VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al optsprezecelea

Despre semnele duhovniceşti care se arată preotului vrednic şi curat, prin care acesta primeşte în sufletul lui o adevărată înştiintare că este după rânduială hirotonit (hirotonit mai întâi de Harul Sfântului Duh); şi că Dumnezeiasca lui Liturghie este primită în faţa Sfintei Treimi.

Binecuvintează, părinte!

Preotul curat şi vrednic, atunci când vine la sfântul jertfelnic pentru a jertfi pe Fiul lui Dumnezeu Dumnezeului Ceresc şi Tatălui Acestuia, adică atunci când merge la Sfântul Altar pentru a săvârşi Dumnezeiasca Liturghie, atunci îl înconjoară în număr mare, nevăzut, îngerii dumnezeieşti netrupeşti care îl slujesc în timpul întregii Liturghii cu multă evlavie. Deoarece sfinţii îngeri slujesc pe preot în timpul Dumnezeieştii Liturghii, căci ei singuri nu pot săvârşi Dumnezeiasca Liturghie fără preot. Iar preotul este asemenea unui om mare, cu înaltă vrednicie, al împăratului, în timp ce îngerii sunt asemenea ostaşilor şi slujitorilor împăratului.

Slava unui împărat pământesc sunt conducătorii de oşti şi ostaşii. Slava lui Hristos, a împăratului împăraţilor şi a Domnului domnilor, este preoţia şi îngerii Acestuia.

Când spunem că preoţia este înaintea îngerilor în faţa lui Hristos, este precum conducătorii de oşti au întâietate la împăratul pământesc faţă de ostaşii săi. Atunci când împăratul pământesc dă putere şi vreun însemn împărătesc unui conducător, sunt cinstiţi prin aceasta toţi oamenii care se află în ascultarea lui. La fel şi împăratul ceresc, dacă a pecetluit preoţia cu slava Sa, a cinstit şi a slăvit preoţia mai presus decât orice slavă îngerească şi decât orice cinste îngerească.

Preotul a fost cinstit şi este cinstit de Biserică, adică de creştinii buni şi evlavioşi, ca şi când ar fi cinstit de către aceştia Însuşi Hristos. Deoarece preotul, în Dumnezeiasca Liturghie, este chip şi în locul persoanei (anti-prosopon) lui Hristos. Cel care îl cinsteşte pe preot şi are evlavie la acesta, cinsteşte şi are evlavie faţă de Hristos însuşi. Iar cel care necinsteşte pe preot necinsteşte pe Hristos însuşi.

Şi precum un om cu vrednicie înaltă al unui împărat pământesc, când merge la împărat, merge cu curaj, şi întâlnind pe împărat îi face plecăciune cu bucurie şi îl îmbrăţişează bucurându-se, după aceea, aşezându-se, vorbeşte împreună cu prietenul său împăratul gură către gură, ureche către ureche, ochi către ochi, dragoste către dragoste, precum ar vorbi doi fraţi după trup care se iubesc mult. Şi niciodată nu se întâmplă conducătorului de oşti să se adreseze împăratului, iar împăratul să nu-l asculte cu atenţie. După cum, iarăşi, niciodată nu se întâmplă ca împăratul să se adreseze conducătorului de oşti şi conducătorul de oşti să nu-l asculte cu mare atenţie şi să-i răspundă: „Da! Da! Împărate! Aşa să fie; aşa să fie”, precum spune: „Fie voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Văzând slujitorii şi soldaţii împăratului că acesta îi dă atâta cinste şi îi arată atâta iubire prietenului său, conducătorului de oşti, şi aceştia vor avea încă mai multă evlavie faţă de împăratul. Mai mult, văzând cum îl îmbrăţişează pe conducătorul de oşti şi cum acesta stă de vorbă despre cum să sporească şi să întărească slava împăratului până la marginile pământului, îl ascultă şi îl cinstesc şi au şi mai multă evlavie pentru el.

De aceea, aşadar, au evlavie dumnezeieştii îngeri faţă de preot şi îl cinstesc. Deoarece preotul vorbeşte fără teamă cu împăratul tuturor, Iisus Hristos, la care îngerii nu îndrăznesc să privească, cinstind măreţia slavei Lui şi neputând să-şi vadă strălucirea dumnezeiască şi nespusă a feţei Sale. Preotul vrednic vorbeşte împreună cu Hristos Însuşi gură către gură, precum vorbeşte un prieten neînşelător şi mult iubit cu prietenul său sincer şi adevărat. Şi precum, atunci când ai curaj şi prietenie multă cu un om mare, mergi la el şi îi spui ceea ce ai de spus, la fel şi preotul, având curaj faţă de Hristos, pentru harul şi vrednicia preoţiei, merge la Acesta şi-I spune toate tainele sale într-o convorbire tainică, adică cu voce foarte atentă, liniştită şi măsurată. Deoarece în felul acesta spune preotul rugăciunile, arătând două lucruri. Unul este măreţia fără de margini a acelei persoane către care vorbeşte şi celălalt iubirea curată şi curajul mare pe care îl are faţă de acesta cel care îi vorbeşte.

Când preotul curat îşi face rugăciunile înainte de a începe Dumnezeiasca Liturghie, inima lui se bucură, deoarece simte pe Cel pe care îl urmează a-L primi. Şi după ce îmbracă veşmintele preoţeşti, inima devine înlăuntrul lui ca un izvor dulce curgător, deoarece izvorăşte din ea ceva întru totul tainic, întru totul preţios, întru totul cinstit şi preadulce, pe care îl putem numi „untdelemnul bucuriei”. Deoarece este unsă atunci, tainic dar simţit, pe dinăuntru inima (adică omul lăuntric) preotului aceluia curat şi vrednic cu „untdelemnul bucuriei”.

De aceea preotul acela plânge dulce-dulce şi mângâietor pentru Hristos Cel preaiubit lui. Şi cu cât plânge neîncetat dulce-dulce pentru Iisus, cu atât prisoseşte dulceaţa bucuriei. Deoarece lacrima cu care plânge inima când preotul vorbeşte cu Hristos prieteneşte, gură către gură, această lacrimă, spun, este numai bucurie, numai desfătare duhovnicească, numai mângâiere, linişte şi dulceaţă inimii şi cugetului. Acest Har este revărsat de Hristos ca un mir ceresc în inimă, adică peste omul tainic şi nevăzut, adică în sufletul preotului curat, pentru a-l îndulci cu acest Har, pentru a-i da curaj să se apropie de El şi să nu se teamă de focul dumnezeirii, precum s-a temut Ioan Botezătorul, care nu a îndrăznit să se atingă de capul Lui pentru a-L boteza, până când Hristos însuşi nu l-a încurajat cu cuvintele Lui încurajatoare.

Atunci când plânge inima preotului curat la Dumnezeiasca Liturghie, plânge pentru că L-a văzut pe preadulcele Iisus, preaiubit şi nepreţuit lui. Plânge deoarece a simţit dumnezeiasca prezenţă şi buna mireasmă de negrăit a lui Hristos. De negrăit bună mireasmă, spun, deoarece, uneori, fiind preotul cel curat îmbrăcat în veşmintele preoţeşti, îi vine dintr-o dată la miros o bună mireasmă minunată şi de negrăit, care îl face să plângă cu inima sa ca un copil mic şi să se topească inima lui de evlavie sfântă şi de vărsarea de lacrimi nesfârşite. De la această bună mireasmă, ca mirul mirositoare, nespusă, dumnezeiască, cerească şi duhovnicească, înţelege atunci acest dumnezeiesc râvnitor al slavei Domnului Hristos, că atunci s-a arătat în chip nevăzut în faţa sa Hristos începătorul dumnezeieştii bune miresme, sau, mai bine să spun că, plânge atunci inima acestui binecuvântat preot, deoarece venind la el Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Şi-au făcut la el casă şi locaş. Plânge, aşadar, deoarece îi arată Hristos, ca în oglindă, în ce slavă negrăită şi strălucitoare îl va aşeza atunci când se va învrednici de împărăţia Lui.

Cu cât îl vede mai viu atunci preotul pe Hristos, cu ochii luminaţi ai sufletului lui curăţit, cu atât mai mult îl cuprinde evlavia pentru Hristos. Şi cu cât îl cuprinde mai mult evlavia pentru Hristos, cu atât mai mult simte în sufletul lui Harul lui Hristos. Cu cât mai vădit lucrează în sufletul lui tainic Harul lui Hristos, cu atât mai mult plânge inima lui. Deoarece atunci inima lui este copleşită de lacrimi până când nu le mai poate ascunde. Atunci începe să plângă cu glas acel fericit preot pentru Hristosul lui Cel preadulce. Atunci îl poate vedea oricine cum udă cu lacrimile sale veşmintele preoţeşti. Udă sfânta Masă cu lacrimile ochilor săi şi le şterge cu sfintele acoperăminte, mişcat de o adâncă iubire a inimii, pe care o are pentru Hristos, ca şi când le-ar şterge cu veşmintele lui Hristos Însuşi, arătând astfel lui Hristos că doreşte din tot sufletul să fie cu El în veacurile nesfârşite ale veacurilor nesfârşite. Deoarece spune Acestuia din suflet cu un glas tainic plin de trezvie al inimii: „Până când, Doamne, Doamne, mă laşi în această lume şi nu mă iei cât mai repede, Tu, care eşti dulcele meu Iisus?” Udă cu lacrimile sale chiar şi însuşi preasfântul Agneţ, atunci când, plecându-se să se împărtăşească, face semnul crucii cu multă evlavie peste faţa sa cu acesta, adică mai întâi îl sărută dulce cu gura lui, apoi îl atinge de frunte, de ochiul drept şi de ochiul stâng şi apoi se împărtăşeşte.

Uneori, ţinând Sfântul Potir pentru a se împărtăşi cu preasfântul, precuratul şi preacinstitul Sânge al lui Hristos varsă atâtea lacrimi din ochii lui, încât se poate întâmpla să cadă vreo picătură în Sfântul Potir din lacrimile care curg şuvoi în clipa aceea, dulci-dulci, fierbinţi-fierbinţi, mângâietoare-mângâietoare. În acelaşi timp cu curgerea lacrimilor celor multe şi fierbinţi, acesta spune lui Hristos blând-blând şi curajos-curajos: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta. Doamne, dacă vrei, primeşte sufletul meu în clipa aceasta în pace în Rai şi liberează-mă de această lume deşartă. Căci acum, când sufletul meu Te-a văzut pe Tine, iubirea mea cea fără de margini şi preadulce, acum când m-am împărtăşit cu Domnul şi Dumnezeul meu, nu vreau să mai trăiesc nici o clipă fără Tine, lumina mea preadulce, deoarece Tu eşti suflarea mea şi viaţa mea cea preadulce”.

În ceasul acela, curatul şi nepătatul preot este tainic în întregime lumină curată şi lumină lină. Atunci înţelege el însuşi lucruri mari, cereşti şi de negrăit. Deoarece, uneori se vede pe sine diferit şi se minunează, pentru că se vede fără de trup. Şi gândind la ce poate fi aceasta şi cum s-a petrecut această schimbare, varsă din nou râu de lacrimi.

Uneori, iarăşi, se vede pe sine deasupra pământului, înălţat în aer ca de una-două palme, săvârşind astfel Dumnezeiasca Liturghie ca înger al Domnului. Acest lucru, de îndată ce îl vede, îl şi pierde. Adică doar cât să tragi o dată aer în piept sau cel mult de două ori, atâta timp stă în această contemplaţie acel preot curat şi apoi iarăşi îşi vine în fire. Altă dată se simte pe sine ca nematerial, deoarece îşi simte trupul mult mai uşor. Altă dată, împărtăşindu-se, devine tot o bucurie, tot o veselie, uşor cu trupul şi liber cu duhul, cu multă îndrăzneală, preabun, fără nici o răutate, plin de sfinţenie şi de desfătare duhovnicească.

Când se împărtăşeşte cu vrednicie preotul vrednic cu Preacuratele Taine ale lui Hristos, se întipăreşte înlăuntrul lui numele lui Hristos şi se răneşte inima lui de miezul dulce al iubirii dumnezeieşti, de aceea doreşte şi este însetat să-şi verse sângele său, dacă se iveşte prilej potrivit, din iubirea aceasta a lui pentru Domnul şi Dumnezeul lui.

„Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema”, a spus proorocul.

S-a împărtăşit preotul curat cu Dumnezeieştile Taine şi a băut din paharul Sângelui mântuitor al lui Hristos? S-a îmbătat de îndată sufletul lui de cele cereşti, copleşit de dorul pentru Hristos. De atunci încolo este stăpânit de iubire şi de dorul pentru Hristos şi nu mai vrea să ştie după aceea de lume şi de lucrurile lumii. Deoarece, de atunci înainte, şi mai ales în ziua aceea, numai pe Hristos Îl vede în faţa ochilor săi şi numai la Hristos se gândeşte. De aceea nu mai are nici un fel de poftă pentru mâncarea cea stricăcioasă, deoarece s-a săturat sufletul lui de mâncarea cea care rămâne spre viaţa veşnică. Mâncarea şi băutura lui sunt Preacuratul Trup şi Preascumpul Sânge ale lui Hristos. Mângâierea lui este întristarea mângâietoare şi lacrimile pe care le varsă pentru Hristosul lui. Voluptatea şi petrecerea lui sunt amintirea şi cercetarea lui Hristos.

Preotul, care în chip nevăzut este hirotonit de sus de dumnezeiescul Har şi îi înalţă Liturghia lui Dumnezeu, când îşi pune epitrahilul, pe care, binecuvântându-l, spunându-şi rugăciunea şi plecându-si capul, şi-l pune pe grumaz, simte înainte de a-l pune sau chiar în momentul în care-l pune Harul lui Dumnezeu, care îl atinge lin în mijlocul frunţii, ca o suflare dulce şi blândă, care pare a nu fi simţită trupului, fiind nematerială, dar cugetului, inimii şi sufletului le este simţită ca lucrând lucrarea cea duhovnicească în ele. Deoarece, de îndată ce a atins vârful capului acel Har al suflării dumnezeieşti şi tainice, se revarsă în aceeaşi clipă în tot trupul preotului şi în tot sufletul lui lucrarea aceea dumnezeiască a epitrahilului, de aceea preotul devine atunci bucuros, plin de nădejde, vesel şi cuprins de trezvie. Din acest punct simte singur cu cugetul lui şi primeşte o înştiinţare adevărată că este primit ca mijlocitor la Dumnezeu şi lucrător sfinţit al dumnezeieştilor şi preacuratelor Taine ale Domnului Iisus, la care mijloceşte pentru păcatele lui şi pentru păcatele oricărui suflet care crede în Hristos cu nemărginită evlavie şi cu multe lacrimi.

Dar acest semn al dumnezeieştii mângâieri nu se întâmplă mereu preotului, ci numai uneori, din timp în timp, când binevoieşte Hristos să-l mângâie cu acest semn bun.

Deoarece, aşa cum atunci când plouă nu fulgeră întotdeauna cerul, ci uneori fulgeră mult, alteori puţin, tot aşa se întâmplă şi preotului vrednic şi slujitorului curat al Domnului, Preotul vrednic este totdeauna bine primit ca mijlocitor la Dumnezeu şi este ascultat de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu-i arată mereu Harul Său în chip vădit, încât să poată fi simţit de preot. Dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu-i dă totdeauna Harul Său preotului vrednic. Preotul care doreşte să înţeleagă că Harul lui Dumnezeu este înlăuntrul lui trebuie să aibă trupul lui omorât de nevoinţa trupească şi, de asemenea, să aibă inima zdrobită şi rănită de silirea la rugăciune şi cugetul lui să-l aibă unit şi nedespărţit de amintirea lui Dumnezeu.

Preotul vrednic, când sufletul lui doreşte să slujească, slujeşte cu duhul lui, împreună cu îngerii în chip de negrăit şi cu cuvânt de neexplicat. Deoarece de multe ori, mai ales atunci când se pregăteşte (cel totdeauna pregătit) cu mai multă pregătire, şi cu o astfel de pregătire încât conştiinţa lui să nu-i poată reproşa nici un lucru, chiar şi cel mai mic, atunci, spun, deodată şi pe neaşteptate, fără să-L roage pe Dumnezeu pentru aceasta, se deschide ochiul inimii lui, şi vede fiinţa lui cu ochiul sufletului, când îmbrăcat cu tot veşmântul preoţesc, deşi nu este încă îmbrăcat cu veşmântul material al preoţiei, când că se deschide deasupra acoperişul locuinţei. Pe acolo vede cum se deschide cerul de sus şi de acolo nişte fiinţe îmbrăcate în alb şi nemateriale îi aduc întregul veşmânt preoţesc pe un paner ceresc preacinstit. Îi aduc acel veşmânt ceresc şi dumnezeiesc pentru a-l îmbrăca cu el spre mângâierea lui duhovnicească şi spre bucurie. Cum este acel veşmânt dumnezeiesc al preoţiei numai cei care-l văd pot să înţeleagă cu sufletul, deoarece l-au văzut cu ochiul sufletului, dar să-l descrie în cuvinte nu pot nici aceştia, deoarece cele cereşti şi nemateriale sunt de necuprins cu cuvântul şi mai presus de înţelegere.

Dar sufletul le vede cu claritate şi le vede cu adevărat, neînşelându-se, şi stie că le vede – deoarece vede şi cum sunt – iar cugetul, după aceea, adică după vedere, gândeşte numai la felul cum i s-au descoperit acelea. Dar ca să le înţeleagă deplin nu este cu putinţă, deoarece nu poate să pătrundă mai în adâncul lor. De aceea spune: „Şi la inima omului nu s-a suit”. Altă dată, iarăşi, purtând preotul vrednic veşmântul lui preoţesc, îl vede în extaz ca veşmânt dumnezeiesc şi nematerial. I se arată veşmântul lui preoţesc ca fulgerul, i se arată ca veşmânt de lumină, de aceea se spune: „Iar hainele lui s-au făcut albe ca lumina”.

Când preotul vrednic poartă veşmântul preoţesc şi tămâiază Sfânta Masă, înainte de a da binecuvântarea mare „Binecuvântată este împărăţia…”, simte uneori în inima lui Harul Sfântului Duh într-un fel de neînţeles. Harul Sfântului Duh care se odihneşte peste inima lui la începutul Dumnezeieştii Liturghii stă în ea în chip simţit, lucrând lucrarea lui duhovnicească şi dumnezeiască în chip de negrăit până la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii. Altă dată stă în chip simţit în inima lui acel Har al Duhului Sfânt toată ziua aceea, dacă acest adevărat slujitor al Domnului ia aminte cu multă grijă la îndatoririle lui duhovniceşti. În acest fel simte că în ziua aceea are asupra sa Harul Sfântului Duh lucrând nematerial şi nespus în inima lui. Ziua aceea este pentru el zi de bucurie şi desfătare duhovnicească, zi de adevărată veselie, zi de mângâiere vie, zi de negrăită bucurie şi plăcere.

Despre această zi în care omul lui Dumnezeu petrece împreună cu Harul lui Dumnezeu, mănâncă împreună cu el şi doarme împreună, dulce-dulce, stă împreună cu el şi-l însoţeşte, despre această zi, spun, zicea şi proorocul: „Aceasta este ziua, pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa”.

Bucuria duhovnicească pe care o are slujitorul acela curat al lui Hristos, atunci când simte că îl mângâie Harul Sfântului Duh este mare şi sfântă, este o bucurie nestricăcioasă, şi această bucurie nu i-o poate lua nimeni şi nimeni nu-l poate lipsi de ea, nici om, nici demon, nici vreo altă făptură văzută sau nevăzută. Despre această bucurie vorbeşte Mântuitorul atunci când spune: „Bucuria voastră nimeni nu vă va lua”. Altă dată, iarăşi, când preotul vrednic şi curat face proscomidia, pe neaşteptate îl cuprind lacrimile, împreună cu o minunată dulceaţă a inimii şi a cugetului.

Aşadar, preotul care doreşte să slujească fără de osândă Dumnezeiasca Liturghie, trebuie să aibă o vieţuire fără de osândă, adică să fie curat de orice gând trupesc sau duhovnicesc. Cugetul lui să fie luminat de nesfârşitele lacrimi. Mintea lui să fie curată, liberă şi deasupra tuturor lucrurilor, pentru ca să poată, dacă este posibil, să se păstreze totdeauna între cele cereşti. Inima lui să fie locaş şi casă Duhului Sfânt. Gândurile lui să fie bune şi folositoare. Înţelesurile lui să fie duhovniceşti. Cercetarea lui Dumnezeu să-şi afle cuib pentru totdeauna în inima lui. Frica Domnului să aibă rădăcini în adâncurile fiinţei lui. Iubirea lui Dumnezeu să se sălăşluiască în sufletul lui. Să urască cele rele, să alunge de la el lucrurile vicioase, să cerceteze cele bune şi numai pe acestea să le înfăptuiască. Citirea cuvintelor sfinte să nu lipsească de la acesta. Poruncile lui Hristos să împărăţească înlăuntrul lui. Precum mănâncă Preacuratul Trup al lui Hristos şi bea Preacinstitul Sânge al lui Hristos cu gura lui, la fel să fie curat la înţelepciunea gurii şi la înţelepciunea sufletului.

Să gândească bine al cărui slujitor este şi pe cine slujeşte. Să se teamă de slujirea lui dar şi să se bucure de ea. Să se cutremure cu trupul şi să se bucure cu sufletul. Să aibă trupul supus voinţei sufletului şi sufletul supus voinţei Domnului. Să trăiască nu el în sinele său, ci să trăiască Hristos în el. „Trăiesc, nu eu, ci în mine trăieşte Hristos”, spune dumnezeiescul Pavel. Să trăiască în Hristos şi Hristos să trăiască în el. Să nevoiască trupul său cu diferite lupte, până când vor fi omorâte patimile lui rele, şi să strălucească tainic raza curăţeniei lui neştirbite precum fulgerul, precum străluceşte înfăţişarea şi vederea îngerilor: „Şi înfăţişarea Lui era ca fulgerul iar îmbrăcămintea Lui albă ca zăpada”, spune Scriptura. Atât să mănânce preotul numai cât îi trebuie ca să trăiască. Să aibă aşa un regim şi o vieţuire, curată şi cu trezvie, încât să nu poată potrivnicul nostru să-l rănească cu propriul lui trup, adică cu plăcerea trupului, nici atunci când doarme. Deoarece preotul care şi-a omorât trupul său şi patimile sale este întotdeauna vrednic să slujească şi totdeauna, slujind, simte şi înţelege tainic puterea Dumnezeieştii Liturghii. Înainte de toate, preotul trebuie să aibă o smerenie fără de margini în toate lucrurile sale şi să se gândească la cele pe care le lucrează Harul lui Hristos în el, lucrarea lui Hristos, şi nu strădania lui. De aceea spune: „fără Mine nu puteţi face nimic”.

De multe ori satana ispiteşte din pizmă pe preot în somn cu unele imaginaţii, pentru a-l împiedica în ziua aceea de la Dumnezeiasca Liturghie. Deoarece Liturghia preotului curat arde foarte mult lucrarea lui satana, de aceea nu-şi găseşte pace satana până nu-l ispiteşte pe preot. Preotul însă, pentru a birui cu desăvârşire această ispitire a lui satana, să postească în toată viaţa lui şi nicio dată să nu se dezlege pe sine la mâncare de dulce. Şi nu numai acest lucru să-l facă pentru a-şi curăţi trupul său de necurăţenia trupească pe care o are în el, ci mai mult, să aibă o neîncetată cercetare a rugăciunii minţii şi a inimii în cugetul şi în inima lui. Şi precum orologiul bate neîncetat, pentru a ajunge la ora lui în timpul potrivit şi să fie pe plac oamenilor, tot aşa să bată neîncetat şi rugăciunea în inima preotului, pentru a plăcea lui Hristos.

Postul preotului, atunci când este fără rugăciunea inimii, nu are atâta valoare ca atunci când este împreună cu rugăciunea. Deoarece, când postul este însoţit şi împletit cu rugăciunea, alungă de la acesta demonii care îl ispitesc în somn, adică îl eliberează de patimi şi-l face nepătimitor. Acest lucru este acela despre care vorbeşte Domnul: „Acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post”. Deoarece, spune-mi, care dintre oameni nu are acest „neam” de patimi? Şi care dintre ei, postind totdeauna şi rugându-se neîncetat, nu se eliberează de acest „neam” de patimi? Acest lucru este evident din vieţile Cuvioşilor părinţi, care, îndeletnicindu-se cu postul şi cu rugăciunea şi eliberându-se de patimi, au bineplăcut lui Dumnezeu. Deoarece postul usucă patimile iar rugăciunea îi arde pe demoni, care aprind patimile şi le întărâtă.

Cugetul preotului trebuie să fie totdeauna luminat, preocupat, în trezvie. Gura lui să nu vorbească înaintea cugetului. Ochii lui să fie simpli şi fără vicleşug. Picioarele lui să fie adevărate şi fără să stârnească sminteala, adică preotul să aibă mersul respectuos şi smerit. Mâinile lui să fie curate şi să nu atingă din vicleană curiozitate vreun mădular sau parte şi să nu pipăie cu plăcere vreun alt lucru. Când gândul îi spune să facă vreun astfel de lucru, să-şi aducă aminte şi să se gândească pe cine ia în mâini la Dumnezeiasca Liturghie, şi pe cine privesc ochii lui faţă către faţă şi în faţa cui stă. Deoarece, de îndată ce se va gândi la toate acestea şi la încă mai multe decât acestea se va risipi fără întârziere gândul acela viclean din inima lui, sau, mai bine spus, va dispărea fără întârziere satana care seamănă în inimă astfel de gânduri.

Precum oile fără păstori şi fără câini sunt mâncate de lupi şi de celelalte fiare sălbatice, tot aşa şi oile înţelegătoare, cuvântătoare ale lui Hristos, adică creştinii, fără preoţie şi fără rugăciunile prietenilor Domnului devin mâncare şi vânat pentru demoni.

Într-adevăr, binecuvântată turmă a lui Hristos! Mare ajutor este preoţia pentru întreg neamul creştinilor. Deoarece atunci când preotul vrednic şi curat al lui Iisus Hristos şi al Dumnezeului Celui înalt, vărsând lacrimi, îşi pleacă în chip vădit şi tainic genunchii trupului şi sufletului şi se roagă Creatorului şi Milostivului Hristos pentru turma cea aleasă a lui Hristos, pentru care Hristos însuşi Şi-a vărsat Preasfântul Său Sânge pe Cruce, când, spun, se face lucrul acesta, este cu neputinţă să nu fie auzită de Hristos Însuşi rugăciunea lui smerită şi rugămintea lui făcută cu trezvie, pe care o face pentru turma lui Hristos! Precum este cu neputinţă să nu fie auzită de un împărat pământesc rugămintea şi mijlocirea binevoitoare a unui mare conducător de oşti şi prieten al împăratului, atunci când acesta mijloceste pentru vreo cetate vrednică de in cendiat şi de distrugere si, câstigând simpatia lui pentru aceasta, împăratul să cruţe cetatea. Aşadar, când Domnul nostru Iisus Hristos este rugat fierbinte de către slujitorul Lui cel curat şi vrednic, care varsă înaintea Sfintei Mese lacrimile sale ca un untdelemn preacurat, cum este cu putinţă să nu-l audă şi să nu-i împlinească cererea lui folositoare de suflet şi mântuitoare? „Căci voia celor ce se tem de El o va face, şi rugăciunile acestora le va asculta Domnul”, spune Scriptura.

Preoţii şi slujitorii Domnului, curaţi şi vrednici, când vor bate cu rugăciunile lor pline de trezvie la poarta cerească a Ierusalimului celui de sus, îngerii cereşti vor alerga îndată şi, deschizând poarta vieţii, îi vor băga înlăuntru împreună cu însoţitorii lor, deoarece îi cunosc după harul preoţiei că sunt robii şi slujitorii aceluiaşi Stăpân şi slujitorii aceleiaşi singure Taine. Înfăţişarea îngerilor străluceşte ca fulgerul, la fel şi înfăţişarea preoţilor vrednici străluceşte tainic ca lumina. Flacără de foc sunt îngerii, ca flacăra de foc sunt sufleteşte şi slujitorii vrednici ai Domnului, precum este scris: „Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii Săi pară de foc”. Ceea ce au acei îngeri, au în omul lor lăuntric şi nevăzut şi slujitorii vrednici ai Domnului. La tronul dumnezeirii sunt îngeri, lucrare dumnezeiască împlinesc şi acestia. Sunt mai prejos decât îngerii dumnezeieşti numai cu aceea că poartă trup pământesc, pe care, peste puţin, îl leapădă la cele străine (vorbim de trupul sensibil, pe care îl va părăsi în cele din care a fost alcătuit). Îngerii, păzitorii fiecăruia dintre creştini, se roagă lui Dumnezeu pentru sufletul care a fost dat fiecăruia dintre ei să-l păzească. Şi preoţii vrednici se roagă nu numai pentru un suflet, ci pentru sufletele tuturor creştinilor.

Preoţia trebuie (aşa cum am spus mai înainte) să meargă împreună cu postul şi cu rugăciunea minţii şi a inimii. Deoarece, atunci când preotul posteşte de toate şi se roagă neîncetat cu mintea din adâncul fiinţei lui, atunci, slujind, simte Harul lui Dumnezeu, în realitate, înlăuntrul lui. Spunem că simte atunci unele semne duhovniceşti ale împărăţiei Cereşti înlăuntrul său. Deoarece ori de câte ori îşi deschide în inimă ochiul minţii, cu care vede ca în oglindă (numai într-o clipeală) tainele lui Dumnezeu, simte ca şi când este sus în cer. Atunci, tainele lui Dumnezeu, care sunt acoperite, nevăzute şi ascunse ochiului inimii al celorlalţi oameni, pentru ochiul inimii acestuia nu mai sunt ascunse, nevăzute şi acoperite, ci sunt cunoscute şi vădite. De aceea, în continuare mintea este răpită de acolo în cer şi se lipeşte de cele descoperite ei cu toată puterea omului lăuntric.

Aceasta este starea aceea pe care o numesc „trezvia minţii”. Deoarece, după aceasta, cugetul nu încetează să vadă şi să se roage la ceea ce a văzut înlăuntru ochiul inimii. Nici inima nu încetează a dori şi a fi însetată de Cel care i-a arătat ca în oglindă tainele cele ascunse ochilor trupeşti. Pe Care (adică pe Dumnezeu), neputându-L afla cu adevărat acest slujitor al Domnului, văzător al tainelor dumnezeieşti, începe să suspine din adâncul lui cu mare tristeţe a inimii, deoarece nu-L află pe Dumnezeu Cel iubit inimii lui, care este pentru el iubirea fără de margini, de miezul dulce al căreia este rănită inima sa şi încurcat cugetul său. De aceea strigă cu putere, la Dumnezeu din adâncul fiinţei lui, suspină din inimă, strigă şi cheamă cu putere, cu lacrimi amare şi dulci, să-l mute cât mai repede cu putinţă de la cele triste ale vieţii de aici la cele preaîmbucurătoare ale fericirii viitoare.

Altă dată, iarăşi, acest preot curat, la Chinonic, citind din inimă, cu evlavie şi cu claritate rugăciunile Sfintei împărtăşanii, adică: „Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu…” şi celelalte, priveşte cu ochii trupului său Sfântul Agneţ şi Cinstitul Sânge al Domnului, iar cu ochii minţii priveşte ca viu pe Domnul slavei, Cel ce Se odihneşte în aceste înfricoşătoare Taine, în faţa căruia stă în clipa aceea, cu nemărginită evlavie şi teamă, gândindu-se în acelaşi timp la iubirea negrăită a Acestuia, pentru om, pentru care întrupându-Se Cel fără de trup a dat această Preasfântă Taină pentru a-l sfinţi cu aceasta şi pentru a-l face una cu El, adică pentru a-l îndumnezei pe om prin împărtăşirea Preacuratelor Sale Taine. („Trupul lui Dumnezeu, şi mă îndumnezeieşte şi mă hrăneşte, îndumnezeieşte duhul adică sufletul – iar cugetul îl hrăneşte în chip străin”).

Acestea şi altele asemănătoare acestora gândind cu oarecare vioiciune şi cercetându-le cu multă evlavie, atât de multă evlavie îl cuprinde, încât nu poate atunci limba să o spună cu cuvinte. În acelaşi timp; atâtea lacrimi varsă din cei doi ochi ai săi, încât ştergându-le cu mâna, acestea cad pe Sfânta Masă udând Sfântul Antimis, Sfântul Disc, Sfântul Potir, acoperămintele, steluţa, icoanele de pe Sfânta Masă, şi aproape toate acoperămintele Sfintei Mese.

Când se întâmplă acestea adevăratului prieten al lui Hristos şi vrednicului Său slujitor, atunci, lăsând acest preot citirea rugăciunilor, sau, mai bine spus, pierzând fără să vrea şirul rugăciunilor din pricina şuvoiului de lacrimi, spune cuvintele următoare tainic în inima sa cu multă evlavie pentru Hristos:

„Să se facă, o dulcele meu Iisus, aceste smerite lacrimi ale mele în faţa Ta ca mirul femeilor mironosiţe, pe care acestea l-au vărsat cu lacrimi pe mormântul Tău. Să se facă, Iisuse al meu, aceste lacrimi ale mele părăsite precum mirul de mare preţ cu care Te-a uns sora lui Lazăr, Maria, care Ţi-a şters sfintele Tale picioare cu părul capului ei, mişcată de o dragoste duhovnicească, care s-a aprins ca flacăra înlăuntrul ei, văzându-Te pe Tine în faţa ei, pe Tine, iubire fără de margini şi curată. Doamne al meu, aceste lacrimi, pe care Ţi le ofer din inimă în această clipa să se facă primite înaintea Ta precum banul văduvei, pe care ai fericit-o pentru gestul ei generos, spunând că şi-a dat toată viaţa ei pentru a cumpăra împărăţia Ta. Să se facă, Doamne, aceste sărăcăcioase lacrimi, care curg fără încetare acum în faţa Ta, o baie pentru spălarea tuturor păcatelor mele. Să se facă, Doamne, aceste sărăcăcioase lacrimi ale mele, care se varsă fierbinţi din inimă, bine primite înaintea Ta ca o tămâie bine mirositoare, precum spune proorocul. Să se facă, Doamne, aceste preafierbinţi lacrimi ale mele, pe care le vărs în clipa aceasta eu, smeritul rugător al milostivirii Tale, arvună duhovnicească a împărăţiei veşnice.

Da, dulcele meu Iisus! Îndurărilor Tale celor bogate încredinţez smeritul şi preasăracul meu suflet să-l primeşti întru bucuria Ta. Mare plângere am către Tine, dulcele meu Iisus, că nu mă iei cât mai repede acolo unde eşti Tu, dorul inimii mele şi al doririi mele.

Tu ştii prea bine, Doamne, că Te doresc din tot sufletul, Te iubesc din toată inima cu dragoste curată şi nefăţarnică. Această iubire pentru Tine s-a făcut în mine ca o flacără de nesuportat, de care fără încetare arde inima mea, dar niciodată nu este mistuită.

Iarăşi, Doamne al meu, către Tine îndrept ochiul minţii, primind de la Tine toată mângâierea duhovnicească. Niciodată! Niciodată, Dulcele meu Iisus, Stăpânul meu şi Dumnezeul meu, nu vreau să încetez a mă ruga iubirii Tale bătând la poarta milostivirii Tale cu suspinele grele ale inimii mele, până, când Te vei îngreuia de mine şi mă vei lua un ceas mai devreme acolo unde eşti Tu, lumina mea preadulce. Vai mie Doamne, vai mie! De câte ori, vai mie! Că s-a îndepărtat de Tine locuinţa mea. Dar mă rog Ţie, liberează-mă, Doamne, în acest ceas de legăturile vieţii acesteia spre fericirea aceea a dumnezeieştii Tale Împărăţii şi nu întârzia de la acestea pe cel care a iubit bunătatea Ta. Pe cel pe care l-a ars iubirea Ta, Doamne, nu-l vei răcori cu mângâierea Ta? Îl vei răcori, Doamne, şi-l vei uşura, dacă-l iei pe acesta la Tine, acolo unde eşti Tu, mângâierea mea.

Către voi acum, îngeri cereşti, împreună slujitori cu mine, întorc cuvântul meu şi vă întreb nu cu glas mare, ci cu vărsare de lacrimi şi cu inimă zdrobită, să-mi spuneţi: unde este iubirea mea cea mare? Unde este, spun, Dumnezeul inimii mele? Până când mă va părăsi şi mă va arde iubirea Lui? Vă mărturisesc acum, îngeri dumnezeieşti, durerea inimii mele zdrobite, că am hotărât în ceasul acesta să nu dau somn ochilor mei şi genelor mele şi nici odihnă tâmplelor mele până când nu-L voi întâlni pe Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru, pe care atât L-a dorit sufletul meu.

Spune-ţi, vă rog, îngeri cereşti, spuneţi-mi. Unde să fie oare dulcele meu Iisus, pe care L-am dorit din adâncul inimii mele din ceasul în care, în chip nespus, am gustat din bunătatea Lui? Până când se ascunde de mine şi nu-i este milă de mine milostivirii Sale? El, pentru această iubire, plecând cerurile, S-a pogorât pe pâmânt întrupându-Se din Pururea Fecioara şi dumnezeiasca Mireasă Maria, iar acum ce se întâmplă de nu mi se arată?

Unde eşti, Iisuse al meu, Iisuse al meu preadulce? Unde eşti? Ajunge că nu Te văd pe Tine, care totdeauna mă vezi. Să se dezlege, Doamne al meu, Doamne, acoperământul sufletului meu, pentru ca să Te vadă sufletul meu nu ca în oglindă, în vedenie, în contemplare şi în extaz, ci vădit, faţă către faţă, şi căzând în sfintele şi dumnezeieştile Tale braţe să nu mă satur niciodată sărutându-Te dulce pe Tine, preadulcele meu Iisus şi Dumnezeul meu. Deoarece, numai atunci mi se va astâmpăra setea nestinsă a iubirii Tale.

Nu-mi dai nici un fel de răspuns, dulcele meu Iisus? Te întreb: de ce ai venit pe pământ? Ce ai căutat în această lume mult îndurerată? Nu-mi spui, Doamne, Tu, adevărata înţelepciune a Tatălui, ce vrea să însemne spusa aceea a cântării de la înălţare, care zice: „Pe umeri, Hristoase, ai ridicat firea cea rătăcită, ducându-o la Dumnezeu şi Tatăl”? Ridică-mă, deci, şi pe mine, Doamne, din viaţa aceasta şi du-mă de îndată înaintea Dumnezeului meu şi a Împărăţiei Tale dumnezeieşti, ca proprietate a Ta, pe care ai răscumpărat-o cu cinstitul Tău Sânge. Deoarece, Doamne, rob al Tău sunt eu, deşi nevrednic, dar totuşi rob al Tău şi fiu al roabei Tale şi al moştenirii Tale. Unul din turma Ta sunt şi eu, Doamne, pentru care ai pătimit atât de mult, Tu, dulcele meu Iisus, Stăpânul meu. Şi pe mine m-ai izbăvit din robia veşnică a morţii celei amare, viaţă veşnică dăruindu-mi pentru milele Tale cele bogate.

Atâta timp, Doamne, cât nu mă iei cu Tine pentru a mă sătura de Tine, precum doresc, strâmtorare mare are sufletul meu pentru despărţirea de Tine. De ce, Doamne, Tu, Cel care cercetezi măruntaiele mele şi cunoşti dorul meu şi iubirea inimii mele, pe care le am pentru Tine, de ce mă ţii departe de împărăţia Ta? Vie, Doamne, vie Împărăţia Ta, acum-acum şi pentru mine. Pentru că am ars, am ars în întregime înlăuntrul meu din iubire pentru Tine şi din dorul doririi Tale. Ce înseamnă aceasta, Doamne, ca unui om înfometat să-i arate cineva o pâine caldă şi bine mirositoare şi să nu-i dea să mănânce din ea? Îl satură cumva cu acest gest pe care îl face? Cum să mă satur de Tine, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, numai arătând puţin sufletului meu Harul Tău şi iarăşi ascunzându-l? Ca aceasta nu este pentru mine, Doamne, mai mare arşiţă şi mai mare flacără? Am cunoscut, Doamne, am cunoscut şi am înţeles prea bine că Tu eşti sufletului meu săturarea fără de saţ a tuturor bunătăţilor duhovniceşti, de la cea mai mică şi puţină arătare a Harului Tău cel sfânt, pe care din când în când mi-l arăţi şi mie, smeritului Tău rob, atunci când binevoieşti.

Dar, acum, Doamne, după ce am cunoscut cum eşti, de ce mă lipseşti şi nu-mi dai pentru totdeauna, veşnic, pururea ceea ce am cunoscut, mutându-mă acolo unde eşti Tu, Dumnezeul inimii mele, săturarea fără de saţ a tuturor bunătăţilor duhovniceşti şi negrăite?

Ce înseamnă aceasta, Doamne, ca un împărat pământesc să dezlege de lanţurile închisorii un condamnat şi să-l plimbe prin cămările tezaurului împărătesc şi, după ce-i arată toate bunătăţile împărăteşti, să-i făgăduiască tot atâtea alte lucruri mari şi preţioase şi după aceea să-l ducă iarăşi la închisoare, în care nu se mai bucură de nici o mângâiere?

Ce mângâiere să aibă sufletul meu, dulcele meu Iisus, care eşti nectarul preadulce al sufletului meu, când Tu, Domnul meu şi Dumnezeul meu, arătând numai acestui suflet al meu harul minunat şi dulceaţa dumnezeiască a Împărăţiei Tale (ca şi când cu aceasta m-ai dezlegat de legăturile smeritului meu trup pentru a mă plimba prin Împărăţia Ta, cea măreaţă şi negrăită), şi după aceea, ascunzând iarăşi Harul Tău de smeritul meu suflet, ca şi când l-ai dus iarăşi în închisoarea jalnicului meu trup?

La voia Ta, Doamne, sunt toate. Tot ceea ce vrei se împlineşte de îndată. Căci, Doamne, ce lucru ai dorit să se împlinească şi nu s-a împlinit aşa cum ai spus şi aşa cum ai binevoit? Tu, Doamne, ai spus să se facă cerul şi s-a făcut. Ai spus să se facă pământul şi s-a făcut. Tot ceea ce ai spus să se facă, Doamne, cuvântul Tău lucru s-a făcut de îndată. Numai ce-ai spus şi lucrul s-a şi făcut. Acum, Doamne, ce lucru aşa mare este pentru Tine să spui un cuvânt dulce şi pentru mine şi să se împlinească? Da, Doamne, se face! Se face, deoarece tot ceea ce ai spus s-a făcut. „Dumnezeul nostru, în cer şi pe pământ, toate câte a voit a făcut”. Doamne, ceea ce am dorit din inima mea, eu, rugătorul Tău fierbinte, să-mi dea bunătatea Ta cât mai repede! Amin. Aşa să fie.

Dar, o, fericite preot şi slujitor ai Domnului! Când te închini Celui pe care văzându-L proorocul Isaia stând pe tronul slavei şi slăvit de mulţimi nenumărate de sfinţi îngeri, s-a cutremurat de frică; când vorbeşti cu îndrăzneală cu Cel la a cărui strălucire de negrăit Serafimii nu îndrăznesc să privească, acoperindu-şi feţele lor cu două aripi iar cu două albe acoperindu-şi picioarele lor, pentru ca să nu fie arse de focul dumnezeirii, şi cu celelalte două aripi zburând cu multă evlavie în jurul tronului dumnezeirii, cântând, strigând, glas înălţând şi grăind: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin e cerul şi pământul de slava Lui”; când prinzi în mâinile tale şi pipăi ceea ce este de necuprins şi nepipăibil şi, ţinând în mâini ceea este cu neputinţă a fi ţinut, cu multă evlavie spui: „Sfintele sfinţilor!”, şi verşi din amândoi ochi şuvoi de lacrimi, încât faţa ta se udă de la acestea şi barba ta de asemenea; când, spun, vărsând lacrimi, ţii în mâini pe Cel care te ţine pe tine şi zidirea întreagă şi când vezi pe Cel Care priveşte peste tot pământul şi-l face de se cutremură, atunci, te rog, pentru iubirea pe care o ai pentru Cel care Se împarte de către tine şi nu Se desparte, să-ţi aminteşti şi de mine, sărmanul şi deznădăjduitul, pentru Acela care totdeauna se mănâncă şi niciodată nu se sfârşeşte.

Pe Acesta, te rog, roagă-L şi pentru mine, care nu am asupra mea nici o urmă de bunătate, să mă privească cu ochi milostivi şi preadulci la a doua venire a Sa, când va judeca lumea toată. Deoarece eu, smeritul rugător al sfinţeniei tale, cred că totdeauna este ascultată cererea rugăciunii tale la Dumnezeu, dar mai mult este ascultată la Hristosul tău în ceasul acela, în care, săvârşind Dumnezeiasca Liturghie, verşi în faţa măreţiei Sale dumnezeieşti mulţime de lacrimi cu iubire curată pentru lumea întreagă. Mai potrivit şi mai bun timp decât clipa aceea nu există pentru a fi ascultat. Deoarece în ceasul acela Sfântul Agneţ, adică Preacuratul Trup al lui Hristos, este încă în gura ta; ochii tăi varsă ca un şuvoi lacrimi fierbinţi; mâinile tale şterg cu buretele Sfântul Disc; limba ta şi cugetul tău se roagă şi spun: „Spală, Iubitorule de oameni, păcatele, fărădelegile şi greşelile robilor Tăi care s-au pomenit aici” (cutare şi cutare). De aceea, aşadar, te rog, slujitorule al Celui Preaînalt, să pomeneşti atunci şi pentru mine un cuvânt Hristosului tău şi să verşi şi pentru mine o lacrimă, pentru sufletul meu deznădăjduit, pentru că altă putere au lacrimile tale curate, pe care le verşi în ceasul acela pe Sfânta Masă, şi altă putere au lacrimile mele, cele sărace şi lipsite de curaj. Deoarece lacrimile pe care le varsă păcătosul pentru păcatele sale sunt ca lacrimile desfrânatei, ale vameşului sau ale celorlalţi păcătoşi, care s-au salvat cu mare silire prin acestea. În timp ce lacrimile pe care le varsă preotul drept şi vrednic şi nepătat la Dumnezeiasca Liturghie din iubire pentru Hristos sunt mult mai cinstite şi mult mai bineprimite de Hristos Însuşi, ca şi când ar fi lacrimile Preaslăvitei Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarei şi Pururea Fecioarei Maria, pe care le-a vărsat la răstignirea lui Hristos.

„Dar Tu, Doamne Iisuse Hristoase, dorul, iubirea, dulceaţa şi îndulcirea nespusă a tuturor celor care Te iubesc din tot sufletul lor, înduplecat de lacrimile acestora, curăţeşte-ne şi pe noi de toată fărădelegea şi de tot păcatul şi mai alb decât zăpada albeşte sufletul nostru murdar! Amin.”

Preotul curat şi slujitorul vrednic al Domnului, uneori, când poartă veşmintele preoţeşti şi slujeşte, se vede pe sine, în extaz fiind, ca o flacără de foc. Simţind acest extaz, inima lui este cuprinsă de îndată de trezvie, şi, astfel, până la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, se adânceşte în această trezvie, precum a spus cândva un preot, întrebat fiind după Dumnezeiasca Liturghie de ce a fost cuprins de atâta evlavie la Vohodul mare, în timpul Heruvicului, întorcându-se cu Sfintele în Altar: „Când mi-am făcut semnul crucii, am ridicat Sfântul Disc la frunte, ţinându-l cu mâna stângă şi am spus: „S-a suit Dumnezeu în glas de cântare, Domnul în glas de trâmbiţă”, atunci mi-a atins inima ceva care a făcut-o să tresalte înlăuntrul ei cu o nespusă bucurie duhovnicească. Făcându-mi apoi iarăşi semnul crucii cu mâna dreaptă, am luat şi Sfântul Potir în dreapta mea şi, sărutându-l, am zis: „Puternic; Sfinte Dumnezeule”, când am spus „Dumnezeule”, iarăşi a tresăltat dănţuind în chip de negrăit inima mea de bucurie, de aceea a fost şi cuprinsă de trezvie duhovnicească. Întorcându-mă să ies pentru a face Vohodul cu sfintele daruri, am privit înaintea mea cu frică dar şi cu bucurie. Şi, în timp ce eram cuprins de atenţie nemărgintă înlăuntrul meu, privind astfel în faţa mea, iată, mă văd pe mine însumi numai foc; adică mi s-a părut că sunt de la picioare până la cap numai de foc, mult înroşit, precum se văd în timpul nopţii cărbunii aprinşi. Tot atunci m-am văzut pe mine iarăşi ca o flacără de foc, adică nu numai că eram în întregime precum cărbunii aprinşi sau numai ca o flacără, ci eram în acelaşi timp şi foc curat, precum cărbunii aprinşi şi flacără de foc arzând. Adică eram şi flacără de foc, pe care o vedeam ieşind din mine şi înălţându-se drept în sus, deasupra capului meu ca la un cot, în mijlocul căreia vedeam că ţin Sfântul Disc. Văzând aceasta, mă minunam; nu ştiam că lucrul acela este un extaz, ci mi se părea că este o realitate văzută, de aceea mă aflam cuprins de mirare multă şi mă minunam. Şi cum vedeam eu aceasta, iată, mi-am venit în fire şi, iarăşi, mă gândeam ce să fi fost aceasta ce tocmai văzusem. În timp ce mă gândeam, am înţeles că aceasta este ceea ce spune sfântul prooroc: „Cel care face pe îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii Săi pară de foc”, adică atunci am înţeles, din vedenia pe care am avut-o, că slujitorii Domnului, adică preoţii vrednici, sunt în chip tainic, în sufletul lor, ca o flacără de foc.

Şi, în timp ce mă gândeam la aceasta, mi-a venit deodată atâta evlavie, încât au fost orbiţi ochii mei de lacrimi şi nu vedeam să mai merg de aceea, în timp ce ieşeam afară din Sfântul Altar, am început să spun: „Pe noi pe toţi să ne pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa”. Dar nu puteam să spun aceste cuvinte de multa evlavie de care eram cuprins, care ca un izvor izvora din inima mea făra oprire.

Silindu-mă, am reuşit să spun aceste cuvinte cu multă evlavie. Iar când am început să spun: „Preoţia noastră să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa”, nu am putut să spun de prea multa evlavie care în chip minunat izvora din inima mea. M-am silit iarăşi foarte mult, pentru a reuşi să spun aceasta cu glas tare, şi nu puteam deloc să o spun. De aceea am intrat în Sfântul Altar neputând să spun nimic cu gura, dar strigând şi grăind cu lacrimi cu duhul meu către Hristosul meu: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”. Lucru care să se întâmple cu fiecare dintre noi, cu Harul şi cu îndurările şi cu Iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos căruia se cuvine slava şi puterea totdeauna. Amin.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Isihasm. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s