Jurnal Athonit sau Initierea Domnului

Avertisment:
Stiu că acest jurnal
(ca orice jurnal)
se va opri brusc.

 

de Iulian Nistea, de pe site-ul nistea.com

Miercuri, 8 Aprilie 1998 – Bucuresti

Dimineata, cu jumătate de nădejde si cu un rucsac plin de semnificanti (anii care n-am mai urcat pe munte îmi rup salele), la Consulat: o, minune! – grecii ăstia-s mai putin mincinosi decât am fost eu persuadat să cred. Totusi, totusi: nu mai departe decât mâine, le Tesalonic, Al. (Cel necunoscut si firesc – gazda noastră de o noapte, jumătate român, jumătate grec. Grec după tată. De fapt, ne va mărturisi, la insistentele Flăcăului, că el se simte întreg grec si întreg român – desi românii îi spun „Grecule!”, iar grecii îi spun „Românule!”), Al., deci, cu tristete spunea că cea mai semnificativă, mai clară trăsătură comună a grecilor de astăzi e minciuna. „Au devenit toti niste mincinosi. Toti mint pe rupte.” Si era trist, si visa la grecii de altădată…

Totusi, îmi dau viza (adevărul e că erau decis să le spun că stau acolo cu rucsacul în spate, în fata Consulatului – că n-am venit de-acasă cu rucsacul ca să mă-ntorc înapoi), iar Dumitru cel Rău, bietul, jalnicul cerber român de la Consulat e, ar zice cineva, suspect de amabil.

Pe autocar ne distrăm, cu Părintele A. – râsu-plânsu: eu chiar mă nelinistesc –, la gândul că ajungem în vama grecilor înainte de miezul noptii.

Am cerut viza din 9 Aprilie…

Trecem Dunărea cu un soi de slep de secol XIX: 3 ore. Manevre neverosimile, ca pe Mississippi.

La bulgari soselele (poti să nu vorbesti de soselele în care e banii populatiei?) sunt mai bune si mai prostituate – dar pustii (în mijlocul săptămânii): nu au bani de benzină. Din zece în zece minute mai vezi câte o camionetă sau câte un tir. La un popas, cu vad, frigidere Coca-Cola goale. Bem apă de izvor bulgăresc.

Joi, 9 Aprilie 1998 – Tesalonic
Noroace si umblături de la Domnul Dumnezeu. Dumnezeul intempestiv si Dumnezeul care te răbdureste. Dumnezeu e si Zeul locului ăstuia, asa cum e el, si al oamenilor locului ăstuia, asa cum sunt ei. S-a străduit o zi întreagă să mă convingă. Dragul de El: a reusit, către seară.

Vineri, 10 Aprilie (în săptămâna dinaintea Săptămânii Mari) – Muntele Athos

În drum spre Vatopaidiou, pe bancheta din spate a jeep-ului, primele pulsiuni ale MUNTELUI. Muntele ăsta retras si linistit trebuie că e un vulcan spiritual – înviat din propria-i cenusă, îmi va spune peste zece zile Părintele Macarie de la Simonos Petras: când cei mai optimisti credeau că cea mai bună solutie ar fi ca toti monahii să fie adunati într-o singură mănăstire, iar restul să fie transformate în muzee-hoteluri, câteva infuzii de obsti noi de monahi tineri, venite din Grecia, sub îndrumarea unor stareti harismatici, l-au înviat, l-au făcut să irumpă. Si irumpe: când si unde te miri, când si unde nu te miri.

Vatopaidiou: când intri pentru prima oară într-un katholikon athonit esti coplesit, sufocat, stropsit, zdrobit de candelabrele lui (polieleos-ul si horos-ul: polieleos pentru că e pus în miscare la Polieleu, si horos pentru că horeste în momentele mai înăltătoare ale slujbelor), de multimea (inflationistă?) de icoane, care înconjoară chiar si colonadele, de multimea sfesnicelor (neornamentale). Îmi vor trebui două zile ca să încep să trec dincolo.

Igumenul Efrem.

Cei cinci români de aici. Pe patru îi cunosc din tară. Tineri, toti unul si unul. În tară de ce nu s-au putut aduna? Să răspundă ritorii.

Ah, duhul (demonul, dracul) tării mele! Credeam că esti o băltoacă stătută, cu mătasea broastei mai groasă decât smântâna pe laptele de bivolită. Credeam că esti (apud Sebastian M.) o mare de nisip în care dacă arunci un bolovan (sau chiar o gogoasă), indiferent cât de mare, nu se întâmplă nimic altceva decât miscarea celor câteva firicele de nisip împrejurul căzăturii, cu exclusivitate pe conturul zonei de impact… Cred si acum. Dar acum mai cred că o bună poarte din nisipul mării acesteia e încă în aer, după uraganul comunist.

Acum asteptăm Vântul, Duhul să sufle unde vrea.

Sâmbăta lui Lazăr

Vatopaidiou are multi străini. Într-o obste de 68 de monahi sunt 6 australieni (! – îti vine să zici), 5 români (plus al saselea arvunit), 2 francezi, un ceh, un brazilian, un american.

Igumenul Efrem: mers si aer de luptător-până-la-capăt; mentalitate de învingător. Mercenar cu experientă, căpătată în luptele din Nea Skiti. Si figură luminoasă, zâmbitoare. Un om care stie să râdă, în stare de sotii. Hâtru.

Sigur că îmi place.

Atmosferă normală, sănătoasă în mănăstirea asta.

Sigur că îmi place.

Părintele A. iară muteste si fuge. De două zile dispare când e prilej de schimbat o vorbă, ca si când nu ne-ar cunoaste (limba si pe noi). Îl voi întelege mai târziu? Îl voi întelege mai târziu.

Duminica Floriilor

Pe la prânz, 2-3 ore cu monahul Th.. „Vrea să mă cunoască” – că nu mă recunoaste; să mă testeze, să vadă ce si cum gândesc.

Vorbim si despre pozitia mea ecumenică: mă explic. Drept urmare, imediat după vecernie, înainte de a intra la trapeză, monahul Th. mi-l prezintă pe monahul Matei: american, vetero-catolic, ieromonah augustinian, convertit la ortodoxie si rebotezat la Sfântul Munte. Prima ispită marcantă: schimb câteva cuvinte cu părintele. Îl întreb – m-am scăpat: « Scapă-mă, Doamne!» –, îl întreb dacă e rebotezat. Monahul Th. intervine si-i explică – ca un adevărat ad-vocatus – că eu sunt împotriva rebotezării. Eu, ca să nu tac: „E un punct delicat, care sminteste”. Părintele Matei zice „Da” si meditativ, în drum spre trapeză, mă întreabă: „Esti catolic?”. Apuc să zic că nu, sunt ortodox, iar el apucă să zică „Mai vorbim mai târziu”.

Speriat. Ce m-o fi apucat? N-am venit aici pentru discutii intelectual-teologice! Am venit pur si simplu ca să cunosc din experientă, prin împreună-trăire, prin împreună-vietuire, un alt mod de viată: cel monastic.

Îmi propun să-mi cer iertare, dar după masă părintele fuge (cred). Bâta lui Dumnezeu: N-am vrut să-i zic chestia cu rebotezarea, pentru că n-am vrut să contest ceea ce pentru el e nasterea (sau re-nasterea) din nou.

Semnele începutului initierii Domnului.

Nu-l voi mai vedea în zilele următoare. În aceastăsi zi, s-a îmburdat scăunelul cu el în timp ce aprindea candela Doctorilor Fără de Arginti. Monahul Th. îmi spune că n-a văzut om care să sufere de atâtea boli si răniri deodată. Desi nu se vedea cu ochiul dinafară.

Seara, după vecernie si după cafeauă, cu Părintele A., cu monahul Th. si cu Flăcăul, începe initierea – initierea Domnului.

În Orientul Îndepărtat initierea ti-o face guru-ul.

În crestinism initierea o face Domnul Însusi prin te miri cine. Proverbul zice: „La cel fără de minte îi trebuie unul fără de lege. La cel fără de lege îi trebuie unul fără de minte”. Dar Domnul e încă si mai nuantat, încă mai fără de discernământ – că El e mai presus de tot discernământul si nuanta.

Initierea Domnului:

  1. Pe balcon, apus de soare, foc încrucisat: învătarea (de la enseigner, nu de la apprendre), cu condescendentă, dacă se poate. Dragoste prietenească si frătească: bătăi pe umăr si „Le-am tot spus-o si la studenti…”. Dar: „A învăta pe aproapele, este asemenea cu a-l mustra.” (Patericul, Pimen 157).
  2. În oală, în barcă – eu, cel învătat teolog; eu, cel cu discernământ; eu, gnosticul – cu juniorul, cu junele, cu începătorul (entuziast dar încetosat: care nu stie că acum nu face altceva decât să urmărească, cu ajutorul Părintelui A., un fir rosu prin ceată; Domnul, Lumina, Soarele, va risipi la timpul potrivit această ceată de pe munte; si Duhul, Vântul, care suflă unde si când vrea). Flăcăul. Se lipeste egalizând. Disconfort. Nu mă zburlesc. Mă mai scutur câte un pic. Îl mai arunc în apă până la brâu…

Amândouă la un loc – 1 si 2 – icoană (Doamne, iartă-mă!) a ceea ce a fost pe Cruce: suferinta si umilinta.

20,30: Acum, asta îmi mai lipsea:

Flăcăul să se uite în caiet
si să descopere marele secret:
că, vorba ăluia:
Iulian cel Mare
scrie despre
Dumnezeu cel Mic.

De-acum îl voi lăsa pe masă. Răutate provocatoare? Vai de cel prin care vine ispita. Dar si: Fiecare pasăre pre limba ei piere.

Luni-Marti în Săptămâna Mare

De trei zile, îl tot rog pe pater Irineu, francezul, si eu si Părintele A. si monahul Th., să mă introducă la igumen. Igumenul spovedeste toate cele 5-6 ore ale privegherii de noapte. Doi monahi misună printre credinciosii vizitatori din biserică si-i întreabă provocator dacă n-ar vrea cumva să discute cu părintele igumen: mreajă pentru spovedanie. Marti noaptea, într-un târziu, pater Irineu mă invită afară ca să-mi transmită din partea igumenului că dacă vreau să rămân ca novice la Vatopaidiou nu e posibil. Că asa si pe dincolo zece minute, fără să mă lase să spun nimic, de frică poate să nu insist. Situatie penibilă: nu cerusem nimic… De ce oare trebuia să mi se « refuze » ceva ce nici măcar nu am cerut (după logica asta putea să-mi « refuze » si igumenatul…)? Apoi mă întreabă dacă am nevoie de bani. Kyrie eleison! Mă întreb dacă într-adevăr realizează penibilitatea situatiei. Apoi îmi spune că mai sunt si alte mănăstiri (bineînteles, sunt 20 de mănăstiri la Muntele Athos!) si că pot oricând reveni la Vatopaidiou.

Da, voi pleca mâine dimineată. As pleca acum, fugind, de jenă. Mă comport normal (adică, după normele crestine), ca să nu-i întorc situatia de penibilitate. Nu pare să-i fi dat seama, dragul de frantuz, cât de jalnic i-a fost discursul.

Martea Mare

Masina mănăstirii merge până la Dafni – portul Sfântului Munte. Apuc să-mi iau o hartă si să sar în caiacul pentru Simonos Petras.

La 340 de metri deasupra mării, agătată, mănăstirea Simonos Petras: o capră neagră athonită, singura în fapt. Pentru că în peninsula Athosului nu sunt decât mistreti si coioti, dintre animalele sălbatice. Un pustnic care vânează un mistret s-a aranjat pentru o bună bucată de vreme – 100.000 de drahme: poate să zică „Kyrie Iisou Hriste, eleison me” fără să mai aibă grija zilei de mâine…

Numele mănăstirii nu este legat de cel al Apostolului Petru, verhovnicul apostolilor, ci de cel al cuviosului care a întemeiat mănăstirea, Osios Simon „al Pietrii”, care, în timp ce se ruga în grota lui – într-un bol de piatră –, a avut o viziune a stelei magilor deasupra stâncii pe care se află acum mănăstirea, când Maica Domnului i-a zis: „Acolo să întemeiezi o mănăstire. Si acea mănăstire va fi un nou Betleem”.

Mas cu peripetii si Providentă.

Miercurea Mare

Părintele Macarie: firesc, prietenos, atent.

Comunitatea trece printr-o perioadă dificilă: părintele Aimilianos e foarte bolnav. Părintele arhimandrit Aimilianos e cel care i-a adunat pe toti aici (în fapt, mai întâi în Mănăstirea „Schimbarea la Fată” din Meteore) si un precursor al reînnoirii Sfântului Munte. Lipsa lui e o grea încercare pentru comunitate. Totusi, toate sunt în mâna lui Dumnezeu, îmi spune părintele Macarie: „Acum vrea să vadă un pic cum ne descurcăm singuri”.

Scrisoarea de recomandare a Prea Sfintitului e foarte bine făcută, poate să convingă. Dar trebuie discutată de comunitate. Hai miercurea viitoare.

Îmi las rucsacul aici si plec peste munte la Filotheou: 6 ore, pe drumuri forestiere si cărări. Se taie multă pădure în Athos (la limita dezastrului ecologic), si unde pe hartă sunt două drumuri forestiere, pe teren sunt cinci. Nu stiu cât oi fi ocolit. Dar stiu că amabilitatea tăcută a arhondarului, isihia chipului si aerului lui, asezarea lui sufletească m-au reconfortat.

Slujba de noapte: în genul Vatopaidiou-lui (în fapt, ca traiect spiritual, Vatopaidiou e puiul Filotheou-lui), dar nu la fel de reusită din punctul de vedere al cântării si al celorlalte elemente de cult: tipicul aprinderii sfesnicelor, tipicul miscării, legănării candelabrelor etc. Însă pentru Filotheou acestea nu tin de o lipsă, ci de o diferentă de principii de viată duhovnicească.

Atmosferă absolut nouă: Amestec neverosimil de grecesc si rusesc. Infuzie de pietate rusească în spiritul grec. Domneste Sfântul Serafim de Sarov – dar, pardon!, înainte de a vedea Lumina necreată. Atitudine exterioară si fizică de pocăintă: capul si umerii plecati, mâna dreaptă la inimă, metanii mari (raritate la greci), ochi înlăcrimati, «tras» la mătănii.

Sigur, monahul Th. nu va fi de acord. Lui îi place în mod deosebit Filotheou. Dar miercurea viitoare, vorbind despre diferentele de stil dintre mănăstirile athonite, părintele Macarie îmi va spune: „Pentru început, pentru novici deci, noi credem că este importantă comunicarea, deschiderea, un fel de integrare socială a noului venit în ceea ce este «societatea» noastră. Spre deosebire de Filotheou, de pildă, unde novicii sunt imediat pusi la tăcere si la « Doamne, Iisuse…».”

Joia Mare

Din nou mă tot învârt pe drumuri forestiere încâlcite. Din nou nimeresc calea cea bună (mai târziu, când voi întelege prin ce hătis de cărări am umblat, mă voi tot minuna): chilia grecească „Sfântul Andrei”, apoi chilia românească (basarabenească) Kukuvin, „Sfântul Ioan Teologul”, apoi chilia părintelui Mihail, si, în fine, schitul românesc Lacu (Lakkoskiti).

De la « chilia » „Sfântul Andrei” (o vilă bine îngrijită, două Mitsubishi de teren, o biserică mare) prind cărarea. Singură si sigură, mă întâlneste în zece minute cu părintele Siluan: la chilia Kukuvin, fostul schit românesc „Sfântul Ioan Teologul”, ei sunt veniti din Republica Moldova, precizează dintru-nceput părintele Siluan, turnându-mi un pahar de vin rosu – pentru că în vechiul schit au fost multi moldoveni, se explică. E masiv. Ospitalier – primul lucru, m-a invitat la un blid de bors –, dar n-a schitat nici un zâmbet. Gospodar: chilia e ca o casă mare românească de la munte (mi-o amintesc pe-a bunicului de la Valea Largă) – cu tot ce-i trebuie omului vrednic.

Alte zece minute până la chilia părintelui Mihail. Trebăluieste prin grădinită: „Domnul, fiule”. E bucuros să mă vadă. Zâmbeste cu toată fată (fiinta), mă întreabă si-mi spune de una si de alta. 666. Cărtile de identitate ale lui Anticrist. Profetiile din Serbia. Din vorbă-n vorbă îmi spune că un frate de la Prodromu a fugit si că acum se află la Lacu.

– Păi, dacă n-a fost bun la Prodromu, nu va fi nici al Lacu, zic eu.
– A, nu asa, fiule. Că aisi sînt niste drasi foarte iuti, care cînd te-apucă, numa’ rugăsiunile Maisii Domnului te mai scapă. Multă rugăsiune la Maica Domnului. Că ea-i stăpînă aisi. Cînd am venit eu aisi [la Prodromou, părintele Modest îmi va spune că părintele Mihail a venit «aisi» cu al doilea val românesc, în fruntea căruia s-a aflat părintele Petroniu, staretul Prodromou-lui] nu am avut de la sine sere sfat. Dar am găsit la Kolsiu un părinte din Sibiu, care ne-a zis: „Măi fratilor, vedeti că sunteti în Grădina Maisii Domnului si grădinarii îs iuti”. Că sînt niste drasi iuti aisi, care caută să-ti arate că n-ai făcut bine c-ai venit aisi, si să te arunse afară.

Mi-a mers la inimă părintele, cu simplitatea lui cu tot. Iarăsi: statornicia îti dă ea însăsi o întelegere superioară a lucrurilor importante, a tâlcurilor lor duhovnicesti. Si monahul Th. îmi spunea, relativ la aprecierea specială pe care părintele igumen Efrem o are pentru părintele Dionisie de la Kolciu (Kolitzou), că igumenul Efrem si în general călugării cu ceva experientă aici, în Sfântul Munte, apreciază în primul rând statornicia ca dătătoare de întelepciune si de sfintenie.

Mai am vreo oră, o oră si jumătate până la Lacu.

Cărarea e ca bârna gimnastelor, dar clară, prin pădure, uneori iute (ar zîse părintele Mihail).

Lakkoskiti, numele grecesc al schitului ar însemna « schitul din văgăună »… Văgăuna asta splendidă este una din foarte vechile vetre monastice românesti din Athos. Firesc, se stiu putine despre această asezare isihastă: la 1754 vietuiau aici 30 de călugări. La începutul secolului aici se osteneau peste 120 (!) de monahi, dar criza comunistă (krisis, adică judecată) i-a spulberat pe toti până la Revolutie. Au mai rămas în viată 2-3. Între ei, părintele Iulian (acum la Prodromou) e duhovnicul majoritătii românilor athoniti – pentru că, îmi spune unul din pustnicii români de pe Athos, „atunci când te spovedesti la părintele Iulian, ai impresia că el ti se spovedeste tie”!

Mă tot învârt între biserica-katholikon si chilii (case, mai pe româneste) fără să mă dumiresc unde-i schitul. La o chilie mai dărăpănată, niste lucrători în brazdă îmi spun intrigati: „Aici îi schitu Lacu!” Nu, nu – eu sunt cel intrigat, stupefiat: Cum aici??? „Aici, si-acolo, si dincolo”. Aha, care va să zică schitul ăsta e un fel de lavră (după definitia veche, antică): cinci chilii (=case) – fiecare cu grădinita ei, cu capela ei – împrăstiate de o parte si de alta a apei, ca în satele noastre de la munte (iar mă-ntorc la Valea Largă). Biserica a căutat să fie undeva la mijloc, aproape si departe de toti.

Clujenii.

Părintele staret Stefan: direct, serios, la locul lui (o bună reputatie între greci).

Vinerea Mare

Incendiu! trei ore: între 12 (ceasul al saselea) si 15 (ceasul al nouălea): „Si era acum ca la ceasul al saselea si întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea” (Lc. 23, 44).

Vin si pompierii, după vreo două ore (o oră i-a tot sunat părintele Stefan, dar la amiazi… pot si ienicerii să invadeze Grecia că tot degeaba: ei dorm), la spartul târgului: vântul l-a întins, vântul l-a stins. Apar si două avioane (generatia Henri Coandă); multă zarvă pentru prea putin: a ars un triunghi isoscel de teren împădurit cu baza de vreo 30 m si laturile de vreo 50 m – oricum, locul fusese cândva terasat si plantat cu măslini si lămâi, iar acum năpădit de arbusti cât tufele cel mari de aluni, ar fi trebuit curătat cu sapa cu cu coasa…

Bunul Dumnezeu schimbă toate în[tr-un anumit fel de] bine: imprudentul călugăras a pus focul (ca să ardă ceea ce deja curătase – românasi gospodari cum suntem, trebuie să facem ceva si în Vinerea Mare), iar Domnul a lăsat să ardă numai cât a trebuit. Doxa to Theo: aici va fi, poate, casa si grădinita părintelui Paisie, vecinul de chilie si ucenicul părintelui Nicolae Steinhardt la Rohia.

Aici coincidentele sunt mai frapante decât în lume, si links-urile si concluziile « mai » indubitabile (la viteze mari si accidentele devin « demne » de telejurnalul de seară: dar nu interesează pe nimeni un buletin de stiri athonit…). Seara părintele Stefan îmi spune că în Postul ăsta a mai ars o chilie, în întregime, la Karyes, capitala Republicii Monahale, martea primei săptămâni din Post. Alt destept care se trezise să-si măture ograda. Marti, a doua zi din Post, si Vineri, cu două zile înainte de Praznic. Pentru cine are urechi de auzit si ochi de văzut Dumnezeu indică cu precizie: data, limitele, intervalele etc. Iar precizia depinde de ochi si urechi (simturile duhovnicesti «percep» prin cele psiho-trupesti), nu de Dumnezeu.

Prima si ultima săptămână din Sfântul si Marele Post: în mod traditional, săptămânile ispitelor. Dar, specific Sfântului Munte, spunea igumenul Vatopaidiou-lui, părintele Efrem, este săptămâna a treia din Post: atunci se dezleagă asupra călugărilor athoniti cele mai teribile încercări din partea demonilor, până-ntr-acolo încât să-i scoată din mănăstire si din cinul călugăresc.

Ce-si mai bat crengile, numai pe jumătate înfrunzite, unii de altii artarii ăstia exotici! Suflă vântul de pe Muntele acesta al Schimbării la Fată, nou Tabor, „ca toti « Muntii lui Dumnezeu » unde El S-a descoperit oamenilor: muntele Sionului, muntele Sinai, Carmelul lui Ilie, muntele Măslinilor si Golgota; sau ca toti ceilalti « munti sfinti » unde Dumnezeu a locuit «în sfintii săi» (Ps. 150, 1) « în dumnezeiască adunare » (Ps. 81, 1): Olimpul Bitiniei, de unde au venit primii athoniti, muntii Latros si Ganos, muntii Ceahlău si Bucegi, Monte Cassino-ul sfântului Benedict, muntele Mercur al Calabriei, refugiul ascetilor bizantini în timpul persecutiilor; sau ca toti ceilalti munti monastici ai Asiei Mici, ai Peloponezului, ai Macedoniei, ai Armeniei, ai Caucazului; Athosul se identifică deci cu toti acesti munti care au devenit fiecare un alt Tabor pentru monahii din toate timpurile” (Archimandrite Aimilianos, Higoumène de Simonos-Petra, L’Expérience de la tranfiguration dans la vie du moine athonite, brosură A5 noncomercială editată de Mănăstirea Simonos Petras, fără an, p.4 passim). Munti unde se trăieste atât în vuietul vântului (citeste Duhului), cât si în suflarea lui lină. În tot cazul, vântul suflă dinspre Munte. Si suflă unde vrea. Aprinde si stinge incendii. Aprinde si potoleste incendii sufletesti.


 

Sâmbăta Mare

Întotdeauna am avut senzatia asta de încremenire, liniste deplină, aproape pustie, în Sâmbăta Mare. Desi stiu că deja Învierea a început. Că de-acum gata cu moartea („Prăznuim omorârea mortii, sfărâmarea iadului si începătura altei vieti, vesnice…”). Care va să zică, odată cu moartea pe Cruce a început Învierea. Nu există timp – ca durată, ca interval, ca timp curgător: hronos – între Moarte si Înviere. Doar clipă, moment (oportun sau nu: bon-heure sau mal-heure), kairòs, hic et nunc„Trăieste-ti clipa!”, la modul crestin.

As vrea să ajung la Marea Lavră la Liturghie, la Euharistie. De-asta am plecat cu noaptea-n cap din Lacu, când toti dormeau de întristarea (Lc. 22, 45) Prohodului Domnului.

Pe drumul între ruinele Morfomou-lui si Lavra, niste kyrioi îsi fac loc în inimă si pentru mine: Nissan, Mitsubishi, Land Rover – Texasul monastic. Doxa to Theo!

Marea Lavră: Hârsâială, hărtuială, sfadă – mediteraneene toate; ticuri psihofizice. Ticneala, dacă nu generalizată, măcar atotprezentă.

Ticneală si sfintenie. Ticnitii ăstia de călugări au aici trupul sfântului Athanasios, întemeietorul Lavrei si, dincolo de legende, al Sfântului Munte. Acum încep să mă întreb dacă n-o fi fost si sfântul ăsta ticnit. Se stie că a fost, mai înainte să se retragă aici, un fel de conducător spiritual al ostasilor lui Nichifor Focas, însotindu-l în toate campaniile (cele mai multe, de cucerire). În plus, de ce-ar sta cu ăstia dacă n-ar fi el însusi… Delirez. Mă ticnesc.

Pepinieră de nebuni în Hristos.

Sâmbăta Mare – puseu problematicist: chiar e în Sâmbăta Mare toată firea creată (mai putin oamenii) încremenită, stupefiată, sau asa se percepe prin ochii credintei?

Sâmbăta Mare. Dup-amiaza. Mărturisirea celor patru stihii: pământul – „Iar Iisus, strigând iarăsi cu glas mare, Si-a dat duhul. Si iată, catapeteasma templului s-a sfâsiat în două de sus până jos, si pământul s-a cutremurat si pietrele s-au despicat; […] Iar sutasul si cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul si cele întâmplate, s-au înfricosat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (Mt. 27, 50-51, 54); focul (lumina) – „Si Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc tie. astăzi vei fi cu Mine în rai. Si era acum ca la ceasul al saselea si întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea, când soarele s-a întunecat, iar catapeteasma templului s-a sfâsiat pe mijloc. Si Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredintez duhul Meu. Si aceasta zicând, Si-a dat duhul. Iar sutasul, văzând cele ce s-au făcut, a slăvit pe Dumnezeu, zicând: Cu adevărat, Omul Acesta drept a fost.” (Lc. 23, 43-47); apa – pietrificându-se (asa se vede marea de pe drumul acesta prăfuit dintre Lavra si Prodromou); aerul – prin oprirea vânturilor (Omilia Sfântului Ioan Gură de Aur la Evanghelia care se citeste în Duminica Pastilor: Ioan 1).

Seara, cu inima strânsă (trebuie să existe un diavol, un demon, un drac al prejudecătii, la mare cinste astăzi), calc pragul Prodomou-lui. Mă abordează, cu îndrăzneală de pirat, un călugăr subtire, mai degrabă scund, care mă ia una-două la povesti si la arhondaric. Nu e el arhondarul – venise doar ca să-si facă un ceai. Kerasma – mai românească: uzo (tuica Athosului) e mai putin rea, iar rahatul e mai putin mult… Mă dumiresc peste vreun sfert de ceas: e Părintele Modest, venit aici de la Sâmbăta. Povestim despre prietenii comuni, despre cele din tară si despre cele de aici. Se opune cu convingere si persuasiune ideii că Prodromou ar fi „moldovenesc”. E drept, moldovenii sunt ceva mai mult de jumătate, dar pe Părintele Petroniu – cel care a reusit să învie schitul si pe care grecii (!) îl au de sfânt (în tară prea putin cunoscut) –, pe Părintele Petroniu, deci, nu-l interesează si impresionează provincialismele: „Să fie om de nădejde!”, e conditia principală a primirii în obste.

Părintele M. vrea să văd toate ale mănăstirii, inclusiv cripta cu osuarul. E seară, dar nu e înfricosător. Până de curând venea să doarmă aici un călugăr român, plecat din schit la pustie. Părintele M. era cel care-i aducea de mâncare. Apoi acela s-a retras cu totul pe pantele abrupte ale Muntelui. Îl voi întâlni mai târziu, peste vreo două luni, într-o duminică fabuloasă, în drum spre vârful Athonului. Deloc excentric, deloc încrâncenat. Dimpotrivă: un exuberant echilibrat, cu un dezvoltat simt al fratelui – un pustnic după definitiile cele de calitate al Filocaliei. Turul mănăstirii durează o oră – mai putin paraclisul Prodromitei, icoana făcătoare de minuni ce-mi va fi lăudată la mănăstirea Grigoriou.

Patru cafele, în două reprize. Voi mai dormi o oră până la Înviere.

Dar: în post-trezvie si pre-atipeală (Jung?) mă tucă pe gură umbra nedefinită a unui demon păzitor. „Ptiu! Du-te dracului!”, mă scap. 1-0 pentru el. Avei Pamvo, care s-a scăpat cu mânie asupra arătării, bine nu i-a fost: „[…] Atunci… am mers în chilia mea si nu după multă vreme iar a început să mă supere dracul curviei, încât de atâta supărare si scârbă începuse a-mi veni gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu. Iar vrăjmasul văzându-mă pe mine asa de tulburat, s-a prefăcut în chipul unei fete arabe pe care o văzusem odată pe vremea secerisului strângând spice de pe urma secerătorilor, si care venind la mine, a sezut în bratele mele. Iar mie asa mi s-a întunecat mintea, încât mi se părea că săvârsesc păcatul trupesc. Dar scârbindu-mă foarte, cu mare mânie am lovit-o cu palma peste obraz si îndată s-a făcut nevăzută. Însă din lovitura aceea, doi ani n-am putut duce mâna la gură, de mare si spurcată putoare nesuferită. […]” (Patericul, Capitolul VI: „Pentru multele feluri de patimi si războaie ale curviei, ce se ridică asupra robilor lui Dumnezeu”, 28, Alba Iulia, 1990, pp. 298-299). Se pare însă (ori: mă însel / sunt înselat) că desi nu sună bine, eficace a fost: peste 7 minute demonul îmi arată cele 40 de fete, aliniate corect, pe un singur rând, în penumbră, si începe să mi le prezinte. N-apucă să-mi prezinte din marfă decât vreo 2-3 mostre. Dar acum măcar stiu ce mă asteaptă: si poporul cel nou al lui Dumnezeu are a pribegi 40 de ani prin pustia proprie. Eu si credinta mea în fata serpilor si a lipsei apei vietii celei adevărate: viata în Hristos.

Astept ÎNVIEREA.

Duminica Învierii – 1998

Plec totusi mai departe, în dimineata Învierii. Gresesc cărarea si merg hotărât pe ea. După 100 de metri, într-o poienită, un călugăr stă cu burta la soare: într-un slip albastru, cu vesmintele si cojocul lângă el. Nu mă aude, poate doarme, poate e mort. Drept răsplată pentru discretie, nu-i fur cojocul. În plus, mi-a arătat (că) drumul (e) gresit. Doxa to Theo!

Totusi, totusi: nu prea poti sti ce anume binecuvintează Dumnezeu: Să plec la drum în Duminica Învierii? Dar, iată, a binecuvântat: pe când aprind candela din coasta muntelui, în locul unde apare, la belvedere, Kavsokalivia – închinată cuviosilor kavsokalivieni: Akakios, Maximos si alti câtiva – bat clopotele kotholikonului schitului „Sfânta Treime” (Kavsokalivia): am prins Învierea a Doua. Exuberantă liturgică mediteraneană, nedeplasată. Ce mai: grecii ăstia stiu să se bucure, să se veselească – unii la bodegă, altii la mănăstire. Ospitalitate deplină. Nitam-nisam mi se oferă o chilie, pentru găzduire. Dar trebuie să plec. Am scadenta pentru miercuri la Simonos Petras.

500-600 metri pieptis. Iar mă abat de la cărarea mare („Nu lăsa drumul mare pentru cărare” – zice proverbul). La chilia ascunsă mă întâmpină Cleo. Cleo? Cleo e mâta mea tragică de la Bucuresti: plângăcioasă ca orice mâtă vesnic înfometată, slabă, dar nu lipicioasă. Fug.

Cărarea, pe această parte a muntelui e grea si de toate felurile: ba pietris, ba bolovănis, ba pământ, ba se scurge prin jnepenis. Depăsesc, cu jind, locul numit „La Cruce”, de unde 6-7 cărări coboară pantele, fabuloase, cu pesteri, ale Katounakiei, iar alta, unică, urcă spre vârful Athonului. Nu mă pot întinde mai mult decât mi-e plapuma. Mai ales că-s jegos, nu mai am nici ciorapi de schimb.

Aghia Anna e micut si drăgut. Si patriarhalicesc. Arhondarul: un călugăr tânăr, spilcuit, aranjat de mama focului, la perfectie. Mă priveste de sus până jos: „We don’t have filoxenia. Go to the Monastery Aghiou Pavlou, one hour from here”. La Aghiou Pavlou sunt deja patru călugări/frati din România. Cel mai vechi are 3 ani: Daniil. Fratele E. îmi explică cum stau lucrurile cu monahii români la mănăstirile grecesti din Athos:

  1. Sunt nestatornici („e greu cu grecii”).
  2. Patriarhia română a cerut ea însăsi Constantinopolului să nu-i mai lase în Athos pe monahii români ce pleacă din tară fără aprobarea ei. Că, cică, pleacă cei mai buni…

Dar: (1) cu (2) nu prea se lipeste…

Luni în săptămâna luminată

Sunt simpatici cei de la Aghiou Pavlou; dar un pic dezlânati?!

Dionisiou îmi apare – curată, atrăgătoare, ospitalieră – imediat după coasta muntelui, ca o surpriză plăcută. Arhondarul e amabil. Desi pare mică, aici pot să găzduiască până la 70 de pelerini pe noapte.

Slujba-i faină – poate cea mai apropiată de aerul ortodoxiei românesti: sobrietate ne-rece, seriozitate ne-încruntată.

După vecernie mă plimb pe cărare-n sus. Sub smochin un părinte se roagă în ascuns. Nu mă priveste când trec pe lângă el, la deal. Doar metaniile lungi si uzate se miscă cu regularitate. Eu mă opresc mai sus, după cotul muntelui, ca să se poată ruga în însingurarea-i poate obisnuită. Îmi fac în liniste niste note până începe să picure: ploaie la Athos – un moment important al sfârsitului de primăvară începutului de vară. Cobor grăbit, hotărât să nu-l deranjez pe părintele, Nathanael, îi zic eu în sine-mi, din moment ce-i place să se roage sub smochin, să fie văzut de Domnul sub smochin. Mă abordează însă el: greacă, engleză. Mai apoi o rupe si pe româneste. Mă dumireste: e vlah, a aromân. Îl întreb, în final despre monahii străini din Sfântul Munte. Se face că nu se prinde – eu, nici eu nu-l întreb direct; nu vreau să fortez cu nimic lucrurile. Situatia mea e delicată (nu mi-am luat bani de întoarcere acasă) si mi-e frică să nu mă debusolez, să nu-mi pierd simtul sesizării semnelor, a impulsurilor harului. Părintele «Nathanael» îmi spune: „Dacă vriei să rămâi aici, om videa, om videa”, misterios, si intră în magazinul de icoane. Om videa, om videa. Întâi trebuie să văd ce zice Simonos Petras.

În post-trezvie si pre-atipeală: mă clatin, mă dezechilibrez pe marginea prăpastiei. Ergo: am uitat de ce-am venit aici?

Prima mănăstire, după Simonos Petras, în care mi-ar place cu adevărat să stau: Facă-se voia Ta. Până ce nu vrei să faci ceva cu adevărat crucial pentru viata ta, nu vei putea să întelegi ce înseamnă acest „Facă-se voia Ta”: echilibristică în colaborarea, totdeauna surprinzătoare si contra-programatică, cu harul.

Martea luminată

Grigoriou. Când zic Grigoriou zic părintele Damaschin – într-atâta s-a ocupat de noi, dragul de el. O nouă dimensiune a filoxeniei: să înveti limbi străine (părintele vorbeste engleză, franceză, română, albaneză, suahili – limba congolezilor, unde mănăstirea are acum o misiune –, poate si altele); ca să poti fi mai primitor si să poti ajuta la concret: traduceri de cărti de cult (în suahili) ori de spiritualitate, lupta pentru traditia muzicală bizantină si athonită etc. Intelectualiceste, cred totusi că există riscul ca prin aceste diaconii să se piardă ori să se treacă pe locul doi idealul monastic: eu si Dumnezeu.

Sigur, sigur: ascultarea e mai mare decât toate („L’obéissance est la vertu suprême. Aimer la nécessité.[…]” „Si mon salut éternel était sur cette table sous la forme d’un objet et qu’il n’y a eüt qu’a étendre la main pou le saisir, je ne tendrais pas la main sans avoir reçu l’ordre.” – Simone Weil, La pesanteur et la grâce, §. La nécessité et l’obéissance, Plon, 1988, pp.55, 56). Părintele ar fi dispus să vină în România (Timisoara, Arad, Alba-Iulia, Cluj-Napoca) pentru niste cursuri de muzică psaltică (câteva luni). Când aude de disputa dintre muzica psaltică si cea cuntană ne sugerează să insistăm pe lângă părintele staret să-i dea blagoslovenie pentru asta. Acum însă sunt îndreptati cu toate puterile către Congo: „Avem nevoie de voi. Avem nevoie să ne dati două călugărite infirmiere, pe care să le trimitem în Congo”.

Activismul monastic: asta a distrus monahismul în Occident – alunecarea dinspre monahism înspre ordine active, asa-zis monahale: Francezii (si germanii, si toate limbile tărilor traditional catolice) au această distinctie în limbă: moine-religieux.

Sâmbăta luminată

Sunt stupefiat. Pentru prima dată în viată (viata de credintă), zilele acestea am început să am puseuri de îndoială fată de unele puncte esentiale ale credintei crestine. Mi se trage de la prea-multa întelegere fată de baptistii cu care am vorbit, sau de la totala neîntelegere (si deci prea-putina participare) la slujbele astea în greceste?

Vecernia Duminicii Tomii

M-am gândit, astă-seară, în timpul vecerniei (am luat o pauză în încercarea de a discerne cuvinte pe care nu le înteleg), la puseurile de necredintă. Relatia credinta crestină – viata crestină. E dubios doar că toleranta mea fată de baptisti poate fi pusă în legătură cu o lipsă, cu o scădere a vietii în Hristos. Dar nu aceasta se aseamănă cu atitudinea lui Toma. Mai degrabă ceea ce am făcut eu până acum (până să fi primit) judecata mea cu Domnul, necredinta mea fată de El în relativa mea credintă. Descopăr că n-a dormit în tot acest timp. A tesut pe toate căile ite nevăzute ca să solutioneze problema de o manieră specifică legii spirituale, iar nu celor omenesti. Cred că mi-am făcut un prim ad-vocatus athonit în legislatie cerească: Osios Akakios Kavsokalivitis.
 

Acest jurnal trebuie să se oprească aici. Pentru că si eu m-am oprit aici, la Simonos Petras. Aici si acum (hic et nunc) începe o nouă etapă, ne-jurnalizabilă.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Articole interesante. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s