VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al optulea

Despre cum cel care se roagă tainic din adâncul sinelui său şi se înfrânează de la toate mâncărurile care aduc plăcere, când este postitor, gura lui se îndulceşte uneori de la rugăciune, ca şi când ar avea în gură ceva de zahăr sau ca şi când ar mânca miere din cea mai dulce, după cum spune şi profetul: „Ca dulceaţa sunt cuvintele Tale gâtului meu, mai dulce decât mierea gurii mele“.

Binecuvintează, părinte!

De trei lucruri să te îngrijeşti, o, smeritule monah, pentru a le dobândi: post, înfrânare şi rugăciunea inimii dacă vrei să guşti vreodată această minunată dulceaţă, care îţi va îndulci în chip de negrăit vârful limbii. Dacă însă nu te nevoieşti cu toată dorinţa şi stăruinţa în post, înfrânare şi rugăciunea inimii, niciodată să nu nădăjduieşti a simţi această minunată dulceaţă pe limba ta. Iar această minunată dulceaţă pe care o simte limba ta, este o mare mângâiere a lui Dumnezeu pentru tine, pentru a te face mai fierbinte şi mai râvnitor în lucrarea ta duhovnicească.

Puţini sunt cei care se bucură de această minunată şi dumnezeiască dulceaţă a limbii. Mai mult chiar, nici aceştia nu o simt întotdeauna, ci numai uneori, când binevoieşte Domnul să-i mângâie cu ea. Când însă o simt cu adevărat cu limba lor, atunci cunosc ei înşişi ce bun lucru este să postească cineva mereu, să se înfrâneze totdeauna şi să se roage neîncetat lui Hristos din toată inima lui, pentru că fără acestea nu poate simţi în gura lui această dulceaţă.

Aşadar, această dumnezeiască dulceaţă este de negrăit, deoarece este duhovnicească, pentru că orice lucru duhovnicesc este de negrăit şi tainic. Dar pentru a înţelege cât de puţin cineva cum lucrează aceasta asupra limbii, spunem cele de mai jos:

Această minunată şi dumnezeiască dulceaţă de care se îndulceşte în chip negrăit limba seamănă la dulceaţă cu dulceaţa zahărului, dar este mult diferită de aceasta, deoarece ori de câte ori iei în gura ta zahăr, gura ta se îndulceşte pentru puţin, pentru că după ce se topeşte zahărul şi este înghiţit, dulceaţa lui nu mai este simţită, în afară de cazul în care din nou iei în gură alt zahăr. Cu zahărul acesta tainic şi duhovnicesc pe care îl pune în chip nevăzut Harul Domnului în gura ta şi cu care atinge în chip minunat limba ta nu se întâmplă astfel, deoarece nu mai este necesar ca tu, după ce se termină dulceaţa din gura ta, să iei în gura altceva dulce pentru a-ţi îndulci gura, pentru că dulceaţa lui Dumnezeu este nesfârşită.

Este de ajuns numai să te învredniceşti de ea prin mijlocirea rugăciunii inimii şi a postului curat.

Când, deci, se îndulceşte limba ta, simţi dulceaţa în partea din faţă a limbii, ca şi când ai fi pus acolo o bucăţică mică de zahăr, care a început să se topească în gura ta. Iar atunci când simţi că se îndulceşte astfel limba ta, pentru a simţi şi mai bine această dulceaţă duhovnicească dumnezeiască, ţine bine închisă gura ta, deoarece în felul acesta vei simţi că această dulceaţă dumnezeiască şi negrăită izvorăşte fără să se sfârşească din partea din faţă a limbii, ca şi cum ar izvorî apa dintr-un izvor. În timp ce o simţi astfel izvorând, de îndată va dispărea de pe limba ta dacă cumva se întâmplă să vorbeşti cu cineva vreun cuvânt. Dar dacă închizi gura şi din nou eşti cu luare aminte la gura ta, iată, din nou simţi că se îndulceşte limba ta.

Există o plantă a cărei floare are un fel de miere naturală. Această floare, când o iei de pe tulpina ei, este ca un fel de ţevişoară. Dacă pui în gură această ţevişoară şi tragi aer, simţi dulceaţa ei pe limbă ca de miere. La fel ca aceasta este dulceaţa pe care o simţi pe limba ta şi care este de la Harul lui Dumnezeu. În cazul dulceţii plantei de care vorbeam, dacă o inspiri o dată, se termină şi dulceaţa acesteia, numai dacă nu iei altă floare şi o miroşi, atunci simţind din nou dulceaţa. În cazul dulceţii lui Dumnezeu, însă, aceasta nu se sfârşeşte atâta timp cât îţi păstrezi gura curată de orice mâncare sau băutură materială. Dacă vei gusta ceva material, atunci nu vei mai simţi acea prezenţă vie a dulceţii lui Dumnezeu în gura ta în ziua aceea.

Uneori, mai ales după gustarea a ceva material, dulceaţa aceasta dispare de tot în ziua aceea. Această dulceaţă a limbii, uneori, când ţii mult timp gura închisă, izvorăşte în chip minunat şi neîncetat în gura ta, şi o simţi astfel izvorând şi astfel lucrând lucrarea sa dulce vădită şi de nedescris la fiecare respiraţie. Uneori o simţi şi înăutrul buzelor tale, deoarece se îndulcesc şi acestea pe partea dinăuntru a lor, ca şi când le-ai fi uns cu pudră de zahăr sau cu miere preadulce.

Aşadar, fereşte-te, smeritule monah, atunci când simţi această dulceaţă, să guşti ceva pământesc, în afară de cazul când e mare nevoie, pentru ca să nu te întristezi după aceea fără folos. Chiar dacă suferă de foame pântecele tău, să nu-i dai nimic de mâncare, deoarece când pântecele suferă de foame se satură gura ta de această dulceaţă minunată şi sensibilă a lui Dumnezeu. Dacă dai pântecelui tău hrană materială, limba ta va fi lipsită de această minunată dulceaţă. Când se îndulceşte în felul acesta limba ta de această dumnezeiască dulceaţă, atunci să nu scuipi afară saliva ta, ci să o înghiţi. Deoarece atunci când o înghiţi simţi mai departe dulceaţa în gura ta, iar dacă o scuipi afară, vei fi lipsit pentru un timp de această dulceaţă; (de aceea, probabil, un cuvios nu a scuipat niciodată în viaţa lui). Mai mult decât orice, încearcă să ţii gura ta închisă, dacă nu se iveşte vreo mare nevoie să vorbeşti, pentru ca nu cumva să-ţi pară rău după aceea.

Dacă vreodată, în timp ce simţi în gura ta această minunată şi înaltă dulceaţă, este nevoie să citeşti ceva din Sfânta Scriptură, citeşte cu multă evlavie. În timp ce citeşti, ia aminte în acelasi timp şi la dulceaţa pe care o simţi în gură, să vezi dacă se mai păstrează sau nu, dacă mai izvorăşte din limba ta sau s-a oprit. Dacă se mai păstrează, fii atent si la dulceaţa aceasta minunată şi la citire, deoarece în acest fel vei mai simţi si o altă dulceaţă duhovnicească, nu pe limba ta, ci în cugetul tău, pentru că se va îndulci şi cugetul tău de Harul lui Dumnezeu. Atunci, dacă se va înmulţi de două ori mângâierea lui Dumnezeu, va dori să se înmulţească de trei ori. Vei dori, fără întârziere, să simţi şi în ochii tăi mângâierea lui Dumnezeu, dorind ca şi aceştia să verse lacrimi curate din iubire pentru Dumnezeu, lacrimi care vor fi foarte dulci sufletului tău. Atunci, dacă se va înmulţi de trei ori mângâierea lui Dumnezeu, vei dori fără întârziere să se înmulţească şi mai mult, râvnind o a patra mângâiere din partea lui Dumnezeu, deoarece în aceiaşi timp cu cea de a treia mângâiere vei dori să vezi cum omul tău lăuntric se va unge în chip nevăzut de Harul Sfântului Duh cu untdelemnul dumnezeiesc al desfătării duhovniceşti, şi prin aceasta vei deveni în întregime liniştit, în întregime lin, în întregime desfătare duhovnicească. Nu a rămas nici o simţire a sufletului tău nemângâiată de mângâierea Harului Sfântului Duh.

Toate acestea se vor întâmpla cu tine dacă vei reuşi să păstrezi înlăuntrul tău, cum am spus, minunata şi negrăita dulceaţă. Iar dacă nu vei reuşi să păstrezi această înaltă dulceaţă pe limba ta atunci când citeşti, să nu deznădăjduieşti şi din aceasta să vrei să guşti ceva, să vorbeşti fără rost sau să baţi câmpii, ci păzeşte-te de toate acestea şi de multe asemenea lor, deoarece în felul acesta vei vedea peste putin timp cum se îndulceşte din nou gura ta în chip minunat cu această dumnezeiască dulceaţă.

Această dumnezeiască dulceaţă izvorăşte din limba ta, sau provine din Harul lui Dumnezeu, care atinge fără să simţi limba ta, îndulcind astfel limba? Acest lucru, smeritule monah, nu poţi să-l înţelegi cu precizie. Pare ca izvorând din limbă, dar în realitate nu izvorăşte din limbă, ci din Harul dumnezeiesc, care atinge pe nesimţite limba ta şi o străbate în chip de negrăit, în felul acesta îndulcind-o. Pentru aceasta pare că izvorăşte din limbă. Aceasta însă, iubite frate, nu este nevoie să o cercetezi prea mult, deoarece dacă o cercetezi prea mult, nu vei afla nimic mai mult decât ceea ce ţi-am spus noi.

Această dulceaţă dumnezeiască izvorăşte uneori în gura ta, şi în timp ce izvorăşte ţi se pare că se împuţinează şi că urmează să se sfârşească. Dar în timp ce ţi se pare că se împuţinează, din nou, simţi că se îndulceşte limba ta pe neaşteptate.

Bucurie şi desfătare duhovnicească, smeritule monah, vei trăi atunci când te vei învrednici de toate acestea despre care ţi-am vorbit. Deoarece atunci nu va mai fi nevoie să mănânci nici să bei sicheră sau altceva dulce pentru a-ţi îndulci gura ta, deoarece o îndulceşte mângâierea lui Dumnezeu. Dulceaţa pe care ţi-o dau sichera sau alte dulciuri, pe care le mănânci sau bei, nu este permanentă, ci se păstrează numai atâta timp cât ai în gură dulciurile respective, în timp ce mângâierea lui Dumnezeu păstrează în chip real dulceaţa în gura ta atâta timp cât te vei înfrâna de la roadele pământului.

Evreii timpului aceluia în care îi hrănea Dumnezeu cu mană, atâta timp cât s-au înfrânat de la roadele pământului, au primit mana cerească, care îi îndulcea. Când au început să consume roadele pământului, s-a luat de la ei mana cerească. Dacă tu, smeritule monah, care cu Harul lui Hristos te-ai învrednicit în chip vădit pe limba ta de această negrăită dulceaţă şi ai în gura ta hrana îngerilor, mana cerească, această minunată dulceaţă, vei dori să guşti din roadele pământului, vei fi lipsit de îndată de această tainică dulceaţă. Bine ar fi pentru tine să posteşti totdeauna şi să te înfrânezi de la toate şi să te rogi neîncetat, pentru ca să te hrăneşti mereu cu această minunată dulceaţă, decât să-ţi saturi pântecele tău cu mâncăruri materiale şi să fii lipsit de această mană cerească predulce.

Am văzut odată un ieromonah care, în timp ce proscomidea la Sfânta Proscomidie, s-a umplut pe neaşteptate de lacrimi şi nu putea să-şi oprească mulţimea lacrimilor, ci cât a proscomidit a plâns fără oprire. Când trebuia să spună: „Că a Ta este împărăţia…” sau alt ecfonis, se silea să-şi oprească pentru o clipă evlavia sfântă care-i cuprinsese inima, îngroşându-şi într-un fel glasul pentru a nu se cunoaşte că este pătruns de aşa o evlavie. La fel, era pătruns de aceeaşi evlavie şi când spunea rugăciunile. Când a citit Sfânta Evanghelie, atâta evlavie sfântă l-a cuprins, încât i se înecau ochii în lacrimi şi plângea pe faţă, neputând să se mai stăpânească. Şi nimeni din cei care luau parte la dumnezeiasca Liturghie nu a rămas nepătruns de acea sfântă evlavie, în afară de unul ca mine, care eram nesimţitor cu sufletul şi cu inima împietrită. Pe tot parcursul dumnezeieştii Liturghii era pătruns de evlavia aceea când mai mult, când mai puţin, dar cu o nemăsurată desfătare duhovnicească a sufletului. lar când s-a împărtăşit cu preacuratul Trup şi cu cinstitul Sânge al Domnului, a umplut de lacrimi Sfântul Disc, acoperămintele şi antimisul.

După aceea, dacă s-a terminat dumnezeiasca Liturghie, l-am întrebat să-mi spună adevărul, de ce a fost pătruns atât de mult de evlavie şi de ce a vărsat atâtea lacrimi, chiar în faţa lumii, lacrimi pe care eu nu le pot vărsa nici într-ascuns pentru a milostivi sufletul meu. Şi acesta, ca un iubitor de adevar, bun şi fără răutate, mi-a spus tot adevărul, vorbindu-mi în felul acesta: „Eu, frate, când la Utrenie se citea slujba, cercetam în chip tainic şi neîncetat în inima mea numele Domnului. Când slujba era în toi, am început să simt puţin pe limba mea un fel de dulceaţă foarte fină, care îmi îndulcea limba puţin câte puţin. În acelaşi timp cu această dulceaţă am simţit înlăuntrul meu puţin şi o oarecare mângâiere duhovnicească. Cu cât trecea timpul, eu lucram cu mai multă râvnă rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi s-a înmulţit puţin câte puţin dulceaţa aceea minunată, s-a mărit şi mângâierea duhovnicească care venea de la Dumnezeu. Atunci, dintr-o dată inima mea a fost pătrunsă de evlavie sfântă. După ce am făcut rugăciunile pentru începutul dumnezeieştii Liturghii, a prisosit şi mai mult dulceaţa în gura mea şi am simţit şi mai vie mângâierea lui Dumnezeu înlăuntrul meu. Atunci nu am mai putut să-mi stăpânesc lacrimile. Când am citit Sfânta Evanghelie, la fel am simţit în gura mea această minunată şi fină dulceaţă, de data aceasta într-o măsură mult mai mare. O dată cu ea s-a îndulcit peste măsură şi cugetul meu la cuvintele sfintei şi dumnezeieştii Evanghelii, înţelegând mintea mea cu claritate puterea, înţelesul şi duhul fiecărui cuvânt al Sfintei Evanghelii. Atunci eu, neputând să mai ascund înlăuntrul meu şi să opresc evlavia aceea sfântă, am început să plâng cu glas ca un copil mic, deoarece se umpluse şi se revărsa din inima mea evlavia sfântă. Din clipa aceea şi până când am terminat Dumnezeiasca Liturghie, întruna eram pătruns de evlavie, când mai mult, când mai puţin, după dulceaţa pe care o simţeam pe limbă şi pe care o gusta cugetul meu la înţelegerea cuvintelor sfinte”. Ascultând toate acestea, eu, cel cu inima învârtoşată, m-am certat pe mine însumi, deoarece niciodată nu am simţit pe limba mea această dulceaţă şi nici în sufletul meu această mângâiere.

Rugăciune

Dăruieşte, Doamne, Doamne, îndulcirea şi dulceaţa tuturor robilor Tăi care cercetează din inimă şi cu cucernicie numele Tău cel sfânt şi dumnezeiesc, dăruieşte-mi şi mie să iubesc Numele Tău din toată inima mea şi să-L cercetez cu multă evlavie, pentru a simţi şi limba mea odată, când va binevoi Harul Tău, această dumnezeiască si înaltă dulceată. Deoarece atunci, Domnul meu, sunt înştiinţat că, o dată cu această minunată dulceaţă, va străluci şi lumina cea sfântă a cunoaşterii Tale dumnezeieşti înlăuntrul inimii mele, prin care va fi luminat ochiul cugetului meu pentru înţelegerea adevărată şi desăvârşită a cuvintelor Tale dumnezeieşti. Dacă se va întâmpla cu mine aceasta, Doamne, din partea Ta, Făcătorul meu şi Dumnezeul meu, cuvintele Tale se vor arăta ca o dulceaţă gâtului meu şi mai dulci decât mierea gurii mele. Da, dulcele meu Iisus, mă rog şi implor împărăţia Ta, picură şi mie, cel în multe amărât, o picătură din dulceaţa Ta dumnezeiască, din marele şi de necuprins adânc al dumnezeieştii şi duhovniceştii Tale dulceţi. Deoarece a dorit sufletul meu această dumnezeiască şi minunată dulceaţă mai mult decât aurul sau topazul sau decât oricare piatră preţioasă şi mă topesc eu, robul Tău, cu duhul, când mă gândesc că este mai dulce decât mierea şi decât fagurele de miere. Deoarece Tu, Domnul meu, preadulce Iisuse al meu, eşti îndulcirea noastră negrăită, a tuturor creştinilor, şi Ţie slavă înălţăm în vecii vecilor. Amin.