VEDERE DUHOVNICEASCĂ Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.

de un aghiorit necunoscut şi deznădăjduit

Cuvântul întăi

Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.

Binecuvintează, părinte!

Domnul nostru Iisus Hristos spune în sfânta şi dumnezeiasca Sa Evanghelie: „Cel care crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui“. Oricine doreşte, aşadar, să iasă din inima lui ca dintr-un izvor nesecat această apă vie a Sfântului Duh, să se nevoiască să dobândească în inima sa rugăciunea minţii şi a inimii, adică aceasta: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“, pe care să o spună o dată cu fiecare respiraţie. Cel care doreşte să aibă totdeauna în inima sa această rugăciune să asculte mai întâi despre pregătirea de care este nevoie înainte de a o spune, apoi să asculte şi felul în care trebuie să o spună.

Deoarece împăratul ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, curat fiind şi mai presus decât orice curăţenie, nu intră la întâmplare în inima murdară, nesocotită şi nepregătită, pentru că se spune: „În inima nesocotită Dumnezeu nu va intra, iar de va intra, grabnic va ieşi“. Ci intră în inima socotită, pregătită şi curată. Ascultaţi pe proorocul David, care zice despre această pregătire a inimii astfel: „S-a pregătit inima mea“, apoi „Voi slăvi şi voi cânta în slava mea”, ceea ce arată că mai întâi trebuie să ne pregătim inima curată pentru primirea lui Hristos şi, după ce îl primim în inimă pe Hristos, putem să spunem rugăciunea şi să o avem fără încetare în inima noastră, bucurându-ne şi veselindu-ne, după cum spune Apostolul: „Strigând si cântând în inima noastră Domnului“.

Iar pregătirea inimii este aceasta: postul permanent, chinuirea şi ostenirea fără măsură a trupului, umilirea excesivă. Pentru că, pe de o parte, postul neîncetat curăţeşte trupul postitorului de lucrarea şi de materia poftei celei rele, pe de altă parte ostenirea trupului mortifică zvâcnirile necuviincioase ale cărnii, iar umilirea exagerată aduce rugăciunea şi devine, într-un anume fel, ca o prevestitoare a acesteia. Precum steaua de dimineaţă ne arată şi ne vesteşte că peste puţin timp va răsări soarele strălucitor, care odată răsărit va lumina cu razele sale lumea întreagă, tot aşa şi umilinţa binevesteste celui ce se pregăteşte vestea cea bună a mângâierii şi-i aduce la cunostinţă că din clipă în clipă rugăciunea va sosi în inima lui. Odată venită rugăciunea, aceasta va lumina sufletul şi inima şi mintea cu razele luminoase şi strălucitoare, care izvorâsc în chip sensibil din numele lui Hristos.

Iar dacă mintea este luminată, atunci omul distinge ceea ce este folositor pentru suflet de ceea ce este vătămător. Şi precum cel care merge noaptea având cu sine o lumină vede drumul şi nu rătăceşte, tot aşa şi cel care îşi luminează mintea cu lumina adevărată a lui Hristos distinge drumul adevărat şi drept care-l duce la Hristos de drumul cel amăgitor şi rătăcitor care-l duce la pieire şi la diavol.

Aşadar, după ce se pregăteşte cineva după cum am spus sau chiar şi mai mult decât atât, adică cu şi mai multă osteneală, omorându-şi patimile prin nevoinţă, să-şi adune mintea sa de la risipirile spre lucrurile exterioare şi, aplecându-şi capul până la nivelul pieptului, să încerce să găsească locul care se află la mijlocul pieptului şi acolo, înlăuntru, cu toată atenţia, ca un păzitor sau ca o santinelă, să înceapă a spune rugăciunea cu puţină sforţare şi cu puţină zdrobire de inimă, fără să o rostească şi fără să-şi mişte limba, ci să o spună din adâncul inimii, după cum se spune: „Din adâncuri am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu“. De asemenea, atunci când spune rugăciunea în felul acesta să-şi ţină puţin respiraţia.

În plus, în acele momente, mintea lui trebuie să nu se desprindă nicidecum de locul unde se spune rugăciunea.

Şi dacă începe să se încălzească locul unde se spune rugăciunea, atunci să spună rugăciunea din ce în ce mai tare, după cum se spune: „Vor merge din putere în putere”. Şi, spunând astfel de multe ori rugăciunea, începe să doară înlăuntrul pieptului, acolo unde se spune rugăciunea cu zdrobire de inimă, iar rugăciunea începe de la sine să fiarbă în inimă, adică în adâncul fiinţei, iar înţelesuri dumnezeieşti şi duhovniceşti izvorăsc ca dintr-un izvor nesecat;

Din acest moment este clar că Hristos a venit şi a sălăşluit în acea inimă, după cum a spus Hristos însuşi în dumnezeiasca şi sfânta Sa Evanghelie: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu acolo voi fi şi Eu în mijlocul lor”, adică acolo unde sunt inima, mintea şi atenţia adunate toate la un loc şi cercetează în comun şi cu evlavie numele Meu, acolo, voi fi şi Eu. Şi iarăşi spune Mântuitorul: „Eu şi Tatăl Meu vom veni la el şi Ne vom face sălaş întru el“. De acum înainte rugăciunea se va spune cu uşurinţă deoarece, precum fierul înroşit bine în foc este prelucrat cu uşurintă, şi precum un om care doreşte să ardă un cuptor nu poate să-l aprindă şi să-l ardă dintr-o dată, ci puţin câte puţin, până când se va arde pe dinăuntru, şi abia atunci, aşezând lemnele în gura cuptorului, focul le cuprinde deodată şi le înghite, tot aşa se întâmplă şi în inima omului. După ce inima este aprinsă de focul Sfântului Duh, atunci spune rugăciunea cu multă căldură şi cu multă uşurinţă.

După încetarea rugăciunii silite şi cu zdrobire de inimă, omul îşi vine în fire şi îşi cunoaşte foarte bine propria fiinţă, adică ia aminte şi meditează la gândurile şi amintirile pe care le avea înainte de a-şi zdrobi inima cu rugăciunea şi le află pe toate ca fiind capcane, buruieni, centre şi invenţii ale diavolului. Acest lucru îl înţelege şi mai bine din ceea ce urmează. Deoarece, de îndată ce începe să-şi zdrobească inima sa cu rugăciunea stăruitoare, dispar împrăştiindu-se ca fumul înţelesurile acelea necurate şi îngâmfate care îl făceau mai înainte să se îndreptăţească pe sine şi să se creadă mare şi tare pentru nimic.

Atunci se împlineşte în acesta cuvântul care spune: „Văzut-am pe cel necredincios fălindu-se şi înălţându-se ca cedrii Libanului. Şi am trecut şi iată nu era şi l-am căutat pe el şi nu s-a aflat la locul lui“. Şi dacă se va duce şi va pieri definitiv din inima lui acea amăgitoare îndreptăţire de sine, atunci se va vede pe sine nu numai gol de orice virtute, ci şi păcătos şi sărman ca un vameş.

Acest lucru este arătat si de parabola Mântuitorului Hristos despre fariseu şi vameş. Atâta timp cât inima omului nu se zdrobeşte cu rugăciunea, omul se îndreptăţeşte pe sine şi se socoteşte drept şi sfânt, precum făcea fariseul. Dar dacă îşi va zdrobi inima înlăuntrul său cu suspinul rugăciunii, inima se smereşte şi se socoteşte pe sine asemenea vameşului.

Atâta timp cât omul are o inimă netăiată împrejur, care se îndreptăţeşte pe sine necontenit, dacă intră în biserică, nu-i va veni nici un fel de gând pios, nici vreo evlavie adevărată pentru Dumnezeu sau pentru cele sfinte, nici vreun dor ceresc, ci stă în biserică numai cu trupul, ca un pom uscat, care fiind neroditor trebuie să fie tăiat şi aruncat în foc, după spusele: „Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc“. Pentru că rugăciunea unui astfel de om nu are căldura inimii, ci se face numai cu cuvântul uscat şi cu gândul rece. Rugăciunea lui îi va fi spre judecată şi spre osândă, cum s-a întâmplat cu fariseul. Pe cel care, însă, are inima lui smerită şi zdrobită de stăruinţa rugăciunii, de îndată ce vrea să intre în biserică îl cuprinde o adevărată şi vie evlavie pentru Dumnezeu şi pentru cele sfinte. Şi îl cuprinde atât de mult acea evlavie dumnezeiască, încât şi el însuşi înţelege lucrarea ei, deoarece i se pare şi este convins că nu se află în această biserică pământească, ci că se află în Ierusalimul cel de sus, în slava aceea dumnezeiască, unde împăratul tuturor este slăvit şi prealăudat de miriade şi miriade de îngeri dumnezeieşti. Atunci, de bucurie şi de evlavie, curg şi aleargă din ochii lui râuri de lacrimi calde, care îl curăţesc de tot păcatul, după cum se spune: „Spăla-mă-voi şi mai alb decât zăpada mă voi albi”.

Pe lângă această evlavie îl înconjoară şi îl cercetează şi un alt har, adică o dată cu lacrimile vine la acesta şi o altă mângâiere dumnezeiască, care nu se vede cu ochii trupeşti, dar se vede foarte clar cu ochii minţii cum coboară lin din cer, ca roua peste capul lui, precum roua profetului Ghedeon. Şi de pe cap se revarsă peste tot trupul şi răspândeşte mireasmă, sfinţindu-l. De aceea spune Scriptura: „Binecuvântat este Dumnezeu Cel ce varsă Harul Său peste preoţii Săi, ca mirul ce se coboară pe cap, pe marginea veşmintelor lui“. Din pricina aceasta trupul lui devine uşor şi se umple de toată mângâierea şi dulceaţa duhovnicească.

Prin urmare, primeşte o înştiinţare de la acest har că s-a împăcat cu Dumnezeu şi spune împreună cu profetul: „Auzului meu vei da bucurie, bucura-se-vor oasele mele cele smerite“, adică „mulţumesc, Doamne, că m-ai înştiinţat şi mi-ai dat să înţeleg prin acest semn al Harului Tău că m-ai iertat pe deplin de toate păcatele mele şi am fost mângâiat eu, netrebnicul robul Tău, pentru că atât de mult mă umilise păcatul meu, încât alergam întotdeauna în ascunzătoare şi oasele mele tremurau de frica iadului.“

Încă şi alte multe cuvinte ale Sfintei Scripturi vin în gura lui în ceasul acela, care arată că Dumnezeu a primit pocăinţa lui şi rugăciunea lui, precum se spune: „Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi“.

Dar nu numai acestea sunt cele de care se bucură un astfel de credincios, ci încă şi multe alte întelesuri cereşti şi dumnezeieşti ies din inima lui. Deoarece a fost dezlegat şi risipit norul întunecos al păcatului de către luminarea rugăciunii minţii şi cugetă armonia cuvântului sfânt care spune: „Le-a deschis lor mintea ca să înţeleagă Scripturile“ şi „Cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui“ (Ioan 7, 38); deoarece inima omului clocoteşte de înţelesuri dumnezeieşti, iar gura lui vorbeşte în parabole, precum se spune: „Deschide-voi în pilde gura mea, spune-voi cele ce au fost dintru început“ (Psalm 77, 2). În clipa aceea inima este în întregime foc, pentru că s-a aprins în inima lui focul, despre care spune Hristos: „Foc am venit să arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie acum aprins!“ (Luca 12, 49). Atunci, în ceasul acela, omul acesta ceresc, care este aprins de lucrarea Sfântului Duh, hotărăşte în sine ca de acum înainte să păzească nestricate toate poruncile lui Hristos, după cum spune şi profetul David: „Juratu-m-am şi m-am hotărât să păzesc judecăţile dreptăţii Tale“ (Psalm 118, 106). Acest har fierbinte şi izvorâtor de viaţă al iubirii dumnezeieşti s-a dat acestuia pe măsura strădaniilor pe care le-a depus în timpul rugăciunii.

Căci, dacă se va ruga cineva după cum am spus timp de o jumătate de oră, şi lucrarea harului rugăciunii inimii rămâne aproape o jumătate de oră în ziua aceea, sau cel mult o zi întreagă, dar nu mai mult. Deoarece, precum fierul, când este scos de către fierar din foc, este înroşit şi arde asemenea focului, dar dacă stă mai mult timp în afara focului, începe puţin câte puţin să-şi piardă puterea de ardere, ajungând iarăşi la răceala şi aspectul lui dinainte, tot aşa şi omul, când spune rugăciunea cu silinţă şi zdrobire de inimă, se aprinde de lucrarea Duhului Sfânt şi face să izvorască din inimă apa cea vie a înţelesurilor dumnezeieşti; dar de îndată ce încetează rugăciunea, încetează şi izvorul înţelesurilor dumnezeieşti.

Aceasta se săvârşeşte din iconomia lui Dumnezeu, pentru ca omul să nu neglijeze rugăciunea, gândind că, o dată ajuns acolo, nu mai trebuie să se roage aşa cum am spus la început, şi pentru ca să nu mai cadă iarăsi în patimile cele dinainte ale păcatului sau în altele mai mari şi mai rele. Deoarece spune: „Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: «Mă voi întoarce la casa de unde am ieşit», şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Matei 12, 43-45).

De aceea este nevoie ca să se roage mereu omul şi rugăciunea lui să se facă neîntrerupt, după cum ne porunceşte şi Apostolul Pavel, spunând: „Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tes. 5, 17), „ca să nu cădeţi întru ispită“ (Matei 26, 41). Să se roage cineva neîncetat, dar nu totdeauna cu silinţă şi zdrobire de inimă, după felul în care am spus, deoarece acest lucru este aproape cu neputinţă. Să se roage însă neîncetat, dar şi în alt fel. Adică, după ce se roagă cu silire şi cu zdrobire de inimă şi începe a-l durea pieptul înlăuntru, în locul unde s-a lucrat rugăciunea stăruitoare, şi nu mai primeşte locul acesta mai multă silire, atunci să se roage fără silire şi fără zdrobire de inimă, ci într-un fel mai liniştit, măsurat şi odihnitor, până când se va vindeca şi se va odihni locul acela rănit din piept.

După ce se va odihni şi vindeca, să înceapă din nou strădania rugăciunii celei zdrobitoare de inimă ca mai înainte, cu silire. Iar mintea să fie trează şi să păzească neîncetat inima de atacurile diavolului. Şi când diavolul vrea să năvălească, de îndată mintea să trezească şi să zdrobească inima cu rugăciunea din ce în ce mai puternic, până când îl va durea inima; atunci fără întârziere atacul diavolului va dispărea ca norul purtat de vânt.

Pentru om este lucru cu neputinţă să alunge şi să nimicească atacurile diavolului în alt fel din inima lui decât prin rugăciunea aceasta stăruitoare a inimii, pe care, dacă o neglijează, este în pericol de a ajunge la moartea sufletească, după cum am spus mai înainte. Acest lucru îl arată şi cântarea sfintei Biserici a lui Hristos când spune: „Dacă dreptul cu greu se mântuieşte, păcătosul unde se va arăta?” Deci, precum diavolul, vrăjmaşul nostru cel fără de milă şi neîmpăcat, luptă împotriva noastră în multe chipuri până în ceasul morţii, la fel şi noi să-i stăm împotrivă cu numele lui Hristos, până la ultima noastră suflare.

Cum că acest fel de rugăciune alungă din inima noastră şi nimiceşte patimile şi diavolii care ne războiesc prin mijlocirea patimilor noastre, ascultă, o, frate, şi o vedenie a Părinţilor:

Un frate oarecare, rugându-se odată în chilia lui cu zdrobire de inimă şi multă silinţă, suspinând la fiecare rugăciune, a avut o vedenie şi a văzut multimi nenumărate de demoni, dintre care unii erau ca niste câini, alţii ca zebrele, alţii ca nişte capre, alţii ca vulpile şi ca alte fiare (spuneam că patimile oamenilor sunt numeroase şi diferite). Aceşti demoni acopereau o mare suprafaţă cu numărul lor, deoarece fiecare tagmă era mare la număr. Iar fratele, văzându-i, nu s-a tulburat, ci cu tot curajul şi multă nădejde în Stăpânul Hristos, deoarece în ceasul acela clocotea înlăuntrul lui rugăciunea şi inima lui era ca para de foc, s-a năpustit asupra demonilor ca un leu furios, pentru a-i birui nu cu arme sensibile şi văzute, ci cu arme nevăzute şi invincibile, cu numele lui Hristos adică. Pentru că, ajuns în faţa lor, a început să spună din adâncul inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Şi atât de tare îşi silea şi zdrobea inima cu numele lui Hristos, încât cu puţin inima nu a plesnit şi nu a ieşit din locul ei. Cum spunea o dată în felul acesta „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, vedea cum prindea câte un diavol şi-l arunca foarte departe de locul unde era. Şi iarăsi spunând rugăciunea cu putere, arunca un altul… Şi făcând aşa a reuşit să-i alunge pe cei mai mulţi cu numele lui Hristos; (spunem că s-a eliberat de cele mai multe patimi prin Harul lui Hristos). Însă, câţiva dintre acei diavoli, îndărătnici şi răi, nu au plecat din locul acela, ci privindu-l pe frate cu ură şi sălbăticie îi spuneau: „Noi nu plecăm nicidecum din acest loc, deoarece acest loc este locuinţă a noastră veche”, adică sunt câteva patimi care, pentru că s-au învechit, cu multă greutate pot fi alungate.

Atunci fratele, auzind cuvântul acesta, s-a supărat tare şi din multa lui supărare a aflat un fel de rugăciune a minţii mult mai înaltă, foarte rară şi nespus de grea. Voind să-şi silească şi mai mult inima cu „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, într-un anume fel inima lui se făcea în întregime rugăciune, una cu rugăciunea; după această mai presus de fiinţă înfrângere a inimii scotea din adâncul său un fel de suspin greu, după cum spunea profetul David: „Din suspinul inimii mele” şi din prea multa silinţă şi din nemăsurata supărare, fratele era aproape să-şi dea sufletul. Dar când sfârşea acel suspin adânc şi greu, demonii care mai înainte erau sălbatici şi de nebiruit fugeau de la faţa fratelui, ca şi când i-ar fi urmărit o sabie de foc. Şi, cum mi se pare, fratele voia să spună cuvântul acela al Scripturii, care spune: „Şi cu suspinurile din adânc ai făcut să rodească însutit durerile”. Deoarece cu cât mai din adânc scotea suspinul din fiinţa sa cu durerea inimii, cu atât nimicea, pe acei demoni stăpânitori, şi cu cât îi nimicea, cu atât rodea rod însutit.

După ce a curăţat fratele tot locul acela de demoni, şi-a ridicat capul şi a văzut la depărtare de sine ca la o aruncătură de piatră şi chiar mai puţin pe diavolii alungaţi, care stăteau şi se uitau înapoi căutând să afle timp potrivit pentru a se întoarce la locul de unde fuseseră alungaţi. (Spunem că atunci când patimile vor fi dezrădăcinate din inimă cu silirea cea mai presus de fire a rugăciunii inimii, atunci se va păstra numai în minte amintirea lor; şi dacă se întâmplă să lipsească pentru o clipă frica de Dumnezeu şi rugăciunea din om, atunci patimile înviază din nou şi se înnoiesc). Iar fratele, voind să-i alunge şi de acolo, s-a aşezat ca pe un scăunel şi, aplecându-şi capul până la genunchi, se ruga precum se ruga oarecând văzătorul-de-Dumnezeu Moise, când L-a auzit pe Dumnezeu spunându-i: „Moise, Moise, de ce strigi către Mine?“ Rugându-se deci şi fratele cu mintea în acelaşi fel, iată că ieşea din gura lui când foc, ce ajungea până la locul unde erau demonii, când ca un fel de gloanţe, ce ieşeau din gura fratelui ca dintr-o puşcă, cu atâta viteză împotriva demonilor, încât pe mulţi i-au nimicit. Iar când fratele spunea rugăciunea, şi cu mai multă putere, se făcea că ies din gura lui ca nişte ghiulele de tun care ucideau dintr-o dată mai mulţi demoni, chiar pe cei mai puternici dintre ei. Când spunea rugăciunea fără multă silinţă, ieşeau şi acestea mai mici, dar puternice, şi loveau pe demonii mai mici. Văzând acestea, fratele şi-a venit în fire şi, iată, a înţeles că rugăciunea clocotea în inima lui precum fierbe şi clocoteste apa în cazanul pus pe foc.

La fel şi un alt frate, rugându-se odată cu mintea, a ajuns la această vedere duhovnicească: a văzut demoni mulţi ca nisipul mării cu chip de soldaţi, care se năpusteau asupra fratelui cu multă ură, ca să-l nimicească de pe fata pământului. Atunci acesta s-a înfricoşat de asaltul năpraznic al demonilor şi a fugit într-o biserică, cerând ajutor Mântuitorului Hristos si Maicii Domnului. Şi cum a intrat în biserică, iată, vede pe Mântuitorul şi pe Maica Domnului ca vii în icoanele împărăteşti, şezând amândoi ca doi împăraţi preaslăviţi pe tronurile slavei.

Şi îndreptându-şi de îndată privirea spre Domnul Hristos, îl văzu pe Acesta plin de bucurie şi de frumuseţe, precum se spune: „Frumos cu frumuseţea cea de la fiii oamenilor”. Pe lângă acea frumuseţe de negrăit şi minunată a feţei Sale dumnezeiesti preacurate, mai era îmbrăcat şi cu altă slavă şi de o lumină mai curată şi mai strălucitoare decât lumina soarelui, precum spune: „Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat. Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină”. (Psalmul 103, 2). Fratele nu putu să mai privească la Hristos, precum nu mai poate cineva să privească a doua oară la soare, pentru că ochii lui erau orbiti, ci numai I se închina si săruta preacurata Lui mână dreaptă, cu cutremur si cu bucurie, precum spune: „Se bucură cu sufletul şi se cutremură cu mâna”. Se îndreptă apoi fratele şi spre Preasfânta Fecioară, i se închină, sărută mâna sa feciorelnică şi preacurată, îndrăznind să-şi ridice ochii şi să privească preasfânta ei faţă. Lumina şi slava Domnului Hristos semănau cu lumina şi slava Preasfintei Fecioare cât seamănă lumina fulgerului cu cea a soarelui. Adică slava Preasfintei Fecioare era puţin mai blândă privirii, aşa încât fratele, îndreptându-şi pentru a doua oară privirea spre preacinstita ei faţă, ochii lui nu au orbit, aşa cum nu orbesc atunci când se uită puţin la un fulger.

Domnul nostru Iisus Hristos stătea ca pruncul odihnindu-Se pe braţul sfânt al Preacuratei ca pe un tron de heruvimi, iar Preasfânta Fecioară îl privea pe fratele cu privire milostivitoare şi preadulce. Preadulcele Iisus era atât de frumos şi plăcut la vedere întru toate, şi atâta slavă împrumuta Preasfintei Fecioare cu împărăteasca Lui aşezare în braţele ei, şi atât de mult se potrivea Cel preacurat cu cea preacurată, Cel nepătat cu cea nepătată, Domnul şi Stăpânul cu Doamna şi Stăpâna, Cel prealăudat cu cea prelăudată, Cel preacinstit cu cea preacinstită, Cel preafeciorelnic cu cea preafeciorelnică, adică Iisus cu Fecioara Maria, cum se potriveşte mireasma trandafirului cu frumuseţea acestuia. Domnul Iisus privea la fratele cu multă dulceaţă şi cu negrăită iubire. Şi iarăşi, aşa cum este cu neputinţă ca cel care ţine în mână un trandafir şi îl miroase, să nu se bucure de frumusetea lui si să nu se împărtăsească de mireasma lui, tot aşa şi fratele, privind pe Mântuitorul Hristos şi pe Maica Domnului şi privit fiind de Aceştia, era cu neputinţă să nu se împărtăşească de Harul Lor şi să nu se bucure de mângâierea Lor. Atunci, luând curaj de la privirea cea blândă a Preasfintei, fratele a strigat către ea: „Preasfântă Fecioară, Preacurată, Maica Domnului meu, Stăpâna mea preadulce, cum să scap de demonii care mă urmăresc?” Iar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, izbăvitoare celor ce scapă către ea, răspunzând fratelui, i-a zis: „Cu numele Fiului meu şi cu numele meu sunt biruiţi şi nimiciţi demonii cei ce s-au lepădat”. De îndată, fratele a făcut închinăciune, a ieşit din biserică şi a început să spună din inimă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă” şi „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, bucură-te ceea ce eşti plină de har, Marie”. Iar demonii, fără întârziere, au fugit neputincioşi şi au pierit din faţa fratelui.

La fel şi alt frate, lucrător şi acesta al rugăciunii minţii şi a inimii, a ajuns la această vedere. I s-a arătat că s-ar fi aflat sub tartar, acolo unde este locuinţa tuturor demonilor. Acolo a vâzut o cetate foarte puternică. Pe dinlăuntru acea cetate era plină de un întuneric gros şi aproape pipăibil, despre care spune şi Mântuitorul: „Acolo va fi întunericul cel din afară”, deoarece nici o rază de lumină nu pătrunde acolo, pentru că se află în inima pământului, unde Domnul Atotţiitorul a hotărât să locuiască demonii în veacuri nesfârşite. De aceea şi cuvântul profetului spune: „Intra-vor în cele mai de jos ale pământului”. Iar porţile cetătii aceleia erau mari şi puternice, fiind păzite de câţiva demoni înfricoşător de urâţi.

Înăuntrul cetătii locuiau demoni fără de număr, toţi având aripi. Unii dintre ei ieseau din cetate zburând ca vrăbiile, alţii intrau în cetate ca albinele în stup. Fratele stâtea într-un loc, lângă drum. Era aplecat, fruntea lui sprijinindu-se pe genunchi, trupul lui fiind arcuit ca un pod, iar pieptul lui adâncit ca o boltă.

Aşa fiind aşezat, fratele spunea din inimă cu durere şi cu multă silinţă „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Şi spunând astfel rugăciunea, la fiecare rugăciune ieşea din gura lui ca o flacără aprinsă care se îndrepta către un demon şi-i ardea aripile, picioarele, mâinile şi părul, încât demonul respectiv rămânea nemişcat într-un loc ca un buştean sau ca un purice pârlit. Deoarece, atunci când este pârlit, puricele nu se mai poate mişca. Spunând încă o dată rugăciunea fratele, un alt demon era ars, dintre cei care erau ajunşi de flacăra rugăciunii, pentru că demonii ieşeau şi intrau cu mare viteză, precum vântul.

Rugându-se fratele astfel mult timp, a reuşit să ardă mulţi demoni, care alcătuiau în fata porţilor iadului o grămadă mare. Demonii care erau înlăuntru vedeau că dispar demonii aceia, vedeau şi sabia de foc a rugăciunii inimii care îi nimicea, dar de unde venea aceasta nu puteau vedea, pentru că numele lui Dumnezeu îi ameţea precum ameţeşte fumul albinele. Atunci au mers şi au spus cele întâmplate diavolului care era mai mare peste ei, cel numit satana, care, aflând de nenorocire, s-a tulburat foarte tare, dar se temea să iasă din cetate pentru a nu păţi şi el la fel. Şi-a scos însă capul lui necurat pentru a vedea din ce loc vine sabia de foc. Aplecându-se astfel, flacăra de foc a rugăciunii inimii l-a atins în fată, arzându-l. Acesta s-a tras repede înăuntru, închizând şi porţile iadului.

Iar fratele, venindu-şi în fire şi cugetând la cele întâmplate, se bucura de nimicirea demonilor, slăvind şi mulţumind Domnului nostru Iisus Hristos, Care a dat atâta har şi putere celor care îl iubesc din tot sufletul şi îl cheamă din adâncul inimii. Acestuia se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Isihasm. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la VEDERE DUHOVNICEASCĂ Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.

  1. Octopus zice:

    Frumos, dar tare greu…oare cum e posibil sa ajungi la acest dar ca mirean? sau..nu este posibil?

    • Mihail-Nicolae Stanca zice:

      Rugandu-te neincetat, in duh si in adevar, avand in permanenta in fata fratiei tale pacatele si nimicnicia si nadajduind necontenit in iubirea si dreptatea lui Dumnezeu; fa acestea cu fiecare respiratie, fara graba si fara a urmari vreo performanta personala; lasa-te in mana lui Dumnezeu; mergi regulat la Sf. slujbe ale Bisericii noastre Ortodoxe, fa milostenii si multumeste necontenit lui Dumnezeu pentru toate; nu uita, aceasta este doar una dintre cai; cea mai desavarsita este desigur Calea Mantuitorului nostru, cea in care se cuprind toate celelalte cai ale unora ca mine; asa sa-ti ajute Dumnezeu, iar pe mine nevrednicul iarta-ma pentru indrazneala de a-ti da un raspuns; Domnul nostru Iisus Hristos sa fie cu noi in tot locul si ceasul. Amin!

      • dory zice:

        @ N.M. Stanca: inselarea demonica este sigura pentru cei ce se incred in mintea lor si nu cer sfatul si indrumarea unui parinte duhovnic cu traire sfanta, nu doar cu stiinta teologica din carti. Ce iti mai fac rinichii psiho-energetici? S-au dezbarat de energia Qi? Sa te rusinezi omule, ca ai vandut cartea <> avand pe coperta numele Sf. Ignatie Br. iar inauntru mai mult de jumatate sunt elucubratiile tale parapsihologice delirante.

  2. vlah zice:

    e posibil insa drumul e plin de pericole, primul din ele fiind inselarea draceasca, care poate fi invinsa doar prin smerenie.

  3. Constantin zice:

    Atat este de greu sa fii si, mai ales, sa te mentii curat …
    Doamne Isuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, milueste-ne pe noi nevrednicii!!!

    Multumim de vorbele bune,
    Constantin

  4. cosanzeana zice:

    Sa te rogi, sa fii constient de neputintele tale, sa-l chemi pe Hristos in ajutor, sa te simti golit de tot si de toate, in disperare sa simti ca nu poti sa ajungi nicaieri prin propriile tale puteri, sa simti ca nu poti ajunge singur nicaieri, sa simti haul din launtrul tau pe care nu poti sa-l treci, ratacit si disperat de atata uscaciune sa- te rogi Maici Domnului pentru ajutor ca sa poti ajunge la El, sa-ti simti sufletul si trupul inundat de lumina si dulceata iubirii Lui nemarginite pentru tine, e o traire pe care n-ai s-o uiti si atunci nu te vei mai desparti de rugaciune, vei alerga continuu spre aceasta apa vie care se cheama Hristos, vei chema ajutor Sfintilor si Maicii Domnului atunci cand ai obosit, vei alerga la Sfanta Liturghie pentru a te intalni cu El si atunci Ii vei multumi si-i vei canta din toata faptura ta Iubite-Voi Doamne.

  5. viorel zice:

    Poti incerca sa spui rugaciunea pe degetele mainii stangi.Am vazut un parinte cum spunea cele 40 de rugaciuni „Doamne miluieste” pe degetele stangi, ducand policele(degetul gros)la aratator,apoi la degetul mare, apoi la inelar,apoi la degetul mic si incheind cu policele sub aratator.Poti incerca si tu.Dar sa ceri binecuvantarea unui parinte.

  6. Sebastian zice:

    La un asemenea subiect ar trebui ca preotul sa se axeze mai mult pe chestiuni practice si nu teorie si citate patristice doldora.

  7. eliza60 zice:

    DOAMNE AL PUTERILOR FII CU NOI PACATOSII!!! DOAMNE IARTA NE DOAMNE MILUIESTE NE! DOAMNE INDURA TE DE NOI DOAMNE MILUIESTE NE!!!!DOAMNE AI GRIJA DE ROMANII DE PRETUTIDENI SI NE MILUIESTE PT SCUMP SANGELE TAU VARSAT PE SF CRUCE!!! PREASFANTA MAICA SCUMPA FECIOARA MILUIESTE NE PE NOI PACATOSII!!!

  8. daniela isac zice:

    Doamne Iisuse Hristoase pentru rugaciunile Preasfintei Nascatore de Dumnezeu si pururea Fecioare Maria milueste-ne pe noi pacatosii. Amin.

  9. maria zice:

    Doamne Iisuse Hristoase Fiul Si Cuvantul lui Dumnezeu ,miluieste-ne pe noi pacatosii!!

  10. iosifbalazs zice:

    rugativa ne incetat.

  11. Elena zice:

    DOAMNE ISUSE HRISTOASE FIUL LUI DUMNEZEU, MILUESTENE PE NOI MULTPACATOSII….

  12. avadanei_marina@yahoo.com zice:

    DOAMNE IISUSE HRISTOASE FIUL LUI DUMNEZEU miluieste-ma pe mine pacatoasa si pe toti ce ce vor sa se mantuiasca.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s