O sută de ani de la canonizarea Cuviosului Antipa Athonitul

Ianuarie are o semnificaţie aparte pentru ortodocşii din zona Bacăului, întrucât pe lângă cele trei mari Praznice ale începutului de an, ei cinstesc, la 10 ianuarie, pe ocrotitorul lor, Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti, singurul călugăr athonit român trecut în rândul sfinţilor şi numărat printre cei din urmă cuvioşi părinţi ai Athonului.

Născut în anul 1816, în satul Calapodeşti, comuna Dealu Morii, viitorul ieroschimonah Antipa s-a ivit pe lume în urma rugăciunilor stăruitoare ale mamei sale, Ecaterina a lui Atanasie, care i-a dat numele de Alexandru. Însemnat cu dumnezeiască bunăvoinţă încă de la naştere şi luminat apoi până în ultima clipă de minunatul har al lui Dumnezeu, fiul diaconului Gheorghe al lui Constantin Luchian a avut o copilărie aparte, întrucât marile daruri duhovniceşti cu care a fost înzestrat au uimit adesea pe cei de-o vârstă cu el.

În simplitatea sa părea adesea cu totul nepriceput şi multă vreme nu a putut învăţa carte, încât dascălul său l-a povăţuit să abandoneze şcoala şi să-şi însuşească un meşteşug, dar singura lui dorinţă era aceea de a se „ţine de citirea dumnezeieştilor cărţi” până la moarte. Dispariţia prematură a tatălui l-a împins în cele din urmă spre o meserie, deprinzând meşteşugul legătoriei de cărţi şi preluând pe umerii săi fragezi greul grijilor gospodăreşti.

Deşi prin sârguinţa sa aducea deplină îndestulare, tânărul Alexandru nu găsea nici o mângâiere în lucrurile lumeşti şi tocmai de aceea se ruga lui Dumnezeu să-i arate calea pe care trebuie să meargă. La 20 de ani, minunata lumină avea să-i umple inima de nespusă bucurie, aşa încât, într-o noapte, fără să-şi anunţe intenţia, a părăsit casa văduvei sale mame şi s-a îndreptat spre Mănăstirea Neamţ, pentru a se închina icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi a intra în binecuvântata obşte.

Cum stareţul nu i-a împlinit rugămintea, a pornit spre Muntenia, ostenindu-se timp de doi ani (1836-1837) în Mănăstirea Căldăruşani, care nu i-a oferit nici haine, nici chilie, însă i-a înlesnit, prin schimonahul Ghedeon, însuşirea rugăciunii tainice a minţii. Acelaşi duhovnic, ştiindu-i ostenelile trupeşti, privegherile şi posturile, l-a îndemnat să meargă la Sfântul Munte Athos, nu înainte de a-i cere sfatul duhovnicesc şi arhimandritului Dimitrie, stareţul Mănăstirii Brazi, care nu numai că a acceptat ideea, dar l-a şi tuns în monahie, dându-i numele de Alimpie.

Îndrumat către ieroschimonahii Nifon şi Nectarie, de la Schitul românesc Lacu, aceştia l-au povăţuit să intre mai întâi la Mănăstirea Esfigmenu, unde timp de patru ani a făcut ascultare la bucătărie şi a depăşit multe ispite. Întors la părintele Nifon, a fost tuns în marea schimă, cu numele de Antipa, petrecând apoi în pustie în nevoinţă aspră. Când bătrânii monahi au început construcţia Schitului Prodromu, i-au cerut sprijinul, hirotonindu-l ierodiacon şi punându-l chelar, iar nu peste mult timp ieromonah şi duhovnic, cârmuind treburile obştei în toţi cei trei ani cât părintele Nifon a fost plecat în România.

Numit iconom al Metocului din Iaşi, părăseşte după două decenii Muntele Athos, fiind rânduit de Mitropolitul Sofronie Miclescu şi duhovnic la două mănăstiri de maici. Mulţumit de daniile pe care le aduna pentru construirea schitului, părintele Nifon se decide să-l trimită în Rusia după milostenie. În scurt timp, a adunat din donaţii mulţime de bogăţii, însă vaporul pe care fuseseră încărcate avea să se scufunde, aşa că a luat-o de la capăt, adunând de la locuitorii din Petersburg şi Moscova o sumă impresionantă de bani.

Încheindu-şi cu asupra de măsură misiunea, la 6 noiembrie 1865 s-a îndreptat spre Mănăstirea Valaam, primind chilie la Schitul Tuturor Sfinţilor, unde s-a ostenit cu aceeaşi osârdie în posturi şi rugăciuni, trăind în smerenie şi sărăcia cea mai cumplită. Aspra sa nevoinţă şi generozitatea cu care ajuta pe toată lumea, minunile făcute încă din timpul vieţii şi înainte vederea cu duhul i-au adus în preajmă mulţime de oameni, crescând la rându-i ucenici vrednici, ce i-au urmat pilda şi s-au ostenit cu aceeaşi râvnă, nenăzuind nimic din cele pământeşti.

În chilia lui cu desăvârşire goală, nevoinţa i-a fost sporită în ultimul an de viaţă de o boală ce i-a istovit puterile, însă pe care a primit-o cu bucuria şi iubirea de care numai el era în stare. Prin iconiţa Maicii Domnului ce o descoperise în prima chilie dărăpănată din Muntele Athos, Dumnezeu i-a dat în chip minunat vestea trecerii la cele veşnice, săvârşindu-se în duminica de 10 ianuarie 1882, după ce s-a învrednicit să citească Acatistul Maicii Domnului şi să primească Dumnezeieştile şi Sfintele Daruri ale Împărtăşaniei. A fost înmormântat în gropniţa Mănăstirii Valaam şi pentru că era cinstit de toţi pentru sfinţenia sa, unul din ucenicii, ieromonahul Pimen, i-a scris viaţa, care s-a tipărit în 1883, la Petersburg, în ruseşte, sub titlul Viaţa vrednică de pomenire a ieroschimonahului Antipa. Răspândită cu repeziciune, în 1893 a fost retipărită, sporindu-i faima de sfânt atât în Rusia, cât şi în Muntele Athos, de unde pornise. Aşa se face că, la 23 ianuarie 1906, la 24 de ani de la mutarea lui către Domnul, monahii ruşi de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Sfântul Munte Athos l-au trecut în Mineiul rusesc pe luna ianuarie, ziua 10, care s-a şi tipărit în limba slavă.

Canonizat fără un act oficial din partea Bisericii, ci doar prin înscrierea numelui său în Minei, Cuviosul Antipa Românul şi-a găsit apoi loc atât în calendarul Bisericii Ortodoxe Ruse, cât şi în cel al Bisericii Ortodoxe Române, care au consfinţit, la rândul lor, trecerea cuviosului ieroschimonah Antipa Prodomitul în rândul sfinţilor. La 125 de ani de la săvârşirea sa, Cuviosul Antipa de la Calapodeşti rămâne singurul sfânt român cinstit deopotrivă de biserica greacă, rusă şi română, adică de întreaga ortodoxie.

de Cornel Galben, din Credinţa Ortodoxă