VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al şaptesprezecelea

Despre cum se păstrează cu rugăciunea minţii şi a inimii haina sufletului curată, nepătată şi vrednică de Împărăţia Cerească.

Binecuvintează, părinte!

Mintea omului este podoaba sufletului, iar cugetul este bunăcuviinţa sufletului. Când ne păzim prin rugăciunea inimii mintea noastră curată de gânduri murdare şi cugetul nostru curat de cugetare necuviincioasă, atunci sufletul nostru, frumos împodobit şi cuviincios rânduit, intră în cămara Mirelui slavei nu cu teamă şi ruşine (căci podoaba lui şi cuviinţa lui strălucesc precum soarele), ci intră cu curaj şi îndrăzneală, ca un prieten binecunoscut al Mirelui ceresc. Intrând în cămara Mirelui, se va bucura împreună cu toţi sfinţii. Ori de câte ori avem mintea noastră murdară, plină de gânduri ucigaşe, nemilostivă, desfrânată, necinstită, rădăcină a relelor, la fel avem şi cugetul nostru pângărit de gândurile necuviincioase şi viclene. Şi atunci, pentru că haina sufletului nostru nu este vrednică de nuntă împărătească, sufletul nostru va intra în cămara de nuntă a Mirelui cu teamă şi ruşine. Deoarece ştie foarte bine că, dacă are să dea seama până şi de cuvântul spus cu lenevire, cu cât mai mult va fi cercetat pentru faptele sale mai rele şi mai viclene? Dar cel care ştie despre sine acestea crede că se poate ascunde? Nu! Nu! Deoarece spune: „Şi intrând Impăratul să vadă pe cei chemaţi, a văzut pe un om care nu era îmbrăcat cu haină de nuntă şi i-a spus: Prietene, cum ai intrat aici neavând haină de nuntă?” O, ce ruşine va fi pentru omul acela, care nu şi-a păzit curată mintea şi nepătate inima sa şi cugetul său, ci a consimţit cu toate acestea la păcat şi le-a pângărit cu lucrarea păcatului!

Atât de mare este ruşinea aceea care îl va cuprinde atunci când va fi cercetat de preaslăvitul acela Împărat în faţa tuturor celor prezenţi, încât i se va încurca limba şi va rămâne fără de răspuns, precum se spune: „Iar el s-a ruşinat”. Dar credeţi că osândirea şi pedeapsa aceluia au rămas numai la acea dureroasă ruşine? Nu! Nu! Ce urmează este mult mai rău. Deoarece zice: „Atunci împăratul a spus slujitorilor: „Legaţi-l de mâini şi de picioare, luaţi-l şi aruncaţi-l în focul cel din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.

Pentru ca să nu auzim şi noi aceleaşi cuvinte atunci când se va despărţi sufletul nostru de trup şi se va înfăţişa plin de necurăţie în faţa preacuratului împărat, să ne îngrijim ca, înainte de a apune soarele nostru (adică înainte de a muri), să curăţim şi să înălbim precum zăpada haina sufletului cu lacrima pocăinţei, cu suspinele şi cu zdrobirea inimii, şi mai mult decât orice cu aducerea aminte de Dumnezeu. Deoarece aducerea aminte de Dumnezeu, suspinul din adâncul inimii şi zdrobirea inimii fac să izvorască lacrima aceea mântuitoare, iar lacrima zdrobirii inimii şi a aducerii aminte de Dumnezeu face să strălucească cugetul, curăţă mintea, adică podoaba sufletului, şi-l face numai lumină, cu totul curat şi fără pată.

Această lacrimă a pocăinţei, deşi pare a fi ceva pământesc, nu este aşa, ci este de fapt ceva ceresc. Deoarece cu această lacrimă se spală tainic haina sufletului şi o face curată şi albă ca lumina. Aceasta înseamnă că, atunci când cineva varsă lacrimi pentru Dumnezeu, străluceşte mintea lui şi cugetul lui se luminează de lumina pocăinţei şi haina sufletului devine luminoasă, aşa cum era înainte de a fi murdărită de consimţământul ruşinos cu fapta fărădelegii. Că mintea devine curată în felul acesta şi cugetul se luminează de către lacrima iubirii lui Dumnezeu sau de lacrima pocăinţei, acest lucru se face vădit după cum urmează.

Când mintea omului se va curăţi şi cugetul lui la fel, cu lacrima, cum am spus, atunci omul vede nu numai generozitatea sufletului său, şi familiaritatea pe care sufletul o are cu îngerii şi cu celelalte făpturi nemateriale ale lui Dumnezeu, ci vede încă şi pe Cel întru cele înalte Preaînalt Dumnezeu, pe Cel nevăzut, cât încape în firea omenească să-L vadă după măsura curăţeniei cu care s-a curăţit cugetul şi după luminarea cu care s-a luminat mintea omului prin multa şi neîncetata vărsare de lacrimi.

Acest lucru vrea să-l arate şi ceea ce a spus unul dintre înţelepţi: „Mintea vede pe Dumnezeu”, adică atât cât se curăţeşte mintea prin lacrimile iubirii lui Dumnezeu, tot atât vede şi slava lui Dumnezeu.

Dacă cineva nu are iubirea lui Dumnezeu în inima sa, este cu neputinţă să vadă slava lui Dumnezeu. Deoarece atunci când lipseşte iubirea lui Dumnezeu din inima lui, acesta nu ştie nici ce vrea să-nsemne lacrima iubirii lui Dumnezeu. Aşadar, atunci când acesta nu varsă lacrimi pentru Dumnezeu, cum să se cureţe mintea şi cugetul lui de ceaţa păcatului? Iar păcat numesc aici orice lucru care împiedică mintea să ajungă la lacrima iubirii lui Dumnezeu.

Pentru aceasta spunem că, dacă mintea nu se va curăţi cu această lacrimă, nu va putea vedea slava lui Dumnezeu. Nu poate nici să guste în inima sa Harul şi mângâierea Sfântului Duh (ceea ce spun acum ştiu numai acei robi ai lui Dumnezeu care au gustat acest duhovnicesc Har şi această mângâiere în sufletele lor). Şi când cineva nu va gusta în fapt, într-un anume fel şi în realitate, în sufletul lui Harul şi bucuria lui Dumnezeu, acela nu poate nici să se concentreze în inima sa din iubire şi din râvnă pentru Dumnezeu şi, prin urmare, nu poate nici să se elibereze de pofta şi de râvna pe care le are inima sa pentru cele pământeşti.

Deoarece ceea ce gustă inima omului, aceea şi doreşte, şi la ceea ce lucrează, lucrului aceluia îi este şi roabă. „Tot cel ce face păcatul este rob păcatului”. Cine este rob al păcatului, acela are cugetul lui foarte departe de vederea lui Dumnezeu. La fel, are şi inima lui lipsită de mângâierea Duhului Sfânt, cu care sunt mângâiaţi oamenii virtuoşi. Această mângâiere a Sfântului Duh este arvună a Împărăţiei Cereşti. Cu această arvună ne cheamă Hristos, ca printr-o chemare, la acele bunătăţi „pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu au ajuns”, pe care le-a pregătit mai înainte de facerea lumii pentru prietenii Săi. Deoarece, precum acel om care este chemat la bucuria nunţii cu o chemare, văzând chemarea, îşi aminteşte de bucuria nunţii şi aşteaptă cu nerăbdare să vină ziua nunţii, pentru a se bucura şi pentru a gusta din bucuria nunţii, precum se zice. A spus Domnul parabola aceasta: „Asemenea este împărăţia Cerurilor unui împărat care a făcut nuntă fiului său”, adică Cerescul Dumnezeu şi Tată a trimis la noi pe Unul născut şi nepreţuitul Său Fiu, pentru a ne chema în împărăţia Lui, care rămâne veşnică. „Împărăţia Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, este împărăţia tuturor veacurilor, şi stăpânirea Ta este din neam în neam”.

Ne-a chemat, aşadar, Hristos în împărăţia Lui. Dar cum ne-a chemat? Numai cu cuvântul simplu, sau şi prin altceva? Să nu fie să ne fi chemat numai cu cuvântul simplu! Deoarece, dacă un om al acestui veac, atunci când cheamă pe cineva la nuntă şi la bucuria fiului său, îi trimite chemare cu dar, cu cât mai mult Hristos, Cel care S-a coborât din ceruri („nimeni, spune, nu va urca la cer, decât Cel care a coborât din cer”), Fiul singurului Ceresc şi Preaînalt Împărat, nu ne cheamă oare în împărăţia Lui cu chemare şi cu dar de cinste? Adică trimiţându-ne vreun semn ceresc, nematerial, duhovnicesc, şi negrăit? Deoarece, dacă ne-ar chema numai cu cuvântul, fără nici un semn ceresc şi duhovnicesc, cum s-ar încredinţa cineva că ceea ce ne făgăduieşte ne va şi da în împărăţia Sa cerească, dacă Îl vom urma, sunt aşa cum ne spune?

Acest semn îl vrei, o, ascultătorule, şi doreşti să-nţelegi ce fel de semn este? Ascultă! Şi după ce asculţi, cere-l de la Hristos să ţi-l dea, deoarece Hristos Însuşi spune: „Cereţi şi vi se va da”. Inima ta va înţelege atunci puţin din cele ce ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit şi mintea nu a gândit.

Acest semn ceresc, pe care ni-l arată numai nouă, celor credincioşi (precum steaua cerească a arătat numai împăraţilor persani pe Împăratul Ceresc născut pe pământ pentru mântuirea noastră), semn ceresc şi duhovnicesc, spun, care ne arată şi ne face să înţelegem bunătăţile cele viitoare pe care ni le făgăduieşte Hristos în Împărăţia Sa, nu este altceva decât Harul Sfântului Duh, care, dacă atinge inima omului, atât de mult o îndulceşte, atât de mult o mângâie, atât de mult o înştiinţează despre bunătăţile ce va să vină, încât devine ca o săgeată de aur a iubirii dumnezeieşti în inima omului şi o rană preadulce a iubirii Lui şi-l face pe acel om să se răcească şi să uite lucrurile veacului de acum şi să iubească cu nesaţ şi să se încălzească cu dorinţă nemărginită pentru lucruri ale veacului viitor, aşteptând cu nerăbdare vremea când sufletul său se va despărţi de trup şi va merge la cele râvnite.

Pentru că ai auzit care este semnul acesta pe care ni l-a dat Hristos, prin care putem să înţelegem şi celelalte bunătăţi nădăjduite pe care ni le-a pregătit, ascultă acum, iubite frate, cum poţi să te învredniceşti în inima ta, fără întârziere, de acest semn ceresc şi duhovnicesc al lui Hristos.

Zdrobindu-ţi inima cu „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă” şi spunând această rugăciune mult timp, din adâncul fiinţei tale şi din centrul inimii tale, inima ta se centrează dintr-o dată înlăuntrul iubirii lui Dumnezeu şi se aprinde în aceasta dorul şi iubirea lui Dumnezeu însuşi. Deoarece, spunând tu în felul acesta rugăciunea, este curăţită inima ta de aceasta de îndată şi devine pregătită pentru a locui în ea Acela care a creat-o. „Vom veni – spune Hristos, Eu şi Tatăl Meu, şi Ne vom face locaş în el”.

Ai văzut deci acum, iubite frate, de ce a fost săgetată inima ta de iubirea lui Dumnezeu şi de dorul Lui? Deoarece a locuit în ea însuşi Dumnezeu care a creat-o.

Dar numai acest semn este, de la care cunoşti că a sălăşluit în inima ta Dumnezeu, sau mai este şi altul? Da! Şi acesta şi multe alte semne sunt, care ne arată şi ne încredinţează că a sălăşluit în noi Dumnezeu. Aceste semne sunt şi se numesc tainice (mistice) deoarece numai acea inimă le cunoaşte care a devenit sălaş şi casă a nevăzutului Dumnezeu. Le cunoaşte numai inima deoarece lucrează în ea în chip minunat şi negrăit Dumnezeu lucrarea Lui dumnezeiască şi duhovnicească. Dar, mai special şi mai vădit, putem spune despre acestea în felul următor: când trece prin inimă amintirea lui Dumnezeu, cum să nu se bucure nespus inima la această amintire a lui Dumnezeu şi să nu tresalte înlăuntrul ei cu căldura duhovnicească a evlaviei sfinte, când, spun, se întâmplă aceasta? Atunci cunoaşte inima că a devenit templu şi locaş al nevăzutului Dumnezeu. Această evlavie sfântă, care izvorăşte din amintirea lui Dumnezeu este o bucurie negrăită a sufletului şi a inimii deopotrivă. Aceasta urmează în chip special după descoperirea dumnezeiască, după arătarea dumnezeiască, după vederea dumnezeiască, după contemplarea dumnezeiască.

Deci, când auzi în Sfânta şi Dunmezeiasca Scriptură că dănţuiesc sfinţii, când spune: „Isaia dănţuieste, Fecioara a avut în pântece…”, atunci să înţelegi această nemăsurată bucurie pe care o gustă cei care văd frumuseţea neschimbătoare şi negrăită a Domnului slavei. Căci sfinţii care văd faţa lui Dumnezeu însuşi, care este cu adevărat preafericit, dănţuiesc tainic în bucuria Domnului lor, adică se bucură şi se veselesc peste măsură în bucuria Stâpânului lor. La fel cu aceasta se întâmplă şi acum, în această lume, când vreun rob al lui Dumnezeu se învredniceşte să vadă slava înfricoşătoare şi de nevăzut a Domnului. Deoarece atunci atâta bucurie primeşte inima lui, încât este cu neputinţă să o povestească orice limbă omenească.

De aceea spune Domnul: „Bine, slugă bună şi credincioasă; peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău”, adică atunci când cineva lucrează fără odihnă şi cu dragoste toate poruncile Domnului şi inima lui nu se semeţeşte din pricina virtuţilor pe care le reuşeşte datorită Harului Domnului, ci mai curând se smereşte, atunci Domnul slavei face să se arate o rază a slavei Sale dumnezeieşti în inima robului credincios, ca cea pe care a arătat-o pe Muntele Tabor ucenicilor Săi. Dacă această rază a slavei Sale dumnezeieşti este văzută tainic de sufletul slujitorului credincios şi gustată nespus de inima sa, se bucură peste măsură sufletul lui de slava aceea a Domnului, tresaltă şi dănţuieşte dinlăuntru şi inima lui. Deoarece „a intrat întru bucuria Domnului ei”, înseamnă, ca şi când ar zice mai vădit Domnul slavei astfel: „Deoarece tu, o, sluga mea bună şi credincioasă, lucrezi neobosit şi cu dragoste lucrarea poruncilor mele, iată, şi Eu te învrednicesc să vezi slava Mea şi să contempli mai clar (asa cum Eu ştiu) faţa Mea cea nevăzută, faţa Mea cea necuprinsă cu gândul, faţa Mea pe care cel ce se învredniceşte prin Harul Meu să o vadă se va bucura inima lui şi se va veseli sufletul lui la vederea feţei Mele de nenumărate ori mai mult decât s-ar bucura dacă ar avea toate bunătăţile lumii acesteia.

Rugăciune foarte trezvitoare de suflet

Dar Doamne, Doamne! Dulcele meu Iisus Hristos, Împăratul slavei, iată, plecând genunchiul sufletului meu nelegiuit şi al trupului meu pângărit, mă rog împărăţiei Tale şi de multe ori şi fierbinte cer bunătăţii Tale celei negrăite, descoperă-mi şi mie, netrebnicului robului Tău şi smeritului rugător, faţa Ta cea dumnezeiască, faţa Ta cea frumoasă, faţa Ta cea veselă, faţa Ta cea curată şi mai presus decât orice curăţenie, pentru ca să o văd şi eu, cel din urmă rob al tău, atât cât poate slăbiciunea mea să o vadă. Deoarece, Doamne al slavei, dacă mă voi învrednici de Harul Tău să o văd, se va îndulci întru ea cugetul meu şi se va veseli întru ea gândul meu („Se va veseli întru el gândul meu, iar eu mă voi veseli întru Domnul” spunea proorocul). Şi când, Doamne al slavei, preadulce Hristoase al meu, îmi vei descoperi şi-mi vei arăta faţa Ta preaslăvită şi înveselitoare, atunci mă voi bucura minunat la arătarea Ta dumnezeiască, deoarece, văzând eu faţa Ta preaslăvită, mă voi sătura în chip tainic de Harul slavei Tale dumnezeieşti, precum spune iarăşi proorocul Tău: „Mă voi sătura văzând slava Ta”. Dacă însă, Doamne al mângâierii, nu-mi vei arăta Tu slava preaslăvitei Tale fete, cum este cu putinţă pentru mine să mă veselesc duhovniceşte şi să Te iubesc aşa cum trebuie să Te iubesc pe Tine, Dumnezeul meu? Şi dacă nu mă voi învrednici de Harul Tău să Te iubesc pe Tine, Dumnezeul meu, aşa cum se cuvine, cum este cu putinţă să rămân eu întru Tine şi Tu să rămâi întru mine?

Da! Doamne al puterilor, arată-mi mie, Te rog, slava Ta, pentru a o vedea, deoarece se topeşte sufletul meu de dorul de a fi în curţile Tale, ale preadulcelui meu Domn şi Dumnezeu. Deoarece, Doamne, eu, cel mai nevrednic decât viermii şi mai păcătos decât cei mai păcătoşi, dacă mă voi învrednici de bunătatea Ta să Te văd în chip arătat cu ochii sufletului meu (aşa cum ştii Tu) pe Tine Domnul şi Dumnezeul meu Cel viu, se va bucura inima mea de îndată şi trupul meu deopotrivă la această vedere şi arătare dumnezeiască („Inima mea, spune, şi trupul meu se vor veseli de Dumnezeul meu, Cel viu”).

Această bucurie, cu care se vor bucura inima mea şi trupul meu când mă voi învrednici să Te văd, va fi minunată şi de necuprins cu gândul. Deoarece, Domnul meu, Domnul slavei, în clipa aceea în care vei binevoi să Te văd, cred că, trupul meu îşi va pierde mult din greutatea lui şi va deveni uşor ca ceva netrupesc. Deoarece atâta uşurare simte de la această nespusă bucurie şi desfătare duhovnicească, pe care o primeşte la arătarea Ta, încât i se pare că nu mai are asupra sa nici un fel de greutate. Atunci, întâmplându-se aceasta, se bucură peste măsură de prezenţa Ta dumnezeiască şi atât de mult doreşte să se bucure, încât din pricina bucuriei acesteia fără de margini ar vrea să dănţuiască în chip tainic, aşa cum dănţuiesc tainic munţii şi dealurile văzând străina şi de neînţeles iconomie a întrupării Tale. „Munţii, spune, au tresăltat precum berbecii, şi dealurile precum mieii oilor” la vederea dulce a preaslăvitei Tale feţe.

Iarăşi, Doamne, dacă Tu mă vei învrednici să Te văd, primesc astfel o încredinţare şi o înştiinţare că Tu mă iubeşti şi că eu mă aflu în chip nevăzut sub acoperământul aripilor Tale, ale Atotţiitorului Domnului şi Dumnezeului meu. Apoi, având această înştiinţare, doresc să-Ţi slujesc cu multă dragoste, din toată inima mea şi din tot cugetul meu, fiind aprins în duhul meu de focul Sfântului Tău Duh. Mai mult, având în faţa ochilor mei dumnezeiasca Ta arătare, doresc să pun urcuş în inima mea, hotărându-mă eu, în sinele meu, să păzesc nestricate poruncile Tale, după cum ne-ai poruncit: „Ţie îţi poruncesc să păzeşti poruncile Mele foarte”, deşi port acest trup al meu de ţărână şi mă aflu în tulburările văii plângerii a acestui veac. Aceasta, Domnul meu, Doamne, doresc să reuşesc eu, cel din urma tuturor, cu Harul Tău; „Căci Harul Meu – ai spus, Doamne – în slăbiciune se desăvârşeşte”. Deoarece doresc să fiu întărit de cercetarea Ta dumnezeiască, ce mă va întări în păzirea poruncilor Tale. Şi, Doamne, când Te voi odihni cu păzirea poruncilor Tale, atunci voi vedea întru nădejde în chip nevăzut, dar ca şi văzut, în minte, dar ca şi vădit, cu ochiul tainic al sufletului meu, o mână nevăzută şi mai albă decât zăpada binecuvântându-mă în chipul crucii din slava Ta nevăzută şi înfricoşătoare. Atunci, Tu, Hristoase al meu, Dumnezeul meu Atoateţiitor şi Domnul meu, vei întinde mâna Ta dumnezeiască cea nevăzută din locaşul Tău cel sfânt şi mă vei binecuvânta cu iubire părintească şi cu bunătate duhovnicească. Acea binecuvântare a bunătăţii Tale va trece nevăzut în sufletul meu din preacurata şi dumnezeiasca Ta mână preaîmbelşugată şi cu prisosinţă.

Binecuvântarea aceea a bunătăţii Tale, necuprinsă cu mintea, dar înţeleasă, din dumnezeiasca Ta mână care mă închină pe mine, se va revărsa nevăzut asupra sufletului meu atât de liniştit-liniştit, precum cade zăpada din înălţimea cerului, atunci când nu suflă deloc vântul. Dar zăpada, deşi cade lin-lin, este totuşi foarte rece, în timp ce binecuvântarea care se revarsă din mâna Ta cea sfântă în sufletul meu în felul acesta nu este rece precum zăpada, ci albă sau chiar mai albă decât zăpada („Şi mai alb decât zăpada mă voi albi”, spune Scriptura) şi preamângâietoare, preaîmbucurătoare şi preaîncălzitoare de suflet. Deci, aşa fiind, va spori dragostea, va încălzi şi va întări sufletul meu mai mult şi mai mult în slujirea Ta şi în împlinirea voii Tale preasfinte. De aceea, după aceasta, doresc să trec de la o putere duhovnicească la altă putere duhovnicească; „Vor merge, din putere în putere”, zice psalmistul.

Deoarece, Doamne al slavei, faptele acelea şi virtuţile acelea care, înainte de a gusta din Harul Tău, mi se păreau mari şi peste puterea mea, după ce primesc darul Harului Tău, atunci doresc să le înmulţesc pentru că doresc să fiu întărit de binecuvântarea Ta. Şi atunci, Doamne, când doresc să le înmulţesc cu ajutorul Tău, sunt înştiinţat şi încredinţat că din nou voi fi cercetat de Tine Dumnezeul meu, cu o cercetare nu mai mică decât cea dintâi. Deoarece atunci Tu, Domnul tuturor Sfântul lui Israel, Împăratul slavei, Te vei arăta iarăşi mai presus de înţelegere ochilor mei (cum Tu ştii), spre nevoia mea, când mă voi ruga în Sionul sfânt din adâncul inimii mele, după cum spune iarăşi profetul: „Se va vedea Dumnezeul dumnezeilor în Sion”.

Da! Doamne al puterilor şi Doamne al milei! Pentru rugăciunile tuturor celor ce au bineplăcut Ţie de la începutul veacurilor, fă-mi acest dar şi descoperă-mi şi mie faţa Ta cea îmbucurătoare şi preasfântă, care este mai presus de orice. Deoarece, Doamne, bucuria duhovnicească este mai presus decât orice, încât doresc să o am eu, robul Tău, şi să Te văd o oră, după care să mor, decât să trăiesc mii şi mii de zile fără să Te văd niciodată. Căci, Doamne al dreptăţii, dacă m-am învrednicit de Harul Tău să Te văd o dată, inima mea a fost înştiinţată că această vedere dumnezeiască şi mai presus de orice cuvânt a Ta şi sfânta Ta arătare, îmi va fi o arvună neschimbătoare a viitoarei şi dumnezeieştii Tale împărăţii. Precum şi contrariul, când nu mă învrednicesc să Te văd niciodată în această viaţă, atunci inima mea nu are nici o înştiinţare adevărată că voi gusta slava împărăţiei Tale în viaţa viitoare.

De aceea, Doamne, învredniceşte-mă, mă rog, să Te văd şi să mă bucur de dumnezeiasca şi sfânta Ta arătare. Deoarece Tu, Doamne, care cercetezi inimile şi rărunchii tuturor oamenilor, ştii prea bine şi dorul inimii mele, pe care-l am eu, netrebnicul Tău rob, pentru Tine, Dumnezeul meu. „Căci am fost ales, să mă adăpostesc în casa Ta, Dumnezeule, şi nu să locuiesc în corturile păcătoşilor”, spune proorocul. Deci, Doamne, drept fiind întru toate, miluieşti şi iubeşti pe toţi cei care pentru iubirea Ta locuiesc în curţile Tale.

Această dreptate a Ta, Doamne, ne-a fost vestită şi de proorocul şi părintele Tău, care spune: „Drept este Domnul şi dreptatea a iubit”, pentru că, Doamne, Tu nu bucuri şi nu slăveşti atât cât bucuri şi slăveşti pe cel care Te slăveşte pururea. Că numai Tu eşti binecuvântat şi slăvit în vecii vecilor. Amin. Amin. Aşa să fie. Să fie.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Isihasm. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s