„Flori din Grădina Maicii Domnului“ de Cuviosul Paisie Aghioritul

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh

Mult mă mustră conştiinţa pentru că nu mi-am făcut însemnări în amănunt despre virtuoşii părinţi, care au trăit acum, în ultimii ani, despre care mi-au povestit evlavioşii bătrâni pe vremea când eram monah începător; după cum, deopotrivă, şi în continuare, pentru marea mea nepăsare de a nu păstra, fie şi în memoria mea, acele fapte dumnezeieşti pe care le-au trăit acei bătrânei sfinţi şi pe care mi le-au povestit cu multă simplitate, ca să mă ajute duhovniceşte.

Părinţii acelei vremi aveau multă credinţă şi simplitate şi cei mai mulţi erau cu puţină carte, dar fiindcă aveau smerenie şi duh de nevoinţă, primeau mereu iluminarea dumnezeiască; pe când în vremea noastră, când s-au înmulţit cunoştinţele, din păcate, raţiunea a zdruncinat din temelii credinţa oamenilor şi a umplut sufletele de semne de întrebare şi de îndoieli. Aşadar, firesc este să ne lipsim şi de minuni, deoarece minunea se trăieşte şi nu se explică prin raţiune.

Duhul acesta foarte lumesc ce îl stăpâneşte pe omul contemporan, care şi-a întors toată străduinţa spre a trăi mai bine, cu mai mult confort şi mai puţină osteneală, din păcate a influenţat şi pe cei mai mulţi oameni duhovniceşti, care se străduiesc şi ei să se sfinţească cu mai puţină osteneală – lucru ce nu se poate niciodată, pentru că „Sfinţii au dat sânge şi au luat Duh“. Deşi ne bucurăm astăzi pentru această întoarcere mare spre Sfinţii Părinţi şi monahism şi admirăm pe tinerii vrednici ce se afierosesc cu totul acestora, în acelaşi timp însă ne şi doare, deoarece ne temem ca să nu vedem că tot acest material bun să nu găsească aluatul duhovnicesc potrivit, şi astfel această plămadă duhovnicească să nu crească, ci să ajungă ca pâinea necrescută.

Chiar şi până acum 20 de ani se putea afla încă simplitatea ce cuprindea toată Grădina Maicii Domnului, şi acel parfum al simplităţii Păriinţilor aduna pe oamenii evlavioşi, ce se asemănau albinelor, şi îi hrăneau. Iar aceştia duceau şi altora din această binecuvântare duhovnicească, spre a se folosi. Pe oriunde ai fi trecut auzeai povestindu-se minuni şi fapte cereşti, într-un mod foarte simplu, pentru că Părinţii le considerau foarte fireşti.

Trăind aşadar în această atmosferă duhovnicească a harului, niciodată nu ţi-ar fi trecut gândul îndoielii pentru cele ce le-ai fi auzit, pentru că şi tu ai fi văzut ceva din acestea. Dar nici nu ţi-ar fi trecut gândul ca să însemnezi, sau să ţii în amintirea ta acele fapte dumnezeieşti pentru urmaşi, deoarece credeai că acea stare patristică va continua. De unde să ştii că după câţiva ani cea mai multă lume se va desfigura de multa cultură – deoarece învaţă cu duhul ateismului şi nu cu Duhul lui Dumnezeu, ca să sfinţească şi instruirea exterioară – şi necredinţa va ajunge până la punctul încât minunile se vor considera basme ale vremii de demult? Fireşte, când medicul este ateu, oricâte consultaţii ar face unui Sfânt cu mijloace ştiinţifice (raze etc), nu va putea distinge harul lui Dumnezeu. Pe când, dacă el însuşi va avea sfinţenie, va vedea cum iradiază harul dumnezeiesc.

Ca să dau o imagine mai vie a harului şi ca cititorii să înţeleagă mai bine duhul Părinţilor ce stăpânea acum câţiva ani, am considerat că e bine să redau, ca pilde, câteva întâmplări ale bătrânilor simpli ai epocii aceleia.

Când eram începător la Mănăstirea Esfigmenu, Cuviosul bătrân Dorotei mi-a povestit că la bolniţă venea şi ajuta un bătrânel cu atâta simplitate încât credea că înălţarea – ce o serbează Mănăstirea – este o mare Sfântă, ca Sfânta Varvara şi, când se ruga cu metaniile, zicea: „Sfântă înălţare, roagă-te pentru noi!“ într-o zi a venit la bolniţă un frate bolnav şi deoarece nu exista nici o mâncare mai întăritoare, bătrânelul a coborât repede-repede scările, a mers la subsol şi de la fereastra ce privea spre mare, întinzându-şi mâinile a spus: „Sfânta mea înălţare, dă-mi un peştişor pentru fratele!“ Şi, o minune! – un peşte mare a sărit în mâinile lui. L-a luat foarte firesc – ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic – şi bucuros l-a pregătit, ca să întărească pe fratele.

Acelaşi Bătrân mi-a povestit şi despre un alt monah (mi se pare Pahomie), care a mers la Kapsala pentru mai multă înălţime şi a ajuns la mare nevoinţă duhovnicească. Într-o zi, un Părinte al Mănăstirii a procurat doi peşti şi i-a curăţat cu scopul de a merge la el şi să-i dea aceluia de binecuvântare. în timp ce îi pregătea, un corb îi ia pe neaşteptate un peşte şi îl duce la Părintele Pahomie în Kapsala (distanţă de 5 ore şi jumătate). Părintele Pahomie a fost vestit de Dumnezeu despre vizita fratelui şi în clipa când se gândea cu ce să-l ospăteze, corbul i-a lăsat peştele. Când, după aceea, a venit fratele şi a aflat aceasta, a slăvit pe Dumnezeu, care şi în vremea noastră îi hrăneşte pe oamenii Săi prin corb, precum odinioară pe Proorocul Ilie.

De asemenea la Mănăstirea Kutlumuşului, cu puţini ani înainte, trăia un bătrân, părintele Haralambie, foarte simplu, dar şi foarte „silitor”, nu numai în cele duhovniceşti, ci şi la ascultări, în toate era cel mai râvnitor. Părintele Haralambie săvârşea cele mai multe treburi deoarece în ultimii ani au rămas în Mănăstire puţini părinţi şi aceştia bătrâni. Avea în grijă şi biblioteca, dar l-au scos de acolo deoarece nu încuia niciodată uşa. Obişnuia să spună: „Lăsaţi pe oameni să citească pe cărţi”. Nici nu i-a trecut prin gând că există oameni care fură cărţi. Avea multă curăţie şi simplitate. Afară de multele ascultări ce le avea, sădea şi pomi pentru urmaşi, pentru că credea că Mănăstirea Kutlumuş iarăşi va înflori. Mâinile lui lucrau mereu pentru ceilalţi, iar mintea şi inima lui lucrau în cele duhovniceşti prin rugăciune neîncetată: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” La slujbe era totdeauna primul. Ducea şi o strană fiind cântăreţ. În timp ce canonarhul se ducea la cealaltă strană să rostească stihira, Părintele Haralambie spunea repede-repede „Doamne Iisuse…”, ca să nu-şi întrerupă rugăciunea sa neîncetată.

Astfel a trăit foarte muncitor şi duhovnicesc, fără ca să depună armele. Dar, din păcate, iată că o gripă puternică l-a trântit la pat, şi medicul a spus părinţilor să nu se depărteze de el, pentru că peste puţin îşi va sfârşi viaţa. Părintele a auzit de sub pături şi a zis:

– Ce spui? Eu nu mor, până ce nu va veni Paştile ca să spun: „Hristos a înviat!”

Într-adevăr, au trecut aproape două luni, au venit Paştile, a spus „Hristos a înviat”, s-a împărtăşit şi apoi a adormit. Îmbunătăţitul şi simplul bătrânel a devenit un adevărat copil a lui Dumnezeu şi împreună cu Dumnezeu a stabilit ziua morţii lui.

La Schitul Ivirului, bătrânul Nicolae din obştea Marchianilor mi-a povestit despre un părinte, care avea şi el simplitate copilărească, că odată, când a secat fântâna lor, a coborât icoana Sfântului Nicolae în fântâna seacă legată cu o funie spunând:

– Sfinte Nicolae, să urci împreună cu apa, dacă vrei să-ţi aprind candela, căci poţi face asta. Vezi, vin atâţia oameni, şi nu avem puţină apă rece să le dăm. Şi o, minune!, apa urca încet – încet, iar icoana Sfântului plutea deasupra, până când a luat-o cu mâinile sale, a sărutat-o cu evlavie şi a dus-o în Biserică. (Aceasta s-a petrecut mai înainte cam cu cincizeci de ani).

La acelaşi Schit, puţin mai sus de această chilie, este chilia „Sfinţii Apostoli” unde locuiesc acum doi Părinţi, care sunt şi fraţi după trup. În obştea aceasta era şi bătrânul Pahomie, la care se putea vedea în chip vădit sfinţenia zugrăvită pe faţa lui. Bătrânelul acesta era foarte simplu şi cu desăvârşire fără carte, dar foarte binecuvântat. La Biserica Schitului, când venea la sărbători, nu stătea niciodată în strană, ci stătea totdeauna în picioare, chiar şi la privegherile de toată noaptea şi spunea rugăciunea: „Doamne Iisuse…”. Când se întâmpla să îl întrebe cineva: „Unde este slujba?”, răspundea:

– Psalmi, psalmi spun părinţii.

Pentru el toate erau psalmi. Nici din psalmodie nu ştia nimic, afară de „Hristos a înviat“, pe care îl cânta la Paşti. Era întotdeauna gata să facă voile altora, fără să aibă voia sa.

Oricât de supărat ar fi fost cineva, dacă îl vedea pe Părintele Pahomie, îi fugea supărarea. Toţi l-au iubit, chiar şi şerpii, care aveau încredere în el şi nu fugeau când îl vedeau. În zona chiliei sale erau mulţi şerpi pentru că era apă. Ceilalţi doi părinţi se temeau mult de şerpi, în timp ce bătrânul Pahomie se apropia de ei zâmbitor, îi prindea şi îi scotea în afara gardului.

Într-o zi, cum mergea grăbit la chilia Markianilor, pe drum a găsit un şarpe mare, pe care la înfăşurat în jurul mijlocului ca pe o curea, voind să facă mai întâi treaba pe care o avea, şi după aceea să îl scoată afară din curtea lor. De cum l-a văzut, Părintele Iacov s-a cutremurat, dar Părintele Pahomie s-a mirat de asta.

După aceea i-a spus:

– Nu ştiu de ce se tem de şerpi. Părintele Andrei al nostru se teme chiar şi de scorpioni. Eu îi adun în pumn pe scorpionii de pe pereţi şi îi arunc afară din chilie. Acum, când mâinile îmi tremură de parkinson, pe şerpii cei mari îi scot afară târându-i.

L-am întrebat pe Bătrân:

– De ce nu te muşcă pe tine şerpii, Părinte Pahomie? Mi-a răspuns:

– Iisus Hristos scrie undeva pe o foaie de hârtie că „dacă ai credinţă, poţi apuca şi şerpii şi scorpionii, şi nu te vor vătăma”.

Acest bătrânel sfânt, Părintele Pahomie a adormit la 22 octombrie 1967, cu un an mai înainte de Bătrânul Tihon despre care voi vorbi în continuare, precum şi despre alţi cuvioşi părinţi, care s-au nevoit cu mărime de suflet în Grădina Maicii Domnului şi s-au despătimit cu ajutorul Maicii celei bune, Prea Curatei Fecioare. S-au făcut ostaşi ai lui Hristos, şi-au biruit patimile, au nimicit pe vrăjmaşul diavol aceşti „ostaşi de elită ai Bisericii noastre” şi au fost încununaţi de Hristos cu cunună nestricăcioasă.

Pe mulţi dintre aceştia i-am cunoscut de aproape, dar, din păcate, nu i-am imitat şi acum mă aflu foarte departe de ei. Doresc însă din toată inima ca şi cei ce vor citi isprăvile lor dumnezeieşti să-i urmeze şi-i rog să se roage şi pentru mine, sărmanul Paisie. Amin.

Părintele Tihon

Părintele Tihon s-a născut în Rusia, în Novaia Mihailovk, în 1884. Părinţii lui, Pavel şi Elena, erau oameni evlavioşi şi era firesc ca şi rodul lor – Timotei după numele lumesc – să le moştenească de mic copil evlavia şi dragostea faţă de Dumnezeu.

Părinţii vedeau râvna cea mare, dumnezeiască, a copilului lor, dar nu îndrăzneau să îi dea binecuvântarea lor să meargă la mănăstire, deoarece îl vedeau bine făcut şi cu o fire zburdalnică. Voiau ca să se maturizeze şi în gândire şi după aceea Timotei să hotărască singur. I-au dat însă binecuvântarea să viziteze mănăstirile pe o perioadă de timp de trei ani, de la vârsta de 17 până la 20 de ani. Atunci a făcut călătoriile cele mari şi nesfârşite pe la mănăstirile Rusiei, şi a trecut aproape prin 200 de mănăstiri. La mănăstirile unde a mers, cu toate că era foarte obosit şi epuizat de mersul pe jos, evita cu bun simţ ospitalitatea lor ca singur să se nevoiască şi să nu îngreuieze pe alţii.

Într-o eparhie însă s-a chinuit mult, pentru că locuitorii de acolo mâncau pâine de secară. Şi Timotei n-a putut-o mânca deoarece el nu mânca nimic afară de pâine de grâu, iar pâinea de secară avea un miros urât şi era ca noroiul. De aceea tânărul se epuizase de tot. Se duse însă la brutar, de la care ceruse şi altă dată, să-l roage din nou să-i dea puţină pâine albă, crezând că pentru el va avea pâine mai bună. Acela însă văzându-l pe Timotei de departe i-a spus să plece.

Mâhnit şi epuizat cum era tânărul, s-a tras într-un colţ şi cu toată simplitatea lui copilărească a făcut rugăciune către Maica Domnului: „Maica Domnului, vreau să mă ajuţi, căci voi muri pe drum înainte de a mă face călugăr; nu pot mânca această pâine“. N-a apucat să termine rugăciunea că deodată îi apare înainte o tânără cu chipul strălucitor, îi dă o franzelă şi îndată dispare. În clipa aceea Timotei s-a pierdut. Nu-şi putea explica fenomenul acesta. Îi treceau prin minte felurite gânduri. Un gând îi spunea că poate l-a auzit fiica brutarului şi i s-a făcut milă de el şi a spus tatălui ei să-i dea puţină pâine bună. Deci merse iarăşi la brutar ca să-i mulţumească. Dar brutarul a crezut că Timotei îşi bate joc de el şi l-a înjurat cu mânie.

– Hai, fugi de aici, că eu n-am nici femeie, nici fiică!

După ce Timotei a mâncat acea pâine binecuvântată şi s-a întărit şi duhovniceşte, şi-a continuat pelerinajul său şi la celelalte mănăstiri, dar acel fapt inexplicabil i se învârtea mereu în minte. A petrecut mult timp în această nedumerire, dar mai târziu, când un monah i-a dat o carte cu icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului din Rusia, şi a văzut-o pe Maica Domnului din Kremlin, i-a săltat inima sa de evlavie, ochii i s-au umplut de lacrimi de recunoştinţă şi a spus: „Această Maică a Domnului mi-a dat pâinea cea albă”. Şi de atunci o simţea pe Maica Domnului mai aproape, ca şi copilul pe mama sa.

După pelerinajul făcut la mănăstirile din Patria sa a mers să se închine şi la Muntele Sinai, cel călcat de Dumnezeu, unde a stat două luni, iar de acolo a plecat la Sfintele Locuri, unde a pustnicit o perioadă de vreme, dincolo de râul Iordanului. Deşi Locul cel Sfânt l-a ajutat, însă n-a aflat linişte din pricina duhului lumesc al vremii noastre, care a distrus, din nefericire, cu aşa-zisa lui civilizaţie, chiar şi locurile pustii şi sfinte, unde se liniştesc şi se sfinţesc sufletele. De aceea a fost nevoit să plece la Sfântul Munte.

Ispita însă, văzând din experienţa sa de mulţi ani că acest tânăr evlavios va spori în viaţa duhovnicească şi va ajuta multe suflete să se mântuiască, a încercat să-l împiedice. Întorcându-se din pustia Iordanului în Ierusalim, pe când se pregătea să se închine pentru ultima oară la Sfântul Mormânt şi să-şi ia rămas bun de la cunoscuţii săi, vicleanul a folosit ca unelte ale sale două femei fără fiică de Dumnezeu, rusoaice, care l-au chemat acasă la ele, ca să-i dea, chipurile, pomelnice să le pomenească la Sfântul Munte. Timotei cel fără de răutate, care totdeauna avea gânduri bune, le-a crezut şi a mers. Dar când l-au încuiat înlăuntru şi s-au năpustit asupra lui cu intenţii imorale, s-a pierdut. S-a înroşit şi dând un brânci femeilor şi unul uşii a fugit din ghearele şoimilor, ca Iosif de odinioară, şi s-a păstrat curat.

După aceea a venit aşa cum era, ca o floare curată şi s-a sădit în Grădina Maicii Domnului, a sporit şi a bine miresmuit cu virtuţile lui, precum vom vedea mai jos.

Prima lui metanie a fost la Chilia Burazeri, unde a stat cinci ani. Deoarece aici nu a aflat liniştea din pricina multor închinători ruşi, a luat binecuvântare şi a plecat la Karulia, unde a pustnicit cincisprezece ani. Toată perioada de timp de la Karulia a petrecut-o în nevoinţe aspre. Lucrul lui de mână erau metaniile şi închinăciunile cu rugăciunea „Doamne Iisuse…” şi cititul. Împrumuta cărţi de la Mănăstiri, de unde lua ca binecuvântare posmag şi din cele ce prisoseau de la masă, pentru care se ruga. Astfel se nevoia cu mărime de suflet, ca şi lăuntric să devină înger şi nu numai pe dinafară cu Schima îngerească.

De la Karulia a venit la marginea Kapsalei (deasupra Kaleagrei), la o chilie de pe moşia Mănăstirii Stavronikita şi a îngrijit de un bătrân. După cea murit Bătrânelul şi a luat binecuvântarea sa a rămas singur la Chilie. De atunci nu numai că nu şi-a neglijat nevoinţele lui duhovniceşti, ci le-a şi înmulţit, primind din belşug harul lui Dumnezeu, pentru că s-a nevoit cu mărime de suflet şi cu multă smerenie.

Harul dumnezeiesc l-a arătat oamenilor şi mulţi oameni îndureraţi alergau la el să-i ceară sfatul şi să se mângâie de multa sa dragoste. Alţii îl rugau să se preoţească, ca să-i ajute mai mult prin Taina Sfintei Spovedanii, căci astfel ar da şi iertarea păcatelor. Nevoia aceasta, de a ajuta pe alţii a descoperit-o şi el însuşi şi a primit să fie hirotonit.

La Chilia sa nu exista Biserică, care era absolut necesară, şi nici bani nu avea, dar avea mare credinţă în Dumnezeu. Aşadar a făcut rugăciune şi a pornit spre Kareia cu încredere în Dumnezeu că îi va iconomisi banii necesari pentru biserică. Înainte însă de a ajunge la Kareia, pe părintele Tihon l-a zărit stareţul Schitului Sfântul Prooroc Ilie (rusesc) şi l-a chemat. Când s-a apropiat de el i-a spus:

– Un oarecare creştin bun din America mi-a trimis câţiva dolari, să-i dau celui ce n-are biserică ca s-o zidească. Sfinţia Ta n-ai biserică, i-ai şi construieşte-o.

A lăcrimat Bătrânul de emoţie şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu. A mulţumit şi stareţului şi a spus şi „Dumnezeu să-l ierte” pe omul lui Dumnezeu ce i-a trimis binecuvântarea. Bunul Dumnezeu, ca un Cunoscător de inimi, s-a îngrijit de biserica sa, mai înainte ca Bătrânul să-L roage, pregătindu-i banii pentru clipa când acesta îi va cere. Aşadar, era firesc să îl asculte Dumnezeu de vreme ce şi Părintele Tihon de mic copil îl asculta pe Dumnezeu, păzea poruncile Lui dumnezeieşti şi primea binecuvântări cereşti.

În continuare a aflat doi monahi meşteri care să spună şi rugăciunea în timp ce vor lucra. Când a terminat biserica, a închinat-o Sfintei Cruci, pentru că o avea la evlavie, dar şi ca să evite prin acest mod praznicele, deoarece la înălţarea Sfintei Cruci se posteşte, şi ziua este de doliu. Stareţului nu-i plăceau praznicele deoarece creează nelinişte şi greutate, căci el prăznuia în fiecare zi duhovniceşte prin tipicul chiriei sale, cu multă nevoinţă şi aproape fără mângâiere omenească în groapa Kaleagrei, unde vedea cerul şi trăia bucurii paradisiace împreună cu îngerii şi cu Sfinţii. Când cineva îl întreba: „locuieşti singur aici în pustie?” – Bătrânul răspundea:

– Nu, locuiesc împreună cu îngerii şi arhanghelii, cu toţi sfinţii, cu Maica Domnului şi cu Hristos.

Într-adevăr, simţea prezenţa îngerilor şi ajutorul îngerului său păzitor. Într-o zi când l-am vizitat, cum urca scările a căzut înapoi împotmolindu-se în hainele lui, căci purta multe, şi m-am ostenit destul ca să-l ridic. Când l-am întrebat după aceea: „Ce-ai fi făcut Părinte, singur, dacă n-aş fi fost eu?”, m-a privit insistent şi mi-a răspuns cu siguranţă: – Îngerul meu păzitor m-ar fi ridicat! Deşi se afla într-un loc pustiu, singur, şi chilia lui nu avea aproape nimic, căci nici nu-i trebuia nimic, ca să aibă pe Hristos în el, Grădina Maicii Domnului era pentru Părintele Tihon raiul pământesc, căci acolo unde este Hristos acolo e şi raiul.

Mulţi ani n-a ieşit în lume, dar, fără să vrea, a fost nevoit cândva să meargă împreună cu alţi Părinţi ca martor la Tesalonic atunci când a fost incendiu în Kapsala. Când Bătrânul s-a întors în Sfântul Munte, părinţii l-au întrebat:

– Cum ţi s-apărut oraşul şi lumea, după atâţia ani de când n-ai văzut lume?

– N-am văzut oameni, ci pădure de castani, a răspuns bătrânul.

Stareţul a ajuns la această stare duhovnicească sfântă, pentru că iubise mult pe Hristos, smerenia şi sărăcia. În chilia Stareţului nu vedeai nici un lucru de procopseală, care să slujească omului. Din cele pe care le avea în chilie, putea găsi oricine câte ar fi vrut aruncate la gunoi. Dar pentru oamenii duhovniceşti orice lucru vechi pe care l-ar fi avut Părintele Tihon avea mare valoare, pentru că era sfinţit. încă şi zdrenţele lui erau privite cu evlavie şi erau luate de binecuvântare. De asemenea orice lucru vechi sau rău făcut purta, nu se vedea urât, deoarece devenea frumos de la frumuseţea lui sufletească lăuntrică. În loc de culion cosea el singur cu acul un fel de glugi din bucăţi de rasă şi le purta, care împrăştiau mai mult har decât mitrele preţioase arhiereşti (fireşte, atunci când în inima arhiereului nu există „Mărgăritarul cel de mult preţ”).

Odată un vizitator l-a fotografiat aşa cum era, cu gluga în loc de culion şi cu o pijama ce i-au pus-o pe spate, văzându-l pe Stareţ că-i este frig. Şi acum, cei ce îl văd în fotografie pe Părintele Tihon, cred că purta o mantie arhierească, deşi era o pijama veche tărcată.

Mult îi plăceau lucrurile sărace şi smerite şi iubea mult neagoniseala, care l-a şi eliberat şi i-a dăruit aripi duhovniceşti. Şi astfel, cu sufletul întraripat se nevoia mult, fără să simtă osteneala trupească, precum copilul nu simte oboseală când face voile tatălui său, ci simte dragostea şi afecţiunea împreună cu mângâierea. Fireşte, acestea nu se compară cu mângâierile dumnezeieşti ale harului, nici cu gândul măcar.

Precum am spus, lucrarea lui de mână erau nevoinţele duhovniceşti, postul, privegherea, rugăciunea lui Iisus, metaniile, etc, nu numai pentru sine, ci şi pentru toate sufletele lumii (vii şi morţi). Când a îmbătrânit şi nu putea să se ridice căzând jos de la metaniile ce voia să le facă, a legat o funie groasă de tavan şi cu ea se ridica. Şi aşa făcea metanii şi se închina lui Dumnezeu cu evlavie. Şi-a ţinut tipicul până când a căzut la pat, unde s-a odihnit timp de 20 de zile, după care a plecat la viaţa cea veşnică şi adevărată, unde se odihneşte veşnic lângă Hristos.

Acelaşi tipic al mâncării uscate, care îl avea de tânăr, l-a ţinut mereu până la bătrâneţile lui. Trebăluitul în bucătărie îl considera timp pierdut, pe lângă faptul că mâncărurile bine pregătite nici nu se potrivesc călugăriei. în mod firesc, după atâta nevoinţă şi într-o astfel de stare duhovnicească mâncarea bună nu-i producea nici o plăcere, căci îl avea pe Hristos în el, Care îl îndulcea şi îl hrănea dumnezeieşte. în discuţiile lui totdeauna se referea la raiul cel dulce şi din ochii lui se rostogoleau lacrimi dulci nelăsându-şi inima să se ocupe de bucurii deşarte, când era întrebat de oamenii mireni.

Extrem de puţinele lucruri ce îi trebuiau ca să trăiască şi le procura din puţinul lucru de mână pe care îl făcea. Picta câte un Epitaf în fiecare an, pe care îl dădea cu 500 sau 600 drahme şi cu aceşti bani trăia tot anul.

Precum am spus, era foarte cumpătat, încât şi o smochină o tăia în două şi o mânca de două ori. îmi spunea: „Măi, măi, măi, fiule, asta-i foarte mare!” Eu însă ca să mă satur, trebuia să mănânc un kilogram.

De fiecare Crăciun, Stareţul îşi procura un hering, ca să aibă peşte pentru toate cele 12 zile vesele până la Botez. Spinarea heringului n-o arunca, ci o agăţa de-o aţă şi atunci când era vreun praznic împărătesc sau al Maicii Domnului şi era dezlegare la peşte, fierbea puţină apă într-o cutie de conservă, afunda spinarea de două-trei ori în apă, ca să ia puţin miros, după care punea puţin orez. Aşa făcea dezlegare şi se prihănea pe sine că mănâncă şi supe de peşte în pustie. Spinarea aceea o agăţa iarăşi în cui pentru altă dezlegare, până când se albea şi atunci o arunca.

Când vedea pe oameni că se purtau faţă de el cu evlavie, se mâhnea şi le spunea:

– Eu nu sunt pustnic, ci un pustnic mincinos.

Numai la sfârşitul său a primit să fie puţin îngrijit de oamenii ce îl iubeau în mod deosebit, ca să-i nu-i mâhnească.

Când îi dădea cineva mâncare de binecuvântare, o lua, dar după aceea o dădea la bătrâneii din Kapsala. Dacă-i trimeteau bani, îi dădea unui băcan evlavios ca să cumpere pâine şi s-o împartă la săraci.

Odată, cineva din America i-a trimis nişte bani. Atunci când stareţul i-a luat de la Poştă, l-a văzut un mirean şi, biruit de iubirea de argint, a mers noaptea la Chilia Stareţului ca să-l prade, gândind că va afla şi alţi bani, fără să ştie însă că şi aceia care i-a primit i-a dat tot atunci lui Kir Teodor, ca să ia pâine pentru săraci. După ce l-a chinuit din destul pe Stareţ -l-a strâns de gât cu o funie – s-a lămurit că nu are bani şi a plecat. Iar Părintele Tihon i-a spus:

– Dumnezeu să te ierte, fiule!

Omul acesta rău a mers însă şi la un alt bătrân în acelaşi scop, dar acolo l-a prins Poliţia şi singur a mărturisit că a fost şi la Părintele Tihon. Un poliţai a mers la Stareţ şi l-a luat ca martor, pentru că hoţul a fost dat în judecată. Stareţul s-a mâhnit pentru asta şi a spus poliţaiului:

– Fiule, eu l-am iertat pe hoţ din toată inima mea. Acela însă n-a dat importanţă cuvântului Stareţului, pentru că împlinea un ordin de sus, şi l-a luat cu sila spunându-i:

– Haide repede, Părinte! Aici nu merge iertarea.

În cele din urmă Guvernatorului i-a fost milă de el, pentru că plângea ca un copil mic crezând că şi el se va face pricină să-l pedepsească pe hoţ, şi de la Ieriso l-a lăsat să se întoarcă la chilia lui.

Când îşi aducea aminte de acest incident se minuna şi spunea:

– Mai, măi, măi, fiule, mirenii ăştia au alt tipic! Nu au pe „iartă” şi „Dumnezeu să te ierte”.

Stareţul folosea cuvântul „binecuvintează” (termenul grec evloghisson înseamnă deopotrivă binecuvintează-mă şi iartă-mă – n. ed.), totdeauna şi cu celelalte înţelesuri ale lui călugăreşti, zicând „Binecuvântaţi” sau „binecuvintează”, când cerea smerit binecuvântarea altuia, la care dădea şi el binecuvântarea sa cu rugăciunea: „Domnul să te binecuvinteze”.

După salutul obişnuit conducea pe vizitatori în biserică, unde cântau împreună „Mântuieşte Doamne poporul tău” şi „Cuvine-se cu adevărat… şi, dacă era timp bun, ieşeau afară, sub măslini şi stătea cu ei cinci minute, după care se ridica voios zicând:

– Ei, acum să te omenesc!

Scotea apă din cisternă şi umplea o ceaşcă pentru vizitator, punea şi în tinicheaua lui (o cutie de conserve ce o folosea şi ca ibric) şi apoi căuta să afle vreo bucată de rahat, uneori uscat, alteori mâncat de furnici, dar care nu pricinuia dezgust, deoarece era binecuvântarea Părintelui Tihon. După ce le pregătea, Stareţul făcea semnul Crucii, lua apa şi zicea: „Mai întâi eu. Binecuvântaţi!“ Şi aştepta ca vizitatorul să-i spună: „Domnul să te binecuvinteze“, altfel nu bea apa. Apoi dădea şi el binecuvântarea sa. Binecuvântarea de la alţii o simţea ca necesitate nu numai de la cei sfinţiţi sau monahi, ci chiar şi de la mireni, mici sau mari.

După ce îi cinstea aştepta să vadă dacă au vreo problemă. Când vedea că omul este fără treabă şi a venit numai ca să-i treacă timpul, atunci îi spunea:

– Fiule, în iad vor merge şi leneşii, nu numai păcătoşii. Dacă mai stătea şi nu pleca, Stareţul îi lăsa şi intra în Biserică şi se ruga, şi aşa vizitatorul era nevoit să plece. Când cineva voia să exploateze simplitatea Stareţului, ca să-şi împlinească vreun scop al său, îl înţelegea cu iluminarea sa dumnezeiască, şi-i spunea:

– Fiule, eu nu ştiu greceşte. Du-te la vreun grec, ca să te înţelegi bine cu el.

Fireşte, nu cruţa niciodată osteneala sau timpul atunci când vedea la oameni interese duhovniceşti. Sfătuia cu gura şi se ruga cu inima şi mintea. Rugăciunea lui era din inimă, de sineşi lucrătoare. Oamenii care se apropiau de el simţeau asta, pentru că plecau foarte întăriţi. Şi Stareţul îi binecuvânta până ce nu se mai vedeau.

Odată l-a vizitat Părintele Agatanghel iviritul, pe când era diacon. Când a plecat era întuneric, nu se luminase încă de ziuă. Părintele Tihon a prevăzut pericolul ce îl păştea pe diacon şi a urcat de data aceasta pe zidul de piatră al curţii şi îl binecuvânta continuu. Când diaconul a ajuns pe muchia dealului şi a văzut pe Stareţ că încă binecuvânta, i-a fost milă de el şi l-a strigat să nu se ostenească, ci să intre în chilie. Acesta însă netulburat, cu mâinile în sus, ca Moise, se ruga şi binecuvânta. Cum mergea aşa diaconul fără grijă, deodată cade într-o cursă a vânătorilor, care pândeau mistreţi. Un vânător a armat ca să tragă, dar rugăciunile Stareţului au izbăvit pe diacon de la moarte şi pe vânător de puşcărie. De aceea Stareţul îmi spunea mereu:

– Fiule, să nu vii niciodată noaptea, pentru că noaptea umblă fiare pe care le pândesc vânătorii ascunşi.

Chiar şi pentru Sfânta Liturghie îi spunea monahului ce îl ajuta şi făcea pe cântăreţul să vină dimineaţa, pe ziuă. în vremea Sfintei Liturghii îi spunea să stea în micuţul hol, aflat afară de biserică, şi de acolo să spună „Doamne miruieşte”, ca să se simtă complet singur şi să se mişte singur în rugăciunea sa. Când ajungea la heruvic, Părintele Tihon era răpit 20 până la 30 minute şi cântăreţul trebuia să repete de multe ori heruvicul, până ce auzea paşii lui la Intrarea cea Mare. La sfârşit, când l-am întrebat, „ce vezi Părinte?”, acela îmi răspunse:

– Pe heruvimi şi serafimi cum slăvesc pe Dumnezeu!

Şi continuă spunând:

– Pe mine, după o jumătate de oră mă coboară îngerul meu păzitor şi atunci continui Sfânta Liturghie.

Odată l-a vizitat Părintele Teoclit Dionisiatul. Fiindcă uşa Părintelui Tihon era încuiată şi din biserică se auzeau psalmodii dulci n-a vrut să deranjeze bătând la uşă, ci a aşteptat să termine, pentru că credea că se află la chinonic. Peste puţin se deschide uşa şi iese Părintele Tihon. Când a intrat Părintele Teoclit n-a aflat pe nimeni în afară de Părintele Tihon. Atunci a înţeles că acele psalmodii au fost îngereşti.

La bătrâneţe, când îi tremurau picioarele, veneau de obicei şi liturghiseau Părinţii Maxim şi Agatanghel iviriţii, ce locuiau mai aproape şi îi lăsau Sfânta Euharistie pentru că se împărtăşea în fiecare zi. Fireşte, era vrednic de aceasta datorită vieţii sale sfinte.

Pentru Părintele Tihon aproape toate zilele anului erau ca şi cele ale Săptămânii luminate şi trăia totdeauna bucuria pascală. Mereu se auzea din gura lui: „Slavă Ţie, Dumnezeule, slavă Ţie, Dumnezeule!” Şi asta o recomanda şi celorlalţi să spună: „Slavă Ţie, Dumnezeule” nu numai când o ducem bine, dar şi când avem încercări, pentru că încercările le îngăduie Dumnezeu ca medicamente pentru suflet.

Mult suferea pentru sufletele ce pătimeau în regimul ateu din Rusia. îmi spunea cu ochii înlăcrimaţi:

– Fiule, Rusia mai are canon încă de la Dumnezeu, însă va trece.

Pentru sine Stareţul nu se interesa deloc, nici nu se temea, pentru că avea multă frică de Dumnezeu, sfială dumnezeiască şi evlavie. Fiindcă se nevoia cu multă smerenie, nu se temea nici de primejdia duhovnicească a căderii. Prin urmare, cum să se teamă şi de ce să se teamă? De diavolii, care se cutremură de omul smerit, sau de moarte, la care mereu cugeta şi se pregătea pentru ea? Şi-a săpat încă şi mormântul el singur, ca să fie gata, şi-a pus şi crucea, pe care şi-a făcut-o el însuşi după ce şi-a presimţit moartea, scriind următoarele: „Păcătosul Tihon, ieromonah, 60 de ani în Sfântul Munte. Slavă Ţie, Dumnezeule”.

Întotdeauna începea cu „Slavă Ţie, Dumnezeule” şi încheia cu „Slavă Ţie, Dumnezeule”. S-a împrietenit cu Dumnezeu şi de aceea folosea mai mult pe „Slavă Ţie, Dumnezeule”, decât pe „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Se mişca, precum am văzut, în spaţiul dumnezeiesc, după ce s-a făcut părtaş la doxologia cerească împreună cu Sfinţii îngeri în vremea Sfintei Liturghii.

Fiindcă i s-a aprins în inimă flacăra dragostei dumnezeieşti, de aceea nu-l impresionau lucrurile deşarte, precum am spus. Chilia sa era şi ea mică. Avea o măsuţă pe care rezema icoanele, precum şi candela nestinsă şi căţuia. Alături îşi avea schima şi rasa cea găurită. în cealaltă parte a peretelui avea pe Domnul Răstignit şi într-un colţ avea scânduri ca pat, cu o pătură zdrenţuită întinsă ca saltea. Se acoperea cu o plapumă veche cu bumbacul ieşit înafară, bumbac din care luau şi şoarecii, ca să-şi facă cuiburile lor. Pe aşa-zisa pernă avea Evanghelia şi o carte cu omiliile Sfântului Ioan Gură-de-Aur. Duşumeaua chiliei era din scânduri, dar părea ca tencuită, deoarece nu mătura niciodată şi noroiul ce se aducea de afară împreună cu părul din barba şi din capul său, ce i-au căzut ani întregi, au alcătuit o adevărată tencuială.

Părintele Tihon nu dădea nici o importanţă curăţeniei chiliei sale, ci curăţeniei sufletului său, de aceea a şi izbutit să aiungă vas al harului lui Dumnezeu. Mereu îşi spăla sufletul său cu multele sale lacrimi folosind ştergare groase, fiindcă batistele obişnuite nu îl ajutau.

Stareţul a ajuns la o mare măsură duhovnicească. Sufletul său devenise foarte sensibil, dar pentru ca mintea să se afle mereu în Dumnezeu a ajuns şi la nesimţirea trupească, căci nu mai simţea deranjul de la muşte, ţânţari şi purici, de care avea cu miile. Trupul său era înţepat peste tot, iar hainele îi erau pline de puncte roşii. Îmi spune gândul că insectele de i-ar fi tras sângele chiar şi cu seringi, tot n-ar fi simţit. în chilia lui toate umblau libere, de la insecte până la şoareci.

Odată, un monah văzând că şoarecii joacă la el i-a spus:

– Părinte, vrei să-ţi aduc o pisică?

– Nu fiule, mulţumesc – a răspuns acela. Eu am o pisică încă o dată şi jumătate mai mare decât una obişnuită. Vine aici, îi dau să mănânce, o mângâi, după care merge la vizuina ei în partea de jos a văii şi se odihneşte.

Era o vulpe, care îl vizita pe Stareţ regulat, ca pe un vecin bun.

Avea de asemenea şi o scroafă, care făta în fiecare an lângă gardul grădinii lui, ca să o păzească Stareţul. Când vedea vânătorii că trec prin zona lui, Părintele Tihon le spunea:

– Băieţi, pe aici nu există porci mari. Mergeţi sănătoşi! Vânătorii credeau că nu există porci sălbateci în laturea lui şi plecau. Sfântul Stareţ, ca un părinte bun, hrănea pe oameni duhovniceşte; animalele sălbatice mari le hrănea trupeşte din puţina lui hrană ce o avea, însă mai mult le hrănea cu multa sa dragoste, iar insectele mici le lăsa să sugă din puţinul lui sânge.

Stareţul avea o constituţie sănătoasă, dar din multă nevoinţă s-a epuizat. Când îl întreba cineva: „Ce faci, Părinte, eşti bine?” răspundea:

– Slavă lui Dumnezeu, sunt bine, fiule. Nu sunt bolnav, dar sunt slăbit.

Se mâhnea mult când vedea vreun tânăr bine hrănit, dar mai mult, când vedea vreun călugăr bine hrănit, căci nu se potriveşte grăsimea cu Schima îngerească.

Într-o zi l-a vizitat un mirean foarte gras, spunându-i:

– Părinte, am război trupesc cu gânduri murdare, care nu mă lasă să mă liniştesc.

Atunci Părintele Tihon i-a spus:

– Fiule, dacă vei face ascultare, cu harul lui Hristos, te voi face înger. Să spui mereu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, să mănânci în fiecare zi pâine şi apă, iar sâmbăta şi duminica să mănânci mâncare cu puţin undelemn. Să faci câte 100 de metanii în fiecare noapte, apoi să citeşti Paraclisul Maicii Domnului, un capitol din Evanghelie şi viaţa Sfântului zilei.

După 6 luni, când l-a vizitat din nou, Stareţul nu-l mai putea recunoaşte deoarece i-a dispărut toată grăsimea de prisos, şi încăpea uşor prin uşa strâmtă a bisericuţei sale. Stareţul l-a întrebat:

– Cum o duci acum fiule?

– Acum mă simt într-adevăr ca un înger, a răspuns acela. Nu mai am tulburări trupeşti, nici gânduri murdare şi, fiindcă am scăpat de grăsime, mă simt foarte uşor.

Cu astfel de sfaturi practice dojenea pe oamenii ce îi cereau ajutorul. Inafară de marea experienţă ce o câştigase, a primit şi „luminarea dumnezeiască“ datorită marilor lui nevoinţe ascetice. După dojeni urmau rugăciunile, pe care, despărţindu-se, vizitatorii lui le simţeau cu tărie.

Epitrahilul nu îl scotea aproape niciodată, pentru că de multe ori îl ridica de pe un om şi îl punea peste altul şi lua păcatele oamenilor uşurându-i prin Taina Sfintei Mărturisiri. Mărturisirile pe care i le făceau oamenii le uita de îndată şi sa îi vedea pe toţi oamenii buni şi pentru toţi avea gânduri bune, pentru că i s-au curăţat mintea şi inima sa. Odată l-a întrebat un stareţ:

– Părinte, care frate este cel mai curat din obşte? La care Părintele Tihon a răspuns:

– Prea Cuvioase Părinte Stareţ, toţi fraţii sunt curaţi. Niciodată nu rănea pe om, ci îi vindeca rănile cu balsamul dragostei lui Hristos. Spunea sufletului mâhnit:

– Fiule, pe tine Hristos te iubeşte, te-a iertat. Hristos iubeşte mai mult pe păcătoşii ce se pocăiesc şi trăiesc cu smerenie.

Totdeauna accentua asupra smereniei şi spunea:

– Un om smerit are mai mult har decât mulţi oameni. În fiecare dimineaţă Dumnezeu binecuvintează lumea cu o mână, dar când vede vreun om smerit îl binecuvintează cu amândouă mâinile Sale. Măi, măi, măi, fiule, cel ce are mai multă smerenie este mai mare decât toţi.

De asemenea spunea despre cei ce trăiesc în feciorie că trebuie să aibă şi smerenie, pentru că nu se mântuiesc numai cu fecioria, deoarece iadul este plin şi de feciorelnici mândri. – Când se făleşte cineva că este feciorelnic – spunea – Hristos îi va spune: „Fiindcă nu ai şi smerenie, să mergi în iad”. Iar celui ce a fost păcătos şi s-a pocăit şi trăieşte smerit, cu inimă înfrântă, mărturisind că este păcătos, Hristos îi va spune: „Vino aici, fiule, în raiul cel dulce”.

În afară de smerenie şi pocăinţă accentua mult asupra cercetării lui Dumnezeu, adică mintea omului să umble mereu împrejurul lui Dumnezeu. De asemenea sublinia însemnătatea cercetării Sfintelor Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi: Everghetinosul, Filocalia, Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Marele Vasilie, Grigorie Teologul, Sfântul Maxim, Sfântul Simeon Noul Teolog, Avva Macarie şi Avva Isaac. „Studiul – spunea Stareţul – încălzeşte sufletul, curăţă mintea şi astfel omul se nevoieşte cu râvnă şi dobândeşte virtuţi, iar dacă nu se nevoieşte dobândeşte patimi”.

Într-o zi m-a întrebat:

– Tu, fiule, ce cărţi citeşti?

– Avva Isaac, i-am răspuns.

– Măi, măi, măi, fiule, Sfântul acesta este mare. Avva Isaac nu omora nici un purice.

Prin aceea ce a spus voia să accentueze marea sensibilitate a Sfântului.

Părintele Tihon încerca să-l imite pe Avva Isaac nu numai în duhul lui pustnicesc, ci şi în sensibilitatea nobleţei sale duhovniceşti, neîmpovărând nici un om. Spunea monahilor că trebuie să trăiască pustniceşte, ca să se elibereze de griji, şi nu să lucreze ca argaţii şi să mănânce ca mirenii. Pentru că lucrarea monahului sunt metaniile, postul, rugăciunea, nu numai pentru sine, ci şi pentru toată lumea: vii şi morţi, şi puţin lucru pentru cele strict necesare, ca să nu împovăreze pe alţii, deoarece prin muncă multă şi grijă se uită de Dumnezeu. Bătrânul amintea adesea acest exemplu caracteristic:

– Faraon dădea multă muncă şi multă mâncare poporului lui Israel, ca să uite de Dumnezeu.

Înainte de a-şi începe sfătuirile sale, Stareţul avea ca tipic să facă mai întâi rugăciune, să-L cheme pe Duhul Sfânt ca să-1 lumineze, lucru ce îl recomanda şi altora. Spunea: „Dumnezeu a lăsat pe Duhul Sfânt ca să ne lumineze. Acesta este Stăpânul. De aceea şi Biserica noastră începe cu: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului…”. Şi în timp ce spunea acestea faţa i se schimba şi mulţi oameni evlavioşi vedeau această schimbare.

Unii îi mai făceau şi câte o fotografie în ascuns. Alţii îi cereau binecuvântare ca să-l pozeze, iar el primea cu simplitate. Se scula îndată, mergea în bisericuţă, îşi lua schima. Într-o mână lua Crucea, iar cu cealaltă îşi descâlcea barba lui mare, pe care o înnoda, arătând într-adevăr ca Patriarhul Avraam, mai ales la bătrâneţe, când a devenit alb şi lăuntric şi pe dinafară. După ce se pregătea, stătea sub măslini ca să-l fotografieze, luând o înfăţişare de copil mic. S-a maturizat duhovniceşte şi a devenit ca un copil mic, precum ne recomandă Hristos să ne facem, ca pruncii cei fără răutate.

Părinţii care veneau să ia sfaturi de la el, la bătrâneţile lui îl vizitau mai regulat, ca să-l ajute cu ceva, şi-l întrebau:

– Părinte, nu cumva vrei să-ţi tăiem lemne? Şi acela răspundea:

– Faceţi răbdare, şi dacă nu voi muri la vară, îmi veţi tăia lemne pentru la iarnă.

În 1968 şi-a presimţit moartea, pentru că mereu vorbea despre moarte. L-au părăsit şi puţinele puteri trupeşti pe care le mai avea. După Adormirea Maicii Domnului a căzut la pat şi bea numai apă, pentru că îl ardea înlăuntru. Cu toate că se afla în această stare, nu voia să rămână vreun om lângă el, ca să nu-l distragă de la rugăciunea sa neîncetată.

Când i s-a apropiat ultima săptămână a vieţii sale pe pământ, numai atunci mi-a spus să stau lângă el, pentru că trebuia să ne despărţim, el plecând la viaţa cea adevărată. Chiar şi în aceste 10 zile nu m-a lăsat să stau mereu lângă el, ci-mi spunea să merg în chiliuţa alăturată să mă rog şi eu, după micul ajutor ce i-l dădeam. Fireşte, n-am avut cele necesare ca să-l uşurez pe cât trebuia, dar fiindcă trupul său cel chinuit nu s-a mângâiat niciodată, şi prea puţinul ajutor i se părea foarte mare.

Într-o zi, am procurat două lămâi şi i-am făcut o limonadă. Cum a băut puţin, s-a răcorit şi m-a privit cu un aer mirat.

– Măi, măi, măi, fiule, apa aceasta este foarte bună. Unde ai găsit-o? Hristos să-ţi dea 40 de cununi de aur.

Se vede că n-a băut niciodată limonada sau a băut când era foarte mic, şi i-a uitat gustul.

Fiindcă era ţintuit în pat, căci i-a predat acestuia puţinele lui puteri trupeşti şi nu se putea ridica să meargă în bisericuţa Cinstitei Cruci, unde slujise cu evlavie ani întregi, mi-a cerut să-i aduc Crucea de pe Sfânta Masă ca mângâiere. Când a văzut Crucea, i-au strălucit ochii şi, după ce a sărutat-o cu evlavie, o ţinea strâns în mână cu toată puterea ce i-a mai rămas. I-am legat şi o ramură de busuioc de Cruce şi l-am întrebat:

– Miroase frumos, Părinte? Mi-a răspuns:

– Fiule, raiul miroase mult mai plăcut.

Într-o zi din cele de pe urmă ale sale, am ieşit afară să-i aduc puţină apă. Când am deschis din nou uşa şi am intrat în chilie, m-a privit cu uimire şi mi-a spus:

– Tu eşti Sfântul Serghie?

– Nu, Părinte, sunt Paisie.

– Fiule, acum au fost aici Maica Domnului, Sfântul Serghie şi Sfântul Serafim. Unde s-au dus?

Am înţeles că se întâmplă ceva neobişnuit şi l-am întrebat:

– Ce ţi-a spus Maica Domnului?

– Că va trece Praznicul şi după aceea mă va lua.

Era după amiază, ajunul Naşterii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, 7 septembrie 1968, şi după trei zile, la 10 septembrie, s-a odihnit în Domnul.

În penultima zi Stareţul mi-a spus:

– Mâine voi muri şi vreau să nu dormi, ca să te binecuvintez.

Mi-a fost milă de el în seara aceea pentru că s-a ostenit, căci timp de trei ore fără întrerupere şi-a ţinut mâinile pe capul meu, m-a binecuvântat şi m-a sărutat pentru ultima dată. Ca să-şi exprime şi recunoştinţa pentru puţina apă ce i-am adus-o în clipele cele din urmă ale sale, mi-a spus:

– Dulcele meu Paisie, noi, fiule, vom avea dragoste în vecii vecilor; dragostea noastră este scumpă. Tu vei face rugăciune de aici, şi eu voi face din cer. Cred că mă va milui Dumnezeu, pentru că în 60 de ani de călugărie, fiule, am spus mereu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”

Şi mai spunea:

– Eu voi liturghisi de acum în rai. Tu să te rogi de aici şi eu voi veni în fiecare an să te văd. Dacă tu vei sta în chilia asta, eu mă voi bucura, dar cum va voi Dumnezeu, fiule. Ţi-am lăsat şi hrană, conserve pentru trei ani.

Şi mi-a arătat alături 6 cutii mici cu sardele şi alte 4 cutii cu calamare (produse de mare), pe care le-a adus cineva de multă vreme şi au rămas în acelaşi loc, unde le-a lăsat vizitatorul atunci (Pentru mine aceste conserve nu mi-ar fi ajuns nici pentru o săptămână). Şi din nou Stareţul repetă:

– Noi, fiule, vom avea dragoste scumpă în vecii vecilor, şi voi veni în fiecare an să te văd.

Şi din ochii lui curgeau lacrimi continuu. Este adevărat că acele 10 zile de pe urmă, când am stat lângă el, au fost cea mai mare binecuvântare a lui Dumnezeu pentru mine, pentru că am fost ajutat mai mult decât oricând altă dată, căci mi s-a dat prilejul să trăiesc puţin lângă el şi să-l cunosc mai bine. Ceea ce mi-a făcut o mai mare impresie a fost cât de serios şi-a pus problema mântuirii sufletului. Alături de patul său avea pregătite scrisori, pe care să le pun la poştă, după ce va muri, adresate episcopilor cunoscuţi, ca sa-l pomenească. De asemenea mi-a dat poruncă să aduc un episcop să-i citească la mormânt şi să-l las acolo – să nu-l dezgrop – până la a doua Venire a lui Hristos (în Grecia este tradiţia ca la trei ani după adormirea lor morţii să fie exhumaţi).

Între timp am înştiinţat Mănăstirea că Părintele Tihon este la sfârşit, şi a venit Părintele Vasile, ca să-l pregătim. Îl vedeai pe Stareţ cum se stinge încet – încet, ca o candelă căreia i se termina untdelemnul din pahar şi-i rămâne puţin în fitil, pentru ultimele sale licăriri.

Astfel ne-a părăsit sufletul lui sfinţit şi ne-a lăsat trupul său şi un mare gol. L-am pregătit amândoi şi dimineaţa am înştiinţat şi pe ceilalţi părinţi, şi preoţii ce l-au cunoscut, i-am săvârşit slujba de înmormântare cu evlavie. Fireşte, ne-a lăsat durere în sufletele noastre prin plecarea sa, pentru că prezenţa sa aduna durerea şi răspândea mângâiere. Acum însă Stareţul ne va cerceta din cer şi ne va ajuta mai mult. De altfel, el însuşi a făgăduit: „Voi veni în fiecare an să te văd”.

Au trecut trei ani întregi fără să mi se arate şi asta m-a pus pe gânduri: „Nu cumva am greşit în ceva?” După trei ani mi-a făcut prima vizită. Dacă Stareţul a înţeles că „…fiecare an” va începe după trei ani, asta m-ar mângâia, pentru că astfel nu eram eu pricina în privinţa asta.

Aşadar, prima dată a fost la 10 septembrie 1971, noaptea, după miezul nopţii. în timp ce spuneam rugăciunea, văd deodată pe Stareţ că intră în chilie. Am sărit şi l-am apucat de picioare şi i le sărutam cu evlavie. Însă n-am înţeles cum s-a desprins din mâinile mele şi, plecând, l-am văzut că intră în bisericuţă şi dispare. Fireşte, în acea clipă, când se întâmplă astfel de fapte oricine s-ar pierde. Nici nu le poate explica pe acestea cu raţiunea. Pentru aceasta se numesc minuni. Am aprins îndată lumânarea, pentru că aveam numai candela aprinsă atunci, când s-a petrecut asta, ca să însemnez în calendar această zi în care mi s-a arătat Stareţul, ca să mi-o aduc aminte. Când am văzut că era ziua în care a murit Stareţul (10 septembrie), m-am mâhnit mult şi m-am prihănit pe sine-mi, cum de mi-a trecut complet neobservată acea zi. Cred că mă va ierta bunul Părinte, pentru că în ziua aceea, de când s-a făcut ziuă până la apus, am avut vizitatori la Chilie şi m-am obosit şi ameţit, uitând cu desăvârşire de ziua aceea. De altfel, am făcut ceva ca să mă ajut pe sine-mi şi să-i dau puţină bucurie Stareţului cu rugăciunea de toată noaptea.

Nu ştiu dacă i s-a arătat şi altuia, înainte de această primă cercetare ce mi-a făcut-o. La Chilia mea însă i-a apărut şi unui monah, Părintele Andrei (ce a locuit mai înainte la Sfânta Mănăstire Karacalu), în felul următor:

Acela a venit la Chilia mea să-l ajut în ceva ce dorea să facă. Fireşte, nici nu mă cunoştea, dar nici eu nu-l cunoşteam. Aştepta afară de chilie, sub măslini, crezând că nu sunt acasă. Eu eram înăuntru în atelier şi nu făceam zgomot, pentru că lăcuiam nişte iconiţe. Când am terminat am cântat „Sfinte Dumnezeule…” şi am ieşit afară. Cum m-a văzut Părintele Andrei, a rămas mirat şi mi-a povestit cu uimire următorul fapt:

„În timp ce aşteptam sub măslini, mi-am închis ochii, dar nu-mi pierdusem simţirile. Şi văd un Stareţ că iese din acele tufe de rozmarin şi-mi spune:

– Pe cine aştepţi?

– Pe Părintele Paisie, i-am răspuns eu.

– E aici – mi-a spus stareţul şi a arătat cu degetul spre chilie.

În clipa aceea când arăta, am auzit cum cânţi „Sfinte Dumnezeule“, şi ai ieşit afară. Aceasta, Părinte Paisie e vreun Sfânt, pentru că pe sfinţi îi pricep. Am văzut şi altă dată astfel de arătări”.

Atunci i-am povestit câteva lucruri despre Stareţ şi i-am spus că acolo în tufele de rozmarin este mormântul lui.

Am plantat rozmarin de jur împrejur, care a crescut şi nu se mai distingea mormântul, ca să nu se calce trupul lui, mai ales că îmi dăduse poruncă să nu îl dezgrop.

Cred că din cele puţine ce am spus şi din cele puţine ce am scris despre viaţa Cuviosului Stareţ, multe vor înţelege cei ce au trăire lăuntrică. Fireşte, cei ce trăiesc smerit şi în ascuns pot înţelege cât de nedreptăţiţi sunt sfinţii, atunci când li se văd numai virtuţile lor exterioare – câte nu le ascund – şi scriem numai despre acestea, în vreme ce bogăţia duhovnicească a Sfinţilor ne este aproape necunoscută. De obicei aceste puţine ce le avem de la Sfinţi, sau le-au scăpat, căci nu au putut să le ascundă, sau marea lor dragoste i-a silit să facă această milostenie duhovnicească.

Fireşte, numai Dumnezeu ştie măsurile duhovniceşti ale Sfinţilor. Nici măcar ei înşişi nu le cunosc, deoarece Sfinţii şi-au numărat numai păcatele. Având în vedere, aşadar, acest tipic al Sfinţilor, care nu se odihnesc pe laudele omeneşti, am încercat să mă limitez la faptele absolut necesare.

Cred că şi Părintele Tihon este mulţumit şi nu se va plânge, astfel precum i s-a plâns lui prietenul său, Cuviosul Siluan, când Părintele Sofronie i-a scris pentru prima dată viaţa sa. Atunci Stareţul Siluan i-a apărut Părintelui Tihon şi i-a spus:

– Acest binecuvântat Părinte Sofronie mi-a adus multe laude. N-aş fi vrut aceasta.

Fireşte, de aceea sunt şi Sfinţi. Deoarece au evitat slava omenească, i-a slăvit Dumnezeu.

Binecuvântările Părintelui Tihon şi ale tuturor Sfinţilor cunoscuţi şi necunoscuţi să ne ajute în anii cei grei prin care trecem. Amin.

Adaug aici rugăciunea Stareţului, pe care a scris-o cu multă durere şi multe lacrimi şi a trimis-o sufletelor îndurerate din Rusia ca balsam din Grădina Maicii Domnului.

Slavă Golgotei lui Hristos

O, dumnezeiască Golgotă, sfinţită cu Sângele lui Hristos! Te rugăm, spune-ne nouă câte mii de păcătoşi ai curăţit cu harul lui Hristos, prin pocăinţa şi lacrimile lor, şi ai umplut cu ei cămara de nuntă a raiului? O, Hristoase împărate, cu dragostea Ta cea nespusă şi cu harul Tău ai umplut toate palatele cereşti cu păcătoşii care s-au pocăit. Tu şi aici jos pe toţi îi miluieşti şi îi mântuieşti, şi cine Iţi poate mulţumi cu vrednicie, chiar de ar avea minte îngerească? Păcătoşilor, veniţi degrab, Sfânta Golgotă este deschisă şi Hristos este Milostiv. Cădeţi înaintea Lui şi-I sărutaţi picioarele Lui cele sfinte.

Numai Acesta, ca un Milostiv, vă poate vindeca rănile voastre. O, ce fericiţi vom fi, când Multmilostivul Hristos ne va învrednici, cu multă smerenie şi frică de Dumnezeu şi cu lacrimi fierbinţi, să-I spălăm preacuratele Lui picioare şi să I le sărutăm cu dragoste! Atunci Milostivul Hristos va binevoi să ne spele păcatele noastre şi ne va deschide uşile raiului, unde, cu mare bucurie, împreună cu arhanghelii şi îngerii, cu heruvimii şi serafimii şi cu toţi Sfinţii vom slăvi veşnic pe Mântuitorul lumii, pe prea dulcele Iisus Hristos, Mielul Lui Dumnezeu, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită.

Ieromonahul Tihon – Sfântul Munte

S-a scris viaţa Stareţului la 26 mai, la pomenirea Sfântului Apostol Carp, în 1977, la chilia Mănăstirii Stavronichita „Sfânta Cruce”.

Slavă Ţie, Dumnezeule! Monahul Paisie

Bătrânul Evloghie (ucenicul lui Hagi Gheorghe)

Deasupra Kareii, spre Vatoped, se află Chilia Sfântului Gheorghe „Cel ce s-a arătat”. Acolo au pustnicit şase ucenici de-ai lui Hagi Gheorghe având ca stareţ pe cel mai mare dintre ei, Bătrânul Evloghie. Mai târziu s-au adăugat şi alţi doi fraţi la obştea lor, Părintele Pahomie şi Părintele Gheorghe, făcându-se nepoţi ai lui Hagi Gheorghe.

Ne bucurăm când vedem această continuitate patristică şi dumnezeiască transmitere a vieţii călugăreşti de la Bătrânii Cuvioşi la Cuviosul Părinte Hagi Gheorghe şi de la Părinte la fii şi nepoţi. Fireşte, cu vrednicie este să se scrie multe despre unii ca aceştia, precum şi despre Bătrânul Evloghie. Fiindcă despre Bătrânul Evloghie, atletul lui Hristos, a scris şi un Părinte de la Simonos Petras, compatriot de al său, de aceea eu mă voi limita numai la un incident de la sfârşitul vieţii lui, reflectând modul în care s-a luptat cu diavolii până la adânci bătrâneţe.

Când Stareţul a îmbătrânit, după ce a trecut de 100 de ani, stătea pe o canapea şi spunea mereu rugăciunea. Intr-o zi, cei doi mucenici ai lui, Părintele Pahomie şi Părintele Gheorghe au mers să culeagă măsline, iar stareţul, închizând uşa, s-a aşezat pe canapea şi rostea rugăciunea. Deodată, auzind mult zgomot înăuntrul chiliei sale şi-a întrerupt rugăciunea. Atunci se năpustesc asupra lui 30 de draci, îl aruncă jos pe duşumea şi îl iau la bătaie. Fireşte, Stareţul nu s-a mai putut scula după atâta bătaie. La prânz s-au întors părinţii de la muncă şi au strigat pe stareţ să le deschidă uşa. Dar cum să audă sărmanul bătrân şi cum să se ridice fiind în situaţia aceea? Atunci Părintele Gheorghe, neliniştit, a intrat printr-o ferestruică, a deschis uşa, şi amândoi părinţii au intrat temători spre chilia Bătrânului. Dar ce să vadă? Bătrânul Evloghie era căzut pe duşumea, lovit. Văzându-i, le-a zis cu sânge rece:

– Auziţi, 30 de diavoli s-au adunat să mă bată. Nu era unul sau doi.

În chilia sa avea o Cruce de lemn agăţată de perete şi se ruga de obicei înaintea ei. Odată, în vreme ce se ruga, a venit un diavol pe fereastră ca să-l ispitească pe Stareţ. Bătrânul Evloghie vede că deodată Crucea se desprinde singură din cui, se apropie de diavol şi acesta a dispărut imediat. După aceea vede cum Crucea iarăşi se agaţă singură la locul ei.

Astfel s-a nevoit Bătrânul Evloghie până la vârsta de 108 ani. Şi după ce s-a maturizat duhovniceşte şi a sosit vremea să plece din viaţa aceasta spre cea veşnică cu bogăţia sa cea duhovnicească, s-a înştiinţat de Dumnezeu să se pregătească şi să pregătească şi pe călugării lui, dându-le ultimele sfaturi împreună cu binecuvântarea sa:

– Eu, Părinţilor, de acum plec; mă duc lângă Sfântul Antonie. Mai târziu veţi veni şi voi acolo aproape, în rai. Tu, Părinte Gheorghe, vei trăi 80 de ani.

Apoi a cerut să se împărtăşească şi s-a odihnit în Domnul, binecuvântatul lui Dumnezeu Evloghie, pe 11 aprilie 1948.

Aşadar, când a împlinit 80 de ani, Părintele Gheorghe spunea:

– Anul acesta voi muri! Aşa mi-a spus Stareţul. Medicul văzându-i constituţia sa puternică, i-a spus:

– Tu vei trăi încă 30 de ani.

Dar de îndată ce a împlinit 80 de ani, Părintele Gheorghe şi-a închis şi ochii săi, minunându-se toţi.

Bătrânul Pahomie
(ucenicul Bătrânului Evloghie şi nepotul lui Hagi Gheorghe)

Precum despre Bătrânul Evloghie, aşa şi despre binecuvântatul lui ucenic, Părintele Pahomie, voi spune şi despre el ceva de la sfârşitul vieţii sale, iar nevoitorii evlavioşi, care au gânduri curate vor înţelege sufletul curat al Bătrânului Pahomie.

Cu trei zile înainte de moartea sa, într-o joi, bătrânul Pahomie chemă pe Părintele Gheorghe şi-i spuse:

– Părinte Gheorghe, fă dragoste şi du-te la Colciu şi cumpără peşte pentru praznicul Sfântului Gheorghe, pe care îl vom avea luni. De data aceasta să cumperi însă mai mult peşte, deoarece voi veţi avea 2 praznice. Eu voi prăznui în cer cu Sfântul Gheorghe şi nu voi fi cu voi.

Părintele Gheorghe merse de îndată la Colciu, aduse peştele şi-l pregăti, ca să nu se strice.

Vineri bătrânul Pahomie trimise iarăşi pe Părintele Gheorghe să cheme pe Părinţi la Praznic spunându-i:

– Să spui Părinţilor să-şi rânduiască treburile, pentru că vor avea două praznice: înmormântarea mea cu parastas şi a doua zi pomenirea Sfântului Gheorghe.

Părintele Gheorghe a înştiinţat pe Părinţi aşa cum i-a spus bătrânul Pahomie. Sâmbătă dimineaţa l-a trimis să înştiinţeze pe Părintele Dimitrie să vină să-1 împărtăşească. De cum 1-a văzut pe preot, a început să cânte cu bucurie „Cinei Tale celei de Taină…” şi împărtăşindu-se a spus: „Slavă lui Dumnezeu”. S-a sărutat cu Părinţii ce se aflau lângă el şi sufletul său cel sfinţit a plecat la ceruri în anul 1974 la 22 aprilie.

Duminică a fost înmormântarea şi parastasul cu masă ca la un praznic, iar luni au prăznuit pe Sfântul Gheorghe, făcându-se al doilea praznic. Părintele Pahomie însă a sărbătorit cu Sfântul Gheorghe în cer – precum a spus – şi s-a săturat de bunătăţile raiului, şi s-a îmbătat de vinul duhovnicesc al dragostei lui Dumnezeu împreună cu Sfântul Gheorghe.

Bunul Dumnezeu să ne învrednicească şi pe noi să gustăm puţin din el. Amin.

Părintele Serafim, Pustnicul Atonului

Un tânăr evlavios din Atena, dintr-o familie bogată, şi-a pierdut mama din pricina unei boli grele şi pe neaşteptate a murit şi tatăl lui, după puţină vreme. Moartea părinţilor lui l-a zguduit tare şi asta s-a făcut pricină ca tânărul să filozofeze la deşertăciunea acestei lumi. Îşi împărţi aşadar toată averea sa la săraci, îşi lăsă marele său magazin comercial angajaţilor lui şi veni în Sfântul Munte.

Trecând pe la Nea Schiti, l-a cunoscut pe Părintele Neofit, ce locuia la Chilia Sfântului Dimitrie, unde a fost găzduit şi s-a mărturisit. Părintele Neofit i-a povestit multe despre pustnici şi mult i s-a aprins dumnezeiescul dor auzind despre Pustnicii ce locuiesc în vârful Atonului (există tradiţia confirmată în repetate rânduri de arătări a acestor Pustnici minunaţi la diverşi monahi şi mireni. Se spune că ar fi 12 sau 7). Apoi a cerut binecuvântare de la Părintele Neofit să rămână în obştea sa, să se tundă monah, după care să-i dea binecuvântarea sa să se pustnicească sus, pe Aton. Părintele Neofit, văzându-l foarte smerit şi evlavios l-a primit, dar l-a ţinut cu hainele lui mireneşti şi l-a pregătit duhovniceşte, fără zgomot, cinci ani, fără ca ceilalţi să ştie scopul cel sfânt al tânărului, care evita chiar şi întâlnirile cu Părinţii Schitului. După ce a fost instruit duhovniceşte cinci ani, Stareţul l-a făcut monah, l-a numit Serafim şi i-a dat binecuvântarea să se pustnicească sus, pe Aton, fără să vadă om.

După trei ani a venit odată, precum mi-a povestit Părintele Dionisie, din sinodia (obştea) Părintelui Neofit, şi-şi spunea ispitele ce le-a avut la început, cum îl ameninţau diavolii mereu. Într-o noapte i-au aruncat tabla cea veche ce o avea în faţa peşterii ca să împiedice puţin vântul cel puternic şi ploaia. Părintele Serafim nu numai că nu s-a tulburat, ci zâmbind a spus diavolilor:

– Dumnezeu să vă ierte! Bine aţi făcut, căci aşa îmi urâţisem peştera, cu tabla ce am pus-o.

Părintele Serafim a mai apărut şi altă dată, după cinci ani, şi Părintele Neofit i-a dat un vas cu Sfintele Taine şi plecând iarăşi pe vârful Atonului n-a mai apărut vreodată.

Părintele Serafim a devenit înger, „serafim”. Şi cum să nu zboare, când pe toate le-a aruncat pentru Hristos. Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Pustnicul necunoscut (poate unul din Pustnicii nevăzuţi de pe Aton)

Când am venit la Sfântul Munte pentru prima dată, în 1950, urcând de la Kapsocalivia spre Sfânta Ana, am pierdut drumul. În loc să iau drumul spre Schitul Sfânta Ana, am luat-o spre vârful Atonului. După ce am mers destul, am înţeles că urc şi căutam să aflu vreo cărare să ies pe de-a dreptul. În timpul acestei nelinişti ce mă stăpânea şi cum mă rugam Maicii Domnului să mă ajute, deodată îmi apare înainte un pustnic cu o faţă luminoasă – să fi fost cam de 70 de ani – care, după îmbrăcămintea sa arăta să nu aibă legătură cu oamenii. Purta o dulamă ca de pânză de corabie, dar foarte decolorată şi găurită. Avea găurile prinse cu aşchii de lemn, cum îşi prind ţăranii sacii rupţi, când nu au sfoară să-i coasă. Avea de asemenea o traistă de piele, decolorată, ale cărei găuri erau prinse în acelaşi fel. La gât avea un lanţ gros ce îi ţinea o cutie în faţă pe piept, în care trebuie să fi avut ceva sfânt. Până să-l întreb eu ceva, acela mi-a spus:

– Fiule, drumul acesta nu duce la Sfânta Ana. Şi mi-a arătat cărarea.

Din toată înfăţişarea sa se vedea că este sfânt. După aceea l-am întrebat şi eu pe pustnic:

– Unde locuieşti, Părinte? Şi acela mi-a răspuns:

– Undeva pe aici. Şi mi-a arătat vârful Atonului. Deoarece am rătăcit în dreapta şi în stânga căutând să aflu un stareţ care să mă vestească lăuntric, am uitat şi ce zi este şi în ce dată a lunii eram. Am întrebat pe pustnic şi mi-a spus că este vineri. După aceea a scos o pungă mică de piele, care avea în ea ca nişte lemnişoare cu linii, şi din aceste linii, la care s-a uitat, mi-a spus în ce dată eram. Apoi am luat binecuvântare de la el, am mers pe cărarea ce mi-a arătat-o şi am ieşit la Schitul Sfânta Ana. Mintea mea însă se întorcea mereu la faţa ce iradia de lumină a pustnicului.

Mai târziu, când am auzit că există 12 pustnici – alţii spun că 7 – în vârful Atonului am intrat la gânduri şi am povestit ceea ce am văzut la stareţi experimentaţi, care mi-au spus:

– Va fi fost unul din Cuvioşii Pustnici ce trăiesc nevăzut în vârful Atonului.

Ieromonahul Antim cel nebun pentru Hristos

Părintele Antim era din Sofia Bulgariei, unde şi slujea ca preot de mir într-o parohie. După moartea preotesei sale, cam prin 1841, a venit în Grădina Maicii Domnului şi s-a răsădit ca un răsad bun, precum vom vedea mai jos, care apoi a înflorit şi a binemirezmuit.

Prima lui metanie a fost la Sfânta Mănăstire Simonos Petras, unde a fost tuns monah. După aceea însă, când a început să facă pe nebunul pentru Hristos, ca să-şi ascundă bogăţia sa lăuntrică, şi-a făcut metanie tot Sfântul Munte, pentru că mereu umbla prin pustie, locuind uneori în peşteri, alteori în scorburile copacilor. Din când în când apărea la Sfânta Mănăstire a Sfântului Pantelimon (Rusicon), pentru că acolo înţelegea slujbele care se făceau în ruseşte. De obicei se ascundea în pridvorul Bisericii şi de acolo urmărea slujba. însă când vedea pe vreun părinte că se uită la el arătându-i evlavie, începea să facă neghiobii sau să vorbească singur, făcând de multe ori şi glume şi astfel le strica gândul. Stătea în mănăstire uneori puţine zile, alteori mai multe, după care dispărea iarăşi pe Aton cu desăvârşire singur, stând 2-3 luni. Apoi din nou la Sfântul Pantelimon.

La începutul nebuniei sale sfinte, timp de 5 ani, purta o rasă veche şi cârpită. Mai târziu a hotărât să poarte un sac vechi, la care a făcut o gaură ca să-şi scoată capul şi alte două pentru mâini, astfel mergând peste tot. Din pricina aceasta l-au numit „săcarul”. Dar şi sacul acela îl scotea când umbla prin pădure ca să nu se rupă, sfâşiindu-şi astfel trupul printre rugi. Fireşte, cei ce nu aveau profunzime lăuntrică, ci judecau la suprafaţă îl numeau neghiob. Dar Părintele Antim îi punea pe gânduri când le spunea gândurile ce le aveau. Astfel îi zidea duhovniceşte pe cei ce aveau dispoziţie bună, descoperindu-le gândurile lor.

Se poate observa la nebunii pentru Hristos că, datorită multei lor smerenii au multă curăţie, adică limpezime duhovnicească, cunoscând astfel inimile oamenilor, ba chiar şi tainele lui Dumnezeu. Astfel era şi Părintele Antim, care îşi avea inima sa cea curată acoperită cu un sac vechi.

Când mergea la Mănăstirea Sfântul Pantelimon nu intra înăuntru, ci sta acolo unde stăteau argaţii mănăstirii, mâncând la aceeaşi masă cu ei. Egumenul mănăstirii se vede că a fost înştiinţat şi i-a spus monahului slujitor să se îngrijească de Părintele Antim. De atunci monahul trapezar al argaţilor îl avea la evlavie, îl ajuta şi îl urmărea. Astfel câştigă o încredere deosebită din partea Bătrânului şi putea înţelege unele din virtuţile sale ascunse.

Una din marile lui virtuţi a fost şi harisma ce a avut-o în privinţa postului. Putea posti multe zile. Odată a mers epuizat la mănăstirea rusească – înainte de postul Sfinţilor Apostoli -şi trapezarul de la mireni l-a primit cu multă bucurie şi i-a pregătit să mănânce. Stareţul a început să mănânce, în timp ce monahul ce îl slujea intra şi ieşea şi, privindu-1 cum mănâncă mereu, 1-a judecat: „Un astfel de monah uscat şi slab a putut mânca atât de mult!” Aşadar zăpăcit de aceste gânduri ale judecăţii trapezarul a plecat la chilia sa. După ce a terminat de mâncat Părintele Antim a mers şi a stat la uşa chiliei fratelui. Văzând pe prietenul său cât era de zăpăcit de aceste gânduri, i-a fost milă de el şi, ca să-l ajute, a fost nevoit să-i descopere pricina, ca să fie mai atent faţă de ceilalţi şi să nu-i judece, dar şi noi să ne folosim din asta şi să luăm aminte la judecată. Luându-l de mână l-a întrebat:

– Nu cumva ştii ce înseamnă smerenia?

– Nu, nu ştiu, i-a răspuns fratele cu sfială. Atunci stareţul i-a spus:

– Smerenia constă în asta: să nu judeci pe nimeni, ci să te socoti pe tine mai rău decât toţi. Iată, acum te-ai înşelat şi m-ai judecat, deoarece am mâncat mult. Dar nu ştii câte zile n-am mâncat nimic. Îţi aduci aminte când am fost aici ultima dată?

– Îmi aduc aminte, Părinte, a răspuns fratele. Aici la noi ai fost în Duminica Tomei şi ai mâncat şi de atunci nu te-am mai văzut.

Stareţul i-a spus atunci:

– Ei, vezi câte zile n-am mâncat? (Adică n-a mâncat de la Duminica Tomei până la Postul Sfinţilor apostoli, circa 7 săptămâni). Tu însă m-ai judecat, deoarece am mâncat mult. Frate, harismele dumnezeieşti sunt felurite. Iată, mie Dumnezeu mi-a dat să sufăr frigul şi foamea. Nu cumva ai fi putut rezista şi tu atâta? Te poţi smeri, să-ţi scoţi dulama, şi să mergem până la mănăstirea vecină, şi cu hainele ce le ai să petreci iarna în vârful Atonului? Dar tu, ca un cântăreţ, cum cânţi lui Dumnezeu? Gândurile tale se află mai mult aiurea decât la Dumnezeu. Ascultă-mă pe mine cum cânt.

Şi Părintele şi-a ridicat mâinile sale spre cer şi cu un suspin adânc a cântat „Aliluia”, curgându-i lacrimi multe din ochii săi. Trapezarul s-a fâstâcit simţind o mare zdrobire. După aceea stareţul i-a spus monahului:

– Vezi, frate, să nu mai judeci pe nimeni deoarece nu ştii ce harismă are fiecare, ci ia aminte mai mult de tine însuţi.

Fratele a făcut metanie Bătrânului şi i-a cerut iertare minunându-se de mai-înainte-vederea sa. De atunci înainte Bătrânul Antim a început să se încreadă din ce în ce mai mult în trapezar.

Un alt frate oarecare, altă dată, înşelat de aparenţele Părintelui Antim îşi spunea în sine: „Ce fel de înainte văzător este acesta? Oare toţi înainte văzătorii mănâncă atât de mult?” Stareţul sesizând gândurile lui l-a chemat lângă el şi i-a spus:

– Tu, frate, vrei să te faci monah, dar gândurile tale aleargă numai în Rusia. Deci să mergi acolo, să-ţi împlineşti dorinţa, şi după ce te vei întoarce iarăşi, atunci te vei învrednici să te faci monah.

Cuvintele Bătrânului s-au împlinit cu mare exactitate. Într-adevăr, fratele acela a fost înşelat de gânduri şi plecând din mănăstire s-a întors în Rusia. Dar după un an s-a întors iarăşi în Sfântul Munte şi s-a făcut monah în aceeaşi Mănăstire.

Fratele Victor trapezarul îl avea la mare evlavie pe Părintele Antim – îl avea ca Sfânt – dar se temea să-i exprime admiraţia sa, ştiind că acestuia nu-i plac laudele. Într-o zi, când a venit iarăşi Stareţul, trapezarul s-a bucurat şi i-a pregătit să mănânce, dar el, din evlavie, n-a vrut să stea cu el. Însă ca să nu dea de bănuit – lucru ce l-a observat stareţul – a început să umble de colo până colo prin trapeză. De îndată ce termină de mâncat, Părintele Antim se ridică de la masă spunându-i:

– În regulă, în regulă! Stai acum! Dumnezeu să te miluiască şi să te întărească!

Unul din ieromonahii ruşi a povestit fratelui că, oarecând, fiind stăpânit de nostalgie pentru patria sa, într-o zi a hotărât să plece din Sfântul Munte şi să se întoarcă în Rusia. Gândindu-se la asta, deodată intră în chilia sa Părintele Antim – care mai înainte nu era acolo – şi îi spuse:

– Maica Domnului m-a trimis să-ţi spun, Părinte, să nu mergi în Rusia, pentru că de vei ieşi din pustie în lume, vei cădea în păcat.

Într-o vreme Părintele Antim s-a liniştit pe înălţimile Atonului pentru o îndelungată bucată de timp. Fratele trapezar s-a neliniştit mult şi s-a rugat lui Dumnezeu să-l vestească pe Stareţ să vină în mănăstire, ca să-l folosească duhovniceşte. îi spunea gândul: „Poate stareţul acum în pustie se va fi istovit de osteneli, dar dacă ar fi aici, l-aş fi iconomisit cu puţină hrană, i-aş fi făcut şi un ceai”.

A doua zi dimineaţă, Stareţul a venit în Mănăstire şi a spus prietenului său zâmbind:

– Poftim, după dorinţa ta am venit de pe Aton, foarte obosit şi cu picioarele tăiate de pietre. Ceaiul tău merită această osteneală.

Fratele a văzut înaintea sa vedere şi i-a cerut iertare pentru osteneala ce i-a pricinuit-o.

Odată acelaşi frate era stăpânit de o mâhnire adâncă şi de moleşeală şi s-a rugat lui Dumnezeu să-i trimită pe prietenul său, Părintele Antim, ca să-l mângâie. După câteva ore a apărut Părintele Antim înaintea lui. Fratele mâhnit văzându-l s-a bucurat mult şi l-a întrebat:

– Cum s-a făcut, Părinte, că ai venit exact în ceasul nevoii mele?

Stareţul i-a răspuns zâmbind:

– Tu ai vrut să mă vezi şi ai rugat pe Dumnezeu pentru asta, şi am venit.

Altă dată la Sfântul Pantelemon în ajunul zilei de 1 Octombrie, când se săvârşeşte priveghere de toată noaptea în cinstea Acoperământului Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Părintele Antim a ajuns în mănăstire aproape gata să-şi dea sufletul. Când l-a întâlnit pe fratele trapezar i-a spus:

– În noaptea aceasta mă aflam la Mănăstirea Zografu, în pustie, şi mă rugam în picioare pe o piatră. în vremea rugăciunii am văzut pe Maica Domnului cum coboară din cer în Mănăstirea voastră. Aşa cum eram plin de bucurie pentru această vedenie, m-am grăbit să vin s-o aflu aici, ca să mă acopere cu omoforul ei şi pe mine, păcătosul, împreună cu robii ei care o cinstesc. Dar, de cum am pornit din locul acela alergând încoace, deodată a apărut un şarpe, s-a repezit cu mânie asupra mea şi m-a muşcat tare de un picior. Am simţit însă că piedica aceasta a fost din invidia urătorului de bine şi n-am dat importanţă muşcăturii, căci mă grăbeam să ajung în Mănăstirea voastră.

Fratele a privit piciorul său şi într-adevăr, rana din muşcătură era serioasă. Marea dragoste a Stareţului faţă de Dumnezeu l-a făcut nesimţitor faţă de pătimirile trupeşti.

În anul 1862, în Athos iarna a fost geroasă şi cu zăpadă. În vremea aceea Părintele Antim era pe înălţimile Atonului, în pustia cea adâncă şi trăia în scorbura unui copac. A căzut multă zăpadă, care l-a izolat complet, încât nu mai putea ieşi de acolo. 46 de zile a stat acolo fără pâine. Aproape întotdeauna înainte de anotimpul de iarnă se afla mai aproape de mănăstire. Bătrânii din Rusicon au aflat că în vremea aceea Părintele Antim nu se afla aproape de ei şi au început să se neliniştească pentru el. După 46 de zile Stareţul a ajuns la mănăstire complet epuizat (istovit) şi înlemnit de frig. Fratele, când 1-a văzut, a strigat de bucurie:

– Ah, Părinte, tu eşti? Noi ne-am deznădăjduit să te mai revedem. Dar unde ai fost tot timpul acesta?

– Ei, stăteam într-o scorbură, a răspuns Stareţul zâmbind.

– Şi ce ai mâncat acolo, Părinte? l-a întrebat fratele.

– Frate Victor, câte am pătimit de la draci şi de la frig, numai Dumnezeu ştie. Dar Sfântul Ioan Botezătorul mi s-a arătat şi m-a izbăvit de moarte.

Într-o vreme Stareţul Antim n-a venit la Rusicon vreme de cinci luni. Monahii Mănăstirii nu cunoşteau pricina. Se nelinişteau şi aveau multe gânduri: „Nu cumva l-a mâhnit cineva? etc.“. Duhovnicul mănăstirii ştia un pustnic în care Părintele Antim avea încredere şi 1-a rugat să afle pricina. Pustnicul a întrebat pe Părintele Antim, iar acela a răspuns:

– Cât timp mă vor lăuda acolo şi mă vor cinsti ca Sfânt nu voi mai merge… Ultima dată când eram acolo, un ieromonah a căzut la picioarele mele şi mi-a spus: „Părinte Sfinte, rugaţi-vă pentru mine, păcătosul, să mă mântuiesc pentru rugăciunile Sfinţiei Voastre…”. Vezi? Cum mai pot merge de acum acolo, dacă mă cinstesc ca Sfânt?

După aceasta Părintele Antim mergea cam în ascuns în Mănăstire şi îi încredinţa Părintelui Victor unele taine din viaţa sa ce reieşeau din discuţiile lor.

Altă dată iarăşi l-a vizitat şi Părintele Victor i-a pregătit masa. Iar Stareţul i-a spus:

– Iar v-a cercetat Mănăstirea Sfântul Ioan cel Milostiv. În ziua aceea fusese Duminică şi ca de obicei au venit pustnici, schitioţi şi destui mireni care au mâncat la trapeză, după care li s-a dat şi binecuvântare.

Părintele Antim nu avea nicăieri locuinţă stabilă, ci întreg Sfantul Munte era locuinţa sa. În ultimii am ai vieţii sale a stat lângă Mănăstirea Zografu şi de multe ori ajuta la zidire, la araţiile Mănăstirii cărând pietre şi apă. în august 1867 marele pustnic a vizitat pentru ultima dată iubita sa Mănăstire, Sfântul Pantelimon. A intrat în Mănăstire şi s-a dus imediat la arhondaric. Acolo l-a întâlnit pe prietenul său, Părintele Victor şi i-a vorbit multă vreme, sfătuindu-l cum să biruiască gândurile viclene şi patimile. La sfârşit i-a spus de-a dreptul:

– De acum nu voi mai veni aici, deoarece voi muri curând.

Într-adevăr, aşa s-a şi făcut. La sfârşitul lui noiembrie al aceluiaşi an a mers la Mănăstirea Zografu şi acolo a căzut bolnav. L-au dus la bolniţa Mănăstirii, unde a stat 12 zile.

Pe 9 decembrie 1867 Părintele Antim a lăsat Grădina Maicii Domnului, unde s-a nevoit cu mărime de suflet, şi s-a odihnit în Domnul. Să avem binecuvântarea lui. Amin.

(Notă. Biografia Cuviosului Antim s-a publicat în cartea „Asceţi atoniţi contemporani”, ediţia a noua, Moscova, 1900, paginile 31 – 40. Am prescurtat-o oarecum, fără să schimb ceva din cele scrise de ieromonahul Arsenie. Am făcut aceasta cu intenţie bună ca să nu se interpreteze greşit unele fapte ale Cuviosului Părinte).

Părintele Daniil cel minunat

Minunatul Părinte Daniil a trăit cam în vremea lui Hagi Gheorghe, făcând şi el minuni chiar ca începător în călugărie. în vremea aceea a impresionat mult pe închinătorii evlavioşi şi s-au publicat chiar unele din minunile sale în revistele religioase ale unor ruşi cucernici. Deci acele puţine pe care le-am aflat despre Sfântul Părinte şi de care m-am folosit mult, vreau să le scriu, ca să se folosească şi alte suflete.

Precum am înţeles, era originar din Grecia şi a venit în Sfântul Munte cam în perioada revoluţiei greceşti de la 1821. După ce s-a închinat Maicii Domnului „Portăriţa”, de la Sfânta Mănăstire Iviron, tânărul evlavios a trecut pe la Marea Lavră, s-a închinat Sfântului Atanasie şi a făcut rugăciune fierbinte ca Maica Domnului să-l povăţuiască spre a afla un stareţ virtuos, căruia să i se supună şi să se facă monah. După aceea a pornit la drum liniştit mergând cu încrederea în Dumnezeu. După ce a trecut şi de Kerasia, mergând spre Sfânta Ana a apucat pe altă cărare şi a ajuns la chilia Sfântului Artemie. Stareţul de acolo era foarte cuvios şi mare nevoitor, procopsit cu multe virtuţi, şi aceasta l-a odihnit nespus.

Ceilalţi părinţi de la Chiliile de prin împrejurimi văzând pe tânărul începător că se nevoieşte la fel ca stareţul său au început să se neliniştească şi-i spuneau Bătrânului să-l iconomisească puţin, pentru că e tânăr şi a căzut deodată în asceză. Dar Stareţul le spunea:

– Nu vă neliniştiţi, pentru că ştiu ce om am.

După puţină vreme tânărul s-a făcut monah şi s-a numit Daniil. A ajuns la înalte măsuri duhovniceşti, pentru că era curat nu numai cu trupul şi cu sufletul, ci şi cu mintea, deoarece întotdeauna avea gânduri bune, iar în inima lui curată sălăşluia Hristos.

Odată au făcut foc în cuptor ca să coacă pâine şi să facă posmag. împrăştiind cărbunii aprinşi cu vătraiul ca să se încingă tot cuptorul la fel, din pricina focului lemnul a ars rămânând fierul înlăuntrul cuptorului aprins. Părintele a spus de asta Stareţului, care-i zise:

– Ce te uiţi la mine? Fă-ţi cruce şi intră în cuptor şi scoate fierul ca să nu întârziem.

Părintele Daniil şi-a făcut Cruce şi a intrat în cuptorul aprins. A apucat fierul ce se înroşise cu mâinile sale, fără să-i pricinuiască nici cea mai mică arsură şi fără să-i ardă vreun fir de păr din barba lui. Dar cel mai important decât toate a fost faptul că nici nu i-a trecut prin minte gândul că a făcut ceva.

Altă dată iarăşi un bătrân de la chiliile învecinate valahe s-a îmbolnăvit şi în suferinţa sa a aflat puţină uşurare din castraveţii cei puţin amari. Când a venit iarna i-au apărut iarăşi durerile aceleiaşi boli şi a coborât la Mănăstirea Sfântul Pavel ca să găsească aici cel puţin castraveţi muraţi, pe care să-i încerce pentru durerile lui, dar n-a aflat. Astfel că mâhnit şi îndurerat urca poteca de la Sfânta Ana spre Cruce. Deşi era iarnă, şi neexistând nici măcar castraveţi muraţi, i-a apărut deodată Părintele Daniil, îi lăsă înainte 6-7 castraveţi proaspeţi şi plecă imediat. Bătrânul bolnav s-a minunat şi a slăvit pe Dumnezeu, şi de cum a mâncat s-a tămăduit pentru totdeauna. De această dată Părintele Daniil a adus dragoste, binecuvântare, dintr-o ţară caldă foarte îndepărtată (Pe vremea aceea nu erau sere în Grecia).

Un alt bătrân de la chiliile vlahilor într-o iarnă grea venea de la Sfânta Ana spre chilia lui. Cum a ajuns la vârf, l-a cuprins un viscol şi a fost nevoit să se întoarcă înapoi, ca să se adăpostească sub vreo stâncă, căci înnoptase şi nu mai avea vreme să se întoarcă la Sfânta Ana. Pe lângă asta, ningea mereu şi sufla un vânt puternic. Acolo unde s-a adăpostit, lângă o stâncă, clănţănind de frig, pentru o clipă, în plină noapte, a simţit pe cineva că 1-a cuprins cu braţele şi a simţit multă căldură, după care 1-a cuprins şi un somn dulce. Atunci îl văzu pe părintele Daniil cum îl îmbrăţişează cu multă dragoste. Dimineaţa, când s-a luminat de ziuă, s-a deşteptat din somnul lui dulce şi s-a ridicat să plece, deoarece se oprise viforul. Dar ce să vezi! Era zăpadă peste tot, numai lângă stâncă se topise de acea căldură dumnezeiască ce o împărtăşise Părintele Daniil. Bătrânelul s-a încălzit şi duhovniceşte şi, bucuros, a plecat la Chilia sa slăvind pe Dumnezeu. Părintele Daniil se încălzea mereu de dragostea lui Hristos. Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Bătrânul Cosma de la Pantocrator (Vierul)

Bătrânul Cosma s-a născut în Anghelohori din Tracia în 1897. Numele lui de mirean a fost Cleante şi viaţa lui a fost călugărească din lume. Se nevoia la moşia sa lucrând ca grădinar. Lucra şi acolo dragostea pentru ceilalţi şi aduna mereu dragoste de la Hristos. Adică făcea multe milostenii şi ajuta mai ales pe acei care aveau tendinţă să fure, de nevoie, ca să-i ferească de păcatul de moarte al furtului şi de altele mai rele…

Odată un copil, care mi-a povestit faptul fiind mare acum, a mers la el în grădină să cumpere legume, după care să cumpere şi alte lucruri de la băcănie. Cum a ajuns în grădină, ce să vadă? A pierdut banii. Copilul a început să plângă, cugetând şi făcându-şi planuri rele, pentru că se temea de bătaia ce-1 aştepta de la mama sa.

După ce Cleante l-a liniştit pe copil, 1-a întrebat:

– îţi aduci aminte, fiule, câţi bani ţi-a dat mama ta şi ce ţi-a spus să cumperi?

– Da, a răspuns copilul.

I-a dat aşadar legumele, i-a dat şi restul şi i-a spus:

– Nu te mâhni deloc, ci altă dată să fii mai atent. Unele ca acestea şi altele făcea în lume, când trăia în satul său.

În jurul anului 1914 a plecat din lume, lăsând pe fratele său şi grădina sa, şi a venit în Grădina Maicii Domnului să se nevoiască împreună cu fraţii duhovniceşti. A fost tuns monah în 1915. A stat la Sfânta Mănăstire Stavronichita până în 1924, când, după schimbarea calendarului, în anul următor a plecat şi s-a închinoviat la Sfânta Mănăstire Pantocrator. Acolo a rugat pe părinţi să-l lase să locuiască afară de mănăstire, la vie, care era aproape de metania lui. S-a nevoit în alte locuri ale Sfântului Munte până în 1939. Dar din 1939 s-a nevoit mereu numai la viile Mănăstirii. Toată ziua muncă şi rugăciune neîncetată. Trupul îl avea complet neîngrijit, deoarece toată nevoinţa sa era îndreptată spre sufletul său. Hainele îi erau murdare de pământ şi transpiraţie. într-un colţ, pe podea, avea nişte pături vechi, unde se culca, dar care erau atât de pline de pământ, încât dacă ai fi aruncat ceva seminţe ar fi încolţit.

Deşi lucra foarte din greu şi se nevoia şi în cele duhovniceşti cu mărime de suflet, se întreţinea cu puţină hrană uscată, cu verdeţuri, cu ceva seminţe uscate şi cu posmag. Banii ce se dădeau în mănăstirile idioritmice pentru ascultări, din care se întreţineau părinţii, Bătrânul Cosma nu îi lua, ci le spunea:

– Să-i ţineţi, Părinţilor, că îi voi lua mai târziu la un loc. Aceia credeau că îi va lua la bătrâneţile lui, dar Bătrânul Cosma se referise la cealaltă viaţă. De asemenea alimentele ce le dădea Mănăstirea le împărţea în dar la bătrâneii din Capsala. Dacă vreun bătrân nu le primea, data viitoare când mergea la el Bătrânul Cosma îi spunea:

– Părinte, ţi-am adus ceva lucruri de vânzare. Şi i le dădea aproape în dar.

Astfel îi odihnea gândul, şi acei neînsemnaţi bani îi dădea altuia de binecuvântare. Prin aceste legături cu Părinţii se ajuta şi el însuşi duhovniceşte din sfaturile lor. Alte legături nu avea, ci numai atunci când venea la biserică şi se împărtăşea. Totdeauna era văzut pe sub vie curăţindu-o, şi cu rugăciune neîncetată şi cu lacrimile îşi curăţea sufletul. Era scurt la trup şi ars de soare, dar faţa sa uneori strălucea. Aceasta am văzut-o cu ochii mei, precum şi alţi Părinţi. Ultima dată când l-am văzut mi-a făcut o impresie deosebită, pentru că în clipa când l-am întrebat ceva, faţa lui a strălucit şi mai mult, şi Bătrânul Cosma m-a orbit.

Asta a fost ultima întâlnire.

În 1970, la 13 aprilie, Bătrânul Cosma din Anghelohoriul Traciei a zburat din Grădina Maicii Domnului ca un înger la ceruri. Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Părintele Filaret, Egumenul Sfintei Mănăstiri Costamonitul

Fireste, Părinţii Sfintei Mănăstiri Constamonitul au multe de scris despre Stareţul lor cel sfânt, deoarece au trăit alături de el mulţi ani. Eu însă de departe puţine am cunoscut, dar va fi nedrept să nu spun nimic despre Sfântul Stareţ, deoarece se distingea prin virtuţile sale printre ceilalţi Părinţi şi egumeni ai vremii sale şi era vestit.

Odată, prin 1950, a vizitat Mănăstirea Constamonitu un ofiţer de rezervă. Părintele Filaret 1-a strigat de departe pe nume şi i-a spus şi o peripeţie ce a avut-o; l-a sfătuit şi 1-a mângâiat. Ofiţerul s-a pierdut. A fost mişcat de harisma prevederii Stareţului şi i-a spus cu smerenie:

– Părinte, de cum mă eliberez mă voi face monah. Părintele i-a răspuns.

– Să te faci, fiule, dar nu în această mănăstire, deoarece după trei ani vei avea ispite cu secretarul.

Stareţul a prevăzut cu trei ani înainte o ispită ce avea s-o întâmpine.

Aşadar, când ofiţerul s-a eliberat din armată, Părintele Filaret l-a sfătuit şi 1-a trimis la altă Mănăstire, unde s-a şi făcut monah. Dar în fiecare lună mergea şi se sfătuia cu stareţul, într-o zi, mergând să-l cerceteze l-a aflat pe Părintele Filaret şezând într-un colţ al chiliei sale cu capul între mâini. Părintele Anania (fostul ofiţer) l-a îmbrăţişat cu durere şi l-a întrebat:

– Ce ai, Părinte? Ce ai păţit? Şi Stareţul a răspuns mâhnit:

– Fiul meu, Anania, n-am avut nici o ispită astăzi, m-a părăsit Dumnezeu!

Atletul lui Hristos, Părintele Filaret, voia ca în fiecare zi să se lupte cu ispitele, ca să se încununeze de Hristos.

Altă dată iarăşi, a văzut un mirean şi i-a spus:

– Ei, sărmanule, tu nu suferi de o boală trupească. în zadar cheltuieşti cu medicii. Pe tine te chinuie sarsailă.

Atunci acela i-a spus:

– Roagă-te, Părinte, să mă uşurez. Părintele Filaret i-a răspuns:

– Voi face şi eu rugăciune, fiule, dar şi tu să posteşti, pentru că numai aşa fuge diavolul, cu postul şi rugăciunea; Hristos a spus asta.

Omul chinuit a făcut ascultare şi s-a făcut bine cu postul ce l-a făcut el însuşi şi cu postul şi rugăciunea Sfântului Stareţ.

Spre sfârşitul său, Părintele Filaret s-a maturizat duhovniceşte şi cunoştea nu numai inimile şi gândurile oamenilor, dar şi ce aveau în buzunare.

Într-o zi a trecut pe la Mănăstirea Costamonitu un cleric ca să ia binecuvântare de la Stareţ, şi să-i ceară sfatul. Voia să rămână în Sfântul Munte. Părintele Filaret, după ce i-a răspuns la chestiunea ce îl preocupa şi la altele, înainte ca acel cleric să-i spună, i-a spus exact câţi bani are în buzunar şi ce să facă cu ei. Clericul s-a pierdut şi a slăvit pe Dumnezeu, că a cunoscut în epoca noastră un Stareţ ca unul din Bătrânii vremii de demult.

Când a îmbătrânit, Părintele Filaret s-a îmbolnăvit puţin, pentru că puterile trupeşti l-au părăsit. Din dragoste, Părinţii mănăstirii l-au silit să meargă la Spital la Tesalonic, ca să facă consultaţii. Stareţul n-a priceput cum a ajuns la spital, pentru că era ameţit de călătorie, afară de istovirea ce-o avea. Când şi-a revenit vede pe surori că vin lângă el. Părintele Filaret, de cum le-a văzut îmbrăcate în alb şi cu acele bonete, a crezut că sunt îngeri cu aureole şi, din evlavie, şi-a acoperit faţa cu cearceaful. Toţi din jurul lui s-au minunat de curăţia Stareţului. Părintele Simeon Filoteitul, fostul stareţ, care era atunci alături de el mi-a povestit întâmplarea.

După aceea l-au dus la metania lui şi s-a odihnit în Domnul. Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Bătrânul Petru (Petrache)

Bătrânul Petru s-a născut în Limnos în 1891. Se vedea că era dintr-o familie săracă, dar era de neam nobil. Carte nu ştia aproape deloc, dar a dobândit iluminarea dumnezeiască prin nevoinţele sale aspre făcute cu mărime de suflet. Din vârstă tânără – Gheorghe, după numele de mirean – trăia călugăreşte, dar marea schimă a luat-o în cel de-al 30-lea an al vârstei sale de la un Stareţ de la Sfântul Nil, luând numele Cuviosului Petru Atonitul.

Părintele Petru avea o simplitate firească şi o credinţă mare, care s-a putut vedea încă din primii ani ai călătoriei lui duhovniceşti. Mi-a povestit odată că îndată ce s-a făcut monah, stareţul său s-a îmbolnăvit grav. S-a mâhnit mult, deoarece se simţea ca pruncul cel mic, care încă trebuia să sugă, ce se primejduieşte să-şi piardă mama. însă n-a pierdut vremea, ci merse în biserică şi cu toată simplitatea sa copilărească şi evlavia îi spuse Cuviosului Nil:

– Cuvioase Nile, să ştii că dacă nu îl faci bine îndată pe Stareţul meu, nu îţi voi mai aprinde candela.

Şi o, minune! Stareţul s-a făcut îndată bine, s-a ridicat şi a mers şi el în Biserică să mulţumească Sfântului şi a aprins el candelele. Stareţul său a mai trăit destui ani şi 1-a ajutat duhovniceşte.

Mai târziu, când a rămas singur, la început s-a chinuit puţin, pentru că a fost influenţat de unii monahi care aveau râvnă fără discernământ şi a aruncat steagurile de la Marea Lavră ca protest împotriva regelui Gheorghe al II-lea – pentru că spuneau că este francmason – şi a fost condamnat de autorităţile statului la trei ani de exil în insula Spinaloga pentru calomnie, ca să slujească la leproşi. S-a căit însă pentru această iniţiativă a sa, precum mi-a spus:

– Am lucrat ca un mirean, Părinte Paisie, şi nu ca un monah. Mult m-am vătămat duhovniceşte în perioada exilului, pentru că nu-mi puteam face îndatoririle mele călugăreşti.

La întoarcerea sa din exil a călătorit împreună cu un monah, care îmi spunea că Părintele Petru propovăduia lumii pocăinţa spunând:

– Trebuie să vă pocăiţi, pentru că Dumnezeu ne va pedepsi. Va lăsa pe comuniştii atei să ne omoare.

A fost înştiinţat de marele rău ce ne aştepta din pricina păcatelor noastre, sfâşierea lăuntrică, săvârşită mai înainte cu destui ani.

Când s-a reîntors în Sfântul Munte după acei trei ani n-a mai locuit la Sfântul Nil, pentru că acum era acolo mult zgomot. Treceau pe acolo mulţi oameni şi nu afla linişte. A mers la Katunachia şi a locuit la o chilie la marginea Sfintei Ana Mică. Coliba sa nu se vedea deloc din cărare, nu avea nici uşă, ci un lemn lung, care credeai că este o îngrăditură. Părinţii de prin jur îl aveau la evlavie, pentru că era foarte cuvios. Şi pentru că era mic şi slab şi cu simplitate în sensibilitatea-i copilărească îl strigau „Petrache” (diminutivul de la Petru). Atunci când îl vedeai cum îşi pleacă în jos faţa sa mică şi luminoasă, într-adevăr semăna cu un copil mic.

Acest caracter copilăresc al său şi l-a păstrat până la vârsta de 67 de ani, când a adormit.

Deşi Părinţii se apropiau de el ca să se folosească, el fugea de ei, pentru că se ruşina, şi se înroşea. Când nu putea scăpa, răspundea cu câteva cuvinte, dar foarte ziditoare. Evita să aibă legături cu oamenii şi de aceea se închidea în chilia sa şi vorbea mereu cu Dumnezeu prin rugăciune neîncetată.

Când mergeau Părinţii şi băteau la el, nu deschidea. Iar când îi lăsau alimente, le lăsa şi el acolo afară, pe care văzându-le că se strică, nu-i mai aduceau altă dată nimic, ci le dădeau altor părinţi. Fraţii de prin jur îi spuneau Bătrânului Petru:

– Nu faci bine că nu primeşti binecuvântări. Şi acela răspundea:

– Iubitul meu, slavă lui Dumnezeu, eu am din destul. De ce să-i lipsesc de ele pe alţi bătrâni care au nevoie.

Prin multa sa nevoinţă Bătrânul a tăiat aproape toate nevoile omeneşti şi trăia ca un înger în trup şi nu doar formal în schima îngerească. Postea mereu până la ceasul al nouălea (ora 3 după amiază). Adică mânca după vecernie un posmag şi se îndeletnicea cu rugăciunea şi cu metaniile zi şi noapte. Chiar şi în somn zicea rugăciunea, iar când se scula continua restul rugăciunii. Când se culca puţin, trupul dormea, dar sufletul lui priveghea şi se ruga. Rugăciunea îi devenise de-sineşi-lucrătoare, şi de multe ori îmi spunea:

– Aud şi psalmodii îngereşti atât de dulci, încât nu pot sta în picioare din pricina acelei melodii cereşti atât de îndulcitoare.

Toată această stare dulce îl hrănea sufleteşte şi trupeşte, de aceea nu-i trebuiau multe lucruri ca să se întreţină. Cele foarte puţine de care avea trebuinţă şi le iconomisea din lucrul său de mână, căci împletea metanii, sau aduna plante de ceai de pe Aton, pe care le dădea pe posmag. Dacă cineva insista să-i dea ceva de bine-cuvântare îi răsplătea îndoit într-un mod nobil, cu ceai de munte sau cu metanii.

Cu toate că nu se îngrijea de sine şi pielea i se lipise de oase, totuşi făcea mari nevoinţe duhovniceşti în continuare, văzându-se în el în chip vădit harul lui Dumnezeu care îl întărea. Nu vedeai pântece la Bătrânul Petru, ci o adâncitură. Când se întâmpla să se descheie la piept, îi puteai număra coastele, care se vedeau ca nuielele de la coşul împletit.

Am cunoscut mulţi pustnici, dar la Bătrânul Petru se putea vedea ceva deosebit. Se vedea la el o dulceaţă dumnezeiască zugrăvită pe faţa sa. Stupul său duhovnicesc i s-a umplut şi se vărsa mierea sa cea duhovnicească.

Când îl întrebam: „Cum petreci, Părinte, în chilie?”, îmi răspundea:

– Slavă Domnului, chilia mea, cuibul meu cel dulce n-o schimb pentru toate palatele lumii.

De obicei ieşea din „cuibul lui cel dulce” (Katunakia) odată la şase luni şi mergea la Mănăstirile Sfântului Munte, ca să-şi dea lucrul de mână şi să-şi iconomisească posmag pentru o jumătate de an. Cred că vă daţi seama ce traistă mare a avut Bătrânul Petru şi cât posmag, care era mâncarea lui obişnuită, mânca în şase luni.

La fiecare şase luni trecea şi pe la Mănăstirea unde mă aflam, ca să mă vadă. Ultima dată când a venit, din păcate eram plecat, şi a aşteptat afară de mănăstire într-un colţ, ruşinându-se să intre înlăuntru. După amiază am aflat că mă aştepta de 4 ore şi, de cum m-a văzut a alergat spre mine ca un copil mic şi vesel, cu toate că avea dublul anilor mei.

După aceea am mers la mine în chilie şi, vrând să-1 tratez puţin ca să-1 odihnesc, n-a voit şi evita într-un mod plăcut, ca să nu mă rănească. Mi-a cerut puţină apă caldă în care a pus două crenguţe de ceai ce îl avea cu el şi a băut. Când am insistat să mănânce ceva, mi-a spus:

– Părinte Paisie, iartă-mă, dar vreau să mă pregătesc şi să mă împărtăşesc de Sfântul Petru Atonitul, la 12 iunie. Eu am venit ca să te heretisesc şi să ne iertăm, pentru că voi muri, şi de aceea nu te pot lua de ucenic. Iartă-mă, căci voi muri.

Toate acestea mie mi s-au părut ciudate. Să spună că va muri aşa deodată, fiind sănătos? Dar după toată discuţia şi sfaturile sale ce au durat două ore şi jumătate, am început să cred. Fiindcă-l vedeam stând mereu în picioare sfătuindu-mă, l-am rugat să stea jos. Acela însă n-a vrut şi mi-a spus: „Nu trebuie să rostim cuvântul lui Dumnezeu şezând”, deşi era rupt de oboseală, căci a mers pe jos 9 ore şi cu greutate în spate.

De această dată rucodelia sa voia s-o dea ca să-şi iconomisească cele necesare pentru înmormântare şi să-i fie la ultima Sfântă Liturghie la metania lui, la Sfântul Nil, să se ierte şi să se heretisească ultima oară cu prietenii lui, cei puţini, fireşte, pe care îi avea împrăştiaţi prin Sfântul Munte. Deoarece era ultima lui vizită mi-a spus şi mai multe lucruri decât în celelalte daţi, poate să-mi facă mai multă bucurie şi să modereze oarecum marea mea mâhnire că îl voi pierde. înainte de a începe a mă sfătui îl întrebasem despre greutăţile ascultării, căci aproape toată ziua mă aflam cu mirenii şi auzeam, fără să vreau, istoriile murdare ale lumii. Şi Bătrânul Petru mi-a spus:

– Părinte Paisie, noi să le vedem cu gând bun. Stareţul s-a curăţit şi pe toate le vedea curate, deoarece nu mai exista păcat în el, ci locuia Hristos.

L-am întrebat şi despre un anume lucru, dacă a fost de la Dumnezeu sau de la cel viclean, ca să mă înşele, şi mi-a răspuns că a fost de la Dumnezeu. Apoi în continuare mi-a spus:

– Părinte Paisie, eu mereu trăiesc astfel de stări duhovniceşti, în vremea aceea când mă cercetează harul dumnezeiesc, inima mi se încălzeşte dulce de dragostea lui Dumnezeu şi o lumină străină mă luminează lăuntric şi pe dinafară, luminând şi chilia mea. îmi scot atunci fesul şi îmi plec capul cu smerenie şi-I spun lui Hristos: „Hristoase al meu, loveşte-mă cu suliţa milostivirii Tale în inimă”. Ochii mei atunci slobozesc necontenit lacrimi dulci de recunoştinţă şi slavoslovesc pe Dumnezeu. Faţa mi-o simt că se luminează, în clipele acelea, Părinte Paisie, toate încetează, pentru că simt foarte aproape pe Hristos şi nu mai pot cere nimic, căci şi rugăciunea se opreşte; metania nu se mai poate mişca.

Ca să nu-l interpretez rău şi să las metania, deşi n-am ajuns în această stare cerească, mi-a spus o întâmplare:

– Părinte Paisie, metania nu trebuie s-o lăsăm din mână, pentru că este arma monahului şi are mare putere. Cândva am făcut semnul Crucii cu metania peste un demonizat la Căreia şi îndată omul acela s-a eliberat.

Întâmplarea aceasta am auzit-o şi de la Părintele Eumenie, care a fost de faţă şi a văzut-o. Bătrânul Petru – având metaniile şi ceaiul întinse spre vânzare la Căreia – a văzut pe omul acela că era chinuit de duhul necurat, fără ca oamenii ce erau în jurul lui să-l poată ajuta. Atunci Părintele Petru se sculă încet-încet, îşi adună rucodelia, se apropie de el fără zgomot, îl însemnă în semnul Crucii cu metania, şi fugi ca să nu fie văzut. Oamenii, aproape toţi, au văzut numai pe cel demonizat că s-a vindecat deodată şi după aceea au slăvit pe Dumnezeu când au aflat că există sfinţi şi în vremea noastră. Pe micul cuvios Petru însă n-au apucat să-l vadă decât vreo doi – trei.

Stareţul, fireşte, era necunoscut multora, pentru că nu avea legături cu nimeni şi încerca să rămână necunoscut, dar toţi auzeau de Petrache. Dacă se întâmpla să îl întâlnească cineva care îl cunoştea şi îl întreba ceva, îi răspundea la problemele lui cu exemple luminate, de ai fi spus că a tradus Patericul. (Exemple diferite, dar cu acelaşi sens). Fireşte că cineva care nu avea profunzime patristică uşor îl putea interpreta rău. De pildă spunea: „Rugăciunea celui smerit îl «răstoarnă» pe Dumnezeu“. Precum, de asemenea, despre post spunea: „Când nu pică apă în stemă (bazin mic de apă de ploaie pentru pustnici), se usucă şi mor broaştele”. Adică se usucă stomacul şi mor patimile. Precum am spus avea Patericul lui.

Printre alte virtuţi, se distingea prin alesul lui discernământ. Deoarece se înăcriseră oarecum problemele bisericeşti – mai ales cea a calendarului – s-a retras din starea fanatică ce îl stăpânea şi a început să vină la Mănăstiri. Când venea să mă vadă, urmărea slujbele din pridvor. Când l-am întrebat: „De ce nu intri în biserică?”, îmi răspundea:

– Ca să nu smintesc pe nimeni, binecuvântatule. Dacă mă vor vedea stiliştii (zelotiştii) în pridvor, vor spune: „Părintele Petru aşteaptă pe cineva”, şi nu se vor sminti. Dacă mă vor vedea Părinţii mănăstirii în pridvor, nici ei nu se vor sminti, pentru că vor vedea că am traista alături.

A depăşit micimile omeneşti, fanatismul, etc, pentru că era iluminat de Dumnezeu. Era zelotist în înţelesul cel bun. Se împărtăşea de obicei odată pe săptămână, în afară dacă se întâmpla vreo sărbătoare în cursul săptămânii. Urmărea Sfintele Liturghii ce se săvârşeau la chiliile învecinate şi lua numai anafura – ca să participe şi la alta – şi atunci lua şi aghiazmă, fireşte când nu se împărtăşea, deşi se afla într-o stare duhovnicească sfântă şi se putea împărtăşi mai des.

Precum am spus, postea mereu, în fiecare zi până la ceasul al nouălea, şi în Postul Mare mânca din trei în trei zile. Numai sâmbăta şi duminica mânca de două ori şi dezlega la undelemn.

Pravila şi-o făcea cu „Doamne Iisuse…” timp de 7 ore, afară de canonul care consta din 700 metanii şi 33 de aţe de o sută de închinăciuni (3300 de închinăciuni). Din toate acestea o treime era pentru el, iar celelalte două treimi erau una pentru vii şi una pentru morţi. Dacă afla că cineva are vreo încercare făcea rugăciune separată cu metanii. De asemenea Ceasurile, Vecernia şi Pavecerniţa le făcea şi pe acestea cu „Doamne Iisuse…“ Cu alte cuvinte „lucrul lui de mână” era rugăciunea.

Deşi Bătrânul Petru se afla în această stare sfântă, avea însă multă smerenie, considerându-se pe.sine păcătos cu multe patimi. Când preotul citea Evanghelia, îşi scotea fesul şi apropiindu-se de Sfintele Uşi îşi pleca capul sub Evanghelie ca să-i fugă duhurile rele, precum spunea.

Deoarece se considera pe sine nimic, de aceea nici nu lua vreun ucenic. Odată când l-am rugat mult a primit să mă ia ucenic, dar atunci nu mi-a dat binecuvântarea mănăstirea mea. Când a venit bătrânul Petru ultima dată şi mi-a spus că se pregăteşte pentm cealaltă viaţă şi mi-a cerut iertare că nu mă poate lua de ucenic, atunci am înţeles voia lui Dumnezeu, care se ascundea în piedica ce mi-am pus-o Părinţii mănăstirii, căci pe Părintele Petru trebuia să-l ia Dumnezeu. Se vede că n-am fost vrednic să stau cu sfântul, ci numai mi-a îngăduit Dumnezeu să-l cunosc, ca să mă folosesc, şi aceasta a însemnat mult pentru mine, păcătosul. Dacă m-ar învrednici Dumnezeu ca în cealaltă viaţă să-l văd, fie şi numai de departe, aceasta ar fi pentru mine una din marile iconomii ale lui Dumnezeu.

Neuitate îmi vor rămâne ultimele sale sfaturi împreună cu ultimul rămas bun. Aici se poate vedea măreţia lui Dumnezeu întru Sfinţii Lui, precum şi în micul Cuvios Petru, pe care prietenii lui nu l-au sărutat mort, ci el însuşi a trecut pe la toţi prietenii săi, ca să-1 sărute viu cu „sărutarea cea de pe urmă”.

În continuare a trecut pe la Careia, de unde a luat cele necesare pentru înmormântarea sa şi de acolo a mers la metania sa, la Sfântul Nil. A doua zi, la 12 iunie, când a sărbătorit şi el însuşi – fiind pomenirea Cuviosului Petru Atonitul – s-a făcut Sfânta Liturghie. S-au adunat şi Părinţii (pustnicii) din jur. Când s-a terminat Sfânta Liturghie şi s-a împărtăşit şi Părintele Petru, a ieşit afară, a pregătit pentru Părinţi apă şi rahat, iar el, de cum s-a aşezat lângă ei, şi-a închis ochii şi şi-a dat sufletul său cel sfânt lui Hristos. Părinţii au crezut că moţăie şi aşteptau să-şi deschidă ochii ca să-1 felicite. Când l-au mişcat, au înţeles că a plecat la cer şi i.-au urat „Dumnezeu să-l odihnească”. A adormit la 12 iulie, de ziua Cuviosului Petru Atonitul, în 1958. Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Bătrânul Augustin

Părintele Augustin s-a născut în Rusia în Aliskoe din Poltova, în 1882. Numele lui de mirean a fost Antonie Korra. Tatăl lui se numea Nicolae şi mama sa Ecaterina, care fiind oameni evlavioşi l-au crescut pe copilul lor Antonie în evlavie şi frică de Dumnezeu.

Încă de mic Antonie a mers la o mănăstire din patria lui unde a vieţuit ca frate începător. O ispită însă ce i s-a întâmplat 1-a făcut să părăsească mănăstirea şi patria sa şi să vină în Grădina Maicii Domnului ca să-şi simtă sufletul asigurat împotriva acestui fel de ispite.

Precum mi-a povestit, în Mănăstire toţi vieţuitorii erau bătrâni şi a fost trimis să ajute unui slujitor al Mănăstirii la pescuit, pentru că Mănăstirea se întreţinea din pescuit. Într-o zi, deci, a venit fiica slujitorului şi a spus tatălui ei să meargă repede acasă pentru o treabă grabnică şi a rămas aceea să ajute. Ispita însă a biruit-o pe nenorocită şi, fără să se gândească, se repezi asupra fratelui cu intenţii păcătoase. În clipa aceea Antonie s-a pierdut pentru că lucrul era neaşteptat. A făcut semnul Crucii şi a spus: „Hristoase mai bine să mă înec, decât să păcătuiesc“, şi se aruncă de pe mal în adâncul râului. Dar Bunul Dumnezeu văzând eroismul mare al tânărului nevinovat, care a procedat ca un nou Sfânt Martinian spre a se păstra curat, l-a ţinut deasupra apei fără să se ude. îmi spunea: „Eu am sărit cu capul în jos, dar n-am priceput cum m-am aflat în picioare deasupra apei, fără să mi se ude nici hainele!“

În clipa aceea a simţit şi o pace lăuntrică şi o dulceaţă nepovestită, care a şters cu desăvârşire orice gând păcătos şi orice iritare trupească, ce i le-a pricinuit mai înainte fata aceea prin gesturile ei necuviincioase. Când fata a văzut după aceea pe Antonie stând în picioare pe apă, a început să plângă pocăită de greşeala ei şi mişcată de această mare minune.

După toate acestea fratele a plecat imediat la Mănăstire, a rugat cu lacrimi pe Stareţ să-i dea binecuvântarea să meargă la Sfanţul Munte, pentru că era slab duhovniceşte şi se temea să rămână în lume. N-a spus nimic Stareţului despre neorânduiala fetei, ca să nu-i pricinuiască vreun rău, nici despre minunea ce s-a petrecut cu el, ci numai pe sine se învinuia.

Fireşte, asta a fost cea mai mare minune, după părerea mea, că a luat greşeala asupra lui şi a acoperit pe vinovată, precum şi înfruntarea eroică a marii ispite la această vârstă. Căci pentru Dumnezeu, Care ţine totul cu degetul Său, n-a fost greu să ţină un începător deasupra apei unui râu.

Stareţul s-a învoit la rugăminţile lui – fireşte, nici nu-l putea împiedica – dar s-a mâhnit gândindu-se că pierde din obşte un începător ales.

Antonie veni îndată în Sfântul Munte în 1908. După ce a vizitat diferite mănăstiri şi chilii din Grădina Maicii Domnului, s-a oprit la Chilia Sfânta Cruce a Mănăstirii Caracalu, unde s-a făcut şi monah în 1910, luând numele de Augustin. În 1943 a plecat pentru mai multă linişte la o chilie de pe moşia Mănăstirii Filoteu, „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, unde s-a nevoit cu mărime de suflet până la bătrâneţe fără să mai iasă în lume.

În 1950 am auzit pentru prima dată despre bătrânul Augustin, dar nu mi s-a ivit prilejul să-l cunosc şi de aproape. Toţi vorbeau însă despre sfinţenia lui.

În 1955 când am mers din nou la Mănăstirea Filoteu, l-am cercetat a doua zi la chilia sa, dar din păcate lipsea. Am lăsat puţine lucruri la uşa chiliei lui şi m-am întors la mănăstire, rugându-mă să nu mă observe cineva, ca să nu-i bag la gânduri pe Părinţi că umblu pe la Chilii cu lucruri etc. A doua zi, după amiază, vine la Mănăstire bătrânul Augustin şi întrebă de mine:

– Unde este călugărul Paisie? Părinţii s-au mirat şi i-au zis:

– Noi încă nu l-am cunoscut bine, dar sfinţia ta, de unde îl ştii? Şi i-au arătat chilia mea.

Cum am deschis uşa, mi-a făcut o metanie până la pământ şi mi-a zis:

– Binecuvântaţi! Apoi îmi spuse:

– Dumnezeu să-ţi ajute pentru binecuvântările ce mi le-ai lăsat.

Şi îmi scoate din traistă şapte piersici mici, învelite într-o basma, care nu se deosebeau ca mărime de corcoduşe şi pe care le culesese din piersicul pe jumătate uscat ce îl avea lângă chilia sa. Eu am voit să ascund de Bătrânul faptul că am dus lucrurile la Chilia sa, dar acela mi-a spus:

– Eu te-am văzut de la (Schitul n. t.) Proorocul Ilie (rusesc).

Proorocul Ilie este ca la patru ore distanţă de chilia bătrânului Augustin. Stareţul avea şi harisma străvederii. Pentru Dumnezeu, fireşte, nu există distanţe scurte sau lungi.

Având prilej, e bine să spun despre un caz asemănător al aceleiaşi harisme. Vecinul lui, diaconul Veniamin a văzut uciderea familiei ţarului înlăuntrul Chiliei sale, ca şi cum ar fi văzut-o la televizor. După o vreme s-a aflat că în ziua aceea s-a săvârşit uciderea familiei ţarului de către comunişti.

Desigur că şi Bătrânul Augustin vedea şi mai departe, având televizor duhovnicesc (harisma străvederii), pe care a dobândit-o prin curăţia sufletului său, prin smerenie şi dragoste.

Fiindcă pe Stareţ îl durea inima de animalele chinuite, toţi cei ce aveau animale bătrâne sau infirme le aduceau lângă chilia lui fără să întrebe şi plecau. Chilia bătrânului Augustin a devenit azilul animalelor din partea Caracalului, Filoteului şi Ivirului. Sărmanul bătrân lua coasa şi aduna fân toată vara ca să hrănească pe timpul iernii animalele infirme şi bătrâne ale mirenilor. Dacă găsea vreun alt animal bătrân părăsit, îl lua şi pe acela la azilul lui.

Când întâlnea pe vreun om pe drum, îi făcea metanie până la pământ şi-i spunea: „Binecuvântaţi!” Nu cerceta de era preot sau monah, sau dacă mireanul era mare sau mic, pentru că având multă smerenie pe toţi îi considera mari, iar pe sine mai mic decât toţi. într-o zi când a făcut metanie unui mirean, l-a văzut un teolog şi smintindu-se, i-a spus:

– Faci metanie la mireni?

– Da, pentru că au harul Sfântului Botez, a răspuns bătrânul Augustin.

Multa dragoste şi smerenie a Bătrânului nu avea margini. Odată mi-a spus că i-a apărut diavolul în chilie ca un câine înfricoşător, care scotea flăcări pe gură şi s-a repezit asupra lui să-l sugrume. Bătrânul Augustin însă l-a apucat şi l-a trântit de perete spunându-i:

– Răule diavol, de ce războieşti făpturile lui Dumnezeu?

Şi mi-a spus în continuare Stareţul:

Şi diavolul puternic, dar şi eu tare, şi l-am lipit de perete. După aceea însă aveam remuşcări că l-am lovit pe diavol. Aşteptam cu nerăbdare să se lumineze ca să merg la duhovnic să mă mărturisesc că l-am lovit pe diavol. Cum s-a luminat am mers la Provata, la duhovnic şi m-am mărturisit. Duhovnicul meu însă a fost foarte îngăduitor şi nu mi-a dat nici un canon, ci mi-a spus să mă împărtăşesc. Eu de bucurie toată noaptea am rostit rugăciunea şi apoi am mers la Sfânta Liturghie şi m-am împărtăşit. Când preotul mi-a băgat linguriţa în gură, am văzut Sfânta împărtăşanie ca o bucată de carne cu sânge şi am mestecat-o, ca s-o înghit. În acelaşi timp am simţit şi o mare veselie ce n-am putut-o suferi. Din ochi îmi curgeau lacrimi dulci, şi capul meu lumina ca lampa. Am plecat repede ca să nu mă vadă părinţii şi mulţumirea (de după Sfânta împărtăşanie – n. tr.) mi-am citit-o singur la chilie.

Chipul Bătrânului era luminos, pentru că îl adumbrise harul lui Dumnezeu. Şi numai dacă-l vedeai, uitai orice supărare, pentru că răspândea bucurie din bunătatea sa lăuntrică, îmbrăcămintea exterioară, dulama sa răscârpită era mai rea decât haina ce o pune grădinarul ca momâie împotriva gaiţelor. Dacă se întâmpla să-i dea cineva vreun lucru bun, îl dădea şi el altuia.

Chilia lui era centrul lucrătorilor ce cărau lemnele Mănăstirilor la porturi. Orice aveau nevoie lucrătorii mergeau la chilia bătrânului Augustin şi luau fără să-l întrebe. De multe ori îi luau şi ce avea, găsindu-l după aceea căzut jos de istovire. Singura soluţie ar fi fost să-l aprovizioneze mănăstirea cu puţină făină ca să-şi facă cir. Şi-a procurat şi o tigaie veche şi frământând puţină făină numai cu apă şi sare, o cocea ca pită, şi asta îi era pâinea şi mâncarea sa. Când era dezlegare la untdelemn înmuia o pană în ulei şi făcea o cruce pe pită, şi în felul acesta făcea dezlegare în zilele de veselie. Unii călugări îl ispiteau pe bătrân, întrebându-l:

– Ce mănânci, Părinte Augustine?

– Eu mănânc numai clătite, răspundea el.

Când părinţii îi dădeau vreo sardea sărată, o ţinea ca să ospăteze vreun străin. Stareţul lua capul sardelei sărate şi oaspetelui îi punea sardeaua şi era tot o bucurie, că îl ospăta cu peşte.

Numai de acestea făcea şi se înfrâna pe sine, dar Hristos îl sătura mereu cu harul Său. Părinţii din lăturea aceea şi mirenii îl iubeau. Dar mai ales Părinţii din Mănăstirea Filoteu, care îl rugau să meargă în mănăstire ca să-l îngrijească, deoarece începuse să nu mai vadă. Stareţul însă se gândea ce vor face animalele infirme şi bolnave de care se îngrijea, dacă el va pleca, de aceea n-a primit. In cele din urmă – Dumnezeu să le dea bine Părinţilor – l-au luat şi pe el şi toate animalele sale şi astfel i s-a odihnit gândul său.

În Mănăstire, fireşte, părinţii l-au îngrijit bine, lucru ce îl considera o mare binecuvântare a Maicii Domnului, şi din recunoştinţă cânta mereu „Cuvine-se cu adevărat…” şi ochii i se umpleau de lacrimi de bucurie. Prezenţa bătrânului Augustin a fost o binecuvântare pentru Mănăstire şi mult a ajutat pe părinţii bătrâni de la bolniţă, deoarece pe Părintele Augustin nu-l cerceta numai oamenii, ci şi Sfinţii şi îngerii şi chiar Maica Domnului. Când Stareţul vedea pe Maica Domnului sau pe Sfinţi în bolniţă şi vedea pe bătrâni întinşi sau şezând, mult se întrista. De aceea mergea şi-i scutura să se scoale şi le spunea: „Maica Domnului!”, sau când vedea vreun înger: „îngerul!”.

Aceia fireşte nu vedeau nimic, însă pricepeau că se întâmplă ceva şi se ridicau îndată şi stăteau cu evlavie. Dar monahul responsabil peste bolniţă le considera pe acestea înşelări şi-l certa spunându-i:

– Lasă-i pe bătrâni în pace! Pe tine să te ascultăm cu înşelările tale?

Dar Bătrânul continua să-i trezească, deoarece nu se putea abţine din pricina evlaviei.

Când mergeau părinţii să-l vadă, înainte ca aceia să-l întrebe cum se află, Bătrânul Augustin îi întreba:

– Ce fac mulăraşii şi măgăruşii mei?

– Foarte bine sunt, răspundeau aceia. Şi Stareţul se bucura.

– Sfinţia Ta, cum o duci, Părinte Augustine?

– Slavă lui Dumnezeu, foarte bine.

Astfel bucuros şi plin de bunătate, slavoslovind pe Dumnezeu şi rugându-se neîncetat, a trecut – sau mai bine zis a trăit – o viaţă paradisiacă în Grădina Maicii Domnului. Avea pe Hristos întru sine. Inima lui era rai, şi s-a învrednicit să vadă de aici îngeri şi sfinţi şi chiar pe Maica Domnului, după care în continuare să se bucure veşnic.

În clipa când trebuia să plece către cer sufletul bătrânului Augustin, faţa lui a strălucit de trei ori. Dumnezeu a iconomisit să se afle acolo şi responsabilul peste bolniţă, care s-a minunat şi a adeverit despre cercetările dumnezeieşti ce le-a avut Stareţul.

S-a odihnit în Domnul Bătrânul Augustin la 27 martie 1965 la vârsta de 83 ani. Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Părintele Gheorghe pustnicul

Părintele Gheorghe s-a născut în Sikia din Sithonia (Sithonea este denumirea celei de a doua peninsule care se învecinează cu Sfântul Munte) în jurul anului 1922. Numele lui de mirean era Ioan. Gheorghe s-a numit luând schima îngerească, când a renăscut duhovniceşte în Peninsula vecină, a Atonului, Grădina Maicii Domnului.

Părintele a trăit ca un adevărat vultur ceresc în Sfântul Munte, sub cupola cerească a lui Dumnezeu, pentru că n-a avut colibă, precum aveau ceilalţi părinţi. Aşadar, liber de deşertăciune, încununat cu virtutea neagoniselii şi robit de dragostea lui Dumnezeu umbla prin Sfântul Munte ca un „hoinar bun” al lui Hristos. Toată averea lui erau hainele lui rupte ce le purta, aceleaşi vara şi iarna. Picioarele îi erau înfăşurate în fâşii late în loc de ciorapi, ca să nu-i coboare în cele de jos puţinul sânge ce îl avea, în timpul şederii în picioare la rugăciune şi în călătoriile ce le făcea prin munţi şi văi, pe unde mergea, ca să rămână necunoscut de oameni. Sufletul lui mereu se unea cu Dumnezeu, în timp ce hainele lui se zdrenţuiau, deşi păreau ca nişte aripi, pentru că bătrânul avea harul lui Dumnezeu.

Când îl vedea cineva de departe pe Părintele Gheorghe în mijlocul rugilor mâncând mure, avea impresia că e vreun vultur mare. Vara o trecea cu mure sau smochine uscate, însă iarna, când aproape nu exista nimic, era greu, deoarece comora (fructe roşii şi aspre la gust) şi castanele se terminau prin noiembrie, rămânând după aceea doar ghinda şi vreo buruiană. Mâncare mânca numai la hramurile mănăstirilor din partea de nord – est a Sfântului Munte, unde se arăta uneori. De obicei mergea cu o zi înainte de ajunul praznicului şi ajuta la bucătărie şi, în general, la curăţenia mănăstirii. Fireşte, îi dădeau porunci cu multă uşurinţă, pentru că-l credeau întârziat la minte, dar când cineva îl cunoştea de aproape se vedea pe sine întârziat iar pe Părintele Gheorghe luminat de Dumnezeu.

Totdeauna era gata să facă voile tuturor. Uneori îl chema unul: „Gheorghe, vino aici!”, alteori altul: „Gheorghe, vino-ncoace!“ Iar acela zicea: „Să fie binecuvântat!” şi alerga. Nimeni nu-i spunea „Părinte Gheorghe”, ci „Gheorghe”. Cu toate că se istovea din pricina muncii, nu mergea la arhondaric ca să se odihnească noaptea, ci se culca puţin afară, în pridvor, întins ca un mort pe mar-mură cu mâinile încrucişate pe piept. Acesta era tipicul lui iarnă – vară şi totdeauna cu aceleaşi haine. Pentru Părintele Gheorghe toate anotimpurile erau la fel, pentru că trăia în condiţii paradisiace, şi dragostea lui Dumnezeu uneori îl încălzea, alteori îl răcorea. De acolo de unde era întins, deodată îl vedeai că sare ca la alarmă şi se ruga în picioare, nemişcat, ore întregi ca o statuie.

Când l-am cunoscut pentru prima dată în obşte, ca începător, având criterii lumeşti – l-am crezut nebun, precum şi toţi mirenii şi unii părinţi. Odată am spus şi eu că este nebun, dar când m-a auzit Părintele Gherman, cel mai bătrân şi mai virtuos al mănăstirii, mi-a făcut o observaţie aspră şi mi-a spus:

– Acesta este sfânt, dar o face pe nebunul pentru Hristos. Din clipa aceea l-am avut la mare evlavie. Îl urmăream şi m-am încredinţat singur că avea sfinţenie.

La mănăstirile unde mergea, după ce se împărtăşea, rămânea până în după – amiaza praznicului ca să ajute, după care pleca fără să ia nimic. De aceea nu avea nici traistă, nici buzunare, ci trăia ca o pasăre în Grădina Maicii Domnului. O astfel de jertfelnicie n-am mai văzut niciodată la vreun alt Părinte.

Părintele Gheorghe s-a lăsat complet în mâinile lui Dumnezeu, de aceea şi simţea marea siguranţă ce i-a dat-o Hristos, precum şi bucuria îmbelşugată, pe care n-o putea ascunde. Inima lui întraripată de dragostea dumnezeiască îl făcea să umble prin munţi, adică „o luase câmpii”, dar, în înţelesul cel bun. întotdeauna era vesel.

De multe ori spunea şi unele lucruri pe care cei ce nu le înţelegeau le considerau fără înţeles, dar ele îşi aveau sensul lor. Câteodată când vedea oameni care puteau bănui lucrarea lui, zicea:

– Mâncare – viaţă; post – moarte; mâncare – viaţă, post – moarte…

Fireşte, cel ce auzea acestea îşi făcea părerea că este lacom. Aceiaşi impresie o dădea şi oamenilor cu care se întâmpla să mănânce, pentru că intenţionat mânca într-un chip lacom. Iar dacă erau ouă la masă, se mânjea cu ouă şi, fiindcă nu se spăla niciodată, dădea impresia că mănâncă numai ouă.

Dacă cineva îl întreba despre probleme duhovniceşti răspundea foarte clar şi când vedea că îl admiră, începea să spună câteva cuvinte încurcate şi tulbura apele. Accentua mult pe smerenie şi ascultare. De aceea, deşi cugetul său era supus voii lui Dumnezeu şi voilor celorlalţi, totuşi simţea nevoia sfintei ascultări şi s-a dat sub ascultarea unui stareţ care era bolnav de meningită, cu scopul de a sluji şi a-şi tăia voia sa mai bine, prin apucăturile Stareţului său.

În perioada aceea când a stat ca ascultător cu Stareţul său bolnav l-am văzut pentru prima dată pe Părintele Gheorghe purtând traistă. în cele din urmă Stareţul l-a alungat. Totuşi a luat puţină plată pentru ascultare şi a purces din nou prin munţi. Odată cu trecerea anilor Părintele Gheorghe maturizându-se tot mai mult, unii au început să-l miroasă, de aceea şi el făcea neorânduieli şi mai ales la arătare.

Odată a văzut un jandarm înfuriindu-se şi Părintele Gheorghe i-a dat vreo două – trei. Lucrul acesta a ajuns să creeze impresia că este nebun şi l-au dus la spitalul de nebuni. Medicii l-au consultat bine, dar nu i-au găsit nimic şi l-au eliberat pe loc. Faptul acesta însă a fost de ajuns să-l ajute pe Părintele Gheorghe să ia „diploma” de nebun şi astfel în continuare se mişca cu mai multă libertate.

În modul acesta sfânt, omul lui Dumnezeu îşi bătea joc de deşertăciunea lumii. Acum nu ştiu unde se află. Am încercat să aflu, dar n-am aflat nimic. A plecat la cer? Trăieşte încă? I s-au pierdut urmele. Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Bătrânul Filaret

Unul din Părinţii ce a trăit în chip ascuns şi care s-a nevoit cu mărime de suflet în Grădina Maicii Domnului, ca să-şi dobândească „dorirea”, mântuirea sufletului, a fost şi bătrânul Filaret, prietenul virtuţii. Patria lui pământească a fost Transilvania din România. S-a născut în anul mântuirii 1892 şi din Sfântul Botez i-au dat numele de Nicolae. Pe tatăl său îl chema Ioan şi pe mama sa Măria, iar numele de familie era Dusa.

Mireanul Nicolae Dusa a venit la Sfântul Munte în anul 1912, la vârsta de 20 de ani; el a fost tuns monah la Chilia Sfântului Ipatie a Mănăstirii Vatoped şi a fost numit Filaret. A stat acolo 8 ani şi în anul 1920 a venit la Chilia Sfântul Andrei din Capsala a Mănăstirii Stavronichita la Bătrânul Modest, pe care l-a îngrijit şi a luat binecuvântarea lui. în chilia aceasta şi-a continuat şi şi-a încheiat „lupta cea bună”.

Auzisem deja din 1956 de starea duhovnicească a Cuviosului Stareţ de la mulţi Părinţi şi mai ales de la ucenicul lui, Părintele Vartolomeu, care venea la Sfânta Mănăstire Filoteu; dar de aproape m-am învrednicit să-1 cunosc pe acest preacuvios bătrânel în 1968, când locuiam acolo aproape la Chilia Sfintei Cruci a Sfintei Mănăstiri Stavronichita. Când mergeam la el îl găseam afară, în picioare, cu o mână sprijinindu-se de balustradă, iar în cealaltă ţinând metaniile. Suferea mult de insuficienţă respiratorie şi de aceea ieşea mereu afară.

Când îl întrebam: „Ce faci Părinte?”, îmi răspundea: „Slavă lui Dumnezeu”.

– Ce vrei să-ţi aduc?

– Maica Domnului îmi iconomiseşte ceea ce am nevoie. Nu primea nimic. Iar dacă cineva îi lăsa ceva pe ascuns, asta era un chin pentru filotimul bătrânel, pentru că trăia cu o mare scumpătate duhovnicească. Adică trebuia să facă multă rugăciune, căci supraevalua lucrurile ce i le aduceau alţii. Dacă ceva valora 5 drahme, el le aprecia la 20 şi trebuia să facă 20 de aţe de 100 de „Doamne Iisuse…” cu închinăciuni pentru cel ce îi aducea binecuvântarea.

Odată l-am rugat pe Bătrân să primească o mică binecuvântare, dar el a refuzat.

– Nu pot, nu pot, nu apuc să fac rugăciunile şi metaniile ce le-aş datora. Am şi datoriile mele duhovniceşti, le am şi pe ale Părintelui Vartolomeu, pentru că e bolnav şi Hristos va cere de la el numai ascultare.

Părintele Vartolomeu, ucenicul lui, suferea de mulţi ani de un parkinson agravat şi tremura tot. Iar Bătrânul Filaret, pe lângă că îi împlinea datoriile lui duhovniceşti îl şi slujea în acelaşi timp, cu toate că era bătrân de 78 de ani. L-a slujit 15 ani, până când a căzut şi el la pat.

I s-au spart venele picioarelor din statul în picioare la rugăciune şi lichidul din ciorapi curgea în papuci, iar din papuci pe podea. Fiindcă suferea de plămâni, stătea într-un colţ ca să nu cadă, învelit cu nişte pături vechi. II cercetau Părinţii, dar ori toţi deodată, ori nici unul, deoarece fiecare îşi spunea că poate va merge altul; şi toţi la fel făceau, în cele din urmă rămâneau singuri şi fără de ajutor. Dar în zilele acelea desigur că simţeau în mai mare măsură mângâierea dumnezeiască, deoarece le lipsea cea omenească. Încă şi pentru că amândoi aveau dragoste nobilă, căci fiecare din ei se gândea la celălalt făcând prin asta ca să se gândească la ei Hristos şi Maica Domnului şi să-i mângâie dumnezeieşte.

Pe Bătrânul Filaret şi pe ucenicul său, Părintele Vartolomeu, – care era aproape paralizat – i-au cerut nu numai mănăstirile, ci şi unele chilii ca să-i îngrijească, dar ei n-au primit. Gândul îmi spune că în chilia lor au trăit multe stări dumnezeieşti şi nu-i lăsa inima să se despartă de un loc dumnezeiesc, dar şi pentru că nu voiau să devină o greutate pentru alţii, pentru că aveau suflete nobile.

Într-o zi, deci, când i-am cercetat din nou, înaintând spre Chilia bătrânului Filaret am simţit o mireasmă nespusă. Cum am deschis uşa Chiliei lui, am simţit o mireasmă şi mai puternică. Dar ce să văd? Sărmanul Bătrânel căzuse jos şi încurcându-se nu se mai putea ridica, nici nu mai putea respira. L-am ridicat; a început încet – încet să respire şi prin semne mi-a arătat că vrea să-l acopăr. Nu i-a mai rămas sânge, şi îi era tare frig. Şi deşi, omeneşte vorbind, ar fi trebuit şi duşumeaua şi bătrânul să miroasă din pricina lichidului ce curgea continuu din picioarele lui, însă toate bine – înmiresmau, pentru că el avea un suflet bine-mirositor.

Când l-am văzut în starea aceasta, l-am rugat pe Părintele Vartolomeu să rămân la Chilia lor ca să-i ajut, dar el n-a primit. Mi s-a spus să vin în altă zi şi astfel am fost nevoit să mă întorc la chilia mea.

Dar în noaptea aceea, ce mi se întâmplă? În timp ce ziceam rugăciunea „Doamne Iisuse…” pentru Miezonoptică, ce să văd?… Văd pe Bătrânul Filaret cu o faţă veselă, în vârsta cam de 12 ani, că se urcă spre cer într-o lumină cerească. Din aceasta am înţeles că sufletul lui curat s-a odihnit întru Domnul. Era întâi iunie 1975. A adormit la vârsta de 83 de ani. Să avem binecuvântarea lui. Amin.

După aceasta pe Părintele Vartolomeu l-a îngrijit Mănăstirea Stavronichita. Mare este plata lor. El a meritat această bună îngrijire şi pentru un alt motiv, căci fiind copil de 15 ani a venit din România în Grădina Maicii Domnului ca să se nevoiască duhovniceşte în timp ce ceilalţi copii de vârsta lui se jucau mireneşte în patria lor.

Părintele Vartolomeu a slujit destui ani ca monah şi la spitalul de leproşi ce îl avea Mănăstirea Ivirul pe întinderea ei.

Maica Domnului „Portăriţa”, care are grijă de leproşi, să aibă grijă şi de mântuirea leprosului meu suflet. Amin.

Bătrânul Efrem – „ticălosul”

De cealaltă parte de Chilia Bătrânului Ipatie (chilie românească), mai sus de Katunachia, se vede o peşteră, care, precum povestesc bătrânii, în timpul stăpânirii turceşti era o peşteră de tâlhari. Această peşteră Bătrânul Efrem a transformat-o în Peştera dumnezeiască a Betleemului, pentru că a sfinţit-o cu viaţa lui cea sfântă.

Bătrânul Efrem se trăgea din Tesalia. Avea un suflet sensibil şi smerit şi cuget bărbătesc şi nevoitor.

Părinţii Ierotei şi Macarie de la Kerasia spuneau că Bătrânul Efrem era ca avvii vremurilor de mult, ai Nitriei şi Tebaidei. Tot aşa spuneau şi cuvioşii Părinţi de la Sfântul Vasile, precum şi vecinii lui pustnici. Toţi îl iubeau pentru virtuţile sale şi mai ales pentru marea lui smerenie şi fugă de oameni, deşi el însuşi se numea pe sine „ticălos”. Din câteva întâmplări ce le voi spune, multe vor pricepe cei binevoitori, care se nevoiesc în ascuns.

Deoarece Părinţii coborau şi cumpărau câte ceva (alimente, etc.) sau primeau binecuvântări de la mănăstiri (posmag sau legume), cobora şi Bătrânul Efrem noaptea în ascuns, şi îşi umplea traista cu cutii de conserve goale de prin gropi, iar ziua urca şi eî încărcat în sihăstria lui, dând astfel celorlalţi impresia că duce alimente. Când ajungea la peşteră, punea cutiile de conserve înaintea uşii peşterii sale, ca vizitatorii să le vadă şi să-şi facă impresia că este mâncăcios, el care ţinea posturi lungi. Iar din multa nevoinţă şi din multa umezeală ce avea peştera mai târziu a dat în tuberculoză. De aceea a fost nevoit ca singur să-şi zidească puţin mai departe de peşteră, într-un loc însorit, o colibă mică de piatră care abia îl încăpea. Acolo şi-a continuat acelaşi tipic: căra în ascuns cutii de conserve goale de prin gropi şi le lăsa înaintea uşii sale. Toţi cei care le vedeau – fiindcă nu ştiau realitatea – spuneau:

– Ce face acesta aici? A adunat toate conservele!

Binecuvântările ce i le dădeau câteodată Părinţii le primea cu bucurie, dar noaptea mergea şi le lăsa pe la chiliile Părinţilor ce aveau nevoie sau la bolnavi, cărora le şi slujea.

El însuşi avea multă dăruire şi se lăsa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Odată, când a fost închis în peşteră, din pricina zăpezii, Bunul Dumnezeu a trimis hrană Bătrânului Efrem printr-un om care, după ce a lăsat o traistă plină, a dispărut dinaintea bătrânului. Stareţul a slăvit pe Dumnezeu şi a trecut toată iarna aceea cu acea binecuvântare a lui Dumnezeu.

Pe lângă toate cele ce le-am spus, Bătrânul Efrem avea multă prihănire de sine şi unii, din păcate, credeau cele spuse clevetindu-se pe sine.

Astfel, în smerenie şi în ascuns şi-a sfârşit nevoinţă sa aspră pentru dragostea lui Hristos şi s-a odihnit în Domnul în 1962. Să avem binecuvântarea lui.

Bătrânul Constantin cel nebun pentru Hristos

Bătrânul Constantin (Anghelis) cel fără răutate şi tăcutul nebun pentru Hristos s-a născut în Kalenţi – Dodoni, în Epir, la 10 octombrie 1898. Pe tatăl său îl chema Stavros iar pe mama lui Antula. Nu cunoaştem amănunte din primii ani ai vieţii lui călugăreşti, dar ceea ce ştim este că a început ca frate în sfânta Mănăstire Dionisiu. Era văzut mereu în jurul Kareii unde locuia într-o chilie dărâmată a Mănăstirii Cutlumuş (Odinioară acolo era mica mănăstire a Filadelfiţilor, în prezent este chilia Sfântul Gheorghe).

Acolo deci, într-un colţ al clădirii celei dărâmate, unde cădea mai puţină apă de pe acoperiş şi unde intra mai puţin frig prin ferestrele şi uşile sparte îşi avea câteva pături zdrenţuite, asemănându-se cu un vultur în cuibul său.

Pe dinafară pe Bătrânul Constantin nu îl cunoşteai ce este, deoarece avea numai un fes şi barbă care îl arăta a fi călugăr. Purta mereu o manta militară veche legată strâns la mijloc cu o sfoară, arătând ca un mirean înlăuntru, însă era îmbrăcat cu harul schimei îngereşti, care era zugrăvit pe faţa lui. Cine îl vedea de departe pe bătrân, îl considera ca pe un om sărac, nefericit sau nebun, dar de aproape, când îi vedeai faţa lui luminată înţelegeai că o taină se ascunde în acest om binecuvântat şi nu îl mai socoteai nebun, ci nebuni îi considerai pe cei ce-l numeau nebun pe Bătrânul Constantin.

Bătrânul Costa (aşa îi spuneam), deşi trăia în condiţiile ce le-am arătat cu o desăvârşită lepădare de sine şi deşi nu se spăla, cu toate acestea era curat, pentru că trăia ca vulturul cerului.

Cu oamenii vorbea rar, dar cu Dumnezeu întotdeauna prin rugăciunea neîncetată. De multe ori i se răpea mintea şi când îşi revenea, făcea nişte mişcări cu mâinile sale, „ca să tulbure apele”, fără să spună nimic, şi pleca. Fireşte, pentru mireni acest comportament era de sminteală. Chiar şi când le spunea anumite cuvinte prooroceşti şi acesta li se părea o prostie. Câteodată, când vreunii vorbeau în jurul lui, iar Bătrânul Constantin nu era atent la ei, pentru că el se ruga şi mintea lui era la Dumnezeu, iarăşi îl credeau aiurit. Trebuia să-1 întrebi pe bătrân de mai multe ori şi să insişti să-ţi dea răspuns, dar şi atunci auzeai două – trei cuvinte mormăite, dar prooroceşti.

Odată l-a vizitat un tânăr care voia să se facă monah, dar peste tot a întâlnit piedici, căci îl pizmuia cel viclean. Cum l-a văzut Bătrânul Constantin de departe, îi spune:

– Ioane, pe Sfântul Ioan Damaschin să-l citeşti, ca să vezi ce a suferit.

Când a auzit loan aceasta s-a minunat. Şi când a citit după aceea pe Sfântul loan Damaschin şi a văzut câte a pătimit de la bătrânul cel capricios şi aspru, dar şi marea răbdare a sfântului până când a vorbit Dumnezeu, a făcut şi el răbdare şi s-a întărit şi a sporit în călugărie.

Odată, cu totul întâmplător l-au întâlnit pe Bătrânul Constantin trei părinţi şi l-au întrebat dacă trebuie să meargă la o oarecare Mănăstire. Acela n-a răspuns. Unul a insistat, şi atunci Bătrânul Constantin a spus mormăit câteva lucruri. Atunci acele cuvinte ale Bătrânului Constantin fireşte păreau fără nici o legătură, dar mai târziu, după câţiva ani s-a împlinit proorocia lui…

Bătrânul Constantin avea curăţie lăuntrică, de aceea vedea curat foarte departe. Din păcate însă, unii dintre noi, cei ticăloşiţi, pe „omul lui Dumnezeu” l-am considerat un om netrebnic, pentru că locuia în dărâmături, dar acela acolo în dărâmături şi-a zidit mereu sufletul său, suflet care este mai scump decât toată lumea, precum ne-a spus Hristos.

Precum am spus, într-un colţ al dărâmăturilor îşi avea cuibul alcătuit din nişte pături zdrenţuite iar alături o Psaltire şi un Ceaslov. Bucătăria lui consta dintr-o tinichea, dintr-o cutie de conserve cu o sârmă drept mâner. Aceasta era toată averea sa.

În fiecare sâmbătă trecea pe la cele două Konakia (chiliile unde se adăposteau reprezentanţii celor 20 de mănăstiri ale Muntelui Athos) din Căreia, iar părinţii îi puneau câte ceva ce le prisoseau în tinicheaua lui. Mergea tot timpul tăcând, fără să ceară; avea nobleţe. Dacă părinţii erau ocupaţi, pleca fără să ia ceva. Din când în când trecea pe la magazinele din Căreia şi lua singur, ca o vrabie, 5-6 măsline în mână şi pleca. Negustorii considerau aceasta o binecuvântare, deoarece îl iubeau pe Bătrânul Costa. Dacă cineva îi punea pe ascuns bani în buzunar, îi lăsa şi el pe ascuns în magazine şi pleca. Astfel a trăit Bătrânul Costa în Grădina Maicii Domnului, cuminte ca un miel fără răutate.

Din păcate însă, cu 11 ani în urmă, în 1969, când au început să vina mulţi mireni europeni, şi îl credeau nebun văzându-l cum se arată în Căreia, cei mari l-au trimis la spitalul de nebuni pe omul lui Dumnezeu. Acolo în clinică l-au cercetat medicii dar nu i-au aflat nimic. Cu adevărat era un om prea înţelept. Dar noi, oamenii contemporani, superficiali cum suntem l-am nedreptăţit pe mai deoparte, prin judecata noastră aparentă. Deşi l-au aflat foarte sănătos, de la spitalul de nebuni l-au trimis la azil. Acolo, deoarece s-a aflat pe neaşteptate într-un mediu lumesc – în Tesalonic – s-a aşezat într-un colţ şi rostea rugăciunea şi din ochii lui curgeau mereu lacrimi, ca perlele. Când am aflat că bătrânul Costa a trecut prin această încercare şi se află la azil, am spus Avvei care era la Secretariat să aibă grijă de el. Fireşte, era mai bine la azil decât la spitalul de nebuni, dar oricât de bine ar fi fost pentru monahul Constantin cel iubitor de linişte Grădina Maicii Domnului era mai bună decât toate palatele lumii.

Sărmanul bătrânel se mira şi spunea surorii: – De ce m-au adus aici?

Aşadar acolo şi-a petrecut cealaltă parte a vieţii lui „cel nebun pentru Hristos”, care a fost chinuit de noi cei deştepţi în cele ale lumii.

Nu are importanţă unde a adormit şi dacă a adormit la azil – şi nu în Sfântul Munte! Ceea ce este important e că bătrânul Constantin „nebunul pentru Hristos” cel prea înţelept se va trezi în rai. Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Ieromonahul Sava de la Esfigmenu

Unul din cei mai iubiţi prieteni ai Părintelui Tihon a fost şi prea cuviosul Părinte Sava, care avea rugăciunea neîncetată şi a ajuns la o mare înălţime duhovnicească. Părintele Sava de mic copil, de la 14 ani a venit în Grădina Maicii Domnului şi, lăsându-şi părinţii şi patria sa, Filipiada, s-a închis aici, nu ca să se joace, ci ca să se lupte! Şi într-adevăr, s-a nevoit cu bărbăţie, a devenit atlet al lui Hristos şi s-a încununat.

Pricina plecării lui din lume a fost, precum mi-a spus, viaţa Sfântului Ioan Colibaşul, care i-a aprins în inima sa flacăra cea dulce a dragostei lui Hristos şi aşa a venit în Sfântul Munte la Sfânta Mănăstire Esfigmenu.

S-a nevoit cu multă mărime de suflet până la bătrâneţile sale, fără să se ia în considerare pe sine, de aceea se şi gândea mereu la ceilalţi şi încerca să odihnească pe fiecare.

După o asceză de mulţi ani era firesc să sufere şi unele vătămări trupeşti, adică să aibă probleme de sănătate. Atletul lui Hristos însă prăznuia cu răbdare în dureri, aducându-şi aminte de Sfinţii Mucenici şi slavoslovind pe Dumnezeu.

Când îl întrebam: „Cum o duci cu sănătatea?”, acela îmi răspundea: „Slavă lui Dumnezeu, foarte bine! Eu nu sufăr nimic în comparaţie cu Sfinţii Mucenici, şi nici n-am făcut nimic în comparaţie cu cuvioşii Părinţi”. Deşi niciodată nu şi-a lăsat îndatoririle duhovniceşti până la bătrâneţe, când l-au părăsit puterile sale trupeşti şi când durerile s-au mărit, Părintele Sava era totdeauna bucuros în dureri şi mereu spunea: „Slavă Ţie, Dumnezeule”.

Părinţii Mănăstirii, din dragoste, l-au dus la Atena pentru consultaţii, şi el a făcut ascultare ca un bun ascultător. însă Părintele Sava cel iubitor de linişte s-a chinuit mai mult de zgomotul lumesc decât de durerile bolii sale şi a rugat pe Părinţi să-l aducă la metania sa, în Grădina Maicii Domnului. Părinţii au fost de acord şi l-au dus provizoriu în Mănăstirea Hrisovalandu, ca să-şi revină puţin şi după aceea să plece spre Sfântul Munte. însă într-o noapte toată Mănăstirea a fost inundată de o mireasmă nespusă şi stareţa nu ştia de unde provine. După puţin timp au depistat că mireasma ieşea din chilia unde stătea Părintele Sava. Când au deschis uşa, s-a umplut totul de bună mireasmă şi au văzut că Părintele Sava îşi dăduse duhul. Numai atunci au înţeles că mireasma aceasta ieşea din sufletul aromat al Părintelui Sava. După aceea au venit şi Părinţii şi l-au dus la metania lui. Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Ieromonahul care a fost chinuit de diavol din pricina unui gând de mândrie

O dată, la o mănăstire era un ieromonah care părea cuvios pe dinafară, însă înlăuntru şi-a ascuns mândria. Era corect în toate, respectuos şi nevoitor, şi dojenea duhovniceşte pe ceilalţi pentru că era învăţat. El însă nu era ajutat de nimeni, pentru că se ruşinau ceilalţi, din respect, să-i spună ceea ce vedeau la el. A creat false simţăminte nu numai celorlalţi dar şi sieşi, că este cel mai virtuos din Mănăstire, etc.

într-o zi au adus la Mănăstire un îndrăcit şi egumenul a încredinţat acestui ieromonah să-i citească exorcisme. în acelaşi timp a spus şi monahilor să facă rugăciune cu metaniile pentru ca să se elibereze făptura lui Dumnezeu. Fireşte era ca diavolul să se strâmtoreze, şi a început să strige:

– Unde mă arunci, nemilostivule?

Vicleanul şi-a pus înainte viclenia sa, ca să dea impresia preotului că el îl alungă. Şi acela a spus diavolului:

– Să vii în mine!

Din clipa aceea diavolul a pus stăpânire pe preot.

Sfântul Partenie a spus aşa unui diavol, când îl alunga, dar acela a fost sfânt, de aceea şi diavolul i-a răspuns: „Chiar şi numai numele tău mă arde, Partenie!”

După ce preotul a intrat sub influenţa diavolească, s-a chinuit ani întregi şi nu se putea odihni nicăieri. Umbla mereu când afară în lume, când în Sfântul Munte. Această stare i-a creat şi oboseală sufletească, dar şi chinuială trupească cu tremur.

În ultimii ani ai vieţii sale s-a slobozit de diavol, pentru că s-a smerit mult din pricina acestei ispite, care i-a pricinuit mult folos, fără să vrea, fireşte. De atunci înainte vorbea smerit şi cerea sfaturi pentru sine.

Clericii nepregătiţi care au fost împiedicaţi de Dumnezeu şi n-au liturghisit

Odată, la Peştera Sfântului Atanasie a fost un Stareţ cu doi ucenici. Unul era ieromonah iar celălalt ierodiacon. Într-o zi au mers ucenicii la o bisericuţă să liturghisească. Preotul însă îl invidia mult pe diacon pentru că diaconul era mai inteligent şi, fireşte, mai îndemânatec în toate. Dar nici diaconul nu ajuta cu felul său egoist de a fi.

Preotul s-a pregătit pe dinafară citind rugăciunile de împărtăşanie şi făcând toate cele rânduite în tipic, însă, din păcate, n-a făcut lucrul cel mai de seamă, pregătirea lăuntrică: să se mărturisească smerit ca să alunge pizma din inima sa, care nu fuge schimbându-ne hainele şi spălându-ne pe cap. Aşadar având numai această pregătire exterioară a înaintat spre înfricoşătorul jertfelnic, ca să liturghisească. Cum a început Proscomidia, ce se întâmplă? S-a auzit un vuiet puternic şi vede cum pleacă Sfântul Disc de la proscomidiar şi dispare.

Fireşte, nu mai puteau liturghisi. Dacă nu-i împiedica Bunul Dumnezeu în felul acesta şi preotul ar fi slujit în această stare sufletească în care se afla, gândul îmi spune că ar fi păţit un mare rău.

Această părere avuse şi Părintele Varlaam de la Vigla, care mi-a povestit întâmplarea aceasta.

Bătrânul Avvacum

De curând, în 1979 a adormit Bătrânul Avvacum, care a locuit în Sfânta Mănăstire Lavra şi a avut harisma de a ţine minte capitole întregi din Sfânta Scriptură. Mai demult el a pustnicit în pustia Viglei, dar o întâmplare 1-a făcut să plece înfricoşat în Lavra, unde a rămas până în ultimele sale zile, când se apropia să plece spre viaţa cea adevărată.

într-o zi, atunci când se afla la Vigla, bătrânul Avvacum, în timp ce rostea „Doamne Iisuse” pe o stâncă îi apăru deodată diavolul ca „înger de lumină” şi-i spuse:

– Avvacume, Avvacume, Dumnezeu m-a trimis să te iau în rai, pentru că te-ai făcut deja ca un înger. Hai să zburăm!

Bătrânul Avvacum s-a pierdut şi i-a răspuns cu frică:

– Cum să zbor? Tu poţi că ai aripi. Şi părutul înger îi spuse:

– Şi tu ai aripi, Avvacume, căci ai devenit înger, dar nu le vezi.

Atunci Bătrânul Avvacum şi-a făcut semnul Crucii cu smerenie şi a zis:

– Maica Domnului, cine sunt eu ca să zbor?

N-a apucat să termine smeritele lui cuvinte că vede cum acel părut înger se schimbă deodată într-o capră neagră ciudată, cu aripi ca ale liliacului care, zburând în prăpastie spre mare, a dispărut.

Atunci Bătrânul Avvacum cuprins de spaimă şi mulţumind Maicii Domnului care l-a apărat – pentru că l-ar fi prăbuşit în haos vicleanul – merse la coliba sa, îşi luă traista şi plecă la Mănăstirea Lavra închinoviindu-se acolo pentru mai multă siguranţă. La sihăstria sa mergea după aceea de 3 – 4 ori pe an şi făcea Liturghie, după care se întorcea la Mănăstirea Lavra.

Când s-a apropiat vremea să adoarmă a fost înştiinţat şi a mers la sihăstria sa, ca să-şi lase oasele la metania sa, unde şi-a lăsat şi cărnurile sale, când era mai tânăr, prin nevoinţele pustniceşti mai presus de fire ce le-a făcut ca să se imaterializeze oarecum, precum o cere schima îngerească. Acolo la Vigla îl cercetau Părinţii şi-l vedeau foarte vesel. Un părinte s-a mirat de aceasta şi i-a spus:

– Părinte Avvacume, te văd foarte vesel, deşi te apropii de moarte.

Şi i-a răspuns Bătrânul:

– Şi de ce să nu fiu vesel, frate? După ce m-am nevoit cât am putut, de tânăr – cu harul lui Dumnezeu, acum mă bucur că voi merge lângă Hristos.

Aşa veseli pleacă nevoitorii cei buni ai lui Hristos.

Cei doi monahi închipuiţi care s-au înşelat

Odată, doi tineri care se iubeau între ei încă din lume au venit în Sfântul Munte şi s-au făcut monahi. Din păcate, însă, nu au cerut sfatul celor mai mari, nici n-au primit dojana vreunui Bătrân, ci ascultau de mintea lor copilărească fiind întotdeauna de acord unul cu celălalt în problemele duhovniceşti. Uneori făceau posturi lungi până se istoveau, după care se aruncau în multă mâncare, alteori făceau pe sihastrii zăvorâţi – duşi de egoismul lor copilăresc – după care alergau să afle oameni ca să vorbească şi să pălăvrăgească mereu. Cu alte cuvinte, diavolul îi arunca din cele de-a dreapta în cele de-a stânga, şi iarăşi din stânga în cele de-a dreapta, precum şi ei se jucau cu călugăria potrivit minţii lor copilăreşti.

Între ei însă aveau dragoste frăţească. Dar la ce folos? Cu egoismul lor şi-au vătămat minţile deoarece nu ascultau de nimeni mai mare şi unul odihnea pe celălalt în voia sa. Au şi făgăduit să nu se despartă niciodată, nici în viaţa aceasta, nici în cealaltă. însă cel viclean a exploatat asta şi, din nefericire, le-a dat de lucru.

Într-o zi spune unul celuilalt:

– Mi-a venit un gând, frate, că ceea ce am făgăduit, adică să murim amândoi într-o zi nu este sigur că se va întâmpla. Cel mai sigur pentru făgăduinţa noastră este să ne coasem amândoi împreună, precum se cos morţii şi să ne aruncăm în mare.

Din nefericire, şi celălalt a primit cu bucurie. Aşadar iau o pătură, ac şi sfoară şi merg bucuroşi spre mare. După ce s-au cusut bine, pe o stâncă, au căzut în mare. Firesc era ca aşa cum erau înveliţi şi cusuţi să se înece amândoi deodată. După o oarecare vreme trupurile lor s-au aflat pe ţărmul Voiosului (Asta s-a întâmplat în jurul anului 1912).

Faptul acesta înfricoşător, care ne cutremură, ne şi avertizează ca să fim atenţi. în acelaşi timp însă ne şi obligă să rugăm pe Dumnezeu să nu considere sinucidere această sinucidere a fraţilor noştri, ci s-o treacă cu vederea ca pe o mare neorânduială copilărească. Amin.

Ucenicul cel iubitor de voia sa

Un ascultător din Kapsocalivia îşi făcea mult voia sa, şi insista la Stareţul său să-i dea binecuvântare pentru orice îi spunea gândul său. (Adică lua binecuvântare cu silă ca să-şi facă voia sa).

Deci într-o zi, în timp ce lucra împreună cu Stareţul lui şi acela avea absolută nevoie de el, căci îl ajuta într-o treabă, îi spune Stareţului:

– Dă-mi binecuvântare să merg să dorm 10 minute.

Dar Stareţul îi spuse:

– Fă puţină răbdare, fiule, deoarece acum trebuie să mă ajuţi puţin în ceea ce fac. în jumătate de oră terminăm şi vei dormi.

însă ucenicul insista mereu ca să-i dea binecuvântare.

Stareţul însă îi puse din nou:

– Binecuvântatele, ce somn va fi acela de zece minute?

– Dă-mi binecuvântare şi eu voi dormi – spuse acela.

În cele din urmă Stareţul a fost nevoit să-i dea binecuvântare, căci insista mereu, şi acela a mers să se culce.

Însă cum se întinse în pat, vede deodată pe satana că se repede asupra lui cu turbare, îl apucă cu mânie şi-l stoarce ca pe o lămâie. Călugărul încercase să fugă, dar n-a putut. Atunci în timpul chinuirii sale a fost nevoit să spună rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pentru rugăciunile Stareţului meu!”

Atunci satana a fost ars de rugăciunea făcută cu zdrobire, deoarece ucenicul şi-a dat seama de neascultarea şi nevrednicia sa şi a înţeles că n-avea obraz ca el singur să ceară ajutor, ci s-a rugat să-l miluiască Hristos pentru stareţul său. Asta a fost ceea ce a ars pe diavol, care, mânios la aruncat cu mâinile sale pe fereastră, de la o înălţime cam de 50 de metri, dar n-a păţit nimic, căci l-a păzit Dumnezeu.

După aceasta a alergat înfricoşat la Stareţul său şi i-a povestit înfricoşătoarea vedenie. Stareţul s-a mirat. În timp de zece minute să se întâmple toate astea?

După lecţia ce a primit-o de la diavol – prin îngăduinţa lui Dumnezeu – călugărul acesta a devenit ucenicul cel mai ascultător din Schit şi a sporit duhovniceşte.

Ucenicul cel evlavios şi ascultător

Un monah tânăr din Sfânta Mănăstire Esfigmenu se ruga singur în chilia sa şi nu cobora la Biserică deoarece se concentra mult în rugăciune şi aceasta l-ar fi trădat în timpul slujbei prin suspinele şi plânsul ce îl stăpânea. Când stareţul a văzut că lipseşte o dată şi a doua oară de la slujbă a intrat la gânduri şi chemându-l pe monah la egumenie l-a întrebat:

– Fiule, de ce nu vii la slujbă, ca ceilalţi Părinţi? Fratele a răspuns:

– Părinte, în biserică nu mă simt în largul meu, în timp ce în chilie mă pot ruga cu mai multă trezvie şi mai multe ore fără să mă vadă nimeni.

Atunci egumenul, Părintele Sofronie cel cu mult discernământ, i-a spus:

– Ai dreptate, fiule, dar ca să nu se facă sminteală, să cobori în biserică la slujbă.

Fratele a primit cu bucurie şi cobora primul în biserică la slujbă.

Dar după puţină vreme egumenul a iconomisit pe fratele la o ascultare liniştită, afară de Mănăstire, şi astfel a odihnit pe fratele pe care, ajutându-l duhovniceşte a dobândit mai multă evlavie şi rugăciunea inimii.

Monahul începător cel iubitor de voia sa şi nepăsător

La schitul Capsocalivia era un monah tânăr care trăia după voia sa, fără stare. De aceea era normal să-1 arunce cel viclean din cele de-a dreapta în cele de-a stânga şi apoi în nepăsare. La început postea mult, dar după aceea s-a plictisit. A început să mănânce mult, bea şi vin şi, fiind tânăr, i s-a aprins trupul şi când se culca era nevoit să-şi scoată şi dulama şi dormea aşa.

Maica Domnului văzând această neorânduială a tânărului, l-a deşteptat înghiontindu-l şi, ca o Mamă bună i-a făcut observaţii cu aceste cuvinte:

– De acum înainte să te înfrânezi de la mâncare şi să dormi cuviincios, cu dulama.

După aceasta monahul s-a schimbat duhovniceşte şi a început să se nevoiască cu evlavie.

Tânărul monah nepăsător

În Sfânta Mănăstire Constantimonitul, în timpul stareţului Filaret, era un monah tânăr, care nu mergea la slujbă din nepăsare şi-şi trecea cu vederea şi toate îndatoririle lui duhovniceşti.

Prea Cuviosul Egumen, ieromonahul Filaret i-a făcut în repetate rânduri observaţii şi-l mustra, dar acela continua să fie nepăsător la toate. Atunci Stareţul a fost nevoit să-l lase în seama Maicii Domnului, pe care o ruga zi şi noapte ca să-l ajute pe frate.

Aşadar într-o zi fratele a văzut pe Maica Domnului că îi spune supărată:

– Îmi pare rău de halul în care ai ajuns. Dacă acum, când eşti tânăr şi sănătos nu cobori la biserică ca să te rogi, ci stai în chilie şi te îneacă gândurile, când vei merge? Când vei îmbătrâni sau când te vei îmbolnăvi?

După această întâmplare monahul s-a schimbat cu desăvârşire şi cobora primul la slujbă şi se nevoia cu mare râvnă.

Bătrânul monah nepăsător

La o chilie de lângă Căreia a venit odată un bătrân şi s-a făcut monah. S-a făcut însă numai rasofor, cu scopul de a trăi lejer. Nu-şi făcea niciodată canonul său, puţinul ce îl avea, nici altceva din cele duhovniceşti, şi spunea: „Când mă voi face schimonah îl voi face”.

În felul acesta îşi amăgea gândul şi, fără să priceapă, a ajuns la cele de pe urmă ale lui. A căzut la pat şi ajunsese în clipa când să-şi dea sufletul. Atunci a avut un dialog înfricoşător cu diavolii, care îl chinuiau făcându-1 pe monah să strige şi să ceară ajutor.

Stareţul alergă şi îl întrebă:

– Ce ai?

– Iată, diavolii mă chinuiesc pentru canonul meu pe care nu l-am făcut, a răspuns acela.

– Spune-le că îl voi face eu, i-a spus Stareţul şi a plecat. Peste puţin iar a început să strige.

Stareţul alergă din nou şi-l întrebă:

– Ce ai? Încet! O să-i trezeşti pe Părinţi.

– Nu pot să mai rabd, Părintele meu, pentru că diavolii mă sugrumă pentru slujbele de la care am lipsit.

– Spune-le că şi pe acestea le va face Stareţul tău. Numai astfel s-a liniştit duhul fratelui nepăsător şi şi-a dat sufletul.

Îngerul mustră Mănăstirea Xiropotamu pe când era idioritmică

Unui întâi – stătător al Mănăstirii Xiropotamu, pe vremea când Mănăstirea era idioritmă, i-a apărut un înger şi i-a spus:

– Ce faceţi voi aici? De treizeci de ani n-am luat nici un suflet în stare duhovnicească bună, aşa cum vrea Dumnezeu. Părinţii au trecut cu vederea nevoinţele lor duhovniceşti şi au început să trăiască aproape ca mirenii!

Fratele care s-a mântuit fără osteneală deoarece n-a judecat niciodată pe nimeni

Odată un mirean a mers la Schitul Capsocalivia să se facă călugăr. Dar Părinţii Schitului nu voiau să-l primească deoarece, pe lângă faptul că era trândav şi nepăsător, mai era şi foarte scandalagiu, mereu pricinuind istorii. Deoarece aceluia îi plăcea în Schit a rugat pe Părinţi să-l lase să stea ca mirean şi să mai lucreze din când în când.

Deci aşa şi-a petrecut viaţa sa în trândăvie şi nepăsare până în ceasul morţii sale, când a căzut la pat apropiindu-se clipa în care să-şi dea sufletul. Cu toate acestea Părinţii îl cercetau şi se aflau mereu lângă el.

Într-o zi, cel gata de moarte a căzut în extaz şi făcea semne. Părinţii nu ştiau ce se întâmplă. Când şi-a venit în sine, le-a povestit acest lucru înfricoşat:

– Am văzut pe Arhanghelul Mihail cu o hârtie în mână, în care erau toate păcatele mele şi mi-a zis: „Vezi, pe acestea toate aici le-ai făcut, de aceea pregăteşte-te să mergi în iad”.

Atunci eu i-am spus: „Ia uită-te printre toate păcatele mele dacă există şi păcatul judecăţii?”

Arhanghelul căută şi-mi spune: „Nu, nu există”.

„Atunci, îi spun, nu trebuie să merg în iad, potrivit cu cele spuse de Domnul: Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi” (Luca VI, 37).

Atunci Arhanghelul Mihail a rupt hârtia cu păcatele mele.

Aşadar, Părinţilor, voi merge în rai. Când mi-aţi spus că nu sunt de monah în schit şi lucram ca mirean, pe când veneam la biserică în sărbători am auzit cuvintele Evangheliei: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei VII, 1) şi mi-am spus: „Sărmane, cel puţin astea să le împlineşti” – acestea m-au mântuit fără altă osteneală”.

Cu aceste cuvinte şi-a dat sufletul său Arhanghelului Mihail.

Vestirea morţii Părinţilor Metodie şi Ioachim

În Duminica închinării Sfintei Cruci din anul 1978, Părintele Metodie, de la Chilia „Sfinţii Teodori“ din Căreia a chemat pe ieromonahul Hristofor, ce locuia mai jos de Căreia, şi 1-a trimis la Sfânta Mănăstire Cutlumusiu, unde era compatriotul lor – ieromonahul Ioachim (toţi trei erau români) să-i spună să se pregătească, deoarece mâine vor muri amândoi împreună (adică ieromonahul Metodie şi ieromonahul Ioachim).

Aşadar Părintele Hristofor merse la Mănăstirea Cutlumusiu şi-i spuse:

– Părinte Ioachim, binecuvântaţi! Părintele Metodie mi-a spus să te pregăteşti, căci mâine veţi muri amândoi în acelaşi ceas. Îţi cere şi iertare de toate cele ce ţi-a greşit.

Cum a auzit aceasta Părintele Ioachim îi spuse bucuros:

– Să fie binecuvântat! Ca să spună aceasta, Părintele Metodie ştie ceva.

În acea zi Părintele Ioachim se împărtăşise şi îi spusese diaconului Anastasie:

– O astfel de bucurie pentru prima dată în viaţa mea simt. A mers la chilia sa aşteptându-şi cu bucurie ceasul morţii spunând în româneşte: „Măicuţa mea Prea Sfântă, Măicuţa mea Prea Sfântă!”

Cum să nu fie Maica Domnului Măicuţa sa, dacă de mic copil, de la 16 ani, şi-a lăsat mama cea după trup şi pe tatăl său şi a venit în Grădina Maicii Domnului să se facă monah. De mic copil până la cei 90 de ani ai săi a stat în străinătate duhovnicească, în Sfântul Munte, pentru dragostea lui Hristos, ca să se îmbogăţească cu lucrurile cele veşnice. A fost şters din lume de la vârsta de 16 ani şi s-a înscris în „Cartea Vieţii”. Aşadar în vreme ce spunea: „Măicuţa mea Prea Sfântă! Măicuţa mea Prea Sfântă…” la ceasul al cincilea bizantin (în jur de 12 la amiază) şi-a închis ochii ca un copilaş şi, liniştit, a adormit în braţele Măicuţei lui.

Exact în acelaşi ceas s-a odihnit şi Părintele Metodie, cu moarte cuvioasă, la vârsta de vreo 70 de ani. Au plecat împreună cele două suflete sfinţite, pentru că au avut multă dragoste între ele. Aceasta au cerut de la Dumnezeu ca să nu se despartă nici în această viaţă, nici în cealaltă. Bunul Dumnezeu a iconomisit şi pentru ei, dar şi pentru noi, ca să ne folosim. Amin.

Ucenicul care n-a făcut ascultare Stareţului său, dar s-a mântuit deoarece a nădăjduit în Dumnezeu

Spunea Părintele Metodie românul de la Chilia „Sfinţii Teodori” din Careia, că Stareţul lui era foarte îngrijorat de sporirea duhovnicească a ucenicilor lui, deoarece era mustrat de conştiinţă pentru puţina ascultarea de care a dat dovadă el însuşi, şi că a murit cu durerea aceasta.

După câţiva ani l-a văzut în vedenie pe Stareţul lui şi l-a întrebat:

– Ce faci Părinte? Unde te afli? Acela i-a răspuns:

– Sunt bine, m-am mântuit. Dar cum m-am mântuit! Cu multa osteneală, deoarece n-am făcut ascultare de stareţul meu. După ce am murit m-a întrebat îngerul cu ton aspru:

„Ai vreo faptă bună? Ce ai făcut?”

Şi eu am răspuns:

„Nu am nici o faptă bună, afară de păcate, de neascultările faţă de Stareţul meu. Singurul lucru ce îl am este nădejdea mea în Dumnezeu şi mila Lui să facă orice vrea cu mine”.

Atunci îngerul se duce să întrebe şi peste puţin vine şi îi spune:

„- Deoarece recunoşti smerit în ce fel eşti şi ai nădăjduit numai în Dumnezeu, Hristos mi-a spus să te trec în rândul celor mântuiţi”.

După aceea Părintele Metodie îl întrebă iarăşi pe Stareţul său despre un oarecare tăietor de lemne, cunoscut de al loc, care murise:

„- Părinte, unde se află tăietorul?”

Şi acela i-a răspuns:

„Tăietorul se află într-un loc mai bun ca al meu deoarece s-a chinuit mult în viaţa sa; dar a şi făcut ascultare cu smerenie faţă de toţi mai marii lui, la care lucra fără să murmure”.

De asemenea l-a întrebat şi despre un îndrăcit, care era chinuit de diavol, unde se află, şi Stareţul i-a răspuns:

„Acesta se află într-un loc şi mai bun, pentru că mult s-a chinuit şi mult l-a smerit diavolul înaintea oamenilor. Dar şi el însuşi s-a smerit, deoarece spunea: „Rugăciunile Părinţilor mă vor mântui şi pe mine, ticălosul”.

În ceasul morţii Stareţului Părintelui Metodie s-a petrecut un fapt mişcător. După ce şi-a dat sufletul, a revenit puţin în viaţă. Atunci Părinţii ce erau lângă el l-au întrebat:

– Ciudat! Cum ţi-ai revenit? Şi Stareţul a răspuns:

– După puţină vreme de la ieşirea sufletului meu un înger a spus:

„Să te întorci, ca să-ţi ei rămas bun de la fratele tău”. Atunci eu i-am spus:

„N-am frate nici în lume, nici în viaţa călugărească”.

Atunci îngerul a spus:

„Mă refer la trupul tău, fratele sufletului tău”.

Când m-am reîntors în trup, atunci m-am cunoscut pe mine. Şi îngerul îmi spune din nou:

„Ia-ţi rămas bun de la trupul tău, pentru că împreună cu el ai pătimit rău”.

După aceasta sufletul lui a plecat la cer.

Cântăreţul care a prăznuit împreună cu fratele ce adormise de 6 luni

Odată, renumitul cântăreţ, Diaconul Ioanis de la Chilia „Ravduhos”, care de curând a murit, a mers la hramul Sfintei Mănăstiri Grigoriu să cânte. După ce a cântat Vecernia mare şi a început Litia, a simţit nevoia să meargă la arhondaric să bea o cafea, ca să se mai întă-rească bătrânelul, ca să-şi poată continua psalmodia sa.

La arhondaric, în discuţia despre cântări şi despre părinţii Mănăstirii ce au cântat, Părintele Ioanis a spus:

– Am văzut că Părintele David se ţine încă bine. Părinte Macarie (unul dintre Părinţii bătrâni) s-a mirat de cele ce le auzise şi-i spuse Diaconului Ioanis:

– Părintele David a murit de 6 luni. Te înşeli. Diaconul s-a pierdut, dar îi răspunse cu convingere:

– Părinte, eu nu ştiu când a murit. Un lucru ştiu: că l-am văzut la Litie pe Părintele David acum câteva minute, ne-am salutat şi am discutat chiar puţin despre cântări.

Bătrânul Trifon

Acum doi ani, în 1978, şi-a sfârşit lupta sa duhovnicească în Athos atletul lui Hristos Bătrânul Trifon, care a biruit deşertăciunea şi al cărui suflet a plecat spre veşnicie, la cer.

Bătrânul Trifon a venit din patria lui, România, în 1910, la vârsta de 25 de ani şi s-a răsădit în Grădina Maicii Domnului, sus în vârful Capsalei, aproape de bătrânul Mihail. Stareţul lui, bătrânul Mihail, a fost foarte evlavios şi tradiţional. Semăna putem spune cu avvii cei de demult. Trăise foarte aspru şi prea puţinele lucruri necesare întreţinerii sale le iconomisea din simplul lui lucru de mână, căci făcea linguri. Când cineva îi dădea vreo binecuvântare o primea, dar dădea şi el o binecuvântare asemenea, în afară de rugăciunea ce o făcea mereu pentru acela.

Odată a trimis pe ucenicul său, Părintele Trifon, frate începător atunci, la o Mănăstire să dea lucrul lor de mână şi să treacă şi pe la grădinarul mănăstirii să-i dea o lingură şi să-i ceară o varză. Grădinarul însă, deoarece era foarte mânios – avea ceva pe inimă – îi aruncă un cotor de varză cu două foi netrebnice şi-şi continuă treaba.

Părintele Trifon l-a luat fără să spună ceva şi a pornit spre Capsala, dar pe drum se gândea mereu la stareţul său, un bătrân… ce fel de varză îi aducea! Stareţul său, văzând cotorul cu cele două frunze, se gândea la ucenicul lui, ce va mânca. Îi spuse să aprindă focul şi să pună apă în oală. Stareţul ia apoi cotorul, îl pune în oală şi-l însemnează cu semnul crucii. După puţină vreme îl trimite pe Părintele Tihon să ia oala de pe foc.

– Măi, ce să văd! îmi spunea. O căpăţână de varză albă în oală.

Precum se vede şi Stareţul lui avea sfinţenie, pentru că astfel nu se explică.

În 1917, când a fost foametea cea mare Părintele Trifon a ieşit în Halkidiki, cu binecuvântarea Stareţului său, şi a secerat pe la metoacele aghioritice, astfel iconomisindu-şi puţin grâu pentru ei şi pentru pustnicii de prin jur. Din 1917 n-au mai ieşit în lume, iar în 1978 a plecat din Sfântul Munte la lumea cerească cea adevărată.

Toţii anii i-a trăit sus, la Capsala, ca vulturul cerului. Faţa lui era într-un fel imaterială şi luminată, şi numai cum îl vedeai, luai putere duhovnicească. Anevoie îl găsea cineva acolo, în pustia unde stătea, de aceea nici nu avea deloc mângâiere omenească. Dar acolo unde nu există mângâiere omenească, se apropie cea dumnezeiască. Dumnezeu trimite bucurie cerească prin îngeri şi sfinţi. Aceşti oameni paradisiaci ce au legături cu îngerii şi sfinţii sunt prieteni şi cu animalele sălbatice şi cu păsările cerului, precum era şi bătrânul Trifon.

Odată, preacuviosul Ioasaf din Casa pictorilor Ioasafei, moşul lor, a găzduit cu avraamica lui iubire de străini nişte mireni care, deşi s-au simţit bine, după aceea, din păcate, s-au smintit, crezând că monahii o duc bine – deşi acela trăia călugăreşte. Deoarece era greu ca mireni să înţeleagă asta, bătrânul Ioasaf a considerat că e bine să-i ducă pe la colibele din Capsala, ca să se folosească în alt mod, dacă la Bătrânul nu s-au folosit.

După ce au cercetat câţiva pustnici, lăsând pe mireni uimiţi, i-a dus şi la sihăstria Bătrânului Tihon. Când l-au văzut pe bătrânel în acea părăsire, aceia au rămas fără glas. Iar Bătrânul Ioasaf le spune mirenilor:

– Eu, care am cunoştinţe cu oamenii, nu am nicidecum bucuria ce o are bătrânul Trifon, şi nici relaţiile ce le are Bătrânul cu animalele sălbatice şi cu păsările cerului, care îi fac sindrofie. Ca să vă încredinţaţi de asta, voi striga eu întâi.

Şi strigă ca să se adune păsările, dar nimic. După puţin iată-l şi pe Bătrânul Trifon cu o cană, ca să le ofere puţină apă. Atunci Părintele Ioasaf îi spune:

– Ce loc este acesta, Părinte Trifone? Nu are nici o pasăre.

– Bre, cum n-are păsări? răspunse Bătrânul cu toată simplitatea sa.

Şi strigând, s-a umplut tot locul de diferite păsări care îl împresurau. Unele stăteau pe umerii lui, iar altele sus pe fes. Vizitatorii s-au minunat şi au plecat folosiţi duhovniceşte şi slăvind pe Dumnezeu.

Odată am pierdut drumul prin Capsala şi dintr-o cărare închisă am ieşit în faţa Colibei bătrânului Trifon, care era o baracă învelită de jur împrejur cu table vechi, bătute în cuie, iar deasupra erau puse câteva pietre ca să nu o ridice vântul.

Deodată îl văd pe Bătrân într-un colţ stând pe o buturugă şi rostind rugăciunea. Faţa lui era luminoasă şi veselă. Avea ochii închişi şi se ruga nemişcat. După ce m-am apropiat de el, i-am vorbit:

– Binecuvântaţi, Părinte! Ce faci aici? Cum trăieşti? Ce mănânci?

Acela zâmbind m-a salutat şi mi-a spus:

– Bre, eu am ajuns oaie şi mănânc iarbă.

– Câţi ani ai, Părinte?

– 93, mi-a spus.

Mi-a pierit graiul. între timp s-a sculat ca să-mi aducă puţină apă şi am văzut că îşi târăşte piciorul stâng, care era înfăşurat cu nişte fâşii.

– Ce ai la picior, Părinte? l-am întrebat.

– A căzut o piatră de pe acoperiş şi m-a lovit, mi-a răspuns. Mi-am spus în gând atunci: „Să-l întreb dacă are vreo cameră, poate s-ar ivi nevoia să-l ajut”.

– Părinte, ai vreo altă cameră? Acela a râs şi a spus:

– Bre, cameră? Numai dărăpănătură e toată Coliba. După aceea, când am intrat înăuntru, ce să văd? Coliba era dărâmată din toate părţile, intrând apă de peste tot şi prin acoperiş. Numai un colţ era puţin uscat. Acolo avea nişte pături zdrenţuite, locul unde stătea semănând mai mult cu un cuib de vultur şi nu cu o chilie de pustnic, îl întreb pe bătrân:

– Cum stai aici? Toată chilia este spartă şi intră înăuntru toate ploile şi vânturile.

– Bre, eu stau în celălalt colţ, acolo, mi-a răspuns arătându-mi cuibul său.

Deoarece sărmanul bătrânel mânca orice buruieni găsea în jur şi din multa umezeală a chiliei, precum şi din pricina vârstei înaintate, avea probleme de sănătate. Cu toate acestea atletul lui Hristos, Trifon, întru toate prăznuia şi astfel simţea bucuria ce o simţeau Sfinţii Mucenici. Pântecele, intestinele sale, toate îi erau distruse, afară de sufletul său cel sănătos şi strălucitor.

Avea şi nişte fâşii întinse, pe care le usca şi iarăşi le lua, deoarece mereu scotea spume din intestinele lui. Fireşte, nu le putea spăla, pentru că mâinile îi tremurau, dar şi apa era departe, cam la 300 de metri unde picura puţin într-un butoiaş vechi, care ajungea să bea el şi animalele sălbatece, vecinii lui cei cuminţi.

Cu toate că trăise un continuu martiriu cu acest fel de viaţă ascetică filotimă a sa, totuşi nu avea deloc o părere înaltă despre el însuşi. Continuu se prihănea pe sine că nu face nimic în comparaţie cu cele ce făceau Sfinţii Părinţi, şi din ochii săi curgeau lacrimi când spunea acestea.

A trecut multă vreme şi trebuia să plec. L-am întrebat pe bătrân:

– Nu cumva vrei să mă îngrijesc să te ia în vreo Mănăstire, ca să te îngrijească acum la bătrâneţe?

Acela a zâmbit, când a auzit cuvântul „îngrijească”, şi mi-a spus:

– Bre, „îngrijească”? Dumnezeu Se îngrijeşte şi de viermii din pământ şi-i hrăneşte şi-i încălzeşte, iar pe mine, un vierme atât de mare, nu mă poate îngriji? Mi-a spus şi Părintele Xenofont: „Hai să te îngrijesc!”. Iar eu i-am spus: „Bre, sunt cărămidă să mă iei de aici şi să mă pui în Coliba ta? (se referise la faptul că nu este nesimţitor). Aici este Stareţul meu, Mihail, care cu rugăciunea sa a făcut dintr-un cotor o căpăţână mare de varză! Şi Părintele Xenofont vrea să mă îngrijească?

Este adevărat că n-am văzut un alt pustnic la această vârstă, 93 de ani, să aibă o atât de mare râvnă şi să trăiască în atâta sărăcie cu nobleţe duhovnicească.

Am aflat degrab după aceea că bătrânul Trifon a adormit. Am mers îndată la Coliba lui şi l-am văzut acoperit acolo, în colţul lui, în cuibul lui, nu cu păturile lui zdrenţuite, ci cu puţin pământ, cu care se acoperă şi mai marii lumii, cei care se acopereau cu pături de mătase şi de catifea.

Bătrânul Trifon a plecat la cealaltă viaţă la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, în 1978, la 94 de ani. S-a nevoit puţini ani cu mărime de suflet şi acum se odihneşte veşnic. Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Părintele Chiril, pustnicul din schitul Sfintei Mănăstiri Cutlumuş şi, mai târziu, egumenul ei

Părintele Chiril avea ca patrie Agrinio. De mic s-a înstrăinat în Egipt, şi de acolo a mers la Sfântul Sava, după ce s-a închinat pe la Sfintele Locuri. La vârsta de 16 ani a fost făcut rasofor, dar nu se odihnea acolo datorită mulţimii închinătorilor, şi a venit în Grădina Maicii Domnului. Cu toate că era mic de vârstă – în lume copiii de vârsta lui se jucau – acesta însă se nevoia ca un mare atlet al lui Hristos.

Mult i-a plăcut la Schitul Cutlumuşului, Sfântul Pantelimon, lângă duhovnicul Pantelimon, ce locuia la Chilia „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”. Stareţul lui, afară de alte harisme ce a luat de la Dumnezeu, avea şi harisma înainte vederii, pentru că s-a făcut om al lui Dumnezeu prin nevoinţele lui mai presus de fire şi filotime. îi ştia de mai înainte pe cei ce aveau să se facă monahi, precum şi numele călugăresc ce li se va da. Nu-mai în Mănăstirea Esfigmenu îmi aduc aminte de două astfel de cazuri de monahi. Pe unul l-a strigat de departe, înainte de a-l vedea, în timp ce îi bătea în uşă:

– Bine ai venit, Părinte Nichifor! Iar pe altul de asemenea:

– Bine ai venit, Părinte Filip!

Aşadar, de la un astfel de Stareţ Sfânt, precum era ieromonahul Pantelimon, firesc era ca evlaviosul tânăr, monahul Chiril, să primească harul din belşug, precum Elisei de la Ilie, şi să fie urmaş al său.

După moartea stareţului său Părintele Chiril nu numai că n-a neglijat cele duhovniceşti, ci dimpotrivă, se nevoia mai mult şi astfel făcea mai multă bucurie sufletului stareţului lui. Afară de uimitoarele posturi, făcea şi multe privegheri, din multa lui râvnă copilărească îmbolnăvindu-se de tuberculoză.

Îmi spunea:

– Scuipam nişte bucăţi însângerate ca nişte noduri, cu multă durere, dar l-am rugat pe Sfântul Pantelimon şi m-a făcut bine fără medicamente.

Cum era cu putinţă să-l lase Sfântul Pantelimon să sufere, fiind ocrotitorul schitului?

Îndată ce s-a făcut bine cu harul Sfântului, Părintele Chiril a început nevoinţa sa cu aceeaşi mărime de suflet.

Am avut această binecuvântare să stau puţin timp lână el şi să mă folosesc mult. Fireşte, aş fi rămas pentru totdeauna cu el, dar din păcate nu m-au lăsat. Atunci acela mi-a spus unde să merg şi m-a sfătuit în continuare în perioada de timp în care am stat la Mănăstirea Filoteu.

Când mergeam la Schit ca să-i cer sfaturi, înainte de a-i spune ceea ce mă preocupa, el îmi răspundea la problema mea. Primea înştiinţare de la Dumnezeu că voi merge şi despre problema ce mă preocupa şi mă aştepta. De multe ori nu vorbea deloc, ci avea un semn la carte şi-mi dădea răspunsul din carte, iar eu îi puneam metanie şi plecam folosit.

Afară de harisma prevederii ce o luase de la Dumnezeu, mai avea şi harisma de a scoate draci din făpturile lui Dumnezeu. Nu pot uita un caz ce l-am văzut cu ochii mei, cu un om ce avea un drac cumplit. L-au adus la Stareţ legat cu lanţuri şi l-au lăsat în Biserica Chiliei sale, ca să-l facă bine.

Noaptea când s-a sculat Bătrânul ca să aprindă candelele şi să înceapă rugăciunea, diavolul fiind cuprins de turbare, pentru că era strâmtorat de prezenţa Părintelui Chiril, a rupt lanţurile şi a ridicat mâinile omului îndrăcit în sus, ca să-l lovească pe sfântul bătrân în cap cu lanţurile rupte. Părintele a îngenuncheat imediat şi şi-a ridicat şi el mâinile sale spre Dumnezeu şi a strigat:

– Hristoase al meu, Maica Domnului, alungă pe diavol din făptura Ta.

Auzind strigătul, am alergat îndată în biserică şi am văzut pe Stareţ în genunchi, iar pe omul chinuit stând vesel şi cu evlavie plecat la picioarele Părintelui Chiril, eliberat de diavol.

Stareţul avea îndrăzneală, deoarece era smerit, foarte cuvios şi plin de dragoste. Când citea Evanghelia, nu se putea abţine de la suspin şi lacrimi, de aceea îşi acoperea faţa cu Evanghelia şi, intrând în altar, îşi ştergea cu discreţie faţa. La fel păţea şi când citea Bogorodicina.

Slujbele le făcea cu „Doamne Iisuse” şi cultiva rugăciunea neîncetată a inimii.

Din păcate însă, în cele din urmă, fără voia sa, l-au silit să devină egumen al Sfintei Mănăstiri Cutlumuş, de care aparţinea, deoarece era mare nevoie. însă amestecul său în treburile de conducere l-a chinuit şi l-a făcut să piardă toată acea stare duhovnicească ce o avusese.

Deoarece a fost făcut egumen fără voia sa, precum am spus, şi s-a chinuit mult în continuare, cred că Dumnezeu îi va da cunună îndoită, afară de cea a cuvioşiei şi pe cea a muceniciei, pentru că la sfârşitul său a suferit şi dureri martirice. Urătorul de bine 1-a pizmuit şi a îndemnat pe un animal sălbatic să-l lovească foarte rău, încât l-a mutilat şi a stat la pat, suferind durerile cu bucurie şi doxologie. După lovitura ce i-a dat-o, animalul a căzut la pământ şi a murit. Părinţii s-au mirat şi au înţeles din faptul acesta sfinţenia Stareţului.

Astfel, cu dureri şi răbdare, slavoslovind pe Dumnezeu şi-a sfârşit Părintele Chirii „lupta cea bună” şi s-a odihnit în Domnul în 1968. Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Maica Domnului miruieşte pe începătorul evlavios

Acum câţiva ani un tânăr iubitor de monahi a participat cu multă evlavie la o priveghere de toată noaptea la o Mănăstire din Sfântul Munte. Era praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului şi, deoarece voia şi el să se afieroseasca lui Dumnezeu, pe toată durata privegherii a stat în picioare şi se ruga cu trezvie.

Când au ajuns la Laude, preotul miruia pe Părinţi şi pe închinători cu untdelemn din candela Maicii Domnului. Tânărul însă, din multă evlavie şi sfială nu s-a apropiat să se miruiască, deoarece se considera nevrednic. După ce au trecut toţi, şi a plecat şi preotul, a simţit nevoia lăuntrică să meargă să se închine cel puţin la icoana Maicii Domnului, ca să ia şi el puţin har. Cum se închina cu multă evlavie la icoana Maicii Domnului, candela ei s-a ridicat uşor şi s-a vărsat din ea untdelemn pe capul tânărului, fără să picure jos, nici pe hainele lui, ci numai în vârful capului său. în acelaşi timp a simţit şi o veselie duhovnicească de nedescris, cum nu mai simţise niciodată în viaţa sa.

Când l-am văzut de departe pe tânăr, înainte ca el să-mi povestească întâmplarea, deoarece din schimbarea feţei sale se vedea faptul cel dumnezeiesc, l-am întrebat ce i s-a întâmplat. Iar acela mi-a povestit totul cu multă simplitate.

De aici oricine poate vedea că pe cei foarte evlavioşi şi smeriţi îi miruieşte însăşi Maica Domnului şi îi preschimbă duhovniceşte.

Tânărul monah cel foarte credincios şi mare la suflet tămăduit de Hristos

În Mănăstirea Esfigmenu, în vremea egumenului Sofronie, era un monah tânăr dar sporit în virtuţi. în afară de multa sa evlavie el se distingea şi prin smerenie şi multă nevoinţă. Dar fiindcă firea lui era bolnăvicioasă şi fusese obişnuit cu un trai bun, căci provenea dintr-o familie nobilă, începând nevoinţă deodată a dat în tuberculoză. Egumenul i-a dat binecuvântarea să bea lapte de cutie chiar şi în Postul Mare. Fratele a primit şi a spus: „Să fie binecuvântat”. Dar fiindcă avea multă credinţă în Dumnezeu, şi-a spus gândul său egumenului:

– Dacă-mi daţi binecuvântare voi bea ceai, şi Hristos îl poate face lapte şi poate chiar să mă vindece cu ceai.

Egumenul a fost foarte mişcat de mărimea de suflet a călugărului şi i-a dat binecuvântarea să bea ceai în loc de lapte. Dacă aceste cuvinte smerite ale monahului evlavios au mişcat pe egumen, cu cât mai mult pe Hristos.

Îmi spunea Bătrânul Dorotei, îngrijitorul de bolnavi, că ceaiul acela l-a făcut Hristos nu numai lapte, ci şi medicament tămăduitor şi s-a vindecat monahul de tuberculoză. Nu mai scuipa sânge, i-a scăzut temperatura, i-au dispărut durerile de mijloc şi s-a făcut cu desăvârşire bine. După aceea îşi făcea datoriile sale duhovniceşti şi ascultarea cu uşurinţă şi postea ca şi ceilalţi Părinţi.

Bolile ne pricinuiesc mare folos şi plată cerească dacă le suferim cu răbdare

Cu câţiva ani în urmă un oarecare Stareţ a fost mult chinuit de boli şi în cele din urmă a murit, fără să cârtească deloc. După puţin timp s-a îmbolnăvit şi ucenicul lui şi, deoarece nu se mai îmbolnăvise vreodată, a intrat în panică şi se pregătea să meargă în lume la medici, ca să se tămăduiască. Noaptea însă vede în somn pe Stareţul lui, care îi spune:

– Fiule, dacă vrei ascultă-mă şi să nu mergi nicăieri. Fă răbdare. Eu n-am aflat aici nici un folos din faptele mele, ci numai boala m-a folosit. Stai aşadar în Grădina Maicii Domnului şi fă puţină răbdare în dureri, şi mult folos va afla sufletul tău.

S-a bucurat atunci ucenicul, a prins curaj şi a făcut răbdare. După aceea simţea multă bucurie lăuntrică de la dureri, pentru că mintea lui se afla lângă Sfinţii Mucenici şi se veselea.

Slujitorul care cârtea

Aproape de Careia sihăstreau doi români într-o chilie. Odată unul dintre ei s-a îmbolnăvit foarte tare şi celălalt, din păcate, se îngreuia să-l slujească. De aceea îl ruga mereu pe Sfântul Panteleimon ori să-l tămăduiască repede pe bolnav, ori să-l ia din viaţa aceasta, ca să se slobozească de puţina osteneală ce ar fi făcut-o slujind pe bolnav.

Deci, într-o zi, în timp ce îl ruga din nou pe Sfântul Pantelimon, i se arătă Sfântul şi-i spuse:

– Ce mă rogi tu? Eşti gol de virtuţi. Din îngrijirea fratelui tău vei lua puţină plată de la Dumnezeu.

Cuvintele acestea ale Sfântului Pantelimon au mirat pe fratele slujitor. De atunci 1-a slujit cu multă râvnă pe bolnav şi ruga pe Dumnezeu să trăiască mulţi ani, ca să-1 îngrijească mereu.

Cuvântul nechibzuit al monahului negrijuliu care a primit o pedeapsă pedagogică de la Dumnezeu

La bolniţa Mănăstirii Sfântului Pavel era un îngrijitor cam negrijuliu, dar foarte binevoitor.

Mi-a povestit el însuşi, cam cu vreo 40 de ani mai înainte, că atunci când slujea la bolniţa Mănăstirii un frate i-a dat un strugure de binecuvântare. Acela nu 1-a mâncat, ci 1-a împărţit în ciorchini mici şi l-a împărţit la bătrâni. Un bătrân filotim îi ura mereu: „Să mergi în rai!”, „Să mergi în rai!”, pentru că era primul strugure ce l-a gustat, căci strugurii încă nu se copseseră. Dar îngrijitorul nechibzuit i-a răspuns în glumă:

– Mănâncă struguri, binecuvântatule! Aici e raiul şi iadul.

Cu toate că nu credea ce spunea – căci a spus-o în glumă şi avea o scuză datorită naivităţii lui – ce credeţi că a păţit?

Într-o noapte vede un vis înfricoşat. Dar simţea că este treaz. A văzut o mare de foc şi de cealaltă parte un golf frumos cu palate de cristal şi un Bătrân cuvios, care stătea în acel prea frumos loc răspândind raze, căci şi barba parcă îi era de mătase. Acolo a văzut pe un frate din Mănăstire, care a adormit cu trei ani mai înainte şi pe care l-a întrebat ce sunt acele palate, ce i-au făcut o mare impresie, şi cine este cuviosul Bătrân.

Fratele i-a răspuns:

– Acesta este Bătrânul Avraam, şi acest golf frumos cu palate de cristal este „sânul lui Avraam” unde se odihnesc sufletele drepţilor.

În timp ce fratele spunea acestea, aude dreptul Avraam şi îi spune cu un ton aspru părintelui Grigorie, îngrijitorul de bolnavi:

– Tu să pleci repede de aici, căci nu ai loc! Certându-l Patriarhul Avraam şi întorcându-se îngrijitorul de bolnavi să plece degrab a simţit că l-au cuprins flăcările mării de foc şi, de durere, s-a trezit. Dar ce să vadă? Piciorul acela la care a simţit arsura era plin de umflături şi arsuri şi l-a durut continuu 20 de zile, până când i s-au vindecat rănile cu alifii şi alte diferite plante.

S-a căit mult pentru ceea ce a spus şi de atunci era foarte atent la cuvintele lui.

Maica Domnului apără şi veghează pe monahii din Grădina ei ca o Mamă bună

Odată, Bătrânul Teofilact de la Nea Skiti, pe când era începător fusese cuprins de nişte dureri mari şi plângea nemângâiat de durerile cele cumplite. Atunci aude deodată o voce din Icoana Maicii Domnului care îi spune:

– De ce plângi? De ce te temi? Oare eu te voi părăsi? Într-adevăr, nu l-a lăsat Maica Domnului niciodată, ci ca o Mamă bună l-a apărat mereu, precum apără pe toţi monahii ce stau în Grădina ei. (Icoana aceasta a Maicii Domnului se află acum în altarul Bisericii mari a Noului Schit).

Cuviosul Mucenic tămăduieşte un tânăr monah

În Mănăstirea Esfigmenu, în timpul egumenului Sofronie, s-a îmbolnăvit un monah tânăr care, pierzându-şi răbdarea, cerea mereu binecuvântare de la egumen să meargă în lume ca să se tămăduiască. Egumenul – ca să-l odihnească – i-a dat binecuvântare, dar, deoarece era tânăr a făcut multă rugăciune ca să nu se vatăme el sufleteşte în lume.

Monahul a pornit aşadar cu un animal cuminte spre Căreia, ca să-şi ştampileze biletul de voie şi să iasă pe la Dafni. Dar, de cum a făcut o jumătate de oră de mers de la Mănăstire i-a apărut deodată un pustnic cu faţa luminoasă şi i-a spus:

– Unde mergi, frate? Monahul bolnav i-a răspuns:

– Mă duc în lume pentru tratament. Atunci pustnicul acela îl întrebă din nou:

– Vrei să te faci bine, frate? Şi-l însemnă cu Semnul Crucii spunând:

– Din clipa aceasta să fii sănătos trupeşte, dar nu vei avea plată de la Dumnezeu.

După cuvintele acestea a dispărut acel Pustnic, care era Sfânt şi a luat cu sine boala şi durerea fratelui, care de atunci s-a făcut bine.

Fratele s-a întors la Mănăstire şi a povestit minunea cu Sfântul. Părinţii au spus că acela a fost Cuviosul Mucenic Damian, care a pustnicit în Schitul Samaria de pe micul munte de deasupra Mănăstirii.

Vrednicia monahului

Odată un monah de la Schitul Capsocalivia a fost războit de vicleanul din dreapta, cu gândul că nu face nimic aici, în timp ce în lume ar face bine semenilor săi etc. I-a adus şi gândul că petrecerea monahicească este ceva de mâna a doua etc.

Bunul Dumnezeu văzând viclenia urătorului de bine şi marea primejdie în care era fratele, a iconomisit să vadă o vedenie minunată fiind treaz.

S-a văzut aşadar pe sine mort şi pe diavoli cum se apropie de el ocărându-l, iar mai departe o mulţime de oameni. Deodată a apărut un înger şi îi spuse:

– Un monah desăvârşit e mult mai vrednic decât această mulţime.

Când şi-a revenit monahul din vedenie şi-a spus sieşi:

– Ia te uită ce vrednicie ia omul de la Dumnezeu când se face monah!

De atunci s-a dedat la o mai mare nevoinţă duhovnicească. Iar cuvintele îngerului le-a scris pe peretele chiliei sale, ca să le vadă şi să se nevoiască cu mai multă râvnă.

Puterea rugăciunii monahului

Mai jos de Sfântul Vasile, acolo unde cărarea coteşte către Sfânta Ana locuia de demult un slujitor al Marii Lavre care supraveghea ţapii Mănăstirii pe care îi aveau acolo pentru îngrăşat.

Odată, la lăsatul de sec pentru Postul Mare, fiind lună plină, slujitorul Mănăstirii, Părintele Efrem, pe când folosea metaniile a auzit mare zarvă, dar fără scandal, ci numai voci:

„Oh! Oh!…”

„Or fi nişte străini oamenii aceştia şi petrec” s-a gândit Părintele Efrem.

Iese afară la lumina lunii, dar ce să vadă? Cam 300 de diavoli stăpâniţi de nerăbdare erau cu mai marele lor, spunând:

– Ia te uită, un schelet de călugăr să ne ţină în loc zile întregi atâta oaste şi să nu putem merge în lume acum la petrecerile şi chefurile de lăsata secului!

Puterea rugăciunii „Doamne Iisuse…”

Odată un monah de la Mănăstirea Sfântul Pavel a mers la biserica Sfântului Gherasim din Kefalonia. în vremea Sfintei Liturghii stătea în altar şi spunea cu mintea rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”, în vreme ce în biserică se cânta. Au adus la biserică şi un demonizat, ca să fie vindecat de Sfântul Gherasim.

Deci, în timp ce monahul rostea rugăciunea în altar, diavolul în biserică era ars şi a început să strige:

– Bre călugăre, nu mai trage de sfoara aceea că mă arzi. A auzit aceasta şi preotul şi a spus monahului:

– Frate, fă rugăciune cât poţi, ca să se slobozească făptura lui Dumnezeu de diavol.

Atunci diavolul mânios a strigat:

– Bre, popă ticălos, ce-i spui să tragă de sfoară? Nu vezi ca mă arde!

Atunci monahul s-a rugat cu mai multă durere, şi omul chinuit s-a slobozit de diavol.

Puterea rugăciunii

Bătrânul Zaharia spunea că la Chilia „Schimbarea la Faţă” de la Nea Schiti părinţii spuneau „Rugăciunea lui Iisus” cu voce tare.

Odată, s-au adunat diavolii mânioşi şi unul dintre ei a strigat:

– Spun rugăciunea cu voce tare. Dar nu are putere rugăciunea lor.

Atunci unul din diavolii cei mai mari a spus:

– Fie că spun rugăciunea cu voce tare, fie că o spun cu mintea ea are putere, din moment ce noi nu putem face nimic.

Rugăciunea cu osteneală

Spunea Bătrânul Arsenie cel din peşteră: Când spun rugăciunea „Doamne Iisuse…” în picioare, simt o puternică mireasmă dumnezeiască. Iar când o spun şezând, simt numai puţină mireasmă.

Cu toate că Bătrânul avea atunci 95 de ani se nevoia mereu cu mărime de suflet şi mereu se îmbogăţea duhovniceşte cu toate că avea depuse multe capitaluri duhovniceşti.

Din comoditatea lumească vine nefericirea duhovnicească a monahului

Într-o zi Bătrânul Teofilact de la Nea Schiti a văzut pe satana trecând pe la chiliile schitului cu limba scoasă, bătându-şi joc de monahi şi spunând:

– Ha, ha, ha! Călugării au lăsat rugăciunea („Doamne Iisuse…”) şi s-au dat la grija lumească. Se ocupă cu multe treburi…

Când unii monahi au făcut instalaţia telefonică în schit, Bătrânul Teofilact l-a văzut pe Sfântul Ioan Botezătorul foarte mâhnit.

Oare cum să nu se mâhnească Sfântul Ioan Botezătorul şi toţi Sfinţii Părinţi Atoniţi când unii monahi imită pe mireni în viaţa cea comodă şi nu pe Sfinţii noştri Părinţi, care s-au sfinţit nu numai pe ei, ci şi muntele cel sălbatec, Atonul, l-au sfinţit, numindu-se Sfântul Munte, iar noi astăzi ne umflam în pene că suntem aghioriţi.

Logica lumească aduce catastrofă duhovnicească

Mai demult, când un monah a adus găini în Sfântul Munte, i-a apărut Maica Domnului şi l-a certat spunându-i:

– Ai venit aici să strici Grădina mea?

De asemenea, un alt bătrân de la Sfânta Ana a adus o capră ca să bea lapte ucenicul său, că era bolnăvicios, dar capra în loc de lapte dădea sânge. A înţeles bătrânul greşeala sa, că Maica Domnului nu vrea capre în Grădina ei, şi s-a îngrijit să cumpere lapte la cutie pentru ucenicul său.

Precum vedem, mai demult Maica Domnului mustra pe pricinuitorii răului. Acum ce să mustre mai întâi, când duhul lumesc s-a înmulţit în Grădina ei! Ne rabdă ca o Mamă bună.

Liniştea şi lipsa de grijă sunt condiţiile cele mai însemnate pentru viaţa duhovnicească de care se bucură Maica Domnului

Sus, la Schitul Sfânta Ana, la Chilia Sfântului Pantelimon a pustnicit Cuviosul Gherontie, întemeietorul Schitului Sfânta Ana, care a fost egumen al Mănăstirii Buleftiria (Astăzi se mai păstrează o Chilie cu acelaşi nume în partea de jos a Sfintei Ana, pe malul mării). Deoarece nu era apă la Sihăstrie şi ucenicul său se plângea de aceasta, Cuviosul Gherontie a făcut rugăciune şi a rugat pe Maica Domnului să scoată din stâncă puţină apă, ca să bea. Maica Domnului, fireşte, ca o Mamă duioasă l-a ascultat şi a scos apă dintr-o crăpătură a stâncii, acolo aproape, ca să bea. Apa aceasta era Aghiazmă. Mai târziu însă ucenicul Cuviosului a vrut să facă grădină. A zidit terase, a adus pământ şi a început să alunece de la viaţa pustnicească, neglijând îndatoririle lui duhovniceşti şi rugăciunea lui pentru lume. S-a gândit să deschidă cu o daltă crăpătura stâncii de unde ieşea apa, ca să scoată mai multă apă, ca să ude grădina.

Atunci i s-a arătat Maica Domnului şi i-a spus: – Dacă vrei grădini, să cari apă pe umerii tăi de jos. De atunci şi până astăzi apa, care este Aghiazmă, iese mai jos.

Monahii trebuie să fie pildă bună pentru mireni

Odată a mers un pescar la Cuviosul Părinte Mina, de la Schitul Sfânta Ana, şi i-a dus peşte proaspăt pentru hramul chiliei lui. Stareţul s-a mirat întrebându-se când i-a prins, căci era duminică. Şi îl întrebă pe pescar:

– Când i-ai prins?

– Azi dimineaţă, a răspuns acela. Sunt foarte proaspeţi. Atunci Părintele Mina îi spune:

– Fiule, nu îi pot cumpăra, căci sunt afurisiţi deoarece i-a prins duminica.

Pescarul nu pricepea aceasta. Atunci Stareţul îi spune:

– Vrei să te încredinţezi de asta? Dă un peşte la pisică şi vei vedea de îl va mânca.

Într-adevăr, pisica n-a mâncat peştele, ci s-a scârbit de el. Asta, fireşte, l-a zguduit pe pescar şi de atunci înainte cinstea duminicile şi sărbătorile.

Părintele Mina era foarte călugăros şi se distingea prin evlavie şi nevoinţă. Mânca odată pe zi, după ceasul al noulea (ora trei după amiaza) mâncare fără undelemn. Firesc era aşadar să se sălăşluiască în el harul dumnezeiesc, mai ales că era foarte smerit.

Sfântul Gheorghe se îngrijeşte de praznic

La Chilia Sfântului Gheorghe „Cel ce s-a arătat”, ucenicul lui Hagi – Gheorghe, bătrânul Evloghie, odată la Hramul chiliei n-a putut afla peşte şi a lăsat aceasta în grija Sfântului Gheorghe.

În ajun aude deodată nişte lovituri de animal în poartă. Iese afară şi, ce să vadă! Un animal încărcat cu peşte proaspăt, 70 de ocale. A slăvit pe Dumnezeu şi a mulţumit Sfântului. A hrănit apoi animalul, care venise singur de departe, povăţuit de Sfântul Gheorghe.

Ce se întâmplase? Un pescar de la Ierisso avea doi catâri încărcaţi cu peşte şi mergea spre Mănăstirea Zografu. Sfântul luă un catâr şi îl îndemnă spre chilia Sfântului Gheorghe „Cel ce s-a arătat”, auzind rugăciunea Cuviosului bătrân Evloghie. Pescarul a căutat şi a întrebat în dreapta şi în stânga şi apoi a aflat că animalul lui a mers cu peştele la Chilia Sfântului Gheorghe. A înţeles şi el minunea şi purtarea de grijă a Sfântului pentru praznic, şi cu toţii au slăvit pe Dumnezeu.

Sfântul Spiridon se îngrijeşte de praznic

Odată, la Chilia Sfântului Spiridon al Kerkireilor (monahii Chiliei au fost şi sunt din Insula Kerkira, acolo unde sunt moaştele Sfântului Spiridon) din hotarele Mănăstirii Cutlumuş, părinţii nu găsiseră încă peşte, deşi se apropiase sărbătoarea Sfântului, şi pentru aceasta erau îngrijoraţi. Călugării spuneau Stareţului să cumpere morun uscat. Dar Bătrânul le-a răspuns:

– Faceţi răbdare, Sfântul Spiridon ne va aduce peşte. Şi spuneau mereu „Doamne Iisuse Hristoase…”.

În timp ce părinţii îşi pierduseră răbdarea, fiind foarte mâhniţi că vremea se apropiase şi trebuiau să bucătărească, aud deodată bătăi în poartă. Deschid, şi ce să vadă! Doi pescari cu două panere pline de peşte care întrebau de stareţ. Călugării îl chemară pe Stareţ, dar pescarii au spus:

– Nu acesta este Stareţul. La noi a venit un alt Stareţ şi ne-a spus: „Să aduceţi peştele la Chilia Sfântului Spiridon, care prăznuieşte, şi veţi fi plătiţi cu un preţ bun. Dacă vreţi, vă dau şi arvună”.

Stareţul a înţeles minunea şi i-a dus în biserică să se închine. Cum au zărit icoana Sfântului Spiridon au spus:

– Iată, acesta este Stareţul care ne-a spus să aducem peştele aici!

Atunci Stareţul le-a spus:

– Ah, măi băieţi, cum de n-aţi luat arvuna de la Sfânt, s-o fi avut de binecuvântare.

Binecuvântarea lui Dumnezeu vine când dăm binecuvântare

Bătrânul Sava de la Filoteu mi-a povestit că în timpul foametei mari din 1917 iviriţii, văzând că se golesc magaziile Mănăstirii au micşorat milostenia. Ba chiar un întâi stătător mai zgârcit insista să o taie de tot. Ca urmare şi Hristos a oprit orice binecuvântare pentru Mănăstire. Atunci părinţii au început să flămânzească şi să se plângă lui Hristos şi Maicii Domnului că nu se îngrijesc de Mănăstirea lor, căci din păcate nu şi-au înţeles greşeala.

Într-o zi s-a arătat Hristos portarului mănăstirii ca un sărac şi i-a cerut puţină pâine. Portarul mâhnit i-a spus:

– Nu avem, frate, de aceea am şi tăiat milostenia. Dar aşteaptă puţin să îţi aduc bucăţica ce o am în chilie pentru mine.

A alergat la chilia sa şi i-a adus pâinea ce o avea pentru sine şi i-a dat-o. Deodată vede că faţa Săracului străluceşte. După ce Săracul acela a luat pâinea, a spus Portarului:

– Ştii de ce a venit această nenorocire peste Mănăstire? Deoarece aţi alungat de aici două lucruri: pe „daţi” şi pe „vi se va da”.

După aceste cuvinte s-a făcut nevăzut, răspândind o strălucire care l-a orbit pe portar. Portarul s-a pierdut, dar după puţin a alergat înfricoşat la proestosii mănăstirii şi le-a povestit întâmplarea. La început părinţii îşi chinuiau mintea să-şi aducă aminte pe care oameni i-au alungat. După aceea au înţeles însă că săracul acela a fost Hristos şi au priceput, şi cuvintele Sale evangheliceşti: „Daţi şi vi se va da”.

S-au căit îndată pentru greşeala lor şi, de cum au început să dea din lipsa lor la săraci, degrab au sosit şi binecuvântările bogate ale lui Dumnezeu.

Purtarea de grijă a Maicii Domnului. Dulcea Sărutare* în Sfânta Mănăstire Filoteu

* Icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului venită în mănăstirea Filoteu cam în acelaşi chip minunat ca şi „Portăriţa” la Sfânta Mănăstire Iviron.

În timpul ocupaţiei germane, rezerva de grâu a Sfintei Mănăstiri Filoteu era pe sfârşite şi părinţii au hotărât să taie milostenia! Un bătrân cuvios, Părintele Sava, s-a mâhnit mult când a aflat aceasta şi ruga conducerea mănăstirii să nu procedeze astfel pentru că vor mâhni pe Hristos şi va pleca binecuvântarea din mănăstire. Le-a pus şi multe pilde din Sfânta Scriptură, precum pilda Samarinencei cu proorocul Ilie etc., şi, în cele din urmă, Părinţii l-au ascultat. Dar mereu îl supărau pe Părintele Sava spunându-i:

– Făina s-a terminat. Ce vom face? Dar bătrânul le spunea:

– Părinţilor, puţinul acela ce mai este încă să-l mâncăm împreună cu lumea, şi Maica Domnului nu ne va lăsa.

Au rămas numai 25 de ocale de grâu în magazia mănăstirii şi nimic altceva şi Părinţii au început să cârtească împotriva Bătrânului Sava supăraţi:

– Ei, Părinte Sava, s-a terminat grâul. Ce facem acum? Cuviosul şi credinciosul bătrânel le-a răspuns:

– Binecuvântaţilor, nu vă pierdeţi nădejdea în �Dulcea Sărutare” a noastră. Măcinaţi şi împărţiţi-o părinţilor şi mirenilor şi Dumnezeu se va îngriji de noi toţi ca un Părinte bun.

Îndată ce au terminat pâinea, înainte chiar de a flămânzi a venit un căpitan de vas de la Kavala în Mănăstire şi a cerut lemn în schimbul grâului. Văzând purtarea de grijă atât de vie a Maicii Domnului, care ca o Mamă bună s-a îngrijit de copiii ei, Părinţii au slăvit cu toţii pe Dumnezeu. Mai mult decât toţi, fireşte, a slăvit pe Dumnezeu şi a mulţumit Maicii Domnului bătrânul Sava, care o mulţumise mereu cu viaţa lui cea sfântă.

După aceasta Bătrânul le spunea Părinţilor: – Nu vă spuneam, binecuvântaţilor, că Maica Domnului nu ne va lăsa?

Monahul nemilostiv care s-a înşelat, pentru că a făcut o nevoinţă seacă, fără dragoste şi discernământ

Părintele X a venit în Sfântul Munte împreună cu un prieten al său ca să se facă monahi, după o minune ce au văzut-o laTinos (Insula Tinos în care s-a descoperit o icoană a Maicii Domnului care face nenumărate minuni) făcută de Maica Domnului, când s-a vindecat un paralitic din naştere. Prietenul său a rămas la Nea Schiti, iar Părintele X a mers în partea de Nord-Est a Sfântului Munte şi s-a făcut monah într-o mănăstire idioritmică.

Deoarece în mănăstirile idioritmice există multă libertate este nevoie, fireşte, şi de multă atenţie, deoarece dacă cel ce o are nu o pune în valoare bine poate deveni mai rău şi decât un mirean şi se poate înşela.

Părintele X avea duh de nevoinţă, dar duhul liber al idioritmiei l-a aruncat mai întâi în mândrie, apoi în aroganţă. Cu cât făcea mai aspre nevoinţe cu mândrie, cu atât i se împietrea mintea şi inima. Nu îl interesa dacă cel de lângă el se primejduia sau se poticnea, ci numai se îngrijea să-şi completeze numărul mare de rugăciuni şi multele lui metanii. Şi-a umplut toate orele, până şi minutele, cu nevoinţe, cu paraclise, etc. şi se silea pe sine în mod egoist să se sfinţească, până ce şi-a pricinuit şi stres din această pricină. Postea înfricoşător, mânca mereu la ceasul al noulea şi la trei zile. Cine îl vedea pe dinafară, gârbovit, numai schelet, vorbind serios etc, îşi făcea impresia că e un mare pustnic. Deoarece şi ascultarea lui era de pădurar şi cel mai mult timp şi-l petrecea în pădure, şi asta l-a vătămat. Când s-a întors în mănăstire, ai fi spus că a coborât Marele Antonie din munte. Nu vorbea cu nici un frate, se închidea în chilie, precum am spus, şi se silea pe sine la nevoinţe egoiste ca să se sfinţească.

Într-o zi, deci, un lucrător a căzut dintr-un copac în pădure şi s-a rănit sărmanul. Fiul său 1-a pus pe un catâr şi l-a adus lângă Mănăstire, ca să înştiinţeze pe pădurar, pe Părintele X de accident şi să-i ceară o pătură ca să-1 ducă la port pe tatăl său cel rănit, ca de acolo să meargă la Tesalonic. Părintele, din păcate, nu numai că nu i-a dat pătură, ci se gândea la timpul ce i l-ar fi mâncat tânărul cu problema tatălui său. Fireşte era obligat nu numai să-l asculte, ci să-l şi ajute, deoarece era cu ascultarea la pădure, şi proiestos. Din păcate însă a închis uşa chiliei sale, ca să nu întârzie şi să-şi completeze cele duhovniceşti ale lui.

Când au văzut pe tânăr plângând, părinţii mănăstirii s-au apropiat de el şi l-au mângâiat. L-au ajutat să-şi ducă tatăl rănit şi s-au îngrijit şi pentru spital.

După o astfel de nemilostivire firesc era să se depărteze cu desăvârşire harul lui Dumnezeu de la Părintele X şi să se întunece încet – încet, ticălosul. A început să se fălească că a ajuns la măsurile Sfinţilor Părinţi şi vede sfinţi, îngeri etc.

Într-o zi i-a apărut iarăşi un – chipurile – înger şi îi spune:

– Pregăteşte-te repede Părinte X, pentru că peste puţin voi veni să te iau.

Acela a răspuns:

– Să fie binecuvântat! Şi în grabă s-a îmbrăcat cu hainele cele noi şi cu schima.

Între timp îngerul îl strigă din nou:

– Haide, repede, urcă pe fereastră să te iau.

– Fă răbdare să aflu un scăunel ca să urc, a răspuns Părintele.

După acest dialog, mi-a spus fostul stareţ, s-a auzit o căzătură şi un „oh”. Până să alerge Părinţii s-a sfârşit. S-a făcut zob, pentru că era mare cu trupul, şi înălţimea era mare, deoarece a căzut de la al treilea etaj în curtea pavată cu piatră. Părinţii l-au adunat în pătură cu îndoită durere, pentru că mai mult se gândeau la pierzarea sufletului lui. După aceea au urcat la chilia lui şi au aflat o hârtie pe care scria cu litere mari: „Sub această hârtie am trei mii de drahme pentru un parastas de 40 de zile. Dacă nu mi-l veţi face să aveţi lepra lui Ghiezi, spânzurătoarea lui Iuda şi blestemul celor 318 Părinţi purtători de Dumnezeu ai primului Sinod Ecumenic” şi la sfârşit avea semnătura lui.

Bunul Dumnezeu, care este tot milă, să-şi facă milă de făptura Sa, şi această îndoită cădere a fratelui înşelat să se facă îndoită frână pentru noi, şi să ne nevoim cu multă smerenie şi dragoste, ca să ne putem apropia de Dumnezeu. Amin.

Monahul care s-a mântuit din înfricoşătoarea înşelare

Un frate de la o mănăstire se nevoia mult, dar cu închipuire şi părere mare despre sine. încet – încet a încetat să se mai împărtăşească pentru îşi credea gândului său care îi spunea că nu mai are nevoie de Sfânta împărtăşanie deoarece se sălăşluise Hristos în el. Lua numai anaforă şi de multe ori petrecea toată ziua numai cu ea; ţinea posturi înfricoşătoare. Aghiazmă nu bea niciodată, căci spunea ticălosul:

– Eu m-am sfinţit deja, şi chiar urina mea este sfinţită şi beau când vreau.

Din păcate îşi bea urina sa. Gândiţi-vă în ce înşelare scârboasă a căzut.

El a început să se sălbăticească şi să facă neorânduieli în mănăstire şi să spună multe neghiobii. Părinţii au fost nevoiţi să-l închidă în turnul mănăstirii pentru siguranţă şi făceau rugăciune ca să-şi revină. Au însărcinat pe un Părinte să-1 slujească şi să-1 păzească să nu-şi facă singur vreun rău. Dar ori de câte ori îi ducea mâncarea, el îi tot spunea ceva din înşelările lui obişnuite: „Frate am văzut un sfânt”, sau „Am văzut un înger”, sau „Mă voi face mucenic”, etc. Slujitorul având în vedere toate acestea, niciodată nu-i lăsa vreun lucru ascuţit şi îi ducea pe toate curăţate şi gata tăiate.

Într-o zi însă când i-a dus o cutie de sardele deschisă, pentru că era sărbătoare, vicleanul i-a dat de lucru. După ce şi-a terminat mâncarea, i s-a arătat diavolul în chip de înger şi-i spuse:

– Hristos ţi-a gătit cununa de cuvios. Acum ţi-o pregăteşte şi pe cea de mucenic şi aşteaptă mucenicia ta în temniţa turnului, unde rabzi pentru dragostea Lui.

În continuare i-a adus gânduri de mucenicie şi căuta să afle vreun obiect tăios. Astfel l-a dus la capacul cutiei. Ia aşadar capacul şi începe singur mucenicia. Îşi tăia, gâtul dar încet-încet, pentru că îl durea: tăia şi striga.

Când au auzit acele strigăte sfâşietoare au alergat îndată părinţi în frunte cu slujitorul lui – şi ce să vadă? O astfel de scenă de care să şi plângi şi să şi râzi. Pe de o parte striga şi pe de alta îşi tăia gâtul. Iar când Părinţii i-au răpit capacul din mâinile lui, a strigat:

– Lăsaţi-mă să mă fac mucenic!

După aceea slujitorul lui l-a cuprins şi i-a spus:

– Fă acum răbdare să îţi leg mai întâi rana şi după aceea te voi face eu mucenic, ca să ai şi plată…

Fratele care îl slujea avea multă dragoste şi se jertfea pentru ceilalţi, dar era şi puţin glumeţ. După ce i-a tămăduit rănile, şi-a scos centura şi a început să-1 bată peste spinare. I-a dat câteva, dar cel înşelat n-a răbdat loviturile ce i le-a dat fratele, şi a strigat:

– Lasă-mă, nu pot răbda mucenicia!

Astfel a fost luat în râs şi s-a smerit înaintea celorlalţi. în timp ce singur de voia sa avea dispoziţie să îşi taie capul, pentru că îl ajuta aghiuţă, însă de la fratele care îl iubea şi care i-a dat două-trei lovituri, ca să-şi revină, a refuzat mucenicia.

Sărmanii părinţi din mănăstire făceau mereu rugăciune ca Dumnezeu să găsească un mod de a-1 izbăvi din înşelare pe fratele, şi bunul Dumnezeu a ajutat. Fratele s-a smerit, s-a pocăit, s-a mărturisit, s-a împărtăşit şi şi-a revenit cu harul lui Hristos. S-a mântuit adică din ghearele ucigaşului de oameni. A trăit destui ani după aceea cu zdrobire şi smerenie şi a adormit în Domnul. Slavă lui Dumnezeu!

Fapte plăcute

Precum atunci când cineva mănâncă mereu numai roade dulci şi se întâmplă ca la sfârşit să ia mărul amar sau acru, este nevoit să mănânce iarăşi una – două roade dulci, ca să-i dispară amăreala, la fel va trebui să fac şi eu în acest caz duhovnicesc. Deoarece v-am amărât cu aceste două întâmplări de la urmă am considerat că e bine să vă ofer două fapte dumnezeieşti mici, dar foarte dulci, ca să vă îndulcesc, din nou duhovniceşte sufletul.

Pe acestea nu le-am văzut, ci le-am auzit de la bătrâni cuvioşi, precum şi de la Stareţul meu, care le-au trăit de aproape.

în Sihăstriile Katunakiei, la Chila „Axion estin”, cam cu 50 ani mai înainte trăia un Stareţ cu 3 ucenici: Părintele Gheorghe, Părintele Pahomie şi Părintele Hrisostom. După moartea Stareţului, a luat conducerea urmaşul lui, cel mai vechi în călugărie, Părintele Gheorghe. Dar de noul Stareţ, deoarece era foarte simplu şi cu desăvârşire fără carte, ceilalţi doi n-au voit să asculte, fiind ei puţin mai învăţaţi decât Părintele Gheorghe dar având şi puţin mai multă mândrie. De aceea au plecat şi l-au părăsit. S-au despărţit şi ei doi, deoarece nu putea să se supună unul celuilalt. Au schimbat multe locuri, umblând din mănăstire în mănăstire şi din chilie în chilie.

Într-o zi, unul dintre ei şi-a adus aminte de Stareţul lor pe care l-au lăsat singur, părăsit şi înaintat în vârstă şi a hotărât să meargă să îl cerceteze. A luat şi ceva bine-cuvântare în traistă şi a pornit.

Când s-a apropiat de chilia vecină, a întrebat de Stareţ, dar aceia nu-l văzuseră. Un alt Părinte a spus:

– Acum o săptămână ieşea fum pe coşul lui. Cred că e bine.

A ajuns deci la chilie neliniştit şi când a văzut linişte mare şi afară şi înăuntru s-a neliniştit mai mult. A început să strige tare şi să bată în uşă, dar nimic. în cele din urmă a forţat uşa, a deschis-o şi a intrat înăuntru. îl vede pe Stareţ întins pe pat şi-i spune:

– Binecuvântaţi, Părinte! Ce faceţi? Am venit să te văd.

Dar acela a răspuns foarte supărat:

– Binecuvântatule, mai bine era de nu veneai, pentru că de cum ai intrat, mi-ai alungat pe Sfântul înger care îmi slujea. De aceea nu ţi-am deschis. Altă dată să nu mai vii binecuvântatule, pentru că îmi alungi pe Sfântul înger.

Fratele a plecat la Chilia sa, iar stareţul a rămas întins pe scândurile patului, cu desăvârşire părăsit de oameni, dar fiindcă s-a părăsit pe sine în mâinile lui Dumnezeu, Dumnezeu l-a învrednicit să fie slujit de îngeri.

Cam în aceiaşi vreme şi în aceeaşi lăture, puţin mai sus, la Schitul Sfântul Vasile trăia şi BătrânulTeofilact, care era foarte cuvios şi mare nevoitor. Toţi erau de acord că este Sfânt; oricât a încercat să se ascundă a fost cu neputinţă să nu se facă cunoscute faptele lui. De multe ori Părinţii l-au văzut aflându-se în contemplaţie. Avea doi ucenici, pe Părintele Arsenie şi pe Părintele Pamfil. Precum am spus, Părintele Teofilact era mare nevoitor, dar avea şi multă evlavie şi trezvie şi se îngreuia să se roage împreună cu alţii. Ca să nu-i audă ceilalţi suspinele şi să nu-i vadă lacrimile, pe care nu le putea reţine, în vremea pravilei pleca afară pe stânci, în peşteri şi se întorcea dimineaţa. Trăia foarte duhovniceşte, dar lucra numai în ascuns virtuţile sale, pentru că avea multă smerenie.

Odată, într-o noapte de iarnă, a ieşit iarăşi afară la stânci, ca să-şi facă pravila sa, dar brusc a căzut zăpadă. Părinţii s-au neliniştit când nu l-au văzut dimineaţa pe Stareţ, şi au ieşit pe munte să vadă dacă nu cumva 1-a acoperit zăpada. Acolo pe unde căutau, pe o stâncă au văzut ceva negru şi s-au apropiat. Dar s-au mâhnit mult când au văzut pe Stareţul lor complet nemişcat, crezând că a îngheţat. Dar când l-au apucat, ca să-1 mişte, au văzut că trupul lui arde, iar zăpada se topise în jurul lui la rugăciunea lui fierbinte. Numai când l-au mişcat şi-a revenit din contemplaţia duhovnicească în care se afla Sfântul Bătrân, sau, poate, atunci s-a întors mintea lui din rai iarăşi în Grădina Maicii Domnului.

Părinţii pustiului îl considerau neptic pe Bătrânul Teofilact şi îl aveau la evlavie. însă diavolii cei războinici îl pizmuiau deoarece s-a făcut prieten cu îngerii şi era răpit în cer, încercau în orice chip să-1 distragă în vremea rugăciunii, când se afla în contemplaţie, dar nu izbuteau.

Odată, pe când se afla în contemplaţie la „Sfântul Vasile”, dracii l-au dus la Schitul Capsocalivia, ca să-l distragă, dar iarăşi n-au putut.

Spuneau de asemenea Bătrânii acelei laturi că Bătrânul Teofilact avea mare prietenie chiar şi cu animalele sălbatice, care îi simţeau dragostea şi veneau la coliba sa, când aveau vreo nevoie. O căprioară care şi-a rupt piciorul a mers la chilia sa şi mugea mâhnită, întinzându-şi piciorul cel rupt spre Stareţ. Acela i-a adus puţin posmag să mănânce până ce pregăti două lopăţele cu care a legat tare piciorul la locul lui, şi apoi a spus căprioarei:

– Du-te acum cu bine şi după o săptămână să treci să te văd.

Bunul Stareţ se înţelegea cu animalul, ca medicul cu omul îndurerat, deoarece devenise om al lui Dumnezeu. Să avem binecuvântarea lui şi a tuturor Cuvioşilor Părinţilor noştri.

Pentru rugăciunile Cuvioşilor Părinţilor noştri aghioriţi, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule, pentru Născătoarea de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi. Amin.

Ingerul veacului al optulea*

* Veacul al optulea înseamnă aici veacul ce va să fie.

Părintele Veniamin, de la Katunakia, era foarte evlavios încă de mirean, pentru că şi familia sa avea obiceiuri creştineşti. Aşadar, dragostea fierbinte a tânărului pentru Hristos 1-a făcut să îşi părăsească părinţii, patria, meseria sa – era poliţist – şi lucrurile lumeşti şi să vină în Grădina Maicii Domnului, în Sfântul Munte, să se înroleze voluntar în tagma îngerească a monahilor.

La început a mers la Bătrânul Calinic Sihastrul ca să rămână la el. Dar adânc socotitorul Calinic de cum l-a văzut, a înţeles râvna tânărului, însă a mai văzut şi că trupul lui este bolnăvicios. De aceea i-a spus felul lui de viaţă, ca să meargă în altă parte să se stabilească.

– Eu, fiule, – i-a spus – mănânc 50 de grame de posmag cu apă odată pe zi după ceasul al nouălea. Dacă poţi răbda, rămâi, altfel du-te în altă parte.

Deoarece tânărul era tuberculos şi sănătatea lui nu-i îngăduia o astfel de nevoinţă aspră a mers la Bătrânul Pahomie, la Coliba „Axion estin”. Acolo s-a făcut monah, s-a numit Veniamin şi s-a nevoit cu mărime de suflet mulţi ani. Era mare nevoitor, cu toată sănătatea lui zdruncinată. în fiecare noapte priveghea, iar ziua mâinile lui totdeauna ţineau sau lucrul de mână, sau o carte patristică şi rugăciunea nu a lipsit din gura lui până la sfârşitul vieţii lui, când a zburat la cer sufletul lui îngeresc.

În ceasul când sufletul lui mergea la cer, o nebuna pentru Hristos ce se afla în afara Mănăstirii Keratea şi care păzea oile, a strigat cu glas tare zicând:

– O! O! Pe cine am pierdut! A plecat, a plecat! În clipa aceasta a murit Veniamin de la Katunakia şi sufletul lui s-a dus lângă Hristos, care a poruncit îngerilor să pună pe fruntea lui Veniamin o panglică roşie pe care era scris: „îngerul veacului al optulea!”.


Întoarcerea la Dumnezeu: de pe pământ la cer

Bunul Dumnezeu a făcut pe îngeri, dar unii dintre ei, prin mândria lor, au devenit diavoli. După aceea Dumnezeu a plăsmuit pe om, ca să completeze căzuta tagmă îngerească, şi a lăsat şi pe diavoli liberi până la un punct şi până la o vreme, ca să ne ajute prin răutatea lor, adică să dăm examene pe pământ şi să trecem în viaţa cerească cea veşnică. Cât timp trăieşte omul are dreptul să dea examene duhovniceşti. Examinare, după nu există.

Aşadar, să ne nevoim, să luăm fie şi numai nota de trecere duhovnicească aşa fel ca să intrăm în rai. Amin.

Cel ce se nevoieşte duhovniceşte războieşte pe vrăjmaşul diavol şi firesc este să fie şi luptat de acela. Omul care va birui pe vrăjmaşul cel înţelegător, va fi încununat de Hristos.

Experienţa se dobândeşte din focurile diavolilor pe care Ś le primeşte ostaşul lui Hristos în lupta duhovnicească, înainte ca vrăjmaşul să înceapă lupta, începe bombardarea cu gânduri. Rugăciunea lui Iisus este arma cea mai grea împotriva gândurilor vrăjmaşului.

Sporirea duhovnicească a nevoitorului nu va depinde de bunătatea părintelui duhovnicesc, ci de gândurile bune ale ucenicului.

Ucenicul care primeşte gând viclean împotriva stareţului său şi îşi pierde încrederea în el cade singur, precum se prăbuşeşte cupola când se ia cărămida centrală, cheia.

Ca să se curăţească mintea şi inima trebuie ca omul să nu primească gânduri viclene, şi nici el să nu gândească în mod viclean. Ci să lucreze simplu şi smerit şi să se nevoiasca cu mărime de suflet.

Rândurile curate au mai mare putere duhovnicească decât toată asceza, postul, privegherea, etc, pentru cei ce se nevoiesc să îşi păzească curăţia lor sufletească şi trupească.

Războiul trupesc firesc se retrage cu postul, privegherea, rugăciunea, când nu există mândrie.

Atunci când gândul viclean împreună lucrează cu omul vechi trupesc face îndoit rău în suflet. Precum când diavolul împreună – lucrează cu omul face îndoit rău în lume.

Gândurile de hulă sunt toate ale diavolului şi nu ale omului.

Cu gândurile de hulă diavolul chinuieşte de obicei pe oamenii sensibili, ca să-i mâhnească şi să-i aducă la deznădejde. iÎn loc de postfaţă

Minunat buchet de prea alese flori duhovniceşti oferă Cuviosul Paisie Aghioritul, cu gingăşia sufletească şi mărinimia rară ce îi caracterizează viaţa, graiul şi scrisul, prin această a patra lucrare a sa tipărită în limba română, evlavio-şilor cititori iubitori de literatură ascetică şi mistică.

Şi cum s-ar fi putut ca ele să nu ajungă la această strălucitoare frumuseţe şi negrăită bună mirezmuire, când au fost alese dintre atâtea altele de atotştiutoarea şi iubitoarea de oameni pronie dumnezeiască din ţările lor de baştină: Grecia, Rusia, Bulgaria, România şi răsădite, îngrijite şi crescute în „raiul de taină” al Grădinii Maicii Domnului – Sfântul Munte Athos.

Între aceste suave flori, cinste şi slavă a patriilor şi popoarelor lor şi a ortodoxiei perene, cuvioşii români ocupă – în viziunea martorului credincios care este Cuviosul Paisie – numeric, locul al doilea, şi despre unul dintre ei, Bătrânul Trifon, el afirmă direct: „Este adevărat că n-am văzut un alt pustnic la această vârstă, 93 de ani, să aibă o atât de mare râvnă şi să trăiască în atâta sărăcie cu nobleţe duhovnicească“.

La aceste „flori“, de care – în majoritatea lor – Cuviosul Paisie s-a îndulcit şi s-a folosit nemijlocit, el a adăugat şi din parte-i „coşuleţe“ spirituale împletite din cuvinte şi apoftegme adânci, ca acestea: „Gândurile curate au mai mare putere duhovnicească decât toată asceza, postul, privegherea, etc, pentru cei ce se nevoiesc să îşi păzească a lor curăţie sufletească şi trupească”; „Pustia ajută mult la ştergerea patimilor sufleteşti, deoarece în pustiul sterp pirul dispare, iar în mlaştină se face ca stuful”; „Nu vă minunaţi de cei ce se apropie de lună, ci de cei ce se îndepărtează de duhul lumesc şi se apropie de Dumnezeu, veselindu-se” etc.

Mulţumind bunătăţii dumnezeieşti că a dat Cuviosului Egumen al Schitului Lacu râvnă statornică şi pricepere spre a ne hrăni prin traduceri corecte, pline de acrivie, în duh filocalic şi paterican aşteptăm cu îndreptăţită nerăbdare apariţia primului volum de „Convorbiri” al Marelui Bătrân Aghiorit intitulat – atât de semnificativ – „Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan“.

Inălţarea Sfintei Cruci 14 Septembrie 1999

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Articole interesante, Colciu - Chilia Sf Gheorghe. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s