rasuna in urma apelului facut de parintele Justin ? Sa ne dam seama ca lupta va fi cumplita, poate peste puterile multora dintre noi. Ne va fi greu sa renuntam la “cuibusorul” nostru, sa ne stramutam si, intr-un fel, sa o luam de capat. E un sacrificiu enorm pentru o familie cu copii mici, cu copii la scoala etc. Constient de acest lucru este si parintele Iustin si nu ne-a cerut decat sa facem ce e mai bine pentru mantuirea noastra. Aceasta a ajuns sa fie solutia pentru mantuire, in zilele noastre. Nu este absolut nici o exagerare si nu incape nici o indoiala in aceasta privinta. Ne trebuie doar increderea, credinta si iubirea pentru Adevar. Cine vede toate acestea in parintele Justin nu poate face altceva decat ce-i scris in cuvantul parintelui Justin. Cuvant ce este rod al trairii dupa Sfanta Scriptura. Sa punem in practica ce ne indeamna parintele Justin si sa ne insusim ca pe o binecuvantare, fiecare cuvintel din comunicatul parintelui. Astfel se pogoara peste noi binecuvantarea cuvenita celor ce fac ascultare; a celor ce merg in sfat pe cale, a oamenilor smeriti si a celor increzatori in sfintenia daruita de Dumnezeu celor bineplacuti Lui. Aici se rezuma totul : ascultarea in duhul Sfintei Evanghelii si a Sfintilor Parinti. Din acest “izvor” ne vom “hrani sufletele” cand va trebui sa ne lipsim de toate cele lumesti. Sa ne intarim aceasta credinta si incredere in marele iubitor de Hristos si de neam romanesc, cuviosul parinte Justin Parvu. Restul va fi lucrarea Prea Bunului Dumnezeu.

Noi cerem si ii daruim autoritate parintelui Justin asupra noastra, iar el primind-o isi asuma responsabilitatea pastoririi noastre.

„Dacă citiţi cărţile Sfinţilor Părinţi, veţi vedea că mulţi s-au sfinţit cu uşurinţă, fără să-şi facă prea multe griji, şi-au sfinţit sufletele fără să facă osteneli, fără să facă jertfe, fără să ducă lupte ascetice. Dar cum s-au sfinţit? Au ales ascultarea.
Acela care face ascultare de Stareţul său, Îi urmează lui Hristos, Care a făcut ascultare faţă de Tatăl Său. Şi, astfel, Dumnezeu se simte îndatorat să îl binecuvînteze pe cel ce îi urmează”.

Ieromonahul Efrem Katunakiotul

http://apologeticum.wordpress.com/ (Sfantul Munte Athos)+ 27 februarie 1998 (Calendarul Predania, 2009)