VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al nouălea

Despre slăbirea extremă a stării exterioare şi lăuntrice a omului, care provine din silirea extremă a rugăciunii inimii şi din postul neîncetat, dar care aduce sufletului şi inimii dulceaţa şi mângâierea Sfântului Duh.

Binecuvintează, părinte!

Slăbeşte inima mea, fratii mei, slăbesc rărunchii mei, slăbeşte mâna mea şi toată alcătuirea smeritului şi jalnicului meu trup şi nu pot eu, cel din urmă să scriu cum se cuvine despre folosul mare şi puterea şi negrăitul har pe care le aduce sufletului slăbirea extremă a inimii, care este provocată de silirea extremă a rugăciunii inimii. Cel care vrea să ajungă la această slăbire fără de margini a stării exterioare şi lăuntrice a trupului sau, mai bine spus, cel care vrea să ajungă la măsura şi la starea Sfinţilor Părinţi, pentru ca sufletul său şi inima să guste din Harul lui Dumnezeu, pe măsura slăbirii sale, este nevoie să urmeze două lucruri: postul şi rugăciunea inimii.

Deoarece acestea două, adică postul şi rugăciunea inimii, sunt în suflet ca nişte plante dumnezeieşti pline de miere şi dulceaţă, din care picură în suflet, în chip minunat şi neîncetat toată dulceaţa dumnezeiască. Toată dulceaţa dumnezeiască spun, deoarece cel care are aceste două lucrări gustă în sufletul şi în inima sa în chip de negrăit toată mângâierea duhovnicească. Toată bogăţia cerească şi de neînţeles şi toată desfătarea duhovnicească şi de nespus a Scripturilor insuflate de Dumnezeu, acesta, spun, le simte nu ca în vis şi nu ca în oglindă, aşa cum şi le închipuie cu mintea cei care nu au cele două lucrări, ci le simte în chip adevărat, atât în sufletul cât şi în inima sa. Le simte în felul acesta:

Când un postitor doreşte să-şi silească inima sa la rugăciunea minţii atât de mult încât să simtă în adâncul fiinţei sale durerea inimii, atunci acesta este stăpânit de o slăbiciune fără margini atât a întregii sale fiinţe lăuntrice, cât şi a stării exterioare a trupului său. Această slăbiciune face să înceteze orice plăcere trupească vădită sau mentală care se ascunde în trupul omului. Şi după acestea omul gustă plăcerea aceea cerească şi duhovnicească înlăuntrul său. De aceea se spune: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”.

Iar această plăcere cerească şi duhovnicească, ce este gustată în chip tainic înlăuntrul său de către om, poate fi cunoscută mai bine în felul acesta:

Spunând cineva „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, după cum am spus de multe ori, dobândeşte cu siguranţă înlăuntrul lui o evlavie adevărată şi neprefăcută pentru Dumnezeu şi pentru cuvintele dumnezeieşti minunate. În acelaşi timp, împreună cu această evlavie curată şi neprefăcută se face simţit înlăuntrul său şi Harul Sfântului Duh, care este o mângâiere şi o desfătare atât a sufletului cât şi a inimii omului. Deoarece, când Harul Sfântului Duh atinge inima curată, se mângâie nu numai sufletul, ci se îndulceşte dinlăuntru în chip minunat şi inima într-un fel de neînţeles şi tainic, asa cum se îndulceşte vârful limbii omului când acesta se roagă în inimă cu rugăciunea minţii multe ore, cu neţărmurită evlavie şi concentrare la rugăciune.

Iarăşi spunem, că dulceaţa aceea a inimii, pe care inima o simte de la Harul Sfântului Duh este tainică şi duhovnicească, dar se aseamănă cu dulceaţa care îndulceşte gura omului atunci când mănâncă miere sau zahăr.

Iar sufletul simte dulceaţa Harului Sfântului Duh în felul acesta: când Harul Sfântului Duh atinge sufletul, atunci se arată sufletului Sfânta Scriptură întreagă, ca un copac cu frunze din care picură miere, ale cărui rădăcini sunt udate de dulceaţa nemărginită a lui Hristos şi ale cărui ramuri picură în suflet din toate părţile acea dulceaţă de negrăit. Iar inima simte această dulceaţă a Harului Sfântului Duh în felul acesta: când cineva înţelege că Harul Sfântului Duh sălăşluieste în inima lui, atunci simte în centrul fiinţei sale adică în adâncul fiinţei sale, o bucurie dumnezeiască şi o mângâiere duhovnicească. Când inima este mângâiată, atunci ea se încălzeşte cu căldura aceea nematerială şi cerească ce vine de la Harul Sfântului Duh. Şi acesta este lucrul acela despre care spune Hristos: „Foc am venit să arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie acum aprins” (Luca 12, 49).

Şi dacă inima ta se va încălzi cu acea căldură cerească, înlăuntrul ei se va aprinde focul cel mare al iubirii lui Hristos şi aceasta se va lasă cu totul stăpânită de dorul şi iubirea pentru El. Şi numai atunci îşi aminteşte inima de Domnul şi Stăpânul ei Iisus Hristos şi de casnicii şi prietenii Acestuia – despre Sfinţi vorbim -, numai atunci, spun, inima se topeşte copleşită de lacrimile pentru Iisus şi pentru Sfinţi. Şi ca şi când ar izvorî apă dintr-un izvor şi nimeni nu poate să o oprească să mai izvorască, pentru că dacă astupă izvorul într-o parte, apa iese pe altă parte, la fel se întâmplă şi cu inima în acele momente. Deoarece când inima se îndulceşte cu dulceaţa lui Dumnezeu, atunci începe să plângă de la sine, minunându-se de dulceaţa lui Hristos.

Iar dacă în momentele acelea în care inima varsă lacrimi, cineva vrea să oprească lacrimile, făcând vreo lucrare sau vreo faptă a stăpânitorului acestui veac, atunci, spun, deşi inima varsă lacrimi nesecate şi în timp ce acestea curg fără oprire, în clipa aceea în care face lucrarea stăpânitorului răului se opresc lacrimile inimii pentru un timp din cauza răului pe care îl provoacă cel ce urăşte binele. Dar dacă inima, din nou, râvneşte trezvia şi ia aminte la Harul lui Dumnezeu, care încă o cercetează, plânge din nou ca mai înainte. Inima plânge deoarece atunci când plânge pentru Făcătorul ei, odată cu lacrimile simte înlăuntrul ei dulceaţa duhovnicească a lui Hristos. Acestea sunt roadele plânsului, pe care toţi Sfinţii le-au avut în viaţa lor, ca arvună a desfătării aceleia de negrăit a veacului ce va să vină.

Din momentul acela nimeni nu mai poate despărţi definitiv inima de vederea dumnezeiască şi de cercetarea duhovnicească, nici om, nici demon. Îndrăznesc să spun că nici chiar îngerii nu pot să o îndepărteze de râvna ei cerească şi duhovnicească pe care o are în adâncul ei, în cele mai ascunse fibre ale bucuriei duhovniceşti. Este ceea ce spune fericitul Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Nici un lucru nu poate să despartă inima de dorul duhovnicesc pe care îl simte pentru Harul lui Dumnezeu, deoarece, din clipa în care a gustat tainic bucuria de negrăit a Harului dumnezeiesc, a înţeles amăgirea şi rătăcirea în care trăia înainte de a afla şi înainte de a gusta Harul lui Dumnezeu. Şi precum un om sărac, nefericit, chinuit, suferind şi deznădăjduit, printr-o anume împrejurare, devine prieten al împăratului, fiind îmbrăcat în haine strălucitoare, va petrece împreună cu împăratul viaţa acestuia de măreţie şi de fericire, te întreb dacă acela va dori să părăsească petrecerea împărătească pentru a se întoarce la mizeria vieţuirii sale de mai înainte? Şi dacă acest lucru se întâmplă cu omul trupesc, cu omul din afară, cu cât mai mult se va întâmpla cu omul cel dinlăuntru, duhovnicesc?

Deoarece, dacă inima va gusta în fiecare zi şi în fiecare clipă Harul lui Dumnezeu, înţelege bine pe ce căi pline de spini şi de bolovani şi în ce locuri murdare a umblat până atunci şi de acum nu se mai poate înşela luând aminte la cele pe care demonul amăgitor i le prezintă drept odihnitoare şi folositoare. Înţelege de acum foarte bine că pe căile vrăjmaşului nu există altceva decât pierderea sufletului, amărăciunea inimii şi mustrarea de conştiinţă. În Harul lui Dumnezeu cunoaşte că există cu adevărat mângâiere, bucurie şi dulceaţă a sufletului şi a inimii. De aceea şi proorocul David se ruga spunând lui Dumnezeu: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”.

Proorocul David cunoştea de la Duhul Sfânt că, din momentul în care inima omului se curăţeşte, el râvneşte să vadă în inima lui pe Dumnezeu însuşi, după cum spune Hristos: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. De aceea se ruga David: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule”. Şi iarăşi, prooroc fiind, ştia că din momentul în care va sălăşlui în inima lui Duhul Sfânt, va simţi în inimă o bucurie de negrăit şi se va încălzi înlăuntrul trupului său, până în cele mai adânci fibre ale fiinţei sale, cu o căldură de neînţeles, duhovnicească şi dumnezeiască, însoţită de multă dulceaţă duhovnicească şi dumnezeiască. De aceea mai spune: „şi Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”.

Rugăciune

O, Hristoase al meu Cel preadulce, înnoieşte, Te rog, şi în cele dinlăuntru ale mele Duhul Tău cel bun şi mângâietor, ca să se îndulcească în chip nespus inima mea cea întristată şi pentru ca să se lumineze în chip nevăzut faţa inimii mele şi în chip vădit faţa trupului meu de mângâierea Duhului Tău. Căci „inimii vesele îi străluceşte faţa”.

Da! Dumnezeul meu Cel preadulce! Bucuria şi dulceaţa sufletului meu să îndulcească inima mea, mă rog cu cuviintă, pentru ca să se îndulcească totodată şi cugetul meu de harul mângâierii Tale. Doamne al slavei, de aceea Te numeşti Mângâietor, deoarece mângâi pe prietenii Tăi cu Harul Sfântului Tău Duh, după cum ai făgăduit Tu însuţi, Tu, Dumnezeul şi Stâpânul meu. Tu ai spus, Doamne, sfinţilor Tăi Ucenici şi Apostoli: „Vă este de folos vouă ca Eu să merg la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru, deoarece atunci când voi merge voi ruga pe Tatăl Meu să vă trimită alt Mângâietor ca şi Mine”. Acest Mângâietor, Doamne, Te implor, roagă pe Tatăl Tău şi Tatăl meu, pe Dumnezeul Tău şi Dumnezeul meu, să mi-L trimită şi mie, nimicnicul şi cel din urma tuturor, şi să mă întărească în dragostea Ta, a Stăpânului meu Atoateţiitor şi Dumnezeul meu, precum zice iarăşi proorocul: „Şi cu duh stăpânitor mă întăreşte”. Deoarece, Doamne al bucuriei inimii mele şi Mântuitorule al oricărui suflet ce nădăjduieşte cu căldură în Tine, atunci când Harul Duhului Tău cel Sfânt atinge inima mea şi Se odihneşte în sufletul meu, mi se dă dintr-o dată să gust şi să simt bunătăţile cele veşnice şi de nespus pe care le-ai pregătit celor care Te iubesc pe Tine înainte de a face lumea, a căror simţire, Iisuse al meu, când o primeşte inima mea, o face să se alipească deîndată iubirii Tale şi se aprinde sufletul meu de iubirea cerească cea nestinsă pentru Tine Hristoase al meu. Doamne, când mă învredniceşti de Harul Tău cel Sfânt, atunci doresc să-Ţi aduc laudă din inima mea, ca viţelul adus spre jertfire. „Atunci, voi pune pe altarul Tău viţei”, spune Scriptura. Căci Ţie se cuvine toată slava şi lauda în vecii vecilor. Amin.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Isihasm. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al nouălea

  1. Darth Cos zice:

    Vorbeste metaforic, nu are implicatii masochiste.

    Slabirea trupului aflat in ravna de Ideal reprezinta detasare de sclavia in fata materiei, adica a lui Mamona.

    Mamona = nu materia in sine, ci abordarea servitutii catre ea.

    Sa fii gata sa renunti la sterila atasare de trup si de implicatiile identificarii cu acesta: stres, griji de natura social-economica, suferinte cauzate de eventuale pierderi ori nesatisfaceri ale dorintelor…

    Ideea nu este sa renunti la strictul necesar, ci sa il intelegi corect pe acesta. „Dati Cezarului ce este al Cezarului…”, trupului ce este al trupului, insa nu mai mult deoarece pot aparea rataciri si suferinte mult mai mari decat cele provocate de traiul simplu si suficient…

    In rest, rugaciunea se prezinta ca un exemplu de bucurie inocenta, nicidecum ca un program pentru o aplicatie software din care nu trebuie sa lipseasca vreo virgulita… 🙂

    In fond, fiecare culege si intelege din Livada atat cat poate…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s