Schitul Prodromu = Oază românească pe Athos

– File de jurnal sufletesc – De Sfanta Marie Mica, printre calugarii romani de pe Muntele ortodoxiei

de NICOLAE BACIUT, după Formula As

Manastirea dintre ape

     In sfarsit, am ajuns acasa! E prima oara in acest pelerinaj cand simt din nou ca sunt roman, cu tot pamantul pe care-l calc. Chiar daca, administrativ, el este si pamant grecesc, deasupra lui e duh romanesc. Si biserica, si curtea, si trapeza, si chiliile, si gradina: o casa romaneasca pe Athos.

     Am fost primiti in curtea schitului de staretul Petroniu Tanase si cativa calugari, de indata ce au aflat de sosirea noastra. Ca toti cei care ajung la Prodromu, primul lucru pe care il facem e sa intram in biserica, sa ne inchinam si sa sarutam icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului. Nu stiu daca undeva in lume exista atatea icoane facatoare de minuni si atatea moaste ale sfintilor ca la Muntele Athos! Suntem condusi apoi in arhondaric, unde ne lasam putinele bagaje pe care ni le-am luat cu noi, la care se mai adauga suvenirurile pe care n-am rezistat sa nu ni le cumparam, icoane, cruciulite, la care se adauga plicurile cu Braul Maicii Domnului. Ar trebui sa ne odihnim, fiindca urmeaza o noapte de priveghere, dar cine poate sa doarma in putinul timp pe care il avem aici?

     Parintele staret Petroniu Tanase e ca un sfant. Iar manastirea, desi nu are recunoscut acest statut, ci doar pe cel de schit, e o manastire in toata puterea cuvantului. Cu buna randuiala, cu 29 de vietuitori, unii calugari, altii nu (nu se doreste ca numarul calugarilor romani de aici sa creasca), cu o viata monahala tihnita, evlavioasa, ascetica, dusa la capat de lume, intr-un peisaj mai degraba aspru, dar nu mai putin spectaculos. Faptul ca Prodromu se afla chiar la marginea lantului manastiresc athonit, „inconjurati din trei parti de ape”, cum spune parintele Petroniu, a tinut mai departe obstea monahala de turistii curiosi, oricat de credinciosi ar fi fost, care le-ar fi putut aduce o tulburare a vietii duhovnicesti. Cei care au venit au fost insa intotdeauna bine primiti, cu caldura crestineasca, cu ospitalitate, cu bucurie.

     Fiind ceas de seara, si aici neexistand lumina electrica, doar pe coridoare o lumina slaba, de veghe, ma chinui la lumina palida a unei lampi cu petrol, cu ochii mei care dau nu doar semne de oboseala, ci si de miopie, sa admir cele peste 3000 de exemplare de carti cuprinse in marea biblioteca a manastirii, cele mai importante tiparituri ale secolului al XIX-lea, realizate in Tarile Romane, precum si carti noi, aparute in Romania dupa 1989. Calauza ne este staretul locului, totodata duhovnic si bibliotecar.

Poarta de lumina a Athosului

     Nicaieri in viata mea, cerul nu mi s-a parut mai aproape ca acum, aici, la Prodromu. Stelele sunt atat de mari, de parca toate ar fi in cadere spre pamant. Si e o liniste ca la inceputul lumii. De fapt, sihastria presupune, inainte de toate, liniste. Iar linistea de la Muntele Athos, dincolo de duruitul celor cateva masini care au fost admise pentru tot felul de lucrari de constructie si restaurare, dar si pentru deplasari de persoane intre manastiri, e totala. „E atata liniste in jur/ de-mi pare ca aud cum se izbesc de geamuri razele de luna.” N-am vazut deloc luna la Muntele Athos, dar ar fi fost, cu siguranta, auzite razele ei cum se scalda in undele Egeei.

     Linistea de aici o mai tulbura adesea vantul, care bate cu putere, auzindu-se la usi ca un musafir neasteptat. Iarna, aici vantul e singura zapada. In linistea athonita, cred ca de multe ori vantul e tovarasul calugarilor, pereche de sihastrie. As vrea sa cred ca atunci cand se potoleste, vantul se cuibareste in intinderile de jnepeni sau in cotloanele stancilor, unde a sapat pesteri in care s-au sihastrit secole de-a randul mari asceti, de la Atanasie la Ioan Cucuzel, de la Grigorie Sinaitul la parintele Nifon (1807-1901), acesta din urma nevoindu-si viata in pestera, fiind apoi fondatorul Schitului Prodromu. Unii spun ca, de fapt, monahismul in Muntele Athos incepe cu Schitul Prodromu, care e poarta de rasarit a Muntelui. E lumina, e speranta.

Calugarii cantareti

     A fost o noapte de priveghere. Dupa stil vechi, azi e Sfanta Marie Mica. Priveghiul a inceput aseara, la 22.00, terminandu-se putin dupa ora 8 dimineata.

Cu noi, cu cei cativa credinciosi romani, greci, care erau in zona, cu vietuitorii Schitului, biserica a fost aproape plina. Atmosfera, in lumina discreta a catorva candele cu untdelemn de masline, si a unor lumanari cu miros invaluitor de tamaie, da o mare intimitate rugaciunii. Un act de mare discretie. Ritualul isi are frumusetea lui si puterea de a-ti intari credinta, nevoia de rugaciune. Corul a facut un adevarat maraton, cei care cantau cantecele psaltice schimbandu-se mereu, dupa o randuiala bine stabilita.

     Prodromu a fost, aproape treizeci de ani, o renumita scoala de muzica psaltica, din 1860 pana la 1890. Protopsaltul Nectarie Cretu Schimonahul a fost cel care i-a invatat nu doar pe calugarii romani de la Muntele Sfant cantarile psaltice, ci si pe ceilalti calugari athoniti. Nici cu preotii de la Alba-Iulia, tovarasi dragi de calatorie, nu ne-a fost rusine. Felul in care au cantat i-a surprins placut pe fratii nostri intru credinta de la Schitul Prodromu.

Masa tacerii

     Dupa slujba, ne-am dus cu totii la masa, in trapeza. Mancarea, la Prodromu, este mai putina si mai modesta decat la celelalte manastiri pe unde am trecut. Cu toate acestea, aici a fost mancarea cea mai buna pentru mine. Mancare ca acasa. Daca nu erau masline din belsug pe toate mesele, as fi putut spune ca sunt undeva, in tara, la tara. Mancare de orez cu zarzavat, peste, branza, iaurt, un pahar cu vin, fara fructe insa, cum am fost obisnuiti peste tot.

     Pe toata durata mesei, un calugar a citit din Vietile Sfintilor. Masa se serveste intr-o liniste totala. Nimeni nu are nimic de vorbit. Aici tacerea e de aur si vorba rugaciune. Dupa ce-si termina mancarea, calugarii stau cu capetele aplecate asupra mesei, nevazandu-li-se deloc fetele. Sunt imagini pe care le vad prima oara si am senzatia ca nimic nu e real, ca suntem protagonistii unui film. Vad secvente din cartea lui Umberto Eco, „Numele trandafirului”.     

     Si viata calugarilor difera de la o manastire la alta. La Prodromu am vazut cele mai ascetice chipuri. La Prodromu e o viata mai grea si pentru ca pamantul pe care-l detine Schitul e foarte putin, si acesta a fost facut fertil dupa ce s-au scos din el munti de piatra. Pe de alta parte, nici relatiile Schitului cu Manastirea greceasca Marea Lavra, de care acesta depinde administrativ, nu sunt din cele mai bune. Sprijinul pe care calugarii de la Prodromu ar trebui sa-l primeasca de la aceasta sunt doar firimituri de la ce se primeste din partea statului grec. Orice modificare in statutul vietuitorilor (hirotonii, calugarii etc.) se face cu acordul Manastirii Marea Lavra, cea mai veche si cea mai importanta in ierarhia celor douazeci de manastiri de la Muntele Athos. De aceea, si aici, ca si acasa, romanii se descurca cum pot. Dar in ciuda tuturor vicisitudinilor, Schitul arata impecabil, e curat peste tot, lucrurile, viata de aici fiind bine oranduite. Pana si piatra scoasa din pamantul din gradina Prodromului a fost asezata in adevarate ziduri de fortificatii. Gradina are din toate cateva ceva, si maslini, si nuci, si vita de vie, precum si un pom fructifer, complet necunoscut noua, cu numele de lotus, care face fructe asemanatoare merelor. Nici zarzavaturile nu lipsesc, de la rosii la varza, de la ceapa la patrunjel. Vita de vie e intinsa si pe langa cladiri, ca in casele romanesti de la tara. E clar ca aici se traieste intr-un alt timp istoric, ca timpul s-a oprit undeva in loc. Imaginea despre lumea laica este cea pe care calugarii o afla din povestile vizitatorilor.

Nedreptati si oprelisti

     Sunt cativa frati de calugarie care nu pot fi botezati in calugarie, pentru ca, in ciuda demersurilor facute la Manastirea Marea Lavra si la Patriarhia ecumenica a Constantinopolului, nu s-a primit de multa vreme incuviintarea. Ni se spune cu amaraciune ca exista sentimentul ca se doreste ca viata monahala romaneasca de la Prodromu sa se stinga. Exista o anume aroganta a ortodoxiei grecesti la Muntele Athos, care vrea sa-si manifeste suprematia, mergand, autoritar, pana la exclusivism pe Muntele Sfant. Se uita contributia decisiva a Tarilor Romane, rolul acestora in salvarea vietii monahale de la Muntele Athos, de-a lungul veacurilor. Exista marturii in acest sens, peste tot. Oricum, romanii de la Muntele Athos, cei care sunt calugari cu acte in regula, sunt greci in documente. Cu toate acestea, tratamentul lor, din ratiuni care par de neinteles, avand in vedere locul unde ne aflam, este discriminatoriu.

     Statistici privind monahismul romanesc exista. La Schitul Prodromu, in biblioteca, exista in volumul II al manuscrisului Athos, al schimonahului Irinarh Sisman, datele de evidenta la 9 aprilie 1906, care inregistreaza 110 vietuitori la Prodromu si 150 la Schitul Lacu. In celelalte 40 de chilii, colibe, cabii (pesteri) mai figureaza alti 110 vietuitori.

     Manuscrisele existente la Prodromu, intre care Istoria Sfantului Munte in 20 de volume, realizata de Irinarh Sisman, intre 1898 si 1916, circa 200 de manuscrise in chirilica, 130 de manuscrise de muzica psaltica, bisericeasca, se cer nu doar cercetate, ci si editate. Ele sunt documente de viata monahala, dar ele dau si dimensiunea monahismului romanesc la Muntele Athos. Unele lucrari in manuscris sunt veritabile opere de arta. Ele sunt legate in piele, iar multe pagini au o ornamentica artistica mestesugita, cu aurituri. Daca biblioteca de la Prodromu este ceea ce este acum, acest lucru se datoreaza si ravnei cu care aproape un veac si jumatate, monahii de aici au copiat texte din Sfintii Parinti, carti patristice.

Icoane albe

     Am vrut sa plec cu ceva deosebit de la Schitul Prodromu. Ceva care sa lege cele doua lumi, cea de acasa si cea de aici. De aceea, am cerut parintelui econom Justinian blagoslovenia de a mi se da cateva bucati de scandura, dintr-un lemn de aici, pentru ca acestea sa fie facute icoane, prin harul si darul unor pictori-iconari mureseni. Am ales sapte bucati de scandura de chiparos, dintr-un chiparos care a fost taiat din curtea Schitului Prodromu. Oricum, acele bucati de chiparos, chiar nepictate, sunt pentru mine tot icoane. In ele se aude rugaciunea soptita de-a lungul anilor de calugarii romani de aici. Pentru ca la Prodromu se picteaza icoane. Uneori si pentru a fi vandute in Europa, iar banii castigati din vanzarea icoanelor completeaza trebuintele de aici, de care nu se ingrijesc cu dreapta masura cei carora le revine aceasta indatorire, pentru a le lasa calugarilor doar grija rugaciunii.

     Ne despartim la vremea amiezii, dupa ora din tara. O despartire emotionanta, simpla, deja cu nostalgii de ambele parti. Nu lipsesc promisiunile revederii. Voi mai ajunge oare inca o data aici? Sa-l cred iar pe Nichita Stanescu? Sa sper ca trebuie sa merg a doua oara la Muntele Athos, pentru ca „prima oara nu exista niciodata”?! E greu de crezut ca parintele Staret Petroniu va mai ajunge vreodata in tara. E atat de al locului acum, incat pare mai degraba ca aici s-ar fi nascut. Va sfarsi aici, pentru ca din proprie vointa si credinta a ales acest loc de convietuire cu Dumnezeu.