VEDERE DUHOVNICEASCĂ – Capitolul 2

Cuvântul al doilea

Despre trebuinţa de a găsi un adevărat lucrător al rugăciunii minţii, de la care să învăţăm felurile şi semnele acestei rugăciuni, şi despre aceea că cel care are neîncetat rugăciunea înlăuntrul său şi o lucrează din adâncul inimii, cu multă evlavie şi atenţie, înţelege uneori din anumite semne duhovniceşti că sufletul lui se împărtăşeşte în chip nevăzut cu Iisus Cel chemat cu stăruinţă. Încă şi despre rodul acestei rugăciuni.

Binecuvintează, părinte!

Pentru ca să se elibereze omul de patimi şi să le dezrădăcineze din inima lui este nevoie să dobândească în inimă rugăciunea minţii. Deoarece, dacă nu va locui rugăciunea minţii în acel loc de unde izvorăsc patimile, acestea nu pot fi îndepărtate.

Iar dacă nu sunt îndepărtate de la om patimile, nu pleacă de la acesta nici demonii. Deoarece demonii au obiceiul de a se aduna acolo unde sunt patimi, precum se adună şi muştele acolo unde este vreo rană urâtă şi rău mirositoare. Şi precum ciorile şi celelalte păsări carnivore, acolo unde văd sau simt vreun miros urât de animal mort, se adună de unde ar fi şi îl mănâncă, tot aşa şi demonii, acolo unde văd vreun om trupesc şi robit de patimi, îşi fac cuib şi nu se lasă până nu mănâncă pe dinăuntru trupul acela carnal cu plăcerile cele de ruşine. De aceea spunea şi proorocul: „Când se vor apropia de mine cei ce îmi fac rău, ca să mănânce trupul meu” (Psalm 26, 3). Dar pentru ca să se elibereze cineva de patimi, aşa cum s-a spus mai înainte, este nevoie să dobândească rugăciunea minţii în inima sa.

Şi iarăşi, pentru a dobândi cineva în inima sa rugăciunea minţii, lucru necesar este să roage pe Dumnezeu pentru aceasta de multe ori cu smerenie, chinuindu-şi trupul său cu postul, cu metaniile şi cu alte osteneli trupeşti, pentru ca Dumnezeu să se milostivească văzând ostenelile sale şi să-i arate un îndrumător nerătăcit, care lucrează această rugăciune a minţii şi a inimii neştiut de nimeni, de la care să o înveţe şi el cu precizie. Iar dacă nu se găseşte un astfel de îndrumător în locul acela, să roage pe Dumnezeu să facă El ce ştie pentru aceasta. Adică să-i arate Dumnezeu ce trebuie să facă. Dacă află un astfel de lucrător al rugăciunii şi învată de la acesta, dar totuşi nu poate să o înţeleagă întru-totul, atunci, spun, să-l roage pentru această rugăciune a minţii pe Dumnezeu să-l îndrume prin vreun alt semn cum să o lucreze şi cum să o dobândească.

Odată, un frate, auzind pe cineva vorbind despre rugăciunea minţii, s-a rănit în inima sa, străduindu-se cum să facă să o dobândească şi el. Dar pentru că nu reuşea să o dobândească, nici să o înţeleagă, pentru că rugăciunea minţii este greu de înţeles şi greu de lucrat, fratele acela a început să se roage lui Dumnezeu, cerându-I neîncetat să-i arate cum să lucreze şi cum să spună rugăciunea fără să rătăcească. Deoarece cei care urmează gândul lor în această rugăciune, fără să aibă vreo înştiinţare dumnezeiască, este cu neputinţă să nu aibă vreo rătăcire de la diavol, în afară de cazul în care este cineva atât de smerit încât ocoleşte uneltirile diavolului cu luminarea sa dumnezeiască. De aceea, spun, fratele acela îl ruga pe Dumnezeu pentru rugăciunea minţii cu multă smerenie, pentru că din clipa în care a auzit vorbindu-se despre această rugăciune, şi-a dorit mult să o dobândească. Cu toate acestea, nu avea nici o înştiintare de sus: „Căci fără Mine spune Mântuitorul – nu puteti face nimic”. Văzând, deci, Dumnezeu setea fratelui, i-a trimis în somn pe îngerul Său în chipul unui călugăr pe care fratele îl cunoştea ca fiind desăvârşit în această rugăciune. Şi îngerul i-a explicat rugăciunea minţii şi a inimii în felul următor. Având numai pieptul său descoperit şi spunând din tot sufletul său rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, arăta fratelui cu multă claritate toate punctele rugăciunii minţii şi a inimii. Când spunea îngerul rugăciunea, fratele vedea toată silinţa acestuia, cum din cauza sforţării sale lăuntrice îngerul transpira şi scuipa sânge, cum îşi chinuia peste măsură inima şi cum avea multă atenţie la rugăciune. Şi când faţa lui se vedea slăvită, strălucitoare şi plină de Harul lui Dumnezeu, din pricina bucuriei pe care o primeşte inima prin rugăciune, precum se spune: „Inima veselă îmbujorează faţa omului”, când iarăşi vederea feţei sale era tristă şi chinuită de oftaturi adânci, după cum spune „întristat este sufletul meu”, şi iarăşi se vedea cum îngerul, cu puterea şi lucrarea rugăciunii, îmblânzea faţa sa furioasă şi sălbatică. Uneori, părea că stă să cadă pe pământ din forţarea sa peste măsură la care ajungea rugăciunea inimii, din cauza slăbirii puterilor, iar alteori se vedea, ca într-o oglindă, inima lui că este gata să crape sau să sară de la locul ei din pricina muncii la care o supunea rugăciunea. Alteori, întregul său trup arăta ca un trup mort.

Şi spunea îngerul fratelui: „Aşa cum m-ai văzut spunând rugăciunea, aşa spune-o şi tu, şi va afla odihnă sufletul tău”. Acest lucru l-a văzut fratele de două, de trei şi de mai multe ori, şi făcând aşa s-a liniştit cugetul său. Asemenea şi un alt frate, rugându-se odată cu rugăciunea minţii, cu multă răbdare, a fost ridicat la vederea cea duhovnicească. Şi a văzut în faţa sa doi îngeri, care ţineau în mâini o carte deschisă, care se cheamă Filocalia, şi arătau fratelui cu degetul partea aceea din Filocalie unde se vorbeşte despre rugăciunea minţii şi se spune că: „Este dator monahul ca la fiecare respiraţie a sa să spună o rugăciune, rar şi cât se poate de clar”. Şi când citea fratele acest lucru, şi-a venit iarăşi în sine.

Dar felul acesta de rugăciune, cu cât este mai înalt şi mai de cinste, cu atât are nevoie de mai multă pregătire a celui care îl foloseşte, după cum spune Avva Isaac într-un loc din cuvântul său despre aceasta: „În sudoare a binevoit înţeleptul Stăpân să dea pâinea aceasta celor ce o caută. Şi aceasta spre binele nostru, pentru ca nu cumva, împărtăşindu-ne înainte de vreme din aceasta, nepregătiţi, să păţim indigestie şi să murim”. Adică, a binevoit preaînţeleptul Dumnezeu ca darul acesta al rugăciunii minţii şi al vederii duhovniceşti să-l primească acei oameni care transpiră şi se luptă peste măsură din dragoste pentru această rugăciune a minţii, după cum a spus unul din părinţi, cum că mult sânge a scuipat din cauza forţării în timpul rugăciunii până când a dobândit-o înlăuntrul său.

Aceasta, adică faptul că Dumnezeu a binevoit să ne luptăm pentru rugăciune, arată iconomia, pogorământul lui Dumnezeu fată de noi, pentru binele nostru, pentru ca să luăm aminte si să nu ne apropiem de această rugăciune oricum. Deoarece, dacă se întâmplă să ne apropiem de această rugăciune la întâmplare si gustăm din ea fără pregătirea trebuincioasă, se poate întâmpla să murim de moarte sufletească sau chiar de moarte trupească, după cum au păţit mulţi şi vedem că mai păţesc şi astăzi, deoarece se întâmplă să nu putem digera această hrană şi să murim, pentru că hrana cea tare este pentru cei desăvârşiţi, după cum spune dumnezeiescul Apostol, si nu pentru pruncii care încă se mai hrânesc cu lapte. Acest lucru ni se întâmplă deoarece cel care lucrează această rugăciune a minţii cu pregătirea de cuviinţă, acela, spun, se împărtăşeşte în chip nevăzut cu însuşi Iisus Hristos ori de câte ori o spune din adâncul sinelui său cu evlavie peste măsură şi cu nemăsurată atenţie. Şi aceasta o cunoaşte din liniştea şi pacea lăuntrică care vine în ceasul acela. Spunând acesta „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă” din adâncul inimii de multe ori şi cu credintă fierbinte, cu nemăsurată smerenie, cu cea mai mare evlavie, cu inimă curată, cu nădejde vie şi multe asemenea acestora, deodată începe să izvorască pacea dumnezeiască în inima sa din numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca dintr-un izvor preadulce. Şi cu cât este copleşit de dumnezeiescul nume al lui Hristos şi cu cât bea şi se răcoreşte sufletul lui din această băutură dumnezeiească a lui Hristos, cu atât doreşte şi mai mult cel ce se roagă şi este cuprins de pacea dumnezeiască să cerceteze din inimă şi mai mult şi cu mai multă căldură numele lui Hristos. Deoarece, când acesta ajunge la această măsură a rugăciunii minţii, atunci nu numai trupul îşi află pace de patimi, ci şi inima sa, în faţa gândurilor ruşinoase, şi duce o viaţă liniştită ca şi când ar fi fără de trup, asemenea celui care se împărtăşeşte cu vrednicie de preacuratele Taine şi care petrece ziua aceea în pace şi linişte, cugetând şi avându-L în faţa ochilor minţii numai pe Hristos, şi nu vrea să mai ştie de lume şi de lucrurile lumii, deoarece este stăpânit de dragostea Mielului neprihănit din care a gustat sufletul său, iar Mielul este Hristos.

Cei care însă îndrăznesc şi lucrează acest fel de rugăciune a minţii fără să aibă nici o pregătire şi fără să ceară sfatul despre aceasta vreunui părinte care lucrează rugăciunea, aceştia se aseamănă cu cei care îndrăznesc să se împărtăşească nespovediţi şi fără vrednicie cu preacuratele Taine ale Domnului. De aceea şi Domnul nostru Iisus Hristos, Cel căutat de acesta, neplăcându-I şi făcându-I-Se silă de starea lor de nepregătire, de mândria şi de aroganţa lor, li se face ca o hrană nedigerabilă şi mor. Deoarece, precum Sfânta Impărtăşanie pe cei ce se împărtăşesc cu vrednicie îi sfinţeşte, îi luminează şi îi răcoreşte, iar pe cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie îi arde, îi întunecă şi îi dă morţii, tot aşa şi rugăciunea minţii, celor care postesc, se înfrânează şi se smeresc le dă pace trupeste şi sufleteste şi îi întăreşte în lucrarea Domnului, iar celor lacomi, neînfrânaţi şi mândri le înceţoşează mintea, le întunecă sufletul, le orbeşte inima şi îi predă minţii neîncercate. Şi dacă devin, astfel, fără măsură la cuget, adică limitaţi la mintea lor, orbi la inimă şi întunecaţi la suflet, li se pare răul bine şi amarul dulce. Unii ca aceştia nu mai primesc să asculte sau să primească sfat de la cineva. Deoarece satana, care a sălăşluit întru ei din pricina înălţării de sine, îi învaţă cele ale sale şi îi înştiinţează în mintea lor rătăcită că numai ei au găsit adevărul şi calea ea adevărată care duce la mântuire, iar ceilalţi le par rătăciţi. Şi pe bună dreptate li se întâmplă aceasta, din cauza mândriei lor, pentru că acesta, în loc să culeagă rod copt şi strugure dulce din rugăciunea lor, culeg rod necopt prin necunoaşterea lor şi aguridă pentru înalta părere de sine. Cei care lucrează însă rugăciunea aceasta a minţii cu ascultare şi asceză, cu smerenie, cu post şi cu sfatul sfinţilor părinţi duhovniceşti purtători de Dumnezeu, aceştia culeg din rugăciunea minţii roade de mântuire, roade coapte, bune, duhovniceşti, dulci şi bineplăcute.

Acest rod care se naşte din rugăciunea minţii se cunoaşte bine din cuvântul care urmează.

Omul este alcătuit din trup si suflet. Trupul este văzut şi material, precum spune Scriptura: „Şi a făcut Dumnezeu pe om, luând ţărână din pământ”, iar sufletul este nematerial şi nevăzut, după cum spune în continuare Scriptura: „Şi a suflat Dumnezeu în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul suflet viu”. De aceea trupul, întrucât este din pământ, iubeşte cele pământeşti, iar sufletul, întrucât este de la Dumnezeul Cel ceresc, iubeşte cele cereşti şi nemateriale. Dar, pentru că sufletul locuieşte înlăuntrul trupului material şi văzut, este împiedicat de lucrarea poftelor trupeşti şi nu poate cerceta cele cereşti aşa cum doreşte şi aşa cum merită. Mai mult chiar, aceasta se întâmplă sufletului din momentul în care omul face ceva rău în faţa lui Dumnezeu, îndepărtând şi exilând sufletul de la dragostea lui Dumnezeu şi a celor cereşti şi de la nădejdea bucuriei dumnezeieşti ce va să vină.

Iar dacă pleacă de la acesta iubirea lui Dumnezeu, a celor cereşti şi nădejdea Raiului, atunci va împărăţi în el dorinţa lumii, plăcerea trupească şi rătăcirea diavolului, aceasta însemnând că de atunci înainte el va petrece în desfrânare şi în nepurtare de grijă faţă de cele duhovniceşti, având adormită conştiinţa sa, iar vederea sufletului fiind întunecată şi orbită.

Fiind în această situaţie, adică depărtat cu duhul de cele cereşti, pentru a putea după aceea să se depărteze de relele de care este biruit şi pentru a putea sufletul să-şi amintească cele cereşti cu care are asemănare, şi pentru a se ridica cugetul omului de la cele sensibile la cele tainice, de la cele văzute la cele nevăzute, de la cele materiale la cele nemateriale, de la cele stricăcioase la cele nestricăcioase, de la cele pământeşti la cele cereşti, pentru a se întâmpla, spun, aceasta, este nevoie ca inima să fie zdrobită cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Şi, într-un anume fel, să se frământe şi să se unească inima cu numele Domnului, precum se uneşte făina cu apa şi devine pâine, prin lucrarea focului (adică prin lucrarea Harului). Deoarece, atunci când spune cineva „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, din adâncul inimii, atunci inima lui se umple de înţelesuri cereşti şi de gânduri duhovniceşti. Şi când se umple inima de astfel de înţelesuri duhovniceşti (venite de la Duhul Sfânt), atunci din inimă se transmite acea lucrare dumnezeiască în toate mădularele şi simţirile sale. De aceea, fiind omul atunci întru totul unit cu harul rugăciunii, orice vedere sensibilă ar avea cu simţurile sale materiale, de la această vedere sensibilă mintea lui se urcă de îndată la vederea cea nematerială şi tainică, fără ca să simtă plăcerea trupească şi fără să fie biruită inima lui de frumuseţea şi plăcerea vederii sensibile. De exemplu, cel ce lucrează rugăciunea minţii, oricând ar vedea vreun om frumos sau altă făptură frumoasă a lui Dumnezeu, din aceasta dă motiv sufletului său să-şi imagineze şi să cugete la frumuseţea făpturilor cereşti şi nemateriale ale lui Dumnezeu.

Deoarece un astfel de om îţi spune, sau mai bine şi mai corect este să spun că sufletul spune omului aceluia astfel:

„Omule, dacă aceste făpturi materiale, care astăzi sunt şi mâine nu mai sunt, le-a făcut Dumnezeu atât de frumoase şi minunate şi fac atâta bucurie celor care le văd, oare cu cât mai frumoase şi mai minunate trebuie să fie bunătăţile cereşti şi veşnice ale Raiului, „cele pe care ochiul nu le-a văzut, şi urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu au ajuns”, pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru robii Săi de la facerea lumii?” Iar de aici îl urcă la o şi mai înaltă vedere, deoarece îi aduce aminte de Dumnezeu însuşi, spunându-i astfel: „Dacă acelea care sunt făpturi ale lui Dumnezeu sunt atât de minunate şi negrăite, oare Dumnezeu însuşi, făcătorul şi ziditorul acestora, cât trebuie să fie de strălucitor, de minunat?” La fel se întâmplă când lucrătorul rugăciunii minţii doreşte să vadă cu ochii trupeşti stelele cerului şi luna, fulgerul şi soarele strălucind atunci se ridică de îndată cu mintea la frumuseţea Raiului şi la negrăita strălucire a lui Dumnezeu, făcătorul şi ziditorul tuturor acestora. Deoarece, iarăşi spune sufletul tainic omului: „Oare, omule smerit şi cel din urmă, dacă cele văzute au o atât de mare frumusete şi strălucire, dar Dumnezeu, făcătorul soarelui, ziditorul cerului, creatorul stelelor, cu cât străluceşte mai mult decât soarele?”

Despre această strălucire dumnezeiască unul din părinţi a spus următoarele:

Vedenie

Un oarecare călugăr L-a rugat odată pe Dumnezeu să-i arate slava şi strălucirea sfinţilor, şi s-a învrednicit de ceea ce râvnea, în felul acesta. A venit un înger dumnezeiesc şi i-a spus: „Cel care cere primeşte, cel care caută află şi ce lui ce bate i se deschide”, şi de îndată a deschis ochiul cel drept duhovnicesc al sufletului fratelui şi a văzut slava aceea dumnezeiască şi bucuria de negrăit a tuturor sfinţilor, de care se bucură aceştia în cer. Spunea fratele acela că a văzut pe toţi sfinţii în slava şi fericirea aceea dumnezeiască, în care fiecare sfânt strălucea la fel ca soarele, şi strălucind fiecare ca soarele, ieşeau din ei atâtea raze, câte are şi soarele, şi toţi sfinţii cântau cu glas preadulce: „Aliluia”.

Aşadar, dacă aici soarele luminează lumea întreagă, fiind numai un singur corp luminos, oare în cer, unde sunt mii şi miriade de sfinţi, strălucind fiecare precum soarele, cum trebuie oare să fie acea strălucire, acele raze, acea revărsare de lumină, slava aceea? Şi iarăsi spunea călugărul acela că toţi sfinţii, care străluceau atâta, primeau strălucirea lor din strălucirea şi lumina lui Dumnezeu, şi că o rază a lui Dumnezeu era asemenea soarelui întreg. Acum, gândeşte tu singur, cititorule, atât cât poate gândi şi cât poate ajunge mintea ta, cât de mare şi ce fel de lumină este lumina dumnezeirii şi slava aceea de negrăit şi de necuprins a Dumnezeului Celui nevăzut, a Ziditorului şi Făcătorului nostru?

La fel atunci când cel care lucrează rugăciunea minţii va mirosi un trandafir sau altă floare frumos mirositoare, sau când va privi o floare dintre florile câmpului, mintea lui se va duce ca fulgerul la parfumul acela de negrăit pe care îl răspândesc florile Raiului, de care amintindu-şi îşi va uda faţa sa cu lacrimi de bucurie sfântă. Şi cu cât va ofta mai din adâncul inimii sale, cu atât se va înălţa mai mult, depărtându-se de cele pământeşti. Oftează din adâncul sufletului său deoarece nu numai că doreşte să se împărtăşească de bunătăţile cereşti ale Paradisului, ci şi pentru că îşi aminteşte cât de cumplit este iadul celor care sunt lipsiţi de toate acestea, întrucât, în mod inevitabil, omul se află ori cu Dumnezeu în Rai, ori cu diavolul în cele de dedesubt ale pământului.

Mai spunea acel călugăr că, după ce a văzut slava aceea minunată a sfinţilor, a văzut şi înfricoşătorul chin al celor din iad. Spunea că, după ce a încetat vederea aceea cerească a slavei dumnezeieşti, închizându-se ochiul cel drept al sufletului, s-a deschis de îndată ochiul cel stâng al sufletului, cu care a văzut iadul ca o mare întinsă, care era atât de adâncă, ca de la pământ la cer. Mai era marea aceea a iadului întunecoasă şi încinsă, iar în ea erau amestecaţi cei ce se aflau în ea precum sunt amestecate seminţele puse la fiert în cazan. Fierbea iadul acela precum fierb apele termale; pe unii îi scotea apa la suprafaţă, pe alţii îi afunda, unuia i se vedea numai mâna, altuia numai capul, iar altuia piciorul. Unul striga „vai mie, vai mie” cu glas sfâşietor, altul blestema pe cel care a fost cauza trimiterii lui în iad.

Atât de mult se urau şi se duşmăneau unii pe alţii, încât, dacă ar fi fost posibil să ajungă unii la alţii, s-ar fi sfâşiat cu dinţii, precum câinii. Deoarece acolo desfrânatul se mânia şi blestema împotriva desfrânatei, pentru că din cauza ei ajunsese în iad. Părinţii se îndreptau cu ură împotriva copiilor, deoarece, dorind să le facă acestora bogăţii pentru o viaţă uşoară, au ajuns ei în iad. Iar copiii se mâniau împotriva părinţilor, deoarece i-au lăsat la voia lor şi nu i-au condus la frica de Dumnezeu. Pe scurt, a spus, acolo era o mare nerânduială şi un miros insuportabil.

Toate acestea şi multe asemenea văzând, luptătorul cel bun oftează din adâncul inimii, şi cu cât oftează mai din adânc, cu atât este ridicat mai mult de la cele pământeşti la cele cereşti. De aceea, nu numai că nu se prinde de pietrele în care este diavolul, ci devine şi mai fierbinte doritor al celor duhovniceşti şi cereşti, ajungând la despătimire, pentru că atunci, într-adevăr, niciun fel de patimă diavolească nu mai este în el. Dar cel care nu lucrează lucrarea duhovnicească a rugăciunii minţii cu inima zdrobită nu poate ajunge la această stare. De îndată ce vede o faţă frumoasă sau un alt lucru scump şi frumos de pe pământ, inima lui este cuprinsă de plăcere şi este robit şi se prinde de lucrul acela gândul lui precum se prinde peştele de undiţă, şi aleargă la acea plăcere precum aleargă câinele la măcelărie, zbătându-se cum să mănânce pe săturate, precum se spune: „şi dorea să-şi umple pântecele său cu roşcovele din care mâncau porcii”. A căror parte să nu o avem, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos. A Lui fie slava şi puterea în vecii vecilor.

Amin.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Isihasm. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s