VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al cincilea

Despre silirea extremă si prelungită a rugăciunii inimii, din care se naşte înlăuntrul omului durerea, iar din acea durere se nasc lacrimile permanente şi rugăciunea Sfântului Duh în suflet. Încă şi despre cum scuipă cineva sânge până când va alunga din inima sa pe satana şi toate legiunile sale.

Binecuvintează, părinte!

Monahule, care te îngrijeşti de grija cea nepreţuită şi cerească a mântuirii prin mijlocirea dumnezeieştilor şi luminatelor lacrimi! Când eşti lipsit de aceste lacrimi mântuitoare şi sfinte şi cugetul tău este trist şi acoperit ca de o ceaţă groasă a nesimţirii, care se revarsă asupra sufletului tău şi îţi ţine mintea captivă şi legată în întunericul şi în umbra morţii, când te afli într-o asemenea stare, spun, să nu cauţi altă vindecare a sufletului tău, nici vreun alt mijloc prin care să alungi din cugetul tău acea ceaţă groasă a nesimţirii şi să eliberezi mintea ta de legăturile orbirii sufleteşti, ci să cauţi, cât poţi de repede, să afli lacrimile de care eşti lipsit. Deoarece numai lucrarea lacrimilor este în măsură să lumineze cugetul şi sufletul, să trezească inima şi s-o încălzească spre lucrare şi să supună trupul voii sufletului.

Aceste lacrimi provin şi se nasc din nenumărate şi diferite virtuţi. Dar mai ales, şi în mod deosebit, se nasc foarte repede şi curg ca un şuvoi nesfârşit din silirea fără măsură a rugăciunii inimii. Deoarece rugăciunea inimii, atunci când se spune cu silire multă, nu întârzie a naşte lacrimile în trup şi a le da şi sufletului, pentru a se spăla cu ele şi pentru a se face mai alb decât zăpada. „Spăla-mă-vei, şi mai alb decât zăpada mă voi albi”, spune profetul.

Dar poate că îmi răspunzi şi îmi spui: eu am silit de multe ori inima mea cu rugăciunea şi niciodată n-am văzut lacrimi. Da! Te cred că ţi-ai silit inima cu rugăciunea, dar cum ţi-ai silit-o nu-mi spui? Deoarece diferă silire de silire, meştesug de meştesug, animal de animal şi om de om.

Când îţi sileşti inima cu rugăciunea şi nicidecum nu-ţi vin lacrimi, să ştii că nu ai ajuns cu silinţa ta până la durerea aceea a inimii şi până la rănirea aceea, încât să te doară locul acela al inimii unde se lucrează rugăciunea cu durere de negrăit, ca şi când ai fi tăiat locul acela din pieptul tău cu un cuţit ascuţit. De aceea nu ai lacrimi. Deoarece câtă deosebire este între un om care se roagă din adâncul inimii sale, şi un altul, care nu se roagă din adâncul inimii sale, tot atâta deosebire este între acela care se roagă cu durere în inimă şi spune rugăciunea în locul acela al durerii şi acela care se roagă cu inima din toată puterea lui, dar fără durere în inimă, fără rană în inimă şi fără a simţi ca un cuţit înfipt în pieptul lui. (Cel ce citeşte să înteleagă ceea ce citeşte, şi cel care poate să cuprindă acestea, să le cuprindă; nu toţi pot cuprinde cu mintea acestea. Martor îmi este ochiul lui Dumnezeu, cel care vede cele ascunse şi cel care cercetează inimile şi rărunchii, că nu mint.) Deoarece durerea inimii este acolo unde se atinge silirea extremă a rugăciunii, care taie pieptul celui care se nevoieşte ca în bucăţi cu cuţitul ascuţit.

Acesta este care naşte de îndată trezvia. Şi uneori lacrimile se revarsă cu zgomot şi udă nu numai faţa omului, ci şi îmbrăcămintea lui şi pământul unde stă, alteori se udă de lacrimi numai ochii, iar alteori, aşa cum se răcoreşte faţa pământului primăvara de la răcoarea cerului în timpul nopţii, la fel se răcoreşte şi cugetul şi inima pe dinlăuntru.

Dar, iarăşi, dacă încetează lacrimile, iar durerea rămâne şi rana nu se vindecă şi inima ta nu se revarsă în lacrimi, din nou poţi aduce lacrimile, atunci când vrei. Deoarece rana din care izvorăsc şi se revarsă lacrimile este deschisă. Izvorul este deschis, nu a secat.

Altădată le poţi înnoi iarăşi cu această rugăciune dureroasă, deoarece spunând din nou rugăciunea cu silinţă şi cu durere şi cu multă atenţie, cunoşti şi tu singur că împreună cu această rugăciune vin şi lacrimile din durerea aceea din care iese şi rugăciunea. Deoarece, de îndată ce sileşti inima cu rugăciunea, se deschid înlăuntrul tău şi inima şi ochii tăi.

Altădată iarăşi, când este nouă durerea din inima ta, înnoieşte trezvia prin contemplarea minţii tale. Deoarece mintea ta, fiind deja foarte curată, luminată şi înălţată, se urcă la frumuseţea cerească, la lucrurile cele nestricăcioase, la cetele cele înţelegătoare, la slăvirea lui Dumnezeu, la închinarea Creatorului tău, la minunarea în faţa făpturilor Sale, în faţa măreţiei Sale şi la înţelegerea faptului că dumnezeirea este de necuprins cu mintea.

Cercetând cu oarecare vioiciune toate acestea, mintea întru totul curată şi limpede se îndulceşte nespus. Şi îndulcindu-se, înnoieşte trezvia în inima ta, iar ochii tăi varsă neîncetat lacrimi, nu mai puţine ca la început, deoarece atunci, căzând cu faţa la pământ, tu, cel care lucrezi la mântuirea ta prin mijlocirea lacrimilor, nu te scoli de acolo până când nu te saturi de plâns şi până când nu te va scula îngerul nevăzut al mângâierii şi al bucuriei duhovniceşti.

După vărsarea lacrimilor, nesimţirea sufletului tău fuge, este alungată deznădejdea privitoare la mântuirea ta, este îndepărtată lipsa de evlavie a cuvântului, se pierde nepurtarea de grijă, dispare puţinătatea credinţei inimii tale. Şi cugetul tău atât de curat se vede (şi este cu adevărat), precum este de curat cerul însuşi după încetarea ploii.

Aceste lacrimi ţi le-a dăruit Dumnezeu pentru mângâierea ta, ca arvună a împărăţiei cereşti, pentru că şi tu I-ai adus jertfă; nu jertfa arderii de tot, pe care nu o voieşte de la tine, după cum spune: „Arderile de tot nu le vei voi”, ci jertfirea inimii tale, jertfirea ta proprie, jertfa duhului tău: „Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit”. Deoarece durerea cumplită pe care o simţi înlăuntrul pieptului tău şi sângele pe care îl scoţi afară din inima ta prin silirea rugăciunii inimii, sunt socotite în faţa lui Dumnezeu ca jertfă bineprimită.

Dar de ce a apărut durerea în mijlocul pieptului tău şi nu în altă parte? Şi de ce, acolo, părea că rugăciunea îţi face bucăţi-bucăţi pieptul tău, ca şi când ar fi fost o sabie ascuţită? Şi de ce ajungi să scuipi sânge, când negru şi rece, când roşu şi cald? Acestea ţi s-au întâmplat, frate, deoarece în acel loc al pieptului s-a luptat şi s-a războit rugăciunea cu diavolul şi cu slujitorii lui pentru izbăvirea şi pentru mântuirea sufletului tău. Deoarece sabia cu două tăişuri a numelui lui Hristos, aflându-l pe diavolul împreună cu toate cetele lui, odihnindu-se în acel loc, nu l-a înjunghiat numai, ci l-a şi ars, pentru că numele lui Dumnezeu este nu numai sabie cu două tăişuri împotriva diavolului, împotriva păcatului spun, ci este şi foc mistuitor.

Acolo împărăţea satana cu şapte stăpânitori, deoarece şapte sunt păcatele de moarte. Dar din momentul în care a pătruns sabia numelui lui Hristos şi a ajuns până într-acolo silirea rugăciunii inimii, de îndată s-a înfricoşat acel fricos şi înfricoşător tiran. Spunem că s-a înfricoşat diavolul ca să nu fie înjunghiat şi să nu fie ars de înfricoşătorul şi nebiruitul nume al lui Dumnezeu, şi el şi oştile lui. De aceea s-a ascuns în cele mai adânci unghere ale pieptului şi a tras o perdea pentru a nu fi văzut că este ascuns acolo.

Această perdea în spatele căreia se ascunde diavolul se află în cele mai adânci unghere ale pieptului nostru. Această perdea spun că este ceva văzut şi ceva nevăzut, după cum şi pomul cunoştinţei, din fructul căruia a mâncat Adam, este înţeles ca ceva văzut şi ceva nevăzut. Şi după cum omul este ceva văzut şi ceva nevăzut, la fel şi Raiul este înţeles ca ceva văzut şi ceva nevăzut, tot aşa şi această perdea este ceva văzut şi ceva nevăzut. Nevăzut pentru că această perdea este toată puterea lui satana. Îţi stăpâneşte păşunile inimii fără să-ţi dai seama. Este şi ceva sesizabil deoarece, când îl atingi cu rugăciunea lăuntrică şi cu silirea minţii, simţi şi tu singur că rugăciunea a aflat înlăuntrul tău locul unde se ascunde diavolul, cuibul lui satan, locuinţa lui Belzebul, tronul lui Lucifer şi cetatea demonilor. Acest loc diavolul nu vrea ca omul să-l simtă şi să ştie de el niciodată, pentru a nu căuta după aceea rugăciunea pentru a-l alunga de acolo, după cum spune Grigorie Sinaitul şi alti părinţi niptici. Dar dacă nu este simţită acea perdea sau cortină a satanei, cum este posibil să simţi că rugăciunea ta a dat peste el, l-a aflat? Acest lucru, pentru a fi spus într-un limbaj mai comun, este considerat astfel:

Când tu, omule, cercetezi adâncurile sinelui tău cu puterea şi cu înţelepciunea şi cu judecata rugăciunii inimii, atunci descoperi că şi omul cel dinlăuntrul sinelui tău, precum şi cel din afară, este copleşit de patimi şi înclină totdeauna spre a face voile diavolului, în afară de cazul în care îl împiedici cu frica lui Dumnezeu şi nu-l laşi să se liniştească, aducându-i aminte de iadul cel înfricoşător. Deoarece cu cât te apropii de Dumnezeu, prin lucrarea poruncilor Sale cele sfinte, cu atât vezi mai bine că sinele tău este îndepărtat de Dumnezeu, şi cu cât se curăţeşte inima ta cu rugăciunea şi cugetul tău este luminat de lacrimi, cu atât vezi mai bine că eşti păcătos şi desfrânat.

Dar de ce, înainte de a se curăţi inima ta şi de a se lumina cugetul tău, nu vedeai astfel sinele tău? Întâi, nu vedeai sinele tău astfel deoarece nu ştiai ce înseamnă îngerii şi ce înseamnă Dumnezeu şi Raiul. Acum însă, când inima ta le-a văzut oarecum pe acestea, datorită curăţeniei ei, şi cugetul tău le-a văzut, în timpul luminării lui, te vezi pe tine însuţi atât de netrebnic şi desfrânat, deoarece ai văzut neprihănirea îngerilor şi frumuseţea şi strălucirea de negrăit şi de necuprins cu mintea ale Domnului.

De aceea spune, prin urmare, acel binecuvântat părinte, mai curând ceresc decât pământesc, mai curând fără de trup decât trupesc (despre Simeon Metafrastul vorbesc): „Am făcut deja şi în fapte desfrânare, preadesfrânare, mândrie, semeţie, blasfemie, lenevire, râs peste măsură, beţie, lăcomie a pântecelui, ură, ucidere, iubire de argint, iubire de sine, ambiţie, nedreptate, răpire, câştig urât, prea multă vorbire,- fărădelege, mi-am murdărit toate simţurile şi toate mădularele, le-am stricat, le-am făcut de nici o trebuinţă, m-am făcut cu totul laborator al diavolului.” Cine este cel care nu face din toate acestea mai mult sau mai puţin? Toţi le facem, ca unii care purtăm trup şi locuim în lume şi ne lăsăm amăgiţi de diavol.

De aceea spunem că acea perdea este vasul răutăţii diavolului, este cămara lui, pentru că acolo satana îşi păstrează adunate toate seminţele răutăţii. De acolo izvorăşte desfrânarea, de acolo izvorăşte nestăpânirea de sine, de acolo izvorăşte risipa, de acolo izvorăşte iubirea de argint, de acolo izvorăsc lăcomia, dorinţa de câştig urât, hoţia, nedreptatea, de acolo ies iubirea de sine, mândria, semeţia, slava deşartă, de acolo provin ura, duşmănia, invidia, judecata, de acolo abuzul, lauda, dorinţa cea rea, blasfemia. Pe scurt, de acolo izvorăsc toate răutăţile, ca dintr-un izvor murdar şi urât mirositor. Acest lucru reiese şi din ceea ce spune Mântuitorul Hristos în Evanghelia Sa: „Din inima omului ies desfrânările, uciderile, hulele, şi acestea sunt care spurcă pe om”, adică atunci când cineva nu se îngrijeşte să-şi cureţe pe dinlăuntru inima sa, adică omul cel dinlăuntru, atunci devine în întregime slab şi casă lui satana, de unde izvorăsc şi ies toate relele care murdăresc pe om, care îl duc pe acesta în iad. Ai văzut, iubite frate, că toate relele ies din inimă, unde şi-a făcut cuib şi casă satana? Acolo îşi agonisise satana toate seminţele răutăţilor sale şi toate născocirile ucigătoare ale răutăţii sale, deasupra cărora se odihneşte el însuşi, ca pe o pernă moale şi preţioasă. Dar dacă ajunge rugăciunea până la această locuinţă a diavolului şi o zgâlţâie cu putere, diavolul se tulbură şi se sperie împreună cu îngerii săi răi, precum se tulbură şi se mânie viespile, când le este deranjat cuibul.

Dar tu, monahule, care cu Harul lui Dumnezeu ai ajuns şi ai înaintat în lucrarea rugăciunii inimii până aproape de acel punct, te rog, pentru dragostea sufletului tău, şi te îndemn, pune-ţi toată puterea în rugăciune pentru a sfâşia acea perdea a diavoluiui. Deoarece acea perdea este făcută de mâna diavolului, este catastiful păcatelor, este mărturia scrisă a lui Lucifer, în care diavolul a scris toate păcatele. În momentul în care vei ajunge să sfâşii acea perdea sensibilă şi nevăzută a diavolului şi a ta cu silirea rugăciunii inimii, îţi ştergi dintr-o dată toate păcatele care sunt scrise pe acest catastif şi zădărniceşti toate strădaniile diavolului, care s-a obosit până a înscris acolo toate răutăţile tale. Iar această perdea o sfâşii cu rugăciunea stăruitoare, cum am spus.

Iar rugăciunea stăruitoare, când ajunge acolo, vei cunoaşte că ai ajuns la culcuşul lupului, care stă acolo la pândă pentru a răpi mieluşeaua Domnului, adică sufletul tău, în ceasul morţii, şi să înghită astfel toate lucrările şi faptele tale bune. De aceea, în clipa în care inima ta simte că acolo se ascunde şarpele cel vechi pentru a-ţi otrăvi sufletul, în chip minunat şi nevăzut se naşte o dorinţă de a strica această perdea a diavolului cu toată puterea rugăciunii inimii. De aceea, dacă ai ajuns să înţelegi lucrările diavolului, mişcat de zelul dumnezeiesc, atunci hotărăşti în sinea ta şi spui: „Ori eu voi muri în această clipă de silirea prea mare a inimii la rugăciune, ori diavolul va fi alungat din inima mea, împreună cu toată răutatea lui.” În felul acesta scuturi cu multă putere şi loveşti acea cortină a diavolului până când reuşeşti să o străpungi şi să o sfâşii de tot.

Şi dacă rugăciunea nebiruită şi puternică ajunge în cele mai adânci unghere, alungă de acolo pe diavol şi pe slujitorii săi. Arde în chip nevăzut şi minunat tot acel loc şi toate acele seminţe şi cauze ale păcatului şi ale patimilor, după care vine de îndată mângâierea lui Dumnezeu. De aceea spune şi imnograful: „Arde cu focul nematerial păcatele mele şi mă învredniceşte să mă umplu de mângâierea ta”.

De aceea ajung unii să scuipe sânge, pentru că s-au silit pe sine cu rugăciunea până la moarte, până au biruit şi au alungat din inima lor pe diavol. Spune-mi, unde se duce lupta cea mai curajoasă? Şi unde apare curajul cel mai minunat?

Desigur, toate acestea se întâmplă acolo unde este sediul vrăjmaşilor, unde este tronul împotrivitorilor, unde este lauda tiranilor. Deoarece stând acolo, ca pe un tron, satana se trufeşte cu mulţimea meşteşugurilor răutăţii sale. Dar ajungând acolo, rugăciunea dăruită de Dumnezeu, a numelui Domnului, striveşte sediul lui satana, distruge tronul lui Lucifer şi umileşte trufia lui.

Spune-mi acum, biruitorule ostaş al cerescului şi nemuritorului Împărat, când înţelegi că a ajuns rugăciunea în locurile cele dinlăuntrul tău şi când înţelegi că ai înaintat în rugăciune până la măsura desăvârşirii, ce uşurare a războiului trupesc nu simţi în sufletul tău! Atunci nu vezi deloc fiara sălbatică şi neîmblânzită a desfrânării să te tulbure nici în gânduri, nici în trup, nici nu cunoşti că o astfel de patimă există în fiii oamenilor. Harul lui Hristos care locuieşte în tine te apără de aceasta şi te păzeşte ca nu cumva pizmaşul vrăjmaş să murdărească curăţenia vasului sufletului tău cu pofta lui cea murdară.

Atunci vei vedea trupul tău mort pentru patimile de necinste, înnoit şi rezidit de Harul Domnului. Deoarece silinţa lăuntrică a rugăciunii inimii aduce cu sine adeseori slăbiciune mare şi o neputinţă de nedescris, din pricina căreia poţi să cazi la pământ ca paralizat. Şi iarăşi spunem că, atunci când ajungi la acele măsuri ale rugăciunii desăvârşite, mânia dispare complet, iar în locul mâniei împărăţeşte înlăuntrul tău dulcea pace a Hristosului tău. Atunci ura şi duşmănia aproapelui tău nu-şi mai află în nici un fel locul în inima ta, deoarece împărăţeşte în ea compasiunea şi iubirea de fraţi. Atunci simţi că este mai bine să te întristezi tu decât fratele tău. Atunci nu mai ştii nici ce înseamnă judecata, deoarece Dumnezeu a deschis înlăuntrul tău ochii cei sufleteşti ai inimii, cu care vezi numai şi numai slăbiciunile sufletului tău, adică lipsurile tale fireşti şi cele faţă de Dumnezeu. Acest har te apără de a-l mai judeca pe fratele tău. Atunci paiul din ochiul tău îl vezi mai mare decât bârna din ochiul fratelui tău. La fel şi ţânţarul tău îl vezi mai mare decât cămila fratelui tâu. Iar bârna şi cămila fratelui tău fie că nu le mai vede deloc ochiul cel rău al sufletului tău (pentru că ochiul răutăţii este orbit), fie, dacă le vede, le vede ca pe nişte nimicuri.

Când ajungi la gradul acesta de desăvârşire a rugăciunii, mândria nu-şi mai află locul nici măcar o clipă în inima ta, ci este topită de rugăciune îndată ce apare, precum ceaţa de căldura soarelui. Deoarece atunci locuieşte înlăuntrul tău blândul şi smeritul Iisus, Care întipăreşte şi crestează şi pune în inima ta blândeţea şi smerenia Lui. Cum te-ai putea mândri atunci când, văzând şi cunoscând slăbiciunea ta, ţi se pare că dintotdeauna oamenii au ştiut lipsurile tale şi nevrednicia ta. Mai curând ai dori să se arunce asupra ta cu pietre, pentru ca să dispari dintre oameni, pentru a nu mai murdări şi vătăma pe ceilalţi oameni cu răutatea ta.

Acest dar l-au avut toţi sfinţii. De aceea unii se numeau şi se socoteau pe ei înşişi desfrânaţi şi risipitori, fără să fie aşa, alţii se numeau şi se socoteau pe ei înşişi barbari şi sălbatici, iar alţii se socoteau pe ei înşişi, şi o spuneau tuturor, că sunt cei mai păcătoşi dintre toţi păcătoşii. Cum ai putea să te mândreşti, atunci când nimic altceva nu doreşti în această lume decât să găseşti vreo spărtură de piatră sau o bucăţică de pământ, şi acolo, plecându-ţi capul, să plângi până când se va sfârşi petrecerea ta pe pământ. Atunci hula nu are nicidecum loc înlăuntrul tău, nici în afara ta, deoarece demonii hulei, care îl hulesc pe Dumnezeu prin oameni, sunt alungaţi din cugetul tău şi dimprejurul tău. În locul acestora eşti înconjurat de îngeri dumnezeieşti, care slăvesc puterea numelui lui Hristos, împreună cu care şi tu slăveşti bunătatea Domnului Iisus.

Atunci grăirea în deşert este în aşa măsură îndepărtată de la tine, încât n-ai să mai vrei să vorbeşti nici ceea ce este de trebuinţă, binecuvântând pe Hristos, împreună cu Care vorbeşti dulce si tainic gură către gură. Atunci fierberea râsului ţi se pare ca o lucrare necuviincioasă şi întru totul străină şi nepotrivită cu sufletul tău, deoarece sufletul tău culege în taină evlavia şi cuviinţa numelui Domnului.

Atunci pofta de a mânca şi de a bea vin atât de mult te dezgustă şi o ocoleşti, încât nu doreşti să te saturi nici măcar de apa simplă, nici cu fărâma ta de pâine, ci numai atât mănânci şi bei din acestea cât să trăieşti şi să slujeşti pe Hristosul tău cu curăţenie şi cu trezvie, mai curând ca unul fără trup decât ca unul ce are trup.

Măsura şi cantitatea acestei simple hrane ţi-o pune rugăciunea însăşi, deoarece atunci rugăciunea nu numai că te împiedică în chip nevăzut şi nesperat de la săturarea cu această simplă mâncare, alungând din cugetul tău pe demonul lăcomiei de mâncare şi al nesaţului, ci nici gândul tău nu primeşte să se sature cu altceva mai mult decât cu Harul lui Dumnezeu.

Această măsură şi această rânduială a mâncării te învaţă rugăciunea în felul următor: când te aşezi la masa ta sărăcăcioasă şi de necinste ca să mănânci pâinea ta cea spre vieţuire pentru a ajuta inima ta slăbănogită, spune: „Şi pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi”! atunci, spun, mâncând cu multă evlavie, te înconjoară frica de Dumnezeu, te înconjoară iubirea lui Dumnezeu, te înconjoară Harul lui Dumnezeu, în chip nevăzut, dar simţi cu adevărat şi vădit lucrarea lui, deoarece mâncând pâinea ta sau mâncarea simplă pe care ai pregătit-o, se îndulceşte pe dinlăuntru gura ta de Harul lui Dumnezeu, ca şi când ai fi umplut-o de zahăr, după cum spunea odată şi unul dintre părinţi.

Alteori, iarăşi, atunci când mănânci, pâinea pe care o mesteci sau sărăcăcioasa ta mâncare, atunci când mănânci ţi se pare, sau mai bine spus se fac precum mana pe care au mâncat-o evreii oarecând în pustie. Cu toate că mâncarea ta poate să fie numai nişte seminţe fierte, fără nici un adaos, sau ierburi fierte fără ulei, ţi se pare ca şi când ai mânca lapte sau fiertură de carne, sau miere, sau peşte gustos. Mâncând şi având acest gust minunat, se îndulceşte şi cugetul tău gustând în sine dulceaţa de nespus de care se bucură sfinţii în cer, mâncând acea pâine cerească şi bând nectarul minunat al slavei Domnului. Adică, contemplând slava lui Dumnezeu cea neschimbată şi de negrăit şi de necuprins cu mintea şi mai presus decât orice cuget, sfinţii se satură în chip minunat de toate bunătăţile…

De aceea spunea şi profetul: „Mă voi sătura privind slava ta”. În acelaşi timp cu dulceaţa limbii tale şi a minţii tale, tresaltă din tine şi rugăciunea, de la sine, şi prin aceasta te împiedică să ajungi la săturarea pântecelui, ca si când ţi-ar spune cu glas: „Ajunge, ai mâncat!”. Deoarece omul, ca fiinţă raţională ce este, nu trăieşte numai cu pâine, ci trăieşte şi cu Harul lui Dumnezeu, precum spune: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.

Deci şi tu, din momentul în care vei simţi înlăuntrul tău tresăltarea rugăciunii, te bucuri peste măsură, aducându-ţi aminte de darul lui Dumnezeu şi de purtarea de grijă a Dumnezeului Celui Preaînalt şi, din bucuria aceasta de negrăit, verşi atâtea lacrimi încât nu se udă numai faţa ta, ci se udă de acestea şi mâncarea ta.

La fel se întâmplă si atunci când bei apă. Îţi vine aceeaşi cercetare a Duhului Sfânt, deoarece, bând tu apa ta simplă, se deschide de îndată izvorul lacrimilor ochilor tăi. Din aceasta cunoşti singur că îţi este de ajuns cât ai băut pentru a trăi. De ce să mânânci şi să bei mai mult? Ţi se pare că ar fi spre pierzania sufletului tău. De aceea încetezi fără întârziere să mai mânânci şi să mai bei şi te scoli de la masă cu o îndoită bucurie. Una pentru că ai mâncat îndeajuns şi se va întări inima tă slăbită, şi alta pentru că şi-a amintit Domnul de tine şi ţi-a bucurat inima şi cugetul cu vinul neprefăcut al trezviei şi al bucuriei dumnezeieşti. Dar pentru a vorbi un pic despre această bucurie duhovnicească, am ieşit un pic din cuvântul meu în care vorbeam despre durerea din inimă, deoarece amândouă acestea sunt roade ale aceleiaşi rugăciuni. Aceeaşi rugăciune este cea care naşte şi mângâierea sufletului şi durerea inimii.

Aşadar, să spunem că atunci când spui rugăciunea din adâncul inimii te doare înlăuntru inima, iar durerea inimii te face să oftezi greu. Căci cine oftează fără durere? Şi cine este cel care suferă de durere şi nu-şi încruntă faţa? Durerea despre care îţi vorbesc este îndoită, deoarece nu numai că te doare înlăuntru în chip vădit, acolo unde se lucrează cu silinţă mare rugăciunea, ci te doare în chip nevăzut sufletul tău, atunci când îţi zdrobeşti inima cu rugăciunea.

Durerea simţită a inimii te face să oftezi, iar durerea sufletului dă nastere la încruntarea feţei, iar încruntarea şi posomorârea feţei tale ţin durerea inimii, deoarece, amintindu-ţi de păcatul tău şi cunoscând bine slăbiciunea firii tale, îţi zdrobeşti fără oprire inima cu rugăciunea şi este cu neputinţă să nu te stăpânească înlăuntrul tău durerea aceea mântuitoare de suflet a inimii.

Această durere creşte o dată cu silirea tot mai mare a rugăciunii inimii. Deoarece atunci când îţi sileşti inima cu rugăciunea, şi mai ales când o faci mult timp, atunci simţi în tine o durere mare şi permanentă şi înţelegi cu oarecare presiune că moartea este în om. Deoarece durerea nu înseamnă altceva decât un mesaj din partea mortii. Simţi moartea din cauza acestei dureri, dar cum o simţi? O simţi nu ca venind cu întârziere şi nesiguranţă, ci foarte aproape şi foarte sigură. Căci durerea care te stăpâneşte înlăuntru este foarte aproape de răsuflarea ta. La fiecare răsuflare cu care inspiri aer, simţi o exagerată accentuare a durerii. Aceasta deoarece înlăuntrul tău rugăciunea puternică a inimii a străpuns atât de mult cele mai ascunse unghere ale pieptului tău, încât a dat naştere unei răni netrupeşti foarte dureroase. Trecând pe acolo aerul inspirat şi atingând această rană din inima şi din pieptul tău, simţi o durere puternică. Iar uneori, când durerea creşte şi devine mai mare, simţi în pieptul tău la o singură inspiraţie de două şi de trei ori acea durere în pieptul tău. Atunci ce altceva să mai aştepţi decât moartea? Ce altceva mai poţi spera decât plecarea din această lume? Ce altceva poţi să mai primeşti în gândul tău decât mormântul? Adevărat îţi spun, când ai acea durere, moartea ta îţi stă în faţa ochilor. Având moartea în faţa ochilor, îl ai în faţa ochilor tăi în chip tainic şi pe Dumnezeu, pe Făcătorul şi Creatorul tău. De aceea spune profetul: „Vedeam pe Domnul meu în faţa mea mereu, căci în dreapta mea este, pentru a nu mă pierde”. Această aşteptare a morţii nu este asemenea aşteptării morţii celei obişnuite, deoarece aşteptarea morţii acesteia, care se întâmplă din pricina durerii născută de rugăciune, este amestecată cu dulceaţa dumnezeiască de negrăit. De aceea se spune: „Cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului Lui”. În timp ce despre moartea păcătosului spune: „Iar moartea păcătosului este rea”. Iar dulceaţa aşteptării morţii este simţită de cei drepţi în felul următor:

Silindu-ţi inima cu rugăciunea, îţi vine durerea. Iar durerea îţi aminteşte de suferinţele şi de patimile lui Hristos. Când suferi împreună cu Hristos, atunci nădăjduieşti să fii slăvit împreună cu El. Dar când simţi că durerea ta te face părtaş suferinţelor lui Hristos? Şi când simţi că vrei să mori în această durere pentru a fi slăvit împreună cu Hristos? Devine vădit acest lucru din cele ce am să spun în continuare. Înainte de a te durea inima din pricina rugăciunii şi a suspinurilor, nu simţi deloc Harul şi nici dulceaţa creştinismului, nici nu ai vreo înştiinţare adevărată despre mântuirea ta, ci te numeşti numai creştin, fără să fi gustat şi fără să simţi cu adevărat, într-un fel sensibil, bunătatea şi dulceaţa lui Hristos. Acest nume al lui Hristos este atât de folositor încât preţuieşte mai mult decât lumea întreagă. Şi atât de dulce şi mângâietor este pentru cel care a gustat bunătatea lui, că nici toată dulceaţa şi toată mângâierea acestui veac nu le pot egala.

Cât preţuieşte şi cât de dulce este numele lui Hristos ştiu şi cunosc numai aceia care au ajuns să aibă înlăuntrul lor acea durere a rugăciunii, deoarece aceia au gustat în lucrare şi în fapt din harul şi din dulceaţa numelui lui Hristos.

Omul este alcătuit din trup şi suflet. Trupul se hrăneşte şi creşte cu pâinea pământului, iar sufletul se hrăneşte şi se ţine cu Pâinea Vieţii. Iar pâinea pământului cu care se hrăneşte şi se ţine trupul este pâinea de fiecare zi, în timp ce Pâinea Vieţii este Hristos. De aceea spune: „Pâinea vieţii veşnice să mi se facă mie trupul Tău cel sfânt, milostive Doamne!”

Cel care mănâncă pâinea pământului fără durerea rugăciunii inimii şi fără suspinurile amare şi adânci, acela nu simte bunătatea şi puterea şi lucrarea numelui lui Hristos. Deoarece, mâncând pâinea pământului fără durere, inima lui se îngroaşă şi nu-L mai simte pe Dumnezeu. Adică acela devine întru totul nesimţitor faţă de mântuirea sufletului său. Însă cel care simte durerea în inima lui, în pieptul lui, de la silirea rugăciunii, de la suspine, de la ispitele cele văzute şi cele nevăzute, pe care le primeşte şi le rabdă din dragoste pentru Hristos, acela, spun, când aude numele Domnului nostru Iisus Hristos sau când îl cercetează cu durere lăuntrică, sau când cheamă cu credinţă vie numele lui Hristos, cu adevărat în acela lucrează lucrarea dumnezeiască a Acestuia. Deoarece numele dumnezeiesc al lui Hristos apare cugetului său dulce ca mierea. Se simte în inima lui dulce ca zahărul. La fel în gura si pe gâtul său îl simte ca fiind nespus de dulce. De aceea spune şi profetul: „Cuvintele tale sunt dulci gâtlejului meu, ca mierea sunt gurii mele”. Iar simţurilor tale pare ca ceva plin de viaţă. Se desfată şi se bucură urechile tale când îl aud. Se bucură ochii tăi când îl văd scris undeva. Se bucură mai curând ochii sufletului când îl văd undeva scris. Deoarece acest nume dumnezeiesc al lui Hristos, ca nume împărătesc, este scris în chip tainic şi nevăzut de către dumnezeieştii şi nevăzuţii îngeri în diferite locuri importante pentru susţinerea şi alcătuirea lumii.

Cel care are înlăuntrul său scris acest nume dumnezeiesc al lui Hristos, prin silirea rugăciunii inimii, când va auzi cu urechile sale acest nume, atât de multă evlavie va avea încât i se va umple sufletul de ea. Lângă această evlavie dumnezeiască îi vine şi o bucurie de o dulceaţă nespusă în cugetul său. Pentru că îl aude ca pe numele unui prieten foarte apropiat şi foarte drag. De aceea încep să curgă lacrimi din ochii lui de atâta bucurie. Inima lui vrea să iasă din piept tresăltând şi bucurându-se de rugăciune. Sufletul lui se bucură în bucuria Domnului. Toate acestea, deci, ce altceva să însemne, ce altceva să arate, dacă nu apropierea pe care o are acel suflet de Hristos şi cum poate lucra numele lui Hristos în cel care simte durere în inima sa de la silirea rugăciunii?

Dar pentru că cel care ajunge să fie atât de apropiat cu Hristos nu se mai teme de durerea inimii, nici nu se mai înspăimântă la gândul acesteia, pentru că a primit deja înştiinţare şi asigurare de locul unde va ajunge atunci când sufletul va părăsi trupul lui, din gura lui, din cugetul lui, din inima lui şi din sufletul lui nu mai lipseşte nici o clipă numele lui Hristos; „Hristoase al meu! Hristoase al meu!” se spune înlăuntrul lui mai mult decât propriile respiraţii. Oriunde priveşte şi orice vede, „Hristoase al meu” îi vine mai înainte în minte. Orice aude, „Hristoase al meu” se aude deja mai repede. Oriunde merge şi oriunde se plimbă, „Hristoase al meu” merge înainte şi îl conduce. Când doarme, „Hristoase al meu” doarme împreună cu el. Când mănâncă, „Hristoase al meu” este mâncat împreună cu mâncarea respectivă. Când lucrează lucrul mâinilor, „Hristoase al meu” îi stă înainte.

Dorind să dovedesc că „Hristoase al meu!” „Hristoase al meu!” este sădit înlăuntrul lui, nu-mi ajunge timpul, deoarece după cum este cu neputinţă simţurilor omului să simtă ceva fără ca să fie mai înainte prezent cugetul său, la fel este cu neputinţă şi cugetului să fie prezent fără „Hristoase al meu! Hristoase al meu!”. Dacă nu sălăsluieşte în inima lui Hristos, cum poate acesta să fie plin de numele lui Hristos şi atât de îndulcit? Plin de numele lui Hristos şi atât de îndulcit ajunge să fie prin rugăciunea inimii, care se spune înlăuntru cu durere.

Iar durerea inimii, cu cât este mai tare, cu atât este mai dulce. „Este grea iarna, dar este dulce Paradisul, spuneau cei patruzeci de mucenici”. Este grea durerea aceasta pentru trup, dar este Paradis pentru suflet, deoarece când inima simte durere din pricina rugăciunii, atunci se bucură sufletul şi-şi găseşte liniştea. Când va înceta durerea, se va odihni sufletul, dar se va întrista sufletul, pentru că a încetat cina cea tainică a hranei celei negrăite şi a bucuriei cereşti. Când iarăşi vine durerea, nu se mai odihneşte trupul, dar prin silirea rugăciunii începe să fie atinsă înlăuntru inima, care tresare de îndată şi sufletul se bucură, înainte chiar de a veni, de nădejdea apropiatei hrane duhovniceşti. Şi atunci când vine, sufletul scoate un strigăt mut de bucurie, amestecat cu dulceaţa inimii şi a cugetului, deoarece rosteşte plângând numele lui Hristos Iisus: „Primeşte-mă, Doamne, în împărăţia Ta! Primeşte-mă, Iisuse acolo unde esti Tu, iubirea mea şi lumina mea cea preadulce! Da, preadulce Iisuse al meu, primeşte-mă acum, acum. Domnul meu şi Dumnezeul meu, primeşte-mă, deoarece, din clipa în care am gustat în parte, în chip de negrăit, din negrăita dragoste şi bunătate a Ta, Hristoase al meu şi Dumnezeul meu, nu mai pot să mă despart de Tine! Nu mai sufăr lipsa Ta. Ard şi mă aprind de flacăra nestinsă a preadulcei Tale iubiri! Când îmi aduc aminte de Tine, mă aprind de setea după Tine! Când Te caut, îmi dau sufletul până Te găsesc şi cad în neputinţă din pricina despărţirii de Tine!”

Acestea şi altele asemenea acestora spune sufletul tău lui Hristos, arzând de iubirea cea peste măsură de care este cuprins pentru El, când, după ce a strigat destul cu trupul, este înştiinţat că Hristos a auzit glasul lui şi l-a scris în cartea vieţii veşnice, unde sunt scrişi toţi drepţii, despre care Scriptura spune: „Şi în cartea Ta toţi au fost scrişi”.

Dar Iisus Hristos, ale Cărui judecăţi numai El le cunoaşte, îl mai lasă încă în lume, pentru a îndoi sau a înzeci şi însuti roadele sale. Şi încetează pentru puţin durerea inimii cu mângâierea Lui, nu pentru că Domnul împuţinează durerea (pentru că Domnul voieşte să simţim totdeauna durerea din iubire pentru El, care este şi devine mântuire pentru noi), ci se împuţinează durerea odată cu înmulţirea lacrimilor.

Această durere, aşadar, este un dar mare, dat de Dumnezeu celor care se nevoiesc şi care Il iubesc pe El. Fără această durere nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu nici în această lume, în chip tainic, adică în extaz şi în viziune, şi nici pentru cealaltă lume nu este înştiinţat şi încredinţat că va fi cu Dumnezeu.

La această durere se ajunge cu multe nevoinţe şi după mult timp cu silirea fără măsură a rugăciunii inimii. Pentru că, dacă cineva nu-şi sileşte de ajuns inima sa cu rugăciunea, este cu neputinţă să afle durerea inimii. Se ajunge cu multe zbateri şi cu multă silinţă la această durere. Şi numai ce pentru puţin va neglija omul rugăciunea, atât de repede fuge de la el, încât el însuşi se minunează cum a fost cu putinţă să o piardă, pentru o clipită de neatenţie. Dar cel care o află o singură dată, chiar dacă o pierde, o regăseşte din nou foarte repede, atunci când doreşte, pentru că ştie drumul pe care trebuie să meargă pentru a o găsi. Chiar mai mult, nu o lasă să se depărteze pentru prea mult timp. De ce? Deoarece, dacă se va lipsi mai mult timp de ea, inima lui va fi prinsă din nou de plăcerile lumeşti şi va părăsi calea Domnului. Această durere este fructul inimii zdrobite, înfrânte, născătoare şi a lacrimilor permanente şi luminoase. Această durere este hrana sufletului, hrana cugetului şi mângâierea minţii. Această durere este bucurie a îngerilor şi întristare a demonilor.

Sufletul celui care păstrează această durere înlăuntrul său mereu, părăseşte în scurt timp această lume şi se îndreaptă spre lumea aceea, în care va avea parte cu dumnezeieştii îngeri. Această durere nimiceşte patimile, alungă demonii, linişteşte mintea, îndulceşte sufletul, mângâie cugetul şi încălzeşte inima în cele cereşti. Această durere este pentru om un învăţător ceresc, care îl învaţă tainele dumnezeieşti şi îi încredinţează înţelesurile cereşti.

Este cu neputinţă omului care are înlăuntrul lui această durere să nu aibă şi gând ceresc. De îndată ce apare înlăuntrul lui această durere, se înalţă cugetul şi mintea lui la cele cereşti, părăsind ca nefolositoare cele pământeşti. Mintea lui se înalţă la cele cereşti când are înlăuntrul său această durere pentru Hristos, deoarece l-a curăţit vărsarea lacrimilor şi l-a luminat rugăciunea curată, care s-a lucrat în taină în inimă.

Iar dacă s-a urcat mintea în Sfânta Sfintelor, în cele mai presus de ceruri, acolo caută să vadă pe Acela a cărui dulceaţă de nespus a gustat-o în parte sufletul lui şi inima lui.

Plimbându-se netrupeşte, ca unul netrupesc între cei netrupeşti, în cele cereşti şi nemateriale, îl găseşte pe Acela pentru iubirea căruia s-a ostenit inima lui şi a suferit durerea pieptul lui. Aflându-L pe Cel pe care îl dorea şi văzându-L, pe Cel pe care L-a văzut proorocul Isaia şezând pe tronul slavei, cade de îndată la picioarele Lui şi I se închină cu nespusă evlavie şi smerenie. Şi nu numai de această cinste l-a învrednicit durerea inimii, ci îl face să ajungă şi în braţele preadulcelui Iisus şi Domnului Atoateţiitor, precum ajunge pruncul în braţele maicii sale, bucurându-se de sărutarea preadulce cea mai presus de orice dulceaţă a Stăpânului şi Hristosului său, ochii şi gura lui vărsând în acelaşi timp râuri de lacrimi. Şi se roagă, rugând pe Hristos să nu Se despartă niciodată de el, ci lipit de El se roagă să rămână totdeauna cu Hristosul lui şi cu Harul dumnezeirii Hristosului lui. Deoarece, în ceasul acela, spune lui Hristos ceea ce a spus Petru atunci când Hristos S-a schimbat la faţă şi Apostolii au văzut slava lui Hristos: „Bine ne este nouă să fim aici”.

Preadulcele nostru Iisus Hristos să ne dăruiască şi nouă această durere a inimii, mântuitoare de suflet, să ne învrednicească aici să-L vedem tainic totdeauna cu ochii minţii, iar dincolo, în veacul viitor, legăturile sufletului fiind dezlegate, să-L vedem faţă către faţă şi să-L slăvim împreună cu îngerii în veci de veci nesfârşiţi. Amin.