Cuvioşi părinţi athoniţi ai veacului al nouăsprezecelea

de ANTONIE IEROMONAHUL
Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu

Sfânta Mănăstire Nera

publicat la Editura Christiana

Mulţumim Cuvioasei Maici Nicodimi, egumena Sfintei Mănăstiri Buna-Vestire a Maicii Domnului – Ormylia, pentru bunăvoinţa cu care a acordat permisiunea traducerii şi publicării acestei lucrări în limba română.

Mulţumim, de asemenea, Prea Cuviosului Arhimandrit Efrem şi tuturor părinţilor din obştea Sfintei Mănăstiri Vatopedu pentru dragostea cu care traducătorul a fost primit în mijlocul lor pe timpul realizării acestei traduceri.

Traducere după:
Ιερομοναχου Αντωνιου
«ΒΙΟΙ ΑΘΩΝΙΤΩΝ ΤΟΥ ΙΘ΄ ΑΙΩΝΟΣ»
Εκδοσις Ορμυλια 1994

PROLOG
Este dincolo de orice îndoială că Sfântul Munte, acest „laborator” al sfinţeniei, a făcut să înflorească pe multele sale coaste, asemeni unor crini pustniceşti, mult mai mulţi cuvioşi părinţi şi asceţi decât cunoaştem noi. Şi, dată fiind înclinarea firească a nevoitorilor celor smeriţi cugetători de a-şi ascunde sfinţenia vieţii, devine înţeles pentru ce, în cele aproape 11 veacuri de viaţă organizată în Sfântul Munte, se pare că acesta a arătat numai în jur de 350 de sfinţi cunoscuţi.

Lunga experienţă a vieţuirii monahiceşti a acestui Loc cu nume sfânt a dovedit că de multe ori există monahi cu mari harisme şi experienţe tainice ale Duhului care doresc a rămâne tăinuiţi; mulţi chiar. nesocotind aceste harisme ale lor ca pe ceva deosebit, se socotesc pe ei înşişi ca nimic şi aruncă de deasupra lor orice gând care le-ar spune că ar avea vreo virtute.

Exact acesta este, de fapt, şi semnul de recunoaştere al unei predanii ascetice ortodoxe adevărate. „A trăi ascuns” este necesar pentru că, îndată ce apar primele roade în sufletul ce se nevoieşte în chip plăcut lui Dumnezeu, aceasta devine o cheie dublă de siguranţă, nu numai pentru a ţine sub pază harismele Domnului, dar şi să pregătească terenul pentru adăugarea harului de la Cel ce caută spre cel ce se cutremură de cuvintele Sale. Astfel, se repetă zilnic experienţa cuvântului Domnului: „Cel ce este credincios peste puţin, şi peste cele multe este credincios”, şi sub această părută neluare în seamă se ascunde o comoară de harisme dăruite din cer.

Vieţile prezentate aici, dincolo de mult folositorul şi didacticul lor caracter precum şi al legăturii directe a celor ce le-au adunat cu asceţii cuvioşi descrişi, au să ne sublinieze date foarte importante pentru înţelegerea tezaurului lăuntric al bătrânului Athos – care asemeni unui finic se înnoieşte şi înfloreşte.

Impresia că Sfântul Munte a fost stadion al vieţuirii isihaste numai în secolul XIV, în vremea marilor conflicte dar şi al temeinicirii oficiale dogmatice a isihasmului întru Hristos, se pierde tot mai mult. Pentru că, deşi condiţiile istorice ale primei jumătăţi a secolului XIX au fost mai mult decât tragice pentru Athos, însă pentru foarte puţin, precum se vede, au întrerupt liniştea sa de veacuri. Iubitorii de pustie, monahii, cei ce-şi au cetăţenia în ceruri, ce au fost răniţi de dulcea săgeată a liniştei şi au pribegit din loc în loc prin munţi şi în peşteri, au păzit şi transmis celor ce le-au urmat nestinsă predania aghiorită isihastă.

Asceţii prezentei cărţi au depăşit ideea provenirii dintr-un neam stricat, trăind adânc experienţa unică a Bisericii lui Hristos ca a unui Trup şi, ca urmare, au creat un neam nou, neamul creştinilor, unde luptele sunt numai la nivelul vrăjmaşilor gândiţi ai sufletului.
Este cu neputinţă a nu fi mişcat cititorul de toate cele ce-i vor fi descoperite despre marea tulburare a „Muntelui liniştei” din partea intervenţiei turceşti, după ce aghioriţii au luat parte la revoluţia grecească din 1821. Se poate să nu putem exact socoti şi nici măcar cugeta mărimea distrugerilor pe care le-a suferit Sfântul Munte; birul plătit pentru neizbândita eliberare a monahilor în sânge, odoare, clădiri ş. c. l. numai lui Dumnezeu este cunoscut.

Dincolo însă de acestea se uimeşte şi este mişcat cineva de încredinţarea că, deşi a fost sub astfel de situaţii nefavorabile şi neprielnice, calea sfinţirii nu a dispărut de pe faţa acestui stadion al nevoinţei în Hristos.

Asceţii săi săraci s-au arătat vrednici continuatori ai Părinţilor lor şi ne-au lăsat şi nouă trăită predania athonită monahală veche de multe veacuri.

Cu aceste puţine lucruri de introducere, salutăm cu entuziasm prezenta ediţie a vieţilor athoniţilor asceţi ai veacului trecut – cel atât de chinuit şi, în acelaşi timp, de important pentru viaţa şi istoria aghiorită.

Terminând, pomenim cu recunoştinţă, în rugăciune, pe fericitul ieromonah (ruso-danez) Antonie, care cu multă râvnă a adunat din diferite izvoare vieţile Părinţilor editate în ele şi, încă în viaţă fiind, a dat cu bucurie binecuvântarea de a se traduce şi de a circula în greceşte lucrarea sa.

Evlavioasei doamne Agoritsa Tripa – Tomasovici cu căldură îi mulţumim pentru traducerea textului, a cărui formă finală este rodul străduinţei fraţilor Sfintei noastre Chinovii. Cunoaştem multele şi deosebitele greutăţi ale acestor strădanii.

Rugăciunile asceţilor prezentaţi aici să o însoţească pe dânsa şi pe toţi evlavioşii cititori, spre zidire sufletească şi, pe cât este cu putinţă, spre imitarea alor lor – întru Hristos – isprăvi ascetice.

Scrisă la 15 august 1994, la Praznicul Adormirii Maicii Domnului
Egumenul Sfintei Mănăstiri Simonos Petras – Arhimandritul Emilian

INTRODUCERE

De istoria Sfântului Munte se poate apropia cineva în două moduri: pe de o parte, prin studiul evenimentelor exterioare, punând în valoare bogata bibliografie aghioritică de limbă greacă şi de alte limbi, precum şi inepuizabilele izvoare istorice, iar pe de altă parte, prin adâncirea în istoria duhovnicească, care nu rămâne atât la situaţiile trecătoare şi la dezastrele şi schimbările de fiecare dată care se întâmplă în planul omenesc, ci pătrunde în scopul lor mai îndepărtat; distinge pronia dumnezeiască ce le ţine pe toate, care insuflă şi păstrează adânci legături duhovniceşti ale cuvioşilor stareţi cu fiii duhovniceşti şi urmaşii acestora, astfel încât în toate vremurile să se adeverească proorocescul cuvânt: „Ei vor fi un neam binecuvântat de Domnul şi împreună cu ei şi odraslele lor” (Is.65,23), şi „Toţi cei ce îi vor vedea vor d mărturie că ei sunt un neam binecuvântat de Domnul” (Is.61-,9-10).

Această carte conţine o îmbinare de evenimente istorice şi duhovniceşti, şi se constituie într-un izvor însemnat pentru istoria Sfântului Munte din veacul al XIX-lea. Se descoperă că, în ciuda marilor nenorociri istorice şi, în chip deosebit, a ocupării Muntelui de către trupele turceşti îndată după izbucnirea revoluţiei de la 1821, n-au încetat să existe luminoase chipuri de sfinţenie, înţelepciune şi vieţuire evanghelică, care au făcut din veacul al XIX-lea o epocă de aur pentru Grădina Maicii Domnului.

1.CADRUL ISTORIC
Turcii cotropitori, în cea mai mare parte, au respectat vechile prerogative ale acestui loc cu nume sfânt, însă l-au folosit ca inepuizabil izvor de venituri pentru aprovizionarea armatei turceşti.

În veacurile XVI şi XVII presiunile pentru biruri (impozite) creşteau continuu, iar mănăstirile au supravieţuit în cele din urmă prin dărnicia popoarelor creştine, în chip deosebit a domnitorilor Ţărilor Române. În acest timp, mănăstirile aghiorite au dobândit multe proprietăţi, foloseau însă veniturile lor pentru plata birurilor. Dincolo de toate acestea, în fiecare an datoriile creşteau iar monahii erau obligaţi să iasă continuu pentru colecte şi probleme administrative, fapt care avea în mod sigur influenţe negative asupra vieţii lor duhovniceşti. Presiunile economice crescânde şi surparea generală a moravurilor creştine explică lipsa oamenilor de valoare ai acestei epoci, care n-a îngăduit funcţionarea „canonică” a marilor mănăstiri.

Situaţia aceasta a avut ca urmare dispariţia rânduielii chinoviale condusă de un egumen şi aplicarea generală a idioritmiei. Acest mod de viaţă, care era de la început firesc pentru pustnici şi vieţuitorii de la Chilii, se aplică la mănăstiri ca adaptare de nevoie la greutăţile timpurilor. Idioritmia mănăstirilor Lavra, Iviru şi Vatopedu s-a generalizat treptat la toate mănăstirile în veacul al XVII-lea, având ca urmare firească slăbirea obligaţiilor monahale.

Creşterii datoriilor i-a urmat decăderea duhovnicească a mănăstirilor, încât monahii ce veneau în Sfântul Munte cu căutări dumnezeieşti şi chemări tainice preferau să se stabilească la una dintre cele aproape o mie de Chilii răspândite în tot Muntele, sau în partea de sud a peninsulei, numită şi Pustie.

De la sfârşitul secolului al XVII-lea şi pe toată durata secolului al XVIII-lea se observă tendinţa ca monahii chilioţi să se adune în grupuri de locuinţe, cu o biserică în centru, care au primit numele de „Schit” pentru a se accentua legătura cu vechea formă de vieţuire a monahilor Egiptului.

Primul Schit organizat a fost cel al Sfintei Ana, cu biserica construită de Patriarhul Dionisie al IV-lea (1680), care într-o scurtă perioadă de timp număra în jur de 60 de Chilii şi prezenta o puternică viaţă de nevoinţă şi rugăciune. Către mijlocul veacului al XVIII-lea s-au organizat, de asemenea, şi Schiturile Prodromu al Mănăstirii Iviru (1734), Kavsocalivia (1745), al Sfântului Dimitrie din regiunea Vatopedului (1755), precum şi Noul Schit; dependent de Mănăstirea Sfântul Pavel (1757).

În această perioadă aceste Schituri şi Chilii ale pustiei n-au oferit numai condiţii ascetice prielnice, ci au constituit şi focar de pregătire a multor noi mucenici. În veacul al XVIII-lea şi la începutul celui de-al XIX-lea, aproximativ 30 de noi mucenici, în cea mai mare parte tineri ca vârstă, şi-au pregătit acolo „moartea cea pentru Hristos” prin lupte ascetice peste măsură, sub călăuzirea duhovnicilor încercaţi. Veniţi în Sfântul Munte pentru a găsi un loc de pocăinţă, în curând inima li se înflăcăra de focul dumnezeieştii dragoste şi nevoinţa hrănea înăuntrul lor nestinsa râvnă pentru mucenicie. Exemplul viu al râvnei şi al hotărârii acestor eroi ai credinţei nu putea decât să influenţeze adânc pe cei ce se nevoiau împreună cu dânşii, dar şi, în general, pe tot Sfântul Munte, cultivând un mod de gândire mucenicească şi o chemare la luptele ascetice.

2.DOUĂ CHIPURI PROFETICE: CUVIOSUL PAISIE VELICIKOVSKI ŞI NICODIM AGHIORITUL
Un rol important pentru reînnoirea duhovnicească din veacul al XVIII-lea l-a jucat, de asemenea, şi editarea şi studiul scrierilor patristice, în special a celor despre nevoinţă şi trezvie. Două mari personalităţi exprimă această mişcare filocalică: Cuviosul Paisie Velicikovski (1722-1794), şi Sfântul Nicodim Aghioritul (1749-1804).

Cuviosul Paisie, după câţiva ani de viaţă ascetică în schiturile din România, tânăr încă, a ajuns în 1746 în Athos dar n-a găsit un părinte duhovnicesc după dorinţa sa, nici cunoştinţele dezvoltate ale scrierilor patristice la monahii pe care i-a întâlnit, deşi atunci în Munte trăiau asceţi străluciţi precum Cuviosul Acachie Cavsocalivitul (+1740).Acelaşi lucru s-a întâmplat şi Cuviosului Nicodim mai târziu, nevrând nici el să se amestece cu viaţa tulburată şi plin de griji a chinoviilor; pentru aceasta, s-a stabilit la Capsala într-o colibă ce ţinea de Mănăstirea Pantocrator şi, trăind în cea mai de pe urmă sărăcie, s-a predat luptei rugăciunii minţii. Lipsa călăuzitorului duhovnicesc l-a îndemnat pe cuviosul Paisie să caute cu râvnă fierbinte scrierile Părinţilor, care erau traduse în slavonă sporadic şi cu greşeli.

Viaţa ascetică şi cultivarea rugăciunii minţii ale lui Paisie Velicikovski au devenit cunoscute, şi în curând au venit către el foarte mulţi monahi, români şi ruşi, cerându-i să-i înveţe „meşteşugul meşteşugurilor şi ştiinţa ştiinţelor”. Fără voia sa, s-a creat astfel o frăţime care s-a stabilit în Chilia Proorocului Ilie; în 1764 aceasta s-a transformat în Schit, unde trăiau români şi ruşi după rânduiala chinoviei. Slujbele se săvârşeau, pe rând, în cele două limbi, şi o importanţă deosebită se dădea rugăciunii minţii şi studiului textelor despre trezvie*. Bătrânul Paisie învăţase limba greacă şi depunea uriaşe stăruinţe pentru găsirea şi copierea textelor patristice din manuscrisele ce erau neluate în seamă şi necunoscute de cei mai mulţi monahi.

Când obştea părintelui Paisie număra în jur de 50 de monahi, au fost nevoiţi să părăsească Sfântul Munte şi să-şi afle refugiul la început în Ţara Românească, apoi la Dragomirna şi, în cele din urmă, la mănăstirile Secu şi Neamţ în Moldova. Câtre sfârşitul vieţii stareţului frăţimea ajunsese la 1000 de monahi. Tot timpul său liber Cuviosul Paisie şi-l cheltuia pentru traducerea scrierilor Părinţilor pe care, de asemenea, le tâlcuia fraţilor. Cărţile care au fost pregătite şi s-au editat de el însuşi sau de ucenicii săi la Neamţ constituie un mare prinos adus literaturii patristice slave şi au devenit punctul de plecare al marii deşteptări a monahismului slav din secolul al XIX-lea.

Câţiva ani mai târziu (1776), când a intrat în Mănăstirea Cuviosului Dionisie, Sfântul Nicodim – cu aceeaşi râvnă de a urma aceeaşi cale ascetică – a auzit despre marele stareţ Paisie care învăţa meşteşugul rugăciunii minţii la toată mulţimea monahilor din Moldova, şi s-a străduit să-l întâlnească. Gândul său era să rămână lângă el şi să ucenicească la învăţătorul rugăciunii minţii. O furtună însă a aruncat vaporul cu care călătorea în insula Tasos, şi tânărul ascet, ascultător semnului proniei dumnezeieşti, s-a hotărât să se întoarcă în Sfântul Munte. Astfel, s-a stabilit în regiunea Capsalei şi acolo, timp de mai mulţi ani, s-a ocupat cu studiul scrierilor patristice şi cu rugăciunea minţii, având ca rezultat tipărirea unui impresionant şir de cărţi – o întregă bibliotecă bisericească – care rămân până astăzi ca bază a cultivării modului de gândire ortodox, având ca şi culme lucrarea minţii întru trezvie.

Munca paralelă a Cuvioşilor Paisie şi Nicodim din această întunecată epocă poate fi socotită ca un mesaj profetic şi rădăcină a rodirii generaţiilor ce le-au urmat.

3.COLIVAZII
Conflictul celor numiţi Colivazi, care din 1754 a tulburat viaţa Sfântului Munte – din cauza parastaselor care, din nevoi practice, se săvârşeau duminica în loc de sâmbătă de către monahii de la Sfânta Ana – a jucat şi acesta un rol important în istoria duhovnicească a veacului următor. Dincolo de problema, destul de neimportantă, a parastaselor, se înfruntau două tendinţe: una ce dorea adaptarea instituţiilor tradiţiei bisericeşti la nevoile vieţii contemporane, şi era însoţită cu idioritmia vieţii monahale, cu toate urmările ei; cealaltă, a Colivazilor, având ca întâi stătători pe Neofit Cavsocalivitul (+1784) – director al Academiei Athoniadei, pe Atanasie Pario (+1813), pe Sfântul Macarie Notara (+1805) – episcop al Corintului, şi pe Cuviosul Nicodim Aghioritul, lua apărarea respectării şi întoarcerii către predaniile patristice, şi era legată cu împărtăşirea deasă şi cu rugăciunea minţii.

După izgonirea celor mai activi Colivazi din Munte, mesajul lor s-a împrăştiat, în principal, în insulele Egeei (în special în Schiatos, Hios şi Paros), la mănăstiri care au devenit focare ale vieţii duhovniceşti şi ale căror influenţe binefăcătoare se întind până astăzi.

În Athos a încetat conflictul despre parastase şi multor monahi le-a rămas duhul binefăcător pe care l-au cultivat Colivazii – al întoarcerii la vieţuirea vechilor Părinţi isihaşti.

4.MAREA DISTRUGERE A SFÂNTULUI MUNTE
Zorii veacului al XIX-lea au găsit Sfântul Munte într-o situaţie prielnică vieţuirii duhovniceşti, unică din perioada ce a urmat Cuceririi Constantinopolului de către turci. Mănăstirile se reconstruiau şi erau întărite din punct de vedere economic. Unele dintre cele idioritmice reveneau la viaţa de obşte, circulau cărţi duhovniceşti precum Filocalia, Everghetinosul*, Scara Sfântului Ioan Sinaitul, lucrările Avvei Isaac Sirul şi ale Sfântului Simeon Noul Teolog – care hrăneau râvna monahilor pentru mucenicie şi lupte ascetice; toate acestea pregătiseră terenul în Grădina Maicii Domnului pentru o bogată înflorire duhovnicească. Această perioadă aducătoare de nădejde însă a fost întreruptă brusc din cauza urmărilor funeste pe care l-a avut sprijinirea de către aghioriţi a răscoalei din Halchidica, în 1821.

După înfrângerea şi împotrivirea răsculaţilor, aghioriţii au fost nevoiţi să predea acest loc sfânt turcilor; armata a intrat în Sfântul Munte şi s-a dedat la silnicii şi distrugeri. Atunci, cei mai mulţi dintre monahi au izbutit să plece cu odoarele cele mai preţioase, iar cei ce au rămas – la început aproximativ o mie, iar mai târziu în jur de 500 – au suferit cele mai cumplite chinuri din partea soldaţilor turci care au ocupat mănăstirile pustii, au transformat bisericile în grajduri şi au profanat tot ceea ce mai rămăsese din sfintele odoare.

Scopul de început al paşei Mehmed Emin Abdulah era să facă să dispară toţi monahii dar, după intervenţia sultanului, a fost asigurată viaţa părinţilor, cu condiţia de a lucra pentru întreţinerea celor 3.000 de soldaţi care s-au stabilit în Munte. Biografiile unor părinţi din prezenta carte dau amănunte despre greutăţile de nedescris pe care le-au avut de înfruntat monahii.
Turcii i-au robit pe stareţii Chiliilor din pustie şi i-au închis în turnul de la Marea Lavră, într-o stare jalnică. Monahii erau nevoiţi să slujească soldaţilor ca robi, iar lipsa a ajuns la un asemenea grad, încât pentru a împlini lipsa făinei măcinau castane, le frământau cu ierburi şi pregăteau pâine – cu care numai cel înfometat ar fi putut să se hrănească. Chinurile lor nu proveneau numai din partea soldaţilor turci, ci au suferit zeci de mii de primejdii şi de la tâlhari şi piraţi – care soseau pentru jaf în Athos.

După începutul răscoalei din Halchidica, mulţi ţărani, cu femeile şi copiii, au intrat în Sfântul Munte pentru a se salva. Când s-au întors în satele lor le-au găsit jefuite, aşa încât s-au făcut tâlhari, întorşi în principal împotriva aghioriţilor care mai înainte le oferiseră adăpost. Pentru părinţii din pustie situaţia era cu mult mai dureroasă, deoarece nicăieri nu era cu putinţă a trăi în siguranţă liniştea râvnită. În fiecare clipă era posibil să năvălească tâlharii şi să-i lovească fără milă pentru a le cere bani – pe care, în mod vădit, nu-i aveau.

După opt ani de martiriu armata a plecat, în sfârşit, în Duminica Tomii din 1830, lăsând Sfântul Munte într-o stare mai rea ca niciodată în istoria sa de veacuri. Această zi, care continuă a fi cinstită la mănăstiri până în ziua de astăzi, a deschis o perioadă de adevărată refacere. În anii ce au urmat au revenit în Sfântul Munte monahii ce plecaseră – câţi rămăseseră, cel puţin, după peripeţiile prin care trecuseră – şi din cenuşa mănăstirilor şi a chiliilor au început să răsară tinere flori parfumate, din care câteva sunt prezentate în această carte.

5.GRECI ŞI RUŞI
În paralel cu sosirea de tineri monahi greci în Sfântul Munte, din 1835 au început să vină continuu mai mulţi monahi slavi, şi în special ruşi.

Din 1808, măsurile ţarului Alexandru al II-lea referitoare la mănăstiri provocaseră întoarcerea monahilor – care în vremea reformelor Ecaterinei a II-a se refugiaseră în România – şi repopularea, precum şi întemeierea multor mănăstiri. Monahii din România, cărţile Cuviosului Paisie şi, în special, Filocalia slavonă (1794), precum şi povestirile celor ce vizitaseră Sfântul Munte au avut o profundă influenţă asupra monahismului rus. Modul de viaţă aghiorit şi, îndeosebi, isihasmul lui Paisie aplicat în Chinovii, se înfăţişau acum mai mult decât oricând ca prototip al adevăratei predanii ortodoxe, şi mii de ruşi evlavioşi se hrăneau cu visul de a vizita Athosul şi de a deveni monahi. Îndată după plecarea turcilor au început să vină, stabilindu-se unii în Capsala sau la alte Chilii , în vreme ce alţii s-au străduit să creeze „frăţii de obşte” în Schitul Proorocului Ilie şi în Mănăstirea Sfântului Pantelimon.

Aproximativ până în 1870 grecii şi ruşii au trăit împreună armonios, fără probleme deosebite, atât în Mănăstirea Sfântului Pantelimon, unde se slujea în ambele limbi, şi era socotită ca cea mai bună obşte – adevărat rai pământesc – cât şi în alte locuri ale Sfântului Munte. Părinţii duhovnici ale amândurora naţiilor străluceau tuturor aghioriţilor, şi simţeau Sfântul Munte ca patria lor comună. Însă, începând cu perioada războiului Crimeei (1854), venirea ruşilor creştea continuu şi tot mai mult, întreţinută de guvernarea ţaristă care viza folosirea Muntelui pentru satisfacerea vederilor sale expansioniste, iar simţământul naţionalist al ruşilor devenea încă mai accentuat, cu ideea că Dumnezeu îi înzestrase cu o apostolie mesianică. Această mulţime de monahi ruşi – care în 1880 ajungea la 1.000, iar în 1910 la 3.500 – căutau locuri potrivite de şedere, astfel că rezultatul a fost începerea unui accentuat conflict pentru dobândirea Chiliilor care, în curând, au fost transformate în Schituri chinoviale cu construcţii măreţe şi impunătoare. Purtarea semeaţă şi expansionistă a ruşilor a creat frecuşuri interminabile cu influenţe nefaste asupra vieţii Sfântului Munte.

Dincolo de aceste întâmplări întristătoare, cei mai mulţi monahi – greci, ruşi, sârbi, ivireni, români şi bulgari – erau oameni evlavioşi şi paşnici, care urmăreau numai să se supună unui călăuzitor duhovnicesc încercat pentru a-şi trece în linişte viaţa lor. Chiar şi în timpul acestui amar antagonism naţionalist, Părinţi purtători de Dumnezeu – precum Ilarion georgianul, Arsenie sau Hagi Gheorghe – aveau între ucenicii lor monahi de diferite naţionalităţi care trăiau împreună paşnic. Istoria vremurilor de criză acoperă cu vălul ei o mare parte a realităţii, dar vieţile atoniţilor mărturisesc că în vremea ocupaţiei turceşti sau a antagonismului naţionalist Sfântul Munte n-a încetat să fie loc al depăşirii neputinţelor omeneşti, loc prin excelenţă al rugăciunii minţii şi al vieţuirii ascetice.

6. URMAŞI AI PĂRINŢILOR
Pe toată durata veacului al XIX-lea pustia a înflorit părinţi cu isprăvi asemănătore cu cele ale marilor cuvioşi aghioriţi – Petru şi Atanasie, Nil izvorâtorul de mir, Maxim Cavsocalivitul, Acachie şi Nifon; mai mult, Părinţii cei noi au trăit în aceleaşi locuri ca aceştia. Bătrânul Neofit Karamanlis şi Hagi Gheorghe au trăit aproape de peştera Sfântului Nifon, bătrânul Grigorie în peştera Sfântului Atanasie, unii la peştera cuviosului Nil, alţii la cea a Sfântului Petru Athonitul. Alţii, de asemenea, au trăit sub cerul liber, precum cuviosul Maxim Cavsocalivitul, fără chilie, arzându-şi şi colibele şi îmbrăcaţi numai cu o rasă veche pe care o foloseau şi ca adăpost.

Şederea lor în aceste locuri sfinţite ale marilor cuvioşi a creat o identitate de duh cu Părinţii cei de demult şi i-a îndemnat spre lupte asemănătoare ale vieţii ascetice şi desăvârşite. Bătrânul Hariton se ruga toată noaptea în picioare, precum Marele Arsenie şi mulţi părinţi aghioriţi. Bătrânul Ilarion a rămas 40 de zile cu mâinile ridicate în poziţie de răstignit, fără să mănânce şi să bea nimic. Hagi Gheorghe a stat în picioare, la rugăciune, 60 de zile. Alţii, precum bătrânul Gavriil, bătrânul Pahomie şi bătrânul Ioachim, cărau pietre toată noaptea pentru a-şi birui somnul şi a-şi trudi trupul, după exemplul cuvioşilor părinţi ai Egiptului – Pahomie şi Palamon. Altul construia un zid noaptea, pe care apoi îl dărâma, pentru a nu fi lipsit de rucodelie* şi să nu aibe împrăştiere la rugăciune. Unii trăiau în peşteri la care se ajungea cu greu şi atât de umede, încât nici un vizitator nu putea, fie şi numai puţin, să îndure şi să rămână. Vieţuiau goi, zdrenţuroşi, cu o singură haină, desculţi, spălându-şi faţa cu sudoare şi lacrimi, „lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii ,şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11,37). Se întorceau de la orice nevoie trecătoare şi grijă, pentru a fi neîmprăştiaţi, singuri înaintea Nevăzutului Dumnezeu.

Cum să nu fie mişcat Dumnezeu de astfel de muceniceşti nevoinţe? Cum să nu răspundă neîncetatelor lor rugăciuni? Cum să nu-şi reverse asupra lor darurile Sfântului Duh? Şi, într-adevăr, câtă vreme rugăciunea lucra în ei după măsura ostenelii trupeşti, cunoşteau deja de aici desfătările Raiului, răpiţi în extaze şi contemplări ale slavei lui Dumnezeu. Aceste trăiri, desigur, ca încercaţi asceţi, se străduiau să le ţină în taină; câteodată însă le arătau, împinşi fiind de multa dragoste pentru aproapele lor. Învăţăturile lor de oameni purtători de Dumnezeu, precum şi descoperirile şi înainte-vederile – mărturisesc prezenţa Sfântului Duh asupra acestor Părinţi, care cu viaţa lor au scris un nou Pateric.

Teodorit al Cirului, în „Istoria iubitoare de Dumnezeu”, după o impresionantă descriere a isprăvilor Părinţilor din Siria veacului al V-lea, explică în concluzie că ceea ce i-a mişcat pe asceţi pentru a suporta de bună voie astfel de chin nu era ura faţă de trup şi viaţă, ci „prisosul vieţii” care izvorăşte din dragostea lui Hristos, când acesta lucrează şi arde în inimă. Bătrânul Avramie, referindu-se la învăţătura Sfinţilor Părinţi, zicea: „Nu există nimic mai dulce decât a pătimi pentru Hristos. Această dulceaţă a pătimirii dăruia mucenicilor puterea de a răbda până la sfârşit… Vine asupra noastră boală, necaz, întristare sau ispită? Toate le răbdăm pentru dragostea Domnului, deoarece ne întăreşte nădejdea în El”. Aceasta este cheia cu care poate cineva să deschidă cineva înţelegerea acestor asceţi aghioriţi, dar şi a tuturor iubitorilor de Dumnezeu care sunt cuprinşi de „nebunia Crucii”.

7.LANŢUL DE AUR
Sfinţii asceţi ai veacului al XIX-lea au continuat tradiţia da mai bine de un mileniu a acestui loc cu nume sfânt, adăugându-se lanţului de aur al Cuvioşilor Părinţi, dar au creat şi familii şi înrudiri duhovniceşti care au preluat moştenirea predaniei ascetice de la aceştia şi, prin truda lor, au păzit-o şi au înmulţit-o. Menţionăm pe părintele Neofit Karamanlis (1776-1860) – duhovnicesc fiu al lui Avxentie – care era stareţ al multor asceţi; printre aceştia era şi marele Hagi Gheorghe (1809-1886), care a primit tipicul postului neîncetat şi, cu toate asprimea vieţii sale, a dobândit mulţi ucenici. Destui, aproximativ 100, în curând au murit din cauza nevoinţei, în vreme ce alţii s-au împrăştiat în tot Muntele, cu faima supranumelui de Hagighioriţi. Unul dintre nepoţii săi duhovniceşti a fost şi părintele Ignatie duhovnicul(1) (+1927).

(1) «PĂRINŢI DUHOVNICEŞTI DE LA SFÂNTUL MUNTE ATHOS», Ed. Deisis,1998, vol.2.
Marele între asceţi, Ilarion georgianul (1776-1864), a fost ucenic al duhovnicului Benedict (+1862) şi a călăuzit o adevărată pleiadă de monahi în viaţa duhovnicească, fie ca stareţ, fie ca povăţuitor. A învăţat, spre exemplu, rugăciunea minţii pe părinţii Dositei şi Teodosie, precum şi pe părintele Leontie care a predat-o cuviosului Antipa Românul – ce şi-a terminat viaţa în îndepărtata Mănăstire Valaam. Părintele Ilarion a fost stareţul lui Sava duhovnicul(2).

(2) Op. cit.
Părintele Neofit (+1872), care a fost o vreme egumen al Mănăstirii Grigoriu, a predat egumenia ucenicului său Daniil care, mai târziu, şi-a dat demisia şi a mers la Catunachia unde a dezvoltat legături duhovniceşti cu părintele Ilarion georgianul; a fost, chiar, şi părinte duhovnicesc al faimosului ascet şi învăţător al rugăciunii minţii, stareţul Calinic(3)(+1930), a cărui influenţă rămâne simţită până astăzi.

(3) Op. cit., vol. 1.
Bătrânul Pahomie sârbul (+1870), deşi trăia fără nici o legătură – având tot Muntele ca locuinţă, îi învăţa şi pe alţii meşteşugul ascetic, precum pe Ioan de la Cherasia sau pe stareţul Varnava (+1905), care era ucenic al stareţului Natanail (+1864).
De la străbunici până la nepoţi, toţi constituie o familie duhovnicească unde toate sunt de obşte: cugetul, izbânzile, harismele.
Destui stareţi atoniţi contemporani au legături duhovniceşti directe sau indirecte ci asceţii generaţiei trecute. Peşterile şi Chiliile care spânzură în locuri prăpăstioase rămân martori tăcuţi şi chemări intense la evangheliculîndemn: „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13.8). N-a încetat niciodată, nici nu încetează să se transmită viaţa de obşte în Sfântul Munte, din neam în neam; Marele Arhiereu seamănă acelaşi prinos de viaţă în inimile iubitorilor de Dumnezeu, pentru a transforma căzuta fire omenească în purtătoare de Dumnezeu.
Încă şi astăzi, tinerii epocii tehnologiei care cu râvnă dumnezeiască sosesc în Sfântul Munte căutând o altă vieţuire, au aceeaşi sete pentru viaţa duhovniceştilor înaintaşi. Cei mai mulţi preferă să trăiască în chinovii sau în mici comunităţi care oferă condiţii mai potrivite pentru formarea duhovnicească.

8.EDIŢIA PREZENTĂ

Vieţuirea cea asemenea cu a îngerilor a sfinţilor asceţi ai veacului trecut a scăpat de uitarea oamenilor graţie evlaviei către părinţii asceţi a monahilor ruşi Partenie, Pantelimon şi Denasia, care ca pelerini au avut binecuvântarea de a cunoaşte pe mulţi dintre aceştia şi – înzestraţi cu o potrivită maturitate duhovnicească – au transcris cu atenţie şi discernământ isprăvile şi învăţătura lor cea plină de înţelepciune şi putere.

Aceste vieţi, care s-au publicat către sfârşitul secolului XIX în Rusia, ar fi rămas de neajuns pentru noi, fără osteneala cea iubitore de cuvioşi părinţi a fericitului ieromonah Antonie (+1993) care a trăit ani de zile la Carulia, în locurile care au fost sfinţite de atâţia asceţi cu viaţă aspră; ultimii săi ani i-a trăit la Chilia Sfântului Nicolae din Careia, aparţinând de Simonos Petras.

După ce a fost editată în limbile rusă, sârbă şi greacă, prezenta lucrare vede acum lumina tiparului şi în limba română graţie deosebitei deschideri a Cuvioasei Maici Nicodimi, egumena Sfintei Mănăstiri a Bunei Vestiri a Maicii Domnului – Ormylia, care cu dragoste a acordat permisiunea traducerii şi tipăririi acestei cărţi în limba română.

ÎNSEMNAREA SCRIITORULUI

Vieţile asceţilor aghioriţi, ale monahilor veacului trecut (secolul XIX), care se găsesc în faţa dumneavoastră, au fost luate în principal din următoarele trei izvoare:
1.„Povestire a călătoriilor şi a drumurilor din Rusia, Moldova, Turcia şi Locurile Sfinte, a monahului Partenie” (Moscova, 1855) Acest monah, Partenie, a fost tuns călugăr în Mănăstirea Marelui Mucenic Pantelimon, Russikon, în Sfântul Munte. Mai târziu a devenit egumenul Mănăstirii Guslik din eparhia Moscovei şi a adormit în Schitul Ghetsimani, lângă Lavra Sfintei Treimi a Sfântului Serghie, în anul 1878.
2. Însemnări ale monahului Pantelimon, care a fost tuns în aceeaşi mănăstire Russikon, şi a adormit ca egumen al Mănăstirii Troice-Kirenski, din eparhia Irkuţk, în anul 1888.
3.Însemnări ale monahului Denasia care a trăit la Russikon, unde a şi adormit în anul 1928.

Însemnările ultimelor doi culegători ai roadelor duhovniceşti ale grădinii pustiului în parte s-au tipărit în paginile periodicului Mănăstirii Russikon, „Dusepoljezni Sobodjednik” din 1889-1911, şi în parte au rămas în manuscrise. Ţinând cont că toate aceste lucrări sunt inaccesibile pentru cea mai mare parte a doritorilor nectarului florilor din pustia aghioritică, am ajuns la gândul de a strânge toate aceste mărturii şi să la ofer spre folosul general şi spre zidire, amintindu-mi cuvintele Sfântului Vasile, Arhiepiscopul Cezareii Capadociei:

«FĂ-TE SLUJITOR AL DREPŢILOR, IAR FAPTELE ŞI VIAŢA LOR SCRIE-LE ÎN INIMA TA!»

Ieromonah Antonie

BĂTRÂNUL VARNAVA (1905)

Bătrânul Varnava, cuţovlah de neam, s-a născut în anul 1829. Deoarece nu a găsit pace sufletească în lume, a părăsit-o la o vârstă încă tânără şi s-a pregătit pentru liniştitul liman al mântuirii – Sfântul Munte. A mers la stareţul Natanail, mare şi important ascet al Schitului Sfântul Vasile, şi alături de el a trăit mulţi ani. După moartea stareţului său, părintele Varnava a trăit singur în aceeaşi colibă, nevoindu-se cu rugăciunea minţii.
Cândva l-a vizitat un călugăr rus împreună cu însoţitorul său. În timp ce înaintau către Sfânta Ana, au ajuns în Schitul Sfântul Vasile când soarele deja apusese şi, până la ţinta lor, mai aveau de mers o oră şi jumătate. Erau deci nevoiţi să se oprească acolo, dar pentru a înnopta nu exista loc, decât dacă ar fi „izgonit” pe însuşi stăpânul chiliei din coliba sa.
În acel ceas părintele Varnava se întorcea de la un vecin la coliba sa; a aflat care era necazul lor şi cu atâta dragoste le-a oferit coliba sa, încât nu era cu putinţă să nu fie mişcaţi de sinceritatea lui.
Monahul rus îşi amintea mai târziu: „Niciodată nu voi uita dragostea şi mărinimia ce le-am văzut la părintele Varnava. Acolo, deşi nu era comod, inima simţea o mare bucurie. La intrarea în colibă însoţitorul meu şi-a îndreptat atenţia către băncuţa pe care o folosea părintele Varnava când se încredinţa rugăciunii, şi către biciul cu care se pedepsea pe sine fericitul său stareţ – Natanael.
Deoarece nu apucaserăm să vorbim mult cu părintele Ilarion, la care ne oprisem pe drum, am cerut părintelui Varnava să-l invite. Acesta a primit cu bucurie, nu avea însă vas pentru a încălzi apa şi a „zburat” până la vecin să aducă. Noi nu aveam nimic în afară de ceai, pentru aceasta l-am întrebat:
– Se află ceva să mâncăm?
Şi-a cerut scuze deoarece nu avea nici urmă de pâine de vreme ce, din cauza bolii, aproape de un an de zile nu mai ieşise din Schit. Ne-a arătat nişte firimituri de pâine arsă, dar îndată şi-a amintit că, o dată, a mers la Mănăstirea Sfântul Pavel şi acolo un oarecare monah îi dăduse o prescură şi o pâine; pe acestea le făcuse pesmeţi şi le păstra undeva în pod. A mers în grabă să le aducă şi au mâncat.
Părintele Varnava a şezut alături, pe prag, dar părintele Ilarion cu greu a primit a şedea alături de noi. Între altele, i-am întrebat pe stareţi:
– Ce trebuie să spună şi să facă omul, pentru a putea, cu siguranţă, să se încredinţeze în viaţa duhovnicească?
– Trebuie să împlinească poruncile Domnului după Evanghelie! a răspuns părintele Varnava.
La acest punct am vorbit despre două exemple de călugări rătăciţi care trăiau nu departe de acolo, şi am zis:
– Aceste porunci, mult mai mult decât noi le ţin Pahomie de la Carulia şi Arsenie de aici, de aproape, dar rod nu se vede!
– Nu le ţin întru cunoştinţă! a spus părintele Varnava.
Bătrânul Ilarion îşi clătina capul, dar tăcea. Ne-am îndreptat şi către el:
– Şi tu, părinte, ce zici?
– Ce să zic? Eu, nici om nu m-am făcut încă, aşa cum trebuie; cum să mă numesc pe mine creştin? A răspuns încet şi fără chef?
– Nu aş fi putut trăi în pustiu fără mângâiere, am spus eu în continuare.
– Pe cât puteţi, lăsaţi mângâierile trupeşti şi Dumnezeu vă va ajuta; a observat părintele Varnava.
– Părinte, tu ce zici? L-au întrebat pe stareţul Ilarion.
– Ce să spun, în afară de ceea ce mi se potriveşte mie? Să lase omul orice mângâiere a trupului şi curând va veni la cunoaşterea păcatelor sale; ajunge atunci la o asemenea stare, încât cu lacrimi se îndreaptă şi cade înaintea Domnului, iar El oricum se va întoarce către dânsul!
– Pentru ce am venit în Sfântul Munte, dacă nu să ne mântuim? a zis părintele Varnava. Dacă dobândim şi lumea întreagă dar ne pierdem sufletul, care este folosul?
– În mănăstire, am zis noi, călugării se luptă numai cu oamenii, în vreme ce în pustie – şi cu diavolul!
– Exact despre asta discutam cu părintele Ilarion de curând, a continuat părintele Varnava, că adică diavolul năvăleşte asupra omului ca un leu, cu o asemenea putere – ca şi când ar vrea să-l înghită dintr-o dată. Cu toate acestea, cel ce se nevoieşte cu frică de Dumnezeu îl face mai neputincios decât o furnică, încât văzându-l de departe potrivnicul pe un astfel de om, începe să tremure de frică!

Apoi am început să discutăm despre stareţul lor – Natanail, care se închinoviase în Mănăstirea Sfântul Pavel şi trăise acolo mai mult de zece ani. Când acesta era reprezentant al Sfintei Chinotite*, a suferit diferite ispite. Spre exemplu, aflându-se o dată la Mănăstirea Cutlumuş împreună cu alţi reprezentanţi, a semnat o hârtie pentru paşa Tesalonicului în care membrii Chinotitei, din simplă nobleţe, scriau printre altele că se vor ruga pentru acesta. L-a cuprins atunci o adâncă pocăinţă şi a vrut, dacă nu era cu putinţă să împiedice o asemenea scrisoare cu desăvârşire, cel puţin să şteargă semnătura sa. Când a început să vorbească despre asta ceilalţi reprezentanţi l-au luat în râs; văzând însă că acesta se împotrivea cu stăruinţă, s-au grăbit să trimită un om cu epistola la Tesalonic, iar pe părintele Natanail l-au ţinut în Mănăstirea Cutlumuş, liniştindu-l şi încuind poarta.
Acesta însă simţea atât de puternică pocăinţa înăuntrul său, încât s-a hotărât să pornească îndată pentru a-l ajunge pe purtătorul scrisorii. A zărit uşa asigurată cu zăvoare de fier, a spart-o (era din fire dăruit cu foarte mare putere) şi l-a ajuns pe respectivul purtător al scrisorii la graniţa Sfântului Munte. A luat hârtia de la acesta (avea acest drept) şi a tăiat semnătura sa! Nu s-a întors la Careia ci, dispreţuind totul, a plecat la pustie. S-a stabilit într-o colibă în Schitul Sfântul Vasile unde a trăit 16 ani, iar în total, în Sfântul Munte, aproximativ 25. A adormit în luna octombrie, 1864.
La sosirea sa în Sfântul Munte părintele Natanail s-a dăruit unei nevoinţe deosebite. Petrecea timpul cu lacrimi, pocăindu-se pentru trecutul său; făcea 3000 de metanii zilnic şi mânca o bucată de pâine uscată pe săptămână. Deseori noaptea, când îl necăjea vreun oarecare gând pentru mâncare sau greutatea vieţii pustniceşti, se lovea pe sine cu biciul pe care şi astăzi îl păstrează părintele Varnava. La întrebarea ucenicului – ce fel de zgomot ciudat se auzea noaptea, răspundea aşa:
– Eu am făcut gălăgie, ca să nu dormi tu!
De la mănăstire îi trimiteau cele necesare şi îl socoteau sfânt, lucru ce l-a aflat şi el. De mult timp şi din toată inima se ruga părintele Natanail să-i trimită Domnul un povăţuitor cu experienţă. În cele din urmă s-a înştiinţat despre un oarecare stareţ duhovnicesc şi l-a vizitat. În timp ce discutau, şi-a dat seama că era exact stareţul pentru care se rugase. Şi-a deschis inima în faţa sa şi i s-a încredinţat într-atâta, încâ chiar şi la moarte de l-ar fi trimis, ar fi mers cu bucurie.
Stareţul l-a sfătuit, mai întâi, să meargă la Mănăstirea Sfântul Pavel unde îl socoteau sfânt şi să le schimbe gândul în chipul următor: trebuia să meargă la masa de obşte, să ceară o porţie dublă de mâncare şi vin, şi să continue astfel timp de o săptămână, deşi stomacul său era micşorat de postul său cel fără de măsură. Părintele Natanail a ascultat întru toate, iar obştea a început să şuşotească împotriva sa; către sfârşitul săptămânii spuneau deja deschis cum că părintele Natanail a căzut în rătăcire. Îndată ce a aflat, s-a întors la stareţ şi i-a povestit toate.
– Acum e bine, i-a spus el. Mergi la coliba ta şi continuă-ţi viaţa făcând astfel: i-a dat atunci canon şi l-a călăuzit în nevoinţa rugăciunii inimii, prin care a ajuns la înalte măsuri duhovniceşti.

Să spunem, ajunşi la acest punct, şi câteva lucruri referitoare la privegherile pe care le făceau aceşti călugări. Părinţii Ioasaf, Neofit, Natanail şi stareţul lor se adunau în ziua de sâmbătă, mâncau împreună din ceea ce găseau, stăteau de vorbă şi, în continuare, începea privegherea pe care o făceau după rânduiala isihastă – adică, cu rugăciunea inimii. Petrecând astfel noaptea, fiecare primea darurile harului după măsurile sale. Începeau după obicei; se rânduiau în strănile lor şi se rugau până la răsăritul soarelui. Atunci terminau, cântând „Cuvine-se cu adevărat…” şi Doxologia. Stareţul pregătea iarăşi ceva de mâncare şi, mulţumind Domnului, se despărţeau până în sâmbăta următoare.
Mai târziu, când părintele Natanail a devenit stareţ, săvârşea privegherea cu ucenicul său Varnava, cu părintele Gherasim şi cu părintele Ilarion astfel: citea cei şase psalmi ai utreniei şi părintele Gherasim îl întreba pe stareţul Natanail:
– Cum continuăm acum, cu citit sau cu rugăciune?
– Cum doriţi! răspundea el, având fericitul obicei de a lăsa pe fraţi să aleagă singuri.
De obicei alegeau rugăciunea. Stingeau lumânările şi începeau. Toţi rămâneau în biserică, în strănile lor, şi se rugau. Domnul îi mângâia pe fiecare după nevoinţa sa şi după împlinirea sa duhovnicească. Brusc, bătrânul Natanail striga, astfel încât îl auzeau toţi:
– Preasfântă Treime, ajută-mă! Apoi iarăşi se înstăpânea liniştea. Când sosea ceasul să se termine privegherea toţi se ridicau de la locurile lor, în afară de părintele Natanail. Făceau zgomot şi tuşeau, pentru a se ridica şi el; în sfârşit, ziceau:
– Părinte, trebuie să terminăm!
Dar el rămânea nemişcat; se vedea că nu auzise nimic. Aşteptau puţin, apoi aprindeau lumânări ca, văzând flăcările lor, să se ridice. Dar părintele Natanail nici nu vedea, nici nu auzea nimic. Se găsea întreg acolo unde locuiesc duhurile oamenilor care urcă pe scara ce o descrie Sfântul Calist. Bătrânul Gherasim şi ceilalţi, înţelegând, tăceau. Se făcea ziuă, mai trecea un ceas şi atunci stareţul începea să se mişte. Se ridicau atunci toţi şi terminau privegherea.
Ucenicul său, părintele Varnava, l-a văzut de multe ori pe părintele Natanael în această stare.
Bătrânul Varnava a adormit în anul 1905, în vremea înfricoşătorului cutremur din Sfântul Munte. O stâncă mare a căzut peste colibă şi l-a omorât, în ceasul în care se afla pe patul său.

BĂTRÂNUL VISARION (+1884)

Părintele Visarion s-a născut în 1809. La Sfântul Munte a ajuns în 1834 împreună cu fratele său după trup (duhovnicul de mai târziu – părintele Zosima), care a rămas la Catunachia. El însuşi a mers la Mănăstirea Dionisiu, unde după trei ani a fost tuns călugăr. Aici a petrecut 20 de ani şi apoi, după exemplul fratelui său, s-a retras la linişte şi a trăit în diferite peşteri.
O dată a vrut să rămână într-o peşteră umedă, boltită, în pământul căreia făcuse o mică groapă pentru a se aduna apa ce curgea din munte; peştera se afla undeva deasupra Catunachiei.
Când s-au înştiinţat părinţii din Lavră de stabilirea sa acolo au făcut tot posibilul să-l alunge, aducând ca motiv faptul că animalele nu se pot apropia de adăpătoarea făcută lângă peşteră, deoarece se tem când văd om. Astfel a fost nevoit să plece şi, de atunci, a trăit mai jos de Schitul Xenofontului, apoi la Sfânta Ana, iar mai târziu în Schitul Nou, într-o stâncă ce o transformase el însuşi în colibă.
Părintele Visarion, cuţovlah de neam, era mare la trup şi singura sa îmbrăcăminte era aceasta: o scufie joasă cu camilafcă deasupra, o dulamă scurtă şi zdrenţuită şi o jachetă cu câţiva nasturi pe care o adusese din lume în urmă cu mulţi ani şi pe care nu o scotea de pe el nici vara.
Coliba sa era foarte mică. Ca rucodelie avea cusutul (croitoria), dar era prins puţin timp cu aceasta. Ocupaţia sa de bază era studiul şi rugăciunea inimii. Cunoştea foarte bine Sfânta Scriptură şi scrierile Părinţilor.
Nişte călugări ruşi, vizitându-l în 1871 pe stareţ, l-au rugat să fiarbă apă pentru ceai, dar au văzut că în afară de un ibric mic nu mai avea nimic altceva. Trebuia să vadă cineva cu cât entuziasm vorbea, deşi vocea sa groasă era tunătoare chiar şi când vorbea simplu; acum însă răsuna mai bucuros:
– Rugăciunea minţii, a spus, se poate învăţa şi în mănăstire. Aceasta este chiar obligatoriu, dar este nevoie de povăţuitor cu experienţă şi de nevoinţa voastră, adică de o silinţă de bună voie, fără însă a părăsi nevoinţele „practice”: postul, prezenţa la biserică şi celelalte. Peste toate trebuie însă să existe o atenţie deosebită.
În trecut Mănăstirea Dionisiu întrecea toate mănăstirile. Trăiau acolo mari asceţi; mai există, desigur, şi astăzi, dar nu atâţia şi nu astfel. Rânduiala în câteva obşti s-a stricat însă atât de mult, deoarece s-a pierdut pacea dintre călugări. Acum Russikonul le depăşeşte pe toate prin rânduiala pe care au introdus-o egumenul Gherasim şi duhovnicul Ieronim. Pentru aceasta, păziţi tot ceea ce aveţi şi Hristos împreună cu toţi îngerii va fi cu voi. Hristos şi acum se află între voi dar, pentru a nu se îndepărta, este nevoie de atenţie.
Obştea trebuie să trăiască paşnic şi să existe înţelegere la orice treabă; altfel, toate se vor pierde – aşa cum s-a întâmplat de multe ori cu mănăstirile mari. Aşa precum atunci când se varsă lichidul dintr-un vas – oricât s-ar strădui cineva nu-l mai poate aduna, acelaşi lucru se întâmplă şi în obştea în care apar tulburări. Luaţi ca exemplu familia, societatea, statul; un stat puternic este acela în care cetăţenii sunt de un singur cuget şi cu acelaşi zel se îngrijesc de lupta comună, împărtăşindu-şi folosul personal. Când nu există această unire statul nu poate rezista. De ce celelalte mănăstiri au devenit sărace şi slabe? Din cauza lipsei de înţelegere. Acolo egumenii urmează unul altuia.
Cel ce poartă în inima sa plânsul cel după Dumnezeu are îndrăzneală către Domnul şi sufletul său se bucură, în timp ce cel ce-şi odihneşte trupul nu are pace sufletească ci numai o mulţumire trupească.!

Pentru milostenie stareţul a spus:
– La Russikon bine se face că se dă milostenie şi se îngrijeşte de săraci; nu este însă bine că miluieşte la vedere, în curte, deoarece mulţi pustnici, când se înştiinţează de asta, vin şi iau ei înşişi şi astfel îşi pierd liniştea. Milostenia trebuie dată în taină şi după cercetarea situaţiilor care o impun. Domnul a dat poruncă – şi ce uşoară poruncă! – „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt.25,34). Aceasta, milostenia, va fi cea dintâi pomenită la cea de-a doua Sa venire.
L-am întrebat dacă ispitele vin de la oameni sau de la diavolul.
– Nu de la oameni, a răspuns, ci de la diavolul. Însă oamenii sunt învăţătorii noştri; Fără ei nici virtuţile nu sunt cu putinţă a fi dobândite.

Bătrânul Visarion a adormit în anul 1884.

DUHOVNICUL LEONTIE (+1876)

Părintele Leontie s-a născut în Ucraina. La un an după naşterea sa, mama lui a adormit în Domnul, iar tatăl l-a dat unui bogătaş fără de copii din Moldova. L-a vârsta de 22 de ani Leontie a „evadat” de la pedagogul său şi s-a ascuns în Mănăstirea Căldăruşani, care se găseşte la o depărtare de 20 de verste* de Bucureşti. Acolo a trăit 16 ani, iar apoi s-a îndreptat spre Sfântul Munte împreună cu un prieten al său pe care mai târziu el însuşi l-a tuns monah, dându-i numele de Antonie. Cei doi monahi s-au stabilit în Schitul românesc Lacu* unde părintele Leontie a trăit până la adormirea sa – 35 de ani.

– Când am intrat în viaţa monahală, povestea părintele Leontie cuiva, stareţul mi-a dat următorul sfat: în afară de spovedania de dinainte de tundere în monahism, cu toate câte s-au întâmplat în viaţa lumească, totdeauna trebuie să ne descoperim gândurile şi să avem desăvârşită ascultare. Pe fraţii noştri să-i socotim ca îngeri şi să le slujim ca lui Dumnezeu însuşi. Trebuie, de asemenea, să ne păzim mintea de diferitele gânduri, precum trebuie să ne păzim şi simţurile.

În curând l-au hirotonit ierodiacon. Canonul său personal, la chilie, era următorul: 300 de metanii mari cu rugăciunea lui Iisus şi, în loc de închinăciuni, citit din Sfânta Evanghelie. Metaniile mari obişnuia să la facă chiar şi la adânci bătrâneţi, împreună cu neîncetata rugăciune a minţii. Stareţul, cât se mai simţea în putere, n-a părăsit nici nevoinţele trupeşti. Spunea că este posibil ca cineva să facă o mie de metanii şi să nu simtă osteneală trupească, în vreme ce altul după 50 de metanii să-şi piardă suflarea, aşa încât şi acesta va fi socotit cu cei ce fac o mie.

*

– Noi, părinte, i-a spus cineva, mâncăm şi bem mult, dormim destul, dar puterile noastre sunt măsurate.
– Dacă nu-i daţi trupului tot ceea ce are nevoie, încă şi mai mult veţi slăbi, a răspuns părintele Leontie. Cuviosul Paisie cel Mare a văzut odată pe un frate care, după două zile de post, era istovit cu desăvârşire; atât de slăbit ce era, încât nu se putea ridica de la pământ. Sfântul s-a mirat deoarece el însuşi petrecuse 60 de zile fără să mănânce nimic şi , cu toate acestea, nu-şi pierduse puterile. Atunci i s-a arătat Domnul şi i-a zis:
– Nu gândi astfel; tu ai postit cu harul meu, pe când acesta cu puterea lui şi cu mare greutate.
– Şi ce fel de laudă va primi? a continuat Paisie.
– La fel cu a ta! a răspuns Domnul.
Şi aici, în schit, a continuat stareţul, există monahi care postesc două şi trei zile, chiar şi o săptămână, dar aceasta se întâmplă cu ajutorul harului!

Dacă vrei, zice Marele Antonie, să cercetezi pe cineva care este renumit dacă este într-adevăr om duhovnicesc, necinsteşte-l şi smereşte-l. În caz că va răbda, cu adevărat este desăvârşit; dacă nu, nu are nimic duhovnicesc. Când cineva te smereşte şi tu nu-ţi pierzi dragostea către el, atunci eşti pe calea lui Dumnezeu.

Stareţul, când din cauza vreunei nevoi trebuie să meargă la schit, la mănăstire sau altundeva, înainte de a pleca din chilie făcea câteva metanii în faţa icoanei Maicii Domnului, pentru a fi în stare să rabde fără tulburare toate câte i s-ar putea întâmpla. Zicea, chiar, că fără pregătirea potrivită călugărul nu trebuie să iasă din chilia sa.

El însuşi a mers odată la Caries, la un cunoscut de-al său bulgar, care l-a primit cu dragoste; nu avea însă timp să rămână îndată cu el şi l-a rugat să se odihnească la arhondaric, până ce el îşi va rândui toate treburile. Stareţul a intrat, rugându-se, în arhondaric, a făcut plecăciune după obicei şi a zis:
– Binecuvântaţi!
În acea clipă se găsea înăuntru un monah care deodată a început să-l atace cu cuvinte urâte (ocărî). Surprins, vizitatorul izbutea numai să se repete:
– Aşa este, părinte, aşa este, adevărat zici.
Călugărul a plecat să caute un băţ şi, negăsind în întreg arhondaricul nimic de felul acesta, a ieşit a afară. Stareţul a rămas aşteptându-l şi, suspinând către icoana Micii Domnului, zicea întru sine: „Iată, Leontie, arată acum pentru ce lucru te-ai pregătit!”. Credinţa sa în Născătoarea de Dumnezeu nu l-a părăsit. Nădăjduia că Ea îi va da atâta putere, încât nu se va termina răbdarea sa înainte de a se opri celălalt să-l lovească.
Şi atunci, iată, a intrat alergând, monahul cel înfuriat. Stareţul aştepta ca acesta să se năpustească asupra sa, dar acela a căzut la picioarele sale şi-l ruga să-l ierte. Un oarecare vlah, care semăna cu părintele Leontie, îl necăjise, şi socotise că acela este. Când însă alergase jos pentru băţ, s-a întâlnit cu stăpânul casei care l-a întrebat despre duhovnicul Leontie; atunci şi-a dat seama de greşeala sa şi s-a întors în grabă să ceară iertare. Stareţul cel fără de răutate, văzând smerenia şi zdrobirea sa, a zis:
– Dumnezeu să te ierte! Fă numai un mic canon, 100 de metanii la Maica Domnului.
Îndată ce acela a început să se închine, stareţul a văzut pocăinţa sa sinceră şi l-a oprit, zicând:
– În regulă, ajunge!

*

Părintele Leontie era educat, înţelept şi cu suflet bun. Câţi veneau la el pentru spovedanie, îi tămăduia şi-i mângâia atâta, încât plecau bucuroşi.
Despre ascetul Ilarion georgianul bătrânul Leontie auzise încă înainte de a veni în Sfântul Munte şi, ajungând în Athos, îndată l-a vizitat, având un translator. Acela i-a vorbit despre rânduiala rugăciunii inimii şi despre cum trebuie să se poarte în viaţa monahală. Până atunci nu se ocupase cu rugăciunea minţii, numai o dorea, căci fără călăuzitor experimentat nu voia să înceapă. Mai târziu a continuat să se sfătuiască cu stareţul georgian şi, de câteva ori, chiar părintele Ilarion însuşi a venit la el.
Părintele Leontie a devenit un adânc cunoscător al rugăciunii minţii şi, mai târziu, l-a învăţat şi pe părintele Antipa moldoveanul, care apoi s-a stabilit în Rusia şi şi-a terminat călătoria pământească la Mănăstirea Valaam*.

Învăţături ale stareţului

¤ În mănăstirile cu mulţi oameni şi gălăgioase, din cauza felurimii caracterelor din obşte este greu să păzească cineva trezvia; dar, când a ajuns la desăvârşita ascultare şi continuu îşi mărturiseşte gândurile, şi în astfel de condiţii se mântuieşte.

¤ Orice face omul, oriunde ar merge, toate le împlineşte cu rugăciunea lui Iisus.

¤ Însuşi Mântuitorul nostru, Care a trăit 33 de ani pe pământ, a făcut ascultare de Iosif şi de Maica Sa. Nimeni nu L-a văzut râzând, în vreme ce plângând l-au văzut de câteva ori. În acest chip a arătat cum trebuie să păşim pe calea mântuirii.

¤ Conştiinţa curată – singură dă întâietate vieţii lăuntrice faţă de cea exterioară!

Pentru lupta împotriva patimilor stareţul sfătuia:

¤ Dacă ceva te atacă şi te tulbură, spre exemplu invidia către un frate, caută îndată în cărţi învăţătura referitoare la asta a vreunui stareţ şi citeşte-o. Acelaşi lucru se potriveşte şi la celelalte patimi: îndată caută pagina potrivită. Astfel, este mai uşor omului să se apere împotriva patimilor.

¤ Cel care are ascultare şi smerenie, înaintează în viaţa duhovnicească fără să-şi dea seama.

¤ Dacă se întâmplă ca un călugăr, chiar şi tânăr fiind, să vorbească despre frica dumnezeiască şi, în general, despre calea mântuirii, trebuie să-l ascultaţi şi, după putinţă, să împliniţi cele spuse; însă, dacă cineva are barba albă şi învaţă lucruri împotriva scrierilor Sfinţii Părinţi, şi duhovnic să fie, ca mine, pe acesta să nu-l ascultaţi deloc.

¤ Trebuie să avem continuu pomenirea morţii şi lacrimi, căci aceasta este calea pocăinţei; altă cale în afară de ea nu există.

*

Părintele Leontie avea trup viguros dar încă mai puternică avea nădejdea în Dumnezeu, Cel ce poartă de grijă tuturor. Se întâmpla deseori să care pe umeri de la Russikon sau de la alte locuri îndepărtate un sac încărcat cu pesmeţi şi alte alimente, a cărui greutate era de 30 de ocale. Cu toate acestea, pe cele mai bune le împărţea săracilor, bolnavilor şi celor în vârstă. Pentru sine lua doar puţin pesmet, sau altceva ce nu trebuia gătit.
Ucenicul său, părintele Atanasie, rareori ieşea din schit, pentru orice ar fi fost nevoie. De hrana sa se îngrijea stareţul, iar ucenicul stătea acasă ca un copil mic şi mânca cele pregătite.

*

Părintele Leontie a adormit în Domnul pe 25 mai, anul 1876. L-au plâns toţi fii duhovniceşti, dar şi cei ce s-au folosit şi au fost mângâiaţi de învăţăturile sale duhovniceşti.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Articole interesante. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Cuvioşi părinţi athoniţi ai veacului al nouăsprezecelea

  1. Stefan zice:

    Neofit Cavsocalivitul trebuie canonizat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s