O EPISTOLĂ ATHONITĂ din 1993

În ochii părintilor din Sfîntul Munte Athos, respectul total pentru adevăr este una din primele îndatoriri pe care le impune iubirea pentru aproapele. Ei nu au nici o pozitie doctrinară aparte, ci mărturisesc pur si simplu credinta Bisericii Ortodoxe: „Biserica este una. Această Biserică una si adevărată, care păstrează continuitatea vietii ecleziale, adică unitatea Traditiei este Ortodoxia. A admite că această Biserică una si adevărată nu există pe pămînt în stare pură ci că ar fi partial continută în diferite «ramuri», înseamnă… a nu avea credintă în Biserică si în Capul acesteia„.

Fără ostentatie, călugării athoniti tin ca această convingere să se înscrie în fapte. Nu pot aproba manifestări sau vorbe care ar implica o recunoastere practică a „teoriei ramurilor”. Unitatea crestinilor, care le e la fel de pretioasă ca oricărui alt crestin, nu poate fi împlinită decît prin alăturarea neortodocsilor la întregul si plinătatea credintei apostolice. Ea n-ar putea fi rodul unor compromisuri si eforturi născute dintr-o aspiratie omenească si firească la unitate a unor oameni care nu dau două parale pe învătătura încredintată Bisericii.

În materie de ecumenism, ca si în viata duhovnicească, atitudinea Athosului este alcătuită din luciditate si discernămînt.

Traditia spirituală a Muntelui Athos este în esenta ei identică cu cea în care trăiau Părintii si, în particular, toti vechii călugări din Apus, într-o perioadă în care schismele si divizările nu distruseseră încă unitatea spirituală a Europei. Drept pentru care, redăm în cele ce urmează textul scrisorii Părintilor athoniti referitoare la Documentul de la Balamand, ca pe un răspuns patristic la o problemă contemporană de o mare importantă:



Sanctitătii Sale, Patriarhul ecumenic,
Părintele si Stăpînul nostru, Bartolomeu

Prea Sfintite Părinte si Stăpîne,

Unirea Bisericilor sau pentru a vorbi mai precis, revenirea heterodocsilor la Biserica noastră, sfîntă, sobornicească, apostolească si ortodoxă este o dorintă firească a noastră, ca să se împlinească rugăciunea Domnului: „Toti să fie una” (Ioan 17,21), rugăciune pe care o primim si o împărtăsim total în sensul ei ortodox. După cum scrie profesorul J. Romanides: „Hristos se roagă aici pentru ca ucenicii Lui si ucenicii ucenicilor Lui să fie una în perspectiva slavei Sale încă din această viată, ca mădulare ale Trupului Său, adică ale Bisericii…„. Iată de ce, de fiecare dată cînd crestinii heterodocsi ne vizitează, desi îi primim cu dragoste în Hristos si le oferim ospitalitate, constientizăm totusi cu durere despărtirea noastră în credintă si imposibilitatea de a lega relatii ecleziale cu ei.

Schisma dintre ortodocsi si anticalcedonieni si apoi cea dintre ortodocsi si occidentali constituie o adevărată tragedie, cu care nu trebuie să ne obisnuim si s-o acceptăm linistiti si resemnati.

Asadar, întelegem eforturile care vizează unirea numai atunci cînd sunt făcute cu frica lui Dumnezeu si în acord cu traditia ortodoxă, cînd ele nu rezultă în nici un caz din micsorarea sau anularea dogmelor ortodoxe si nici din indiferenta tolerantă fată de mărturisirile strîmbe ale, heterodocsilor – pentru că o astfel de unire nu va fi o unire întru Adevăr, si ca atare nu va fi niciodată acceptată cu adevărat de Biserică, nici binecuvîntată de Dumnezeu. Asa cum spun Sfintii Părinti: „Binele nu e bine decît cînd e bine făcut„.

Dimpotrivă, o astfel de falsă unire ar provoca noi schisme, noi dureri si diviziuni în trupul astăzi unit al Ortodoxiei. În această privintă am spune că, în fata marilor schimbări care s-au produs în tările de traditie ortodoxă si în fata violentului curent care se manifestă sub diferite forme la scară mondială, Biserica Ortodoxă, care este una, sfîntă, sobornicească si apostolească, ar trebui, pe de-o parte, să consolideze coeziunea Bisericilor locale, avînd grijă de membrii ei răniti si restabilindu-i spiritual, si, pe de altă parte, constientă de ea însăsi, să predice puternic si limpede, umanitătii decăzute, puterea mîntuitoare, harul unic care-i apartine.

În acest duh urmărim, atît cît ne permite angajamentul monahal, manifestările si dialogurile miscării numită ecumenică si constatăm cînd divizarea cuvîntului adevărului, cînd compromisurile si concesiile în chestiuni fundamentale de credintă.

Asadar, actele si declaratiile reprezentantilor Bisericilor ortodoxe ne-au pricinuit o adîncă mîhnire, pentru că sunt lucruri nemaiauzite si total contrare credintei noastre.

Mentionăm mai întîi cazul Prea Fericitului Patriarh al Alexandriei, care a declarat cel putin de două ori că noi, crestinii, ar trebui să-l recunoastem pe Mahomed ca profet! – si nimeni pînă astăzi nu l-a criticat pe acest Patriarh asa de grav rătăcit, care a continuat să conducă destinele Bisericii sale ca si cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Părăsim, deci, limitele sincretismului pancrestin si intrăm în sincretismul tuturor religiilor!

În al doilea rînd, vă aducem la cunostintă cazul Patriarhului Antiohiei care, fără consimtămîntul unanim ortodox, a intrat în comuniune liturgică cu anticalcedonienii Antiohiei, fără să se fi găsit cea mai mică solutie la foarte gravele probleme ale acceptării lor de către Sinoadele ecumenice posterioare Sinodului III si, mai ales, Sinodului de la Calcedon, care constituie o temelie de nezdruncinat a Ortodoxiei.

Din nefericire, nici în acest caz n-am văzut proteste din partea vreunei Biserici ortodoxe.

Dar motivul cel mai serios de neliniste este brusca si inadmisibila schimbare de atitudine a ortodocsilor, asa cum reiese din continutul declaratiei comune de la Balamand din iunie 1993 a Comisiei mixte pentru dialog între ortodocsi si romano-catolici, care adoptă teze antiortodoxe si asupra căreia tinem în mod special să atragem atentia Sanctitătii Voastre.

Pentru a începe, se cuvine să recunoastem că declaratiile pe care Sanctitatea Voastră le-a dat din cînd în cînd în privinta uniatismului, considerat un obstacol de neocolit în calea dialogului dintre ortodocsi si romano-catolici – ne-au linistit.

Textul în cauză dă, cu toate acestea, impresia că declaratiile Voastre au fost ocolite, că uniatismul beneficiază de amnistie si se vede chiar invitat la masa Dialogului Teologic, în ciuda respingerii categorice din partea Conferintei panortodoxe din Rodos: „Iată de ce am hotărît să pretindem, ca o conditie prealabilă pentru reluarea dialogului, ca toti agentii si propagandistii uniatismului de la Vatican să fie îndepărtati definitiv din tările ortodoxe, si ca toate Bisericile numite unite să fie supuse si încorporate Bisericii Romei, deoarece uniatismul si dialogul sunt absolut incompatibile„. Pentru a ne justifica nelinistea, vom aduce ca dovadă, între altele, articolul Înalt Prea Sfintitului mitropolit Demetriados K. Hristodulos, apărut în „Biserica Pireului”, din care vom cita cîteva fragmente.

Dar tezele ecleziastice ale acestui document provoacă încă un si mai mare scandal, Sanctitate. Vom mentiona rătăcirile cele mai strigătoare la cer.

Citim în articolul 10: „Ca reactie la Biserica Catolică ce, pretinzîndu-se unica depozitară a mîntuirii, îsi exersa eforturile misionare în detrimentul ortodocsilor – Biserica Ortodoxă, la rîndul ei, a adoptat aceeasi conceptie, potrivit căreia numai la ea se găseste mîntuirea. Pentru a asigura mîntuirea «fratilor rătăcitii», ajungea chiar să-i reboteze pe crestini, uitînd exigentele libertătii religioase a persoanelor si a actelor de credintă, exigente la care epoca respectivă era putin sensibilă„.

Noi, ortodocsii, nu vom putea admite niciodată un astfel de punct de vedere, dat fiind faptul că Sfînta noastră Biserică

Ortodoxă nu a început să se creadă singura depozitară a mîntuirii ca reactie la uniatism, ci cu mult înainte de el, încă din epoca în care, din motive dogmatice, s-a produs schisma. Biserica Ortodoxă nu i-a asteptat pe uniati pentru a întelege că ea este continuatoarea autentică a Bisericii una, sfîntă, sobornicească si apostolească a lui Hristos, pentru că ea a avut întotdeauna constiinta că papismul e o erezie. Dacă n-a folosit prea des acest termen de „erezie”, a făcut-o dintr-un motiv explicat de Sfîntul Marcu al Efesului: „Latinii nu sunt numai schismatici, ci eretici, iar dacă Biserica n-a proclamat acest lucru foarte clar a fost pentru că natiunea lor era mult mai numeroasă si mai puternică decît a noastră… înaintasii nostri n-au vrut să-i zdrobească pe latini ridiculizîndu-i si stigmatizîndu-i cu numele de eretici pentru că desi îi asteptau să se întoarcă, făceau toate eforturile să le menajeze prietenia„.

Atunci cînd uniatii si misionarii Romei au năvălit în Anatolia noastră pentru a-i converti, mai ales prin mijloace dubioase, pe ortodocsii slăbiti de grele încercări – tactică mult folosită si astăzi de ei, Ortodoxia a trebuit să predice adevărul nu pentru a face prozelitism de tip roman, ci pentru a-si proteja turma.

Astfel, Sfîntul Fotie a denuntat de mai multe ori Filioque ca o erezie si pe adeptii ei ca rău-mărturisitori (kakodocsi).

Sfîntul Grigorie Palama spune despre occidentalul Varlaam că, venit la Ortodoxie, n-a arătat „ca să spunem asa nici un semn de sfintire primit de la Biserica noastră, care ar fi putut sterge păcatele cu care a venit„.

Este clar că Sfîntul Grigorie îl consideră pe Varlaam un eretic care are nevoie de harul sfintitor pentru a intra în Biserica Ortodoxă.

Formula utilizată în articolul 10 aruncă pe nedrept vina asupra Bisericii Ortodoxe, pentru a o atenua pe cea a sustinătorilor papismului. Cînd i-au rebotezat ortodocsii pe romano-catolici si pe uniati independent de vointa lor, călcîndu-le în picioare libertatea religioasă? Si dacă există exceptii, ortodocsii care au semnat acest text n-ar fi trebuit să uite că cei care au fost rebotezati „independent de vointa lor” erau urmasii ortodocsilor care fuseseră uniti cu forta, cum a fost cazul în Polonia, Ucraina si Transilvania! (vezi articolul 11).

Citim în articolul 13: „De fapt, mai ales după conferintele panortodoxe si al doilea Conciliu al Vaticanului, redescoperirea si punerea în valoare, atît de către ortodocsi cît si de către catolici, a Bisericii drept comuniune au schimbat radical perspectivele si deci si atitudinile fundamentale. Ambele părti au recunoscut că ceea ce Hristos a încredintat Bisericii Sale – profesia de credintă apostolică, împărtăsirea cu aceleasi taine, mai ales preotia unică celebrînd jertfa unică a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor – nu poate fi considerat proprietatea exclusivă a uneia singure dintre Bisericile noastre. În acest sens este evident că orice rebotezare este exclusă„.

Redescoperirea Bisericii drept comuniune are desigur sens pentru romano-catolici care, în fata impasului în care se găseau din cauza eclesiologiei lor absolutiste, au fost constrînsi să se întoarcă, printr-un joc dialectic, spre caracterul comunitar al Bisericii. Asadar, alături de o extremă, aceea a puterii absolute, ei pun altă extremă, aceea a puterii colegiale, asezîndu-se întotdeauna, în acest du-te vino, pe aceeasi bază antropocentrică. Biserica Ortodoxă, dimpotrivă, a avut întotdeauna si conservă constiinta de a fi nu o simplă comuniune, ci o comunitate teandrică sau, cum spune Sfîntul Grigorie Palama în „Tratatul despre purcederea Sfîntului Duh” (2,78), o „comuniune de îndumnezeire”. Or, comuniunea de îndumnezeire nu este numai necunoscută, dar ea este teologic incompatibilă cu teologia romano-catolică, care refuză să accepte energiile create ale lui Dumnezeu, singurele prin care această comuniune poate exista.

Acestea fiind zise, constatăm cu cea mai mare tristete că, în articolul cu pricina, sfînta noastră Biserică Ortodoxă este pusă la egalitate cu Biserica Romano-Catolică rău-mărturisitoare.

Sunt trecute cu vederea gravele diferente teologice – Filioque, primatul papal, infailibilitatea, harul creat etc. – si este fabricată o unire artificială fără cel mai mic acord asupra dogmelor.

Asadar se dovedesc adevărate previziunile care anuntau unirea planificată de Vatican si în care, de voie, de nevoie, se vor găsi angajati ortodocsii – cum spunea Sfîntul Marcu al Efesului. Acestia din urmă se găsesc, de fapt, si astăzi în situatii politice si nationale extrem de dificile, fiind supusi uneori unor state cu altă religie. Unirea va fi deci accelerată si realizată fără acordul asupra diferentelor dogmatice. Planul în cauză constă în a pecetlui unirea fără a se tine cont de divergente, printr-o recunoastere reciprocă a Tainelor si a succesiunii apostolice a fiecărei Biserici, si realizarea intercomuniunii, la început limitată, apoi lărgită. După care va rămîne să fie pusă problema diferentelor dogmatice, considerate teologumene.

Or, dacă unirea s-a făcut, ce sens va mai avea discutarea divergentelor teologice?

Roma stie foarte bine că ortodocsii nu vor accepta niciodată învătătura ei heterodoxă. Experienta încercărilor de unire făcute pînă acum a demonstrat-o. În consecintă, ea pune pe picioare o unire pe deasupra diferentelor, sperînd că elementul dominant (omeneste vorbind; si aici, ca întotdeauna, punctul de vedere romano-catolic este pur uman si antropocentric) va absorbi cu timpul pe cel mai slab, adică Ortodoxia.

Profesorul Jean Romanides a prevăzut această metodă într-un articol apărut în februarie 1966 în „The Orthodox Witness” sub titlul: „Miscarea de unificare si ecumenismul popular”.

Am vrea să-i întrebăm pe semnatarii ortodocsi de la Balamand:
Filioque, primatul, infailibilitatea, purgatoriul, imaculata conceptiune, harul creat, apartin mărturisirii de credintă a Apostolilor? E posibil ca noi, ortodocsii, să le recunoastem romano-catolicilor o credintă si o mărturisire apostolică, în ciuda tuturor acestor lucruri?

Aceste grave devieri teologice ale Romei sunt sau nu erezii?
Dacă da, după cum au judecat Sinoadele si Sfintii Părinti, nu înseamnă că Tainele si succesiunea apostolică a unor astfel de heterodocsi sunt absolut invalide?

Poate exista plinătatea harului acolo unde nu există plinătatea Adevărului?

Îl putem separa pe Hristos de Adevărul Său din Taine si din succesiunea apostolică?

Succesiunea apostolică a fost invocată la început de Biserică doar ca o confirmare suplimentară si istorică a păstrării si salvării Adevărului de-a lungul timpului. Cu toate acestea, atunci cînd chiar adevărul este alterat, ce sens mai poate avea păstrarea unei succesiuni apostolice pur formale si exterioare? Marii ereziarhi n-aveau, cei mai multi, o astfel de succesiune? Dar cum putem să credem măcar pentru o clipă că aveau har?

Si cum putem să considerăm două Biserici ca „Biserici surori” nu datorită originii lor comune dinainte de schismă, ci datorită pretinsei lor mărturisiri comune, harului sfintitor si preotiei neîntrerupte, trecînd cu vederea prăpastia dogmatică dintre ele?

Ce ortodox ar putea accepta infailibilitatea, primatul, puterea jurisdictională a Papei „care se întinde asupra întregii Biserici” si pe seful politico-religios al statului Vatican ca succesor autentic al Apostolilor?

Nu ar fi aceasta o negare a credintei si a traditiei Apostolilor?

Sau, poate, semnatarii acestui text ignoră că multi romano-catolici de astăzi gem sub talpa Papei si a sistemului său eclezial scolastic si antropocentric si că doresc să se reapropie de Ortodoxie?

Si cum s-ar putea ca aceste suflete frămîntate spiritual, care doresc sfîntul botez, să nu fie primite în Ortodoxie, sub falsul pretext că acelasi har s-ar găsi în ambele părti? Nu se cuvine să le fie respectată libertatea religioasă, cum pretinde în alte locuri declaratia în chestiune, si să li se ofere botezul ortodox? Cum ne vom apăra în fata Domnului pentru faptul de a fi refuzat plinătatea harului unor suflete care, după lungi ani de luptă si de căutări personale, au ajuns să dorească sfîntul botez al Bisericii noastre ortodoxe, una, sfîntă, sobornicească si apostolească?

Declaratia citează la articolul 14 cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea: „Efortul ecumenic al Bisericilor surori din Orient si Occident, fondat pe dialog si rugăciune, caută o comuniune perfectă si totală care să nu fie nici absorbtie, nici fuziune, ci întîlnire în adevăr si dragoste ” (cf. Slavorum Apostoli, n.27).

Cum poate avea loc unirea întru adevăr cîtă vreme diferentele dogmatice sunt ocolite si cele două Biserici sunt calificate Biserici surori în ciuda acestor diferente?

Adevărul Bisericii nu poate fi împărtit, pentru că el este Însusi Hristos. Acolo unde există divergente de dogmă nu poate exista unitate în Hristos.

Istoria Bisericii ne învată că numai Bisericile ortodoxe au fost întotdeauna surori între ele, dar niciodată Biserica Ortodoxă n-a fost soră cu Bisericile heterodoxe, oricare ar fi fost gradul lor de rătăcire în credintă (kakodoxie).

Suntem îndreptătiti să ne întrebăm dacă sincretismul religios si minimalismul dogmatic, produse ale secularizării umanocentrice, n-au influentat gîndirea celor care au semnat un astfel
de text.

Este evident că acest document, poate pentru prima oară din partea ortodocsilor, adoptă teza că cele două Biserici, Ortodoxă si Romano-Catolică, constituie Biserica una si sfîntă sau că sunt două expresii legitime ale ei.

Este din păcate tot prima oară cînd ortodocsii recunosc oficial o formă a tezei ramurilor.

Să ne fie permisă exprimarea profundei noastre mîhniri în fata acestui fapt, mai ales în măsura în care această teorie intră în conflict categoric cu traditia Ortodoxiei si constiinta de sine pe care întotdeauna a avut-o pînă în zilele noastre.

Ca mărturie a acestei constiinte de sine ortodoxe, potrivit căreia Biserica noastră este Biserica una si sfîntă, avem multe autorităti recunoscute de întreaga ortodoxie.

Astfel Sinoadele:

l. de la Constantinopol din 1722
2.de la Constantinopol din 1727
3.de la Constantinopol din 1838
4.Enciclica celor patru patriarhi ai Orientului si respectiv, a Sinoadelor lor din 1848
5.Sinodul de la Constantinopol din 1895

au mărturisit că numai Sfînta noastră Biserică Ortodoxă constituie Biserica Una si Sfîntă.

Sinodul din 1895 de la Constantinopol rezumă toate sinoadele anterioare: „Asadar, Biserica Ortodoxă a Orientului se mîndreste pe drept în Hristos că este Biserica celor sapte Sinoade Ecumenice si a primelor nouă veacuri ale crestinismului si în consecintă, Biserica una sfîntă, sobornicească si apostolească a lui Hristos, stîlpul si temelia adevărului. Biserica Romană este biserica inovatiilor, a falsificării scrierilor Părintilor Bisericii; este Biserica falsei interpretări a Sfintei Scripturi si a hotărîrilor Sfintelor Sinoade. Iată de ce este total îndreptătită respingerea ei, atîta timp cît va persista în rătăcire. Pentru că, asa cum spune dumnezeiescul Grigorie de Nazians: «Mai bine un război demn de laudă decît o pace care ne separă de Dumnezeu»”.

Tot o astfel de doctrină predicau reprezentantii Bisericilor Ortodoxe la Consiliul Ecumenic al Bisericilor unde participau eminenti teologi ortodocsi, ca părintele G. Florovsky. Astfel, la Conferinta de la Londra (1952), el a declarat: „Am venit aici nu pentru a critica alta Biserici, ci pentru a le ajuta să vadă adevărul, pentru a le lumina cugetarea într-un mod frătesc, informîndu-le despre învătătura Bisericii una, sfîntă, sobornicească si apostolească, care este Biserica greco-ortodoxă, neschimbată din epoca apostologică„.

Si la Evanston în 1954, delegatii ortodocsi proclamară: „În concluzie, trebuie să ne declarăm convingerea profundă că numai sfînta Biserică Ortodoxă a păstrat credinta transmisă o dată pentru totdeauna sfintilor în toată plinătatea si puritatea ei; si asta nu datorită meritului nostru omenesc, ci pentru că i-a plăcut lui Dumnezeu să păstreze «această comoară în vase pămîntesti, pentru ca revărsarea darului să vină de la Dumnezeu”.

La New Delhi, în 1961, acelasi ecou: „Unitatea a fost ruptă si trebuie recucerită. De fapt, Biserica Ortodoxă nu este o confesiune între altele, nici una dintr-o multitudine. Pentru ortodocsi, Biserica Ortodoxă este, în sine, Biserica. Biserica Ortodoxă este profund crestină că temelia ei lăuntrică si învătătura ei coincid cu mesajul apostolic si cu traditia Bisericii primare, neîmpărtite. Biserica Ortodoxă se află în continuitatea neîntreruptă si niciodată distrusă a preotiei harice, a vietii si credintei în Taine. Succesiunea apostolică a demnitătii episcopale si a preotiei sacramentale este, pentru ortodocsi, cu adevărat esentială si de aceea reprezintă un criteriu indispensabil al existentei Bisericii în general. Potrivit convingerii sale intime si avînd constiinta propriei sale întemeieri, Biserica Ortodoxă consideră că ocupă un loc aparte si exceptional în sînul crestinătătii dezbinate; ea este purtătoarea si martora traditiei Bisericii primare neîmpărtite, din care provin prin reducere sau separare toate confesiunile crestine existente”.

Am putea să mai prezentăm aici mărturii ale teologilor ortodocsi cei mai distinsi si mai recunoscuti. Ne vom multumi cu unul dintre acestia, Părintele Dumitru Stăniloae, teolog cunoscut nu numai pentru stiinta sa, ci si pentru lărgimea sa de vederi si perspectiva unui ecumenism înteles în sens ortodox.

În mai multe locuri din remarcabila carte Pentru un ecumenism ortodox (Le Pireé, 1976), Părintele Dumitru face aluzii la temele abordate de Declaratia Comună, pe care le tratează însă potrivit mărturisirii ortodoxe. Citatele vor evidentia discordanta dintre tezele Declaratiei si credinta noastră ortodoxă.

Fără unitatea credintei si fără comuniunea cu acelasi Trup si Sînge ale Cuvîntului întrupat, nu va exista Biserică în adevăratul sens al termenului. (…) Cu alte cuvinte, iconomia permite validarea unei taine săvîrsite în afara Bisericii pentru acela care intră în comuniune deplină de credintă cu membrii Bisericii Ortodoxe si devine un membru al ei. (…) În conceptia romano-catolică, Biserica nu este atît un organism spiritual al cărui cap este Hristos, ci mai degrabă o organizatie juridică care nu trăieste în dimensiunea divină, ci în planul «supranaturalului» si al gratiei create. (…)

Unitatea de credintă joacă un rol indispensabil în păstrarea acestei unităti, pentru că ea leagă absolut toti membrii Bisericii cu Hristos si între ei.(…)

Toti cei care nu-l mărturisesc pe Hristos în întregime, ci doar partial, nu pot realiza comuniunea totală nici cu Biserica, nici între ei. (…) Cum ar putea catolicii să se unească într-o euharistie comună cu ortodocsii din moment ce ei cred că sunt uniti mai mult prin Papa decît prin dumnezeiasca Împărtăsanie? Ar putea dragostea să se reverse dinspre Papă spre lume? Acea dragoste care se revarsă din Hristos aflat în Sfînta Împărtăsanie?(…) E suficient să recunoastem faptul că Ortodoxia, ca trup deplin al lui Hristos, vrea să primească în sînul său părtile care s-au despărtit de ea…”

N-ar putea exista, se întelege, două trupuri depline ale lui Hristos!

Suntem pe deplin stupefiati Sanctitate, să vedem că ortodocsii fac aceste concesii tocmai în momentul în care romano-catolicii nu numai că-si mentin ecleziologia papocentrică, dar chiar o întăresc si mai mult.

Conciliul II Vatican, se stie, departe de a diminua primatul si infailibilitatea, dimpotrivă le-a mărit. Profesorul Ioan Kamiris scria: „Bine cunoscutele pretentii latine la monarhia absolută a Papei nu numai că nu si-au pierdut nimic din fortă atunci cînd au fost ascunse la Conciliul II de la Vatican, sub masca colegialitătii episcopilor; dimpotrivă, chiar prin asta ele s-au întărit, si actualul papă nu ezită ca, din cînd în cînd, să le pună în evidentă cu multă emfază„.

Or, textul enciclicei papale din 28 mai 1992 „Către Episcopii Bisericii Catolice” recunoaste ca singură Biserică „catolică” (sobornicească) pe cea de la Roma si pe Papa ca singurul episcop catolic, universal. Biserica Romei si episcopul său constituie „esenta” întregii Biserici. Toate celelalte Biserici locale si episcopii lor reprezintă doar expresii ale „prezentei” si „puterii” imediate ale Episcopului Romei si a Bisericii sale, care determină „din interior caracterul de eclezialitate al tuturor Bisericilor locale”.

Bisericile ortodoxe, după acest text al Papei, datorită faptului că nu îi sunt supuse, nu au nici un fel de caracter eclezial. Si nu trebuie considerate decît „Biserici partiale” („Verdienen den Titel «Teikirchenu»” – „Merită numele de Biserici partiale”).

„Directorul pentru aplicarea principiilor si normelor ecumenismului” reia explicit aceeasi ecleziologie. Acest „Director” al Bisericii Romano-Catolice a fost prezentat de Cardinalul Casssidy la reuniunea episcopilor romano-catolici (10-15 mai 1993) în prezenta necatolicilor si ortodocsilor. Se subliniază în acest document că romano-catolicii „păstrează convingerea fermă că unica Biserică a lui Hristos este Biserica Catolică”, guvernată de succesorul lui Petru si de episcopii care sunt în comuniune cu el (Lumen Gentium, 8; § 17), în măsura în care „colegiul episcopilor are drept cap pe Episcopul Romei, ca succesor al lui Petru” (§ 14).

Găsim în acelasi text multe cuvinte frumoase despre necesitatea de a dezvolta dialogurile ecumenice, educatia ecumenică – evident pentru a „tulbura apele” si a-i prinde pe ortodocsii naivi în cursa metodei unioniste planificate de Vatican si urmate cu succes – adică subordonarea fată de Roma.

Această metodă este descrisă astfel de textul despre care vorbim: „Au fost admise drept criterii ale lucrării ecumenice în comun: pe de o parte, recunoasterea reciprocă a botezului si introducerea de simboluri comune ale credintei în experienta liturgică; pe de altă parte, colaborarea pentru educatia ecumenică, rugăciunea comună si lucrarea pastorală comună, astfel încît să trecem de la conflict la coexistentă, de la coexistentă la cooperare, de la cooperare la participare si de la participare la comuniune”.

Cel mai grav este că astfel de texte pline de ipocrizie sunt apreciate, în general, de ortodocsi ca pozitive.

Suntem îndurerati să constatăm că pe logica romano-catolică a acestui text se bazează si declaratia comună de la Balamand.

Ne întrebăm, deci, dacă aceste ultime evolutii nu-i justifică de fapt pe cei care propovăduiau că, în astfel de conditii, dialogurile sub diferite forme se desfăsoară, în instantă, în detrimentul Ortodoxiei.

Înalt Prea Sfintite Părinte si Stăpîne,

Din punct de vedere omenesc, romano-catolicii au obtinut prin acest text, recunoasterea, din partea anumitor ortodocsi, a Bisericii lor drept continuatoarea legitimă a Bisericii UNA SANCTA, avînd plinătatea Adevărului, a Harului, a Preotiei, a Tainelor, a Succesiunii Apostolice.

Cu toate acestea succesul se întoarce împotriva lor, pentru că le ia orice posibilitate de a se pocăi, de a recunoaste si a depăsi grava lor slăbiciune ecleziologică si dogmatică.

Iată de ce concesiile făcute de ortodocsi nu mai sunt, în esentă si în realitate, rodul dragostei. Ele nu fac bine nici catolicilor, nici ortodocsilor.

Ele fac să treacă „nădejdea Evangheliei” (Coloseni 1,23) de la Hristos Dumnezeul-Om, la idolul om-dumnezeu, adică Papa umanismului occidental.

Suntem obligati, spre binele romano-catolicilor, ca si al întregii lumi, pentru care neprihănita ortodoxie este ultima nădejde, să nu acceptăm niciodată unirea, nici recunoasterea Bisericii Romano-Catolice ca „Biserică soră” sau a Papei ca episcop canonic al Romei, sau a Bisericii Romei ca posesoare a unei succesiuni apostolice canonice, a Preotiei si a Tainelor, fără ca ea să respingă explicit Filioque, infailibilitatea, primatul, harul creat si celelalte mărturisiri strîmbe (kakodoxii) pe care nu le vom privi niciodată ca pe niste diferente nesemnificative sau teologumene, pentru că ele alterează iremediabil caracterul teandric al Bisericii si sunt blasfemii.

Caracteristice sunt si aceste afirmatii de la Vatican II:
– „Pontiful roman, ca succesor al lui Petru, este principiul perpetuu si vizibil, fundamentul unitătii atît al episcopilor, cît si al masei credinciosilor.

– Această supunere religioasă a vointei si inteligentei trebuie să se manifeste într-un fel special în ceea ce priveste magisteriul, autoritatea autentică de învătător a Pontifului Roman, chiar si atunci cînd nu predică ex cathedra.

– Pontiful roman, seful colegiului episcopilor, posedă această infailibilitate în virtutea investirii sale, atunci cînd, în calitatea sa de păstor si de învătător suprem al tuturor credinciosilor, care îi întăreste în credintă pe fratii săi (cf. Luca 22,32), proclamă si hotărăste învătătura de credintă sau de morală. Iată de ce hotărîrile sale sunt numite pe drept cuvînt definitive prin ele însele si nu prin consimtămîntul Bisericii; ele sunt de fapt rostite cu asistenta Sfîntului Duh, care i-a fost promis personal preafericitului Petru, nu au nevoie de nici o altă aprobare si nu admit nici un apel la o altă instantă. Pontiful roman se pronuntă deci nu în nume personal, ci el expune sau apără credinta catolică în calitate de învătat suprem al Bisericii universale, în care află harisma infailibilitătii Bisericii însesi.

– Pontiful roman, în virtutea functiei sale de Vicar al lui Hristos si de Păstor al întregii Biserici, are asupra acesteia o putere deplină, supremă si universală, pe care o poate exersa oricînd în deplină libertate… Este nul Sinodul ecumenic care nu a fost confirmat sau cel putin acceptat ca atare de succesorul lui Petru si este o prerogativă a pontifului roman convocarea, prezidarea si confirmarea acestor Sinoade”.

Sanctitate, toate aceste cuvinte nu sună în urechile ortodocsilor ca niste hule împotriva Sfîntului Duh si împotriva dumnezeiescului întemeietor al Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos, singurul Cap vesnic si infailibil al Bisericii, singurul care asigură unitatea Bisericii? Nu răstoarnă în întregime ecleziologia evanghelică, divino-umană si duhovnicească a Ortodoxiei? Nu-l supun omului pe Dumnezeul-om?

Cum să întelegem si să trăim împreună în acest duh fără a ne pierde credinta si mîntuirea?

Iată de ce, rămînînd credinciosi traditiilor primite de la Sfintii Părinti, nu vom recunoaste niciodată Biserica romană, cel putin în forma în care există ea astăzi, ca întruchipînd împreună cu a noastră – Biserica una, sfîntă, sobornicească si apostolească a lui Hristos.

Pe de altă parte considerăm necesar ca, printre diferentele teologice, să fie subliniată deopotrivă problema distinctiei dintre fiinta si energiile lui Dumnezeu si caracterul necreat al energiilor dumnezeiesti, pentru că dacă harul e creat, asa cum propovăduiesc romano-catolicii, mîntuirea noastră e zădărnicită, si tot astfel îndumnezeirea omului, iar Biserica încetează de a mai fi o comuniune de îndumnezeire, coborînd la nivelul unei organizatii legalo-canonice.

Pentru toate aceste lucruri, ne căutăm adăpost cu sufletul îndurerat la Voi, părintele nostru spiritual, si vă rugăm insistent, cu profundă veneratie să vă luati răspunderea acestei probleme, cu prudenta si sensibilitatea pastorală care vă caracterizează să nu acceptati textul de la Balamand si, în general, să faceti tot ce vă stă în putintă pentru a preveni consecintele neplăcute pe care le va avea pentru unitatea panortodoxă eventuala adoptare a acestui text, fie si de numai cîteva Biserici.

Cerem totodată sfintele voastre rugăciuni către Dumnezeu, pentru ca si noi însine, smeriti călugări si sihastri ai Sfîntului Munte – în această epocă de confuzie spirituală, de compromisuri cu lumea si de slăbire a întelesurilor ortodoxe si dogmatice – să putem rămîne supusi pînă la moarte „dreptarului învătăturii” (Romani 6,17) pe care
am primit-o de la Sfintii Părinti, oricît ne-ar costa acest lucru.

Vă sărutăm dreapta cu cea mai adîncă veneratie.

Toti reprezentantii în Sfînta Sinaxă si staretii celor douăzeci de mănăstiri de la Sfîntul Munte Athos Kareya,

 8 decembrie 1993

după sihastru.net

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Articole interesante. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s