VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al cincisprezecelea

Despre cum poate încerca cineva prin intermediul rugăciunii minţii orice fel de vedenie şi orice fel de gând, care pare să fie de la Dumnezeu, dacă cu adevărat este de la Dumnezeu sau de la demoni.

Binecuvintează, părinte!

Iubite frate, când un om îţi dă o monedă de aur sau de argint care are chipul regelui şi literele şi care la vedere arată la fel cu celelalte monezi de aur ale regelui, nu ştii sigur dacă nu cumva are înlăuntrul ei aur înşelător, dar de îndată ce o încerci cu ceva anume, cu care se încearcă monezile de aur, atunci înţelegi dacă este aur adevărat sau nu, asa cum se arată pe dinafară. Iar când tu nu o încerci, deoarece nu ai această experienţă, o arăţi altcuiva, care ştii că este foarte priceput la aceasta şi bun cunoscător, pentru ca să o încerce acela şi să-ţi spună ce fel este moneda, dacă este bună sau amăgitoare. Dacă o arăţi unui om care nu are experienţă, care nu are nici un fel de ştiinţă despre aceasta, mintea ta nu va avea pace, deoarece nu ştii sigur dacă ţi-a spus adevărul, dacă moneda este bună sau nu. Iar dacă păstrezi moneda amăgitoare vei avea pagubă, şi nu folos.

Tot la fel, deci, să faci şi cu tine, smerite frate, o foarte precisă încercare (după cum vei auzi mai jos), şi pentru vedeniile pe care le are sufletul tău, care par a fi din partea lui Dumnezeu, dar nu ştii dacă sunt cu adevărat de la Dumnezeu sau de la demoni, şi din pricina aceasta mintea ta are luptă mare şi îndoială, gândindu-te să nu fie de la demoni vedenia aceea. Deoarece demonii mai mici au obiceiul, atunci când văd pe cineva necunoscător, să-i arate astfel de vedenii, ca fiind de la Dumnezeu, pentru a-l amăgi în felul acesta foarte uşor, încet-încet, până îl vor arunca în cel mai cumplit labirint al amăgirii celei de nevindecat şi al răutăţii lor de multe feluri. Aşa se va întâmpla de va primi vedeniile arătate ca fiind din partea lui Dumnezeu, fără să le cerceteze cu multă precizie, crezând din tot sufletul şi fără discernământ că sunt de la Dumnezeu şi i-au fost date spre binele lui.

Tu însă, iubite frate, când vezi vreuna din aceste vedenii, să nu-i îngădui imediat, fără să iei mai bine seama, să intre în suflet, nici să o primeşti fără întârziere şi fără grijă în inima ta, crezând din suflet că este de la Dumnezeu, până când nu o încerci cu încercătorul care nu dă greş al rugăciunii tainice a minţii sau până când nu o spui vreunui părinte purtător de duh şi lucrător al rugăciunii, pe care-l ştii a fi cu experienţă la acestea şi care poate să-ţi alunge îndoiala şi să te izbăvească de aceasta prin ceea ce el însuşi a făptuit, a învăţat şi a încercat.

Deoarece, dacă tu nu primeşti imediat vedenia care ţi s-a arătat, până când nu afli despre ce este vorba, dacă vedenia arătată este de la Dumnezeu, află că nu ai până acum nici un păcat, deoarece te temi ca nu cumva să fie aceasta de la diavol sau vreo rătăcire (de aceea spune şi fericitul Apostol: „Iubiţilor, nu credeţi în orice duh, ci încercaţi duhurile”), pentru că de multe ori astfel de vedenii, care par a fi din partea lui Dumnezeu, nu ştii dacă sunt cu adevărat din partea lui Dumnezeu, pentru că se întâmplă ca să fie şi de la demoni (după cum unii oameni pe din afară arată ca nişte sfinţi, dar pe dinăuntru sunt mai răi şi decât demonii, a căror amăgire o mustră Hristos când zice: „Vai vouă făţarnicilor”); aceasta o fac demonii înşelători, pentru ca să le dai intrare liberă şi necercetată în cetatea ta, adică în sufletul tău. Şi atunci, după ce intră în sufletul tău printr-o astfel de amăgire, şi dacă pun piciorul lor acolo, după ce mai întâi vor pune stăpânire şi vor înrobi puterile tale sufleteşti, după aceea cu uşurinţă vor pune stăpânire şi pe puterile tale trupeşti. Deoarece, încet-încet, vor îndepărta faţa lor amăgitoare de oaie blândă şi vor arăta sufletului tău faţa şi sălbăticia lupului, încercând să murdărească şi inima ta cu pofta cea murdară. Vor stărui, apoi, să te arunce în lucrări vădite ale diavolului, pe care niciodată nu le-ai fi urmat dacă vedenia ar fi fost de la Dumnezeu.

Această încercare duhovnicească pe care trebuie să o aplici vedeniilor pe care le ai trebuie să se facă astfel: dacă în ziua în care ai avut o astfel de vedenie te afli în stare duhovnicească bună şi în mare odihnă din partea patimilor tale, iar cugetul tău, de asemenea, este liniştit, netulburat de valurile potrivnice care totdeauna obişnuiesc să-l tulbure, iar inima ta se găseşte şi aceasta în stare de netulburare şi în ziua aceea este cuprinsă de evlavie cu multă uşurintă la orice cuvânt duhovnicesc, sau este cuprinsă de evlavie când în cugetul tău apare vedenia respectivă; dacă se întâmplă toate acestea şi vezi că fiinţa ta se află într-o astfel de stare, să cunoşti că vedenia care ţi se arată este de la Dumnezeu şi să nu ai nici o îndoială în privinţa aceasta. Iar dacă nimic din toate acestea nu ţi se întâmplă după arătarea vedeniei, care se arată ca fiind de la Dumnezeu şi din această cauză ai îndoială şi te gândeşti ca nu cumva să fie de la demoni, atunci, spun, iubite frate, încearc-o în felul următor.

Adună toată atentia mintii tale în adâncul inimii tale şi roagă-te de acolo în chip tainic, spunând această rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Altceva să nu spui, nici să nu laşi mintea să gândească, nici să cerceteze şi nici să se întrebe în legătură cu ceea ce a văzut în vedenie. Iar dacă cugetul tău se duce singur la vedenia pe care ai văzut-o, îndepărtează-l fără întârziere şi alipeşte-l de rugăciunea inimii, pentru ca rugăciunea ta să fie curată în faţa lui Dumnezeu. Şi dacă te rogi în felul acesta destul timp cu evlavie neţărmurită faţă de Dumnezeu şi cu smerenie, dacă vedenia este de la Dumnezeu, vei simţi în inima ta o tresărire duhovnicească cu lacrimi duhovniceşti, fără ca tu să vrei să-ţi aminteşti de vedenia care ţi s-a arătat. În acelaşi timp cu această dulce, negrăită, duhovnicească şi dumnezeiască tresăltare a inimii şi cu aceste lacrimi dulci şi duhovniceşti, vei simţi că se linişteşte, că se îmblânzeşte, că îşi află pacea şi odihna toate mişcările tale sufleteşti şi trupeşti. În acelaşi timp cu această stare de linişte se aprinde în ziua aceea înlăuntrul tău şi flacăra cea mare a iubirii Domnului tău, din care copleşit de această flacără, scoţi în ziua aceea (pentru ca dintr-o dată se aprind de dragoste pentru Domnul toate măruntaiele tale), şi glas către Dumnezeu, repezindu-te către Acesta, precum se reped câinii care şi-au pierdut stăpânul. În clipa aceea vei spune, vărsând lacrimi, lui Dumnezeu, cu glas plâns şi plin de evlavie: „Unde eşti, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, şi nu mă iei un ceas mai devreme acolo unde eşti Tu, iubirea mea cea preadulce? Nu Ţi-e milă de mine, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, că ard măruntaiele mele ca o flacară aprinsă de dorul nestins al iubirii Tale, care s-a aprins înlăuntrul meu ca un cuptor încins? Niciodată, niciodată, Dumnezeul meu, să nu stingi din inima mea aceasta flacără aprinsă, atâta timp cât sunt departe de Tine, în valea plângerii a acestei lumi. Drumeţului însetat, Doamne, câtă uşurare în suflet îi provoacă amintirea izvorului răcoros, atunci când acesta îi lipseşte! Dar nu numai uşurare, ci îi aprinde şi mai mult setea. Tot aşa şi acum, Doamne, nu numai suferinţă îi provoacă sufletului meu amintirea Ta şi a arătărilor Tale, care era atât de însetat după Tine, ci un dor şi mai mare se aprinde inlăuntrul meu, când Tu, dulcele meu Iisus, nu mă iei acolo unde eşti Tu, izvorul cel răcoros care astâmpără setea sufletului.

Ce se întâmplă cu fiul iubitor de tată şi de mamă, de fraţi şi de surori şi iubitor de ţară atunci când se află departe, printre străini, şi primeşte o scrisoare de la părinţii lui dragi sau de la rudele lui? Doamne, nu udă oare cu lacrimile sale scrisoarea, citind-o? Nu se aprind oare în ziua aceea măruntaiele lui, văzând în scrisoare numele dragi şi preadulci ale părintilor sau ale fratilor lui? Nu oftează din adâncul sufletului lui amintindu-si de rudele sale? Nu strigă cât poate înlăuntrul său, închipuindu-şi pe prietenii săi şi ţara lui? Şi dacă, Doamne, aceasta se întâmplă cu omul trupesc, cu cât mai mult se va întâmpla omului duhovnicesc, când Tu, Dumnezeul şi Tatăl nostru ceresc ne cercetezi în sărăcăciosul şi vrednicul de milă exil al nostru, cu harul dumnezeieştilor Tale arătări, vedenii şi vederi, ca şi cu nişte scrisori adevărate? Deoarece, Doamne, o dată ce harul acestor dumnezeieşti arătări îşi vor lăsa pecetea lor în chip de neînţeles în inima vreunui credincios rob al Tău, Harul Tău dumnezeiesc face ca inima aceea să se aprindă de focul iubirii Tale şi să fiarbă din pricina lacrimilor fierbinţi, dorind să întâlnească privirile Tale tămăduitoare, când în chip deosebit, în ziua aceea, ochii minţii privesc spre Tine, Dumnezeule preadulce şi Tată ceresc.

Dar, Doamne, Doamne, caută din cer, din sfântul locaş al nespusei slavei Tale şi priveşte la faţa smeritei mele inimi, cum, rănită fiind de preadulcea săgeată a iubirii Tale dumnezeieşti şi duhovniceşti, s-a topit precum lumânarea de ceară la apropierea de căldură, din pricina prea multei sfinte evlavii din clipa în care i s-a arătat vederea Ta dumnezeiască şi i s-a dat această vedenie dumnezeiască precum o scrisoare cerească, care fiind desfăcută şi citită de cugetul meu, smeritul meu suflet s-a lipit de îndată de Tine. Deoarece era însetat de Tine precum era însetat şi sufletul blândului David, sfântul Tău prooroc. Deoarece acest dumnezeiesc David, proorocul Tău, Doamne, al cărui suflet era atât de însetat de Tine din pricina dumnezeieştilor Tale arătări, vedenii şi descoperiri, pe care i le-ai arătat de-a lungul timpului, în diferite împrejurări, nu a mai putut niciodată, atât cât a trăit în această lume, să-şi astâmpere setea de Tine, înainte de a veni la Tine, înainte de a bea din apa răcoroasă şi odihnitoare de suflet a dulcei împărtăşiri şi împreună petreceri cu Tine. De aceea, năpustindu-se ca un pui de leu din adâncul sufletului său, cerea să Te vadă faţă către faţă pe Tine, Stăpânul şi Dumnezeul lui, spunând, Doamne: „Precum doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine Dumnezeule. însetat este sufletul meu de Dumnezeu Cel puternic, Cel viu. Când voi putea să văd faţa Dumnezeului meu?”

La fel cu acesta, Doamne, pătimind şi sărăcăciosul meu suflet, suferă de setea de Tine, care, precum văd, puţin câte puţin ajunge să cuprindă toate cele dinlăuntru ale mele şi nu mă părăseşte până când nu vine acea binecuvântată clipă a plecării mele din această lume şi înainte de a veni la Tine, preadulcele meu Stăpân şi Dumnezeu.

Dacă mă iubeşti, Doamne (lucru de care sunt sigur că aşa este), să se întâmple acest lucru cu mine mai repede, pentru ca şi sufletul meu să-şi astâmpere setea mai curând. Amin. Aşa să fie. Aşa să fie.

De la aceste semne, aşadar, şi de la multe altele asemenea lor sau apropiate de acestea, înţelegi, iubite frate, şi eşti înştiinţat că de la Dumnezeu a fost vedenia ta. Iar dacă nu ţi se întâmplă nimic din toate acestea, după ce te-ai rugat mult pentru aceasta lui Dumnezeu din adâncul inimii tale şi ai adus în fata bunătăţii Domnului toate cererile tale şi toată smerenia ta, să cunoşti atunci că vedenia ta a fost din partea demonilor, deoarece la vedeniile demonilor nu se petrece nimic din ceea ce am spus mai sus. Mai mult chiar, se întâmplă lucruri contrare acestora, atunci când vedenia ta este de la diavol. Cum se întâmplă aceasta, ascultă.

Dumnezeu este atotbun, iubitor de oameni, milostiv, milosârd, îndelung răbdător, curat şi iubire curată. Aşa fiind, doreşte să fii şi tu asemenea Lui în toate aceste calităţi. Adică, doreşte să devii şi tu bun, iubitor de oameni, milostiv, milosârd, îndelung răbdător, îngăduitor, curat faţă de tine şi cu iubire curată faţă de semenul tău. Iar diavolul este în întregime răutate şi viclenie, şi fiind aşa, doreşte să-l urmezi în răutatea şi în viclenia lui.

După ce ţi s-a arătat vedenia, iubite frate, dacă vezi în sinele tău că se bucură sufletul tău de calităţile acestea ale lui Dumnezeu, inima ta este cuprinsă de evlavie contemplând aceste calităţi ale lui Dumnezeu, şi în întregime eşti cuprins de o linişte nemărginită, cunoscând astfel că vedenia este de la Dumnezeu, şi fiind de la Dumnezeu se veseleşte sufletul tău de aceste calităţi ale lui Dumnezeu şi îţi vine dor ceresc ca să urmezi după putinţă pe Dumnezeul Cel ceresc şi Tatăl în calităţile Lui. Deoarece atunci, doreşti să faci ceea ce bucură pe Dumnezeul şi pe părintele tău.

Iar dacă, după ce ţi s-a arătat vedenia, nu se bucură sufletul tău de calităţile lui Dumnezeu şi nici nu este cuprinsă inima ta de evlavie în faţa acestor calităţi ale lui Dumnezeu, nici nu-ţi vine dorinţă aprinsă duhovnicească să urmezi după putinţă pe Dumnezeul Cel ceresc şi Tatăl în calităţile Lui, să cunoşti că vedenia ta este de la diavoli. Atunci când vedenia ta este de la rătăcire, dacă cercetezi cu multă atenţie adâncurile stării tale sufletesti şi trupeşti, vei vedea că întru ascuns, foarte tainic, cu multă acoperire, înclină spre însuşirile diavolului şi spre voia lui, toată dorinţa diavolului rătăcirii fiind de a te aduce, puţin câte puţin, fără să simţi, la voia lui. Şi precum un om, care îţi toarnă apă, pe sub paie, nu simţi când curge apa şi udă paiele, la fel se întâmplă şi cu tine, umilule, dacă nu eşti cu multă luare aminte.

Tot aşa, iubite frate, să încerci cu multă exactitate, prin rugăciunea ta tainică, orice fel de gând care-ţi vine din partea dreaptă ca de la Dumnezeu, şi care nu ştii dacă este cu adevărat de la Dumnezeu sau de la diavol. Deoarece şi atunci, dacă este un gând din dreapta de la Dumnezeu, cu cât îl încerci mai mult cu durerea rugăciunii inimii, cu atât acesta străluceşte mai mult înlăuntrul tău ca un mărgăritar. Şi cu cât îl arzi cu şi mai îndelungată şi mai profundă rugăciune, pe care o faci către Hristos din adâncul fiinţei tale, pentru a-l îndepărta de la tine, cu atât mai mult acesta este luminat de rugăciune şi străluceşte în inima ta, precum aurul curat, atunci când este trecut prin foc şi bătut cu ciocanul, cu atât mai mult străluceşte. Iar dacă acest gând venit din dreapta este de la demoni, de îndată ce vei voi să-l arzi cu rugăciunea inimii zdrobite va dispare din tine cu desăvârşire. Iar dacă nu va dispărea din tine cu desăvârşire, va slăbi totuşi puterea lui, şi astfel, puţin câte puţin, se va pierde cu totul. De aceea şi Cuvioşii părinţi, când erau luptaţi de gândul din dreapta, îl încercau cu sfânta rugăciune, care, dacă gândul era de la Dumnezeu, îi întărea şi mai mult, iar dacă era de la demoni, îl făcea să dispară dintr-o dată. Sau, în fine, dacă acest gând din dreapta venea ţie la un demon şi nu dispărea dintr-o dată, puţin câte puţin era alungat din inimă de această sfântă rugăciune a inimii.

Aşadar, iubite frate, când te rogi neîncetat cu această rugăciune a inimii şi a trezviei, în adâncurile fiinţei tale, atunci nu numai că nu ai nici un fel de teamă de demonii care năvălesc asupra ta prin păcat de mii de ori, dar nu ai nici un fel de teamă nici atunci când demonii atacă sufletul tău cu viclenie, ca din partea virtuţii, voind să te prindă în cursă din această parte mai uşor. Deoarece atunci (când te rogi neîncetat cu mintea în cămările ascunse ale inimii tale), ai, spun, numele lui Hristos înlăuntrul tău, care nu îngăduie să caute la inima ta şi nici să atingă sufletul tău nici un fel de viclenie diavolească. De aceea spune şi proorocul: „De ar cădea asupra ta din dreapta mii şi zecii de mii, pe tine nu te vor atinge”. Iar Dumnezeului nostru slavă, putere, laudă şi mărire, acum şi în vecii vecilor. Amin.