VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al patrulea

Cel care doreşte să se învrednicească de darul rugăciunii inimii trebuie să o ceară de la Dumnezeu cu cea mai fierbinte inimă, având o vieţuire înaltă, curată, neprihănită şi nevoitoare, stăruind în cererea sa la Dumnezeu dacă nu se va învrednici de dar prea repede, până când se va bucura de ea de sus, de la părintele luminilor. Deoarece, de multe ori Dumnezeu nu ne dă de îndată ceea ce cerem pentru a se arăta stăruinţa noastră până la sfârşit, devenind astfel mai fierbinte în rugăciune ca la început.

Binecuvintează, părinte!

A spus Domnul: „Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la împărăţia cerurilor”. Această cărăruie strâmtă şi nevoitoare nu este alta decât viaţa obositoare şi nevoitoare în Dumnezeu, spre care se îndreaptă oricine doreşte în această lume împărăţia cerească. Deoarece această viaţă nevoitoare şi ascetică în Dumnezeu naşte în om omorârea patimilor, iar omorârea patimilor naşte înstrăinarea minţii de lume şi de vrăjmăşia diavolului. Dacă reuşeşte careva să-şi omoare patimile printr-o vieţuire nevoitoare, în sufletul său va străluci o rază dumnezeiască, care înstrăinează mintea sa de lumea aceasta şi îl mână spre împotrivirea şi lupta cu diavolul. Iar înstrăinarea de lume şi împotrivirea şi ura faţă de diavol nasc nădejdea şi încrederea în Dumnezeu. Din clipa aceea, omul va cere ajutorul lui Dumnezeu pentru a-l birui pe diavol. Şi cere ajutorul lui Dumnezeu neîncetat, deoarece diavolul nu încetează a purta război împotriva omului până în ceasul morţii acestuia. De aceea şi omul cere lui Dumnezeu să i se dea ajutorul şi puterea pentru a se putea împotrivi totdeauna la toate atacurile diavolului şi să se păzească astfel nevătămat de săgeţile ascunse şi înfricoşătoare. Iar Dumnezeu îi dă mereu ajutorul la cererea sa, deoarece spune: „Cereţi şi vi se va da”. Şi ajutorul permanent pe care omul îl cere de la Dumnezeu pentru a birui mereu pe neadormitul diavol, nu este altul decât cercetarea neadormită şi neîncetată a rugăciunii minţii şi a inimii, care dacă se va da omului de către Tatăl Atotţiitorul, va prinde rădăcini în inima curată aşa cum prinde rădăcină sămânţa care cade în pământ bun şi gras. Iar sămânţa rugăciunii îndulceşte mintea, încălzeşte inima, dă mângâiere sufletului cu Harul ei dumnezeiesc. Aşa încât, de acum, sufletul începe să dea roade din rugăciunea minţii mai întâi treizeci, apoi şaizeci şi la sfârşit o sută.

Acest lucru se întâmplă astfel deoarece rugăciunea minţii nu se dă omului cu măsura desăvârşirii de la început, după cum nici Apostolilor nu li s-a dat de la început Harul Duhului Sfânt, ci mai întâi li s-a dat mai puţin, atunci când le-a spus Hristos înainte de patima Sa: „Iată vă dau vouă putere împotriva duhurilor necurate, pentru ca să puteţi scoate şi vindecă orice boală şi orice neputinţă”. Apoi li s-a dat mai mult Har după înviere, când a suflat asupra lor şi a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, li se vor ierta lor, cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”. Şi abia a treia oară au primit Harul Sfântului Duh cu măsura deplinătăţii, când Duhul Sfânt însuşi S-a coborât din cer în persoană peste capetele Apostolilor, în chip de limbi de foc, în ziua Cincizecimii.

În acelaşi fel dăruieşte şi acum Dumnezeu harul rugăciunii minţii omului. Mai întâi, cu puţină rugăciune, omul se pregăteşte şi se antrenează pentru mai multă rugăciune. La fel, iarăşi, cu mai multă rugăciune şi mai puternică, se pregăteşte pentru darul desăvârşit al rugăciunii minţii. Deoarece atunci când omul va ajunge la măsura desăvârşirii Evangheliei lui Iisus Hristos şi va fi în măsură să întoarcă lui Dumnezeu roade vrednice, pe măsura darului dumnezeiesc, după cum spune: „Rodul său îl va da în vremea aceea”, atunci, spun, Dumnezeu îi dă măsura deplină şi darul desăvârşit al rugăciunii minţii.

Dar acest dar desăvârşit care coboară de la părintele luminilor, pe cât este de înalt şi de preţios, pe atât are nevoie de vieţuire înaltă şi cinstită, pentru că cel asemenea pe cel asemănător iubeşte. Dar pentru a ne încredinţa de adevărul celor spuse, să aducem exemplul unui sfânt. Sfântul Maxim Kavsocalivitul avea multă sete de a de prinde rugăciunea mintii si o ruga mereu pe Maica Domnului să-i dăruiască acest dar al rugăciunii. Şi i-a dat Dumnezeu după inima lui şi i-a împlinit dorinţa după cum cerea el, aşa cum este scris: „îţi va da ţie Dumnezeu după inima ta, şi toată voia ta o va împlini”. Si iată cum s-a întâmplat. I s-a arătat lui Maica Domnului şi i-a spus: „Maxime, urcă în vârful Athosului pentru a primi darul rugăciunii minţii”.

Şi a urcat sfântul şi a primit ceea ce dorea cu atâta ardoare. A urcat. Dar cum a urcat? A urcat însetat, a urcat înfometat, a urcat nedormit, nevoindu-şi trupul, a urcat desculţ, cu credinţă fierbinte, cu smerenie multă şi cu neţărmurită evlavie. A urcat având inima curată şi mintea curăţită. A urcat cu nădejde vie şi cu căldură în inimă. A urcat în vârf şi a udat pământul cu lacrimi fierbinţi şi multe. A urcat, dar nu a primit de îndată darul mult dorit. A coborât în biserica Maicii Domnului întristat, dar nu deznădăjduit, şi iarăşi a urcat cu mai multă credinţă, cu mai multă evlavie, cu mai multă smerenie, cu mai multă rugăciune, cu mai multă căldură, cu mai multă foame şi cu îndoită sete a sufletului şi a trupului, cu mai multe lacrimi şi cu hotărârea că de nu se va învrednici de darul mult râvnit, să nu mai plece din vârful Athosului, nici să mănânce, nici să bea apă şi nici să dea somn ochilor săi, nici amorţeală pleoapelor sale, după cum scrie: „Cuvioase părinte, nu ai dat somn ochilor tăi, nici amorţeală pleoapeior tale, până când n-ai eliberat de patimi sufletul şi trupul tău; venind dar Hristos împreună cu Tatăl, şi-a făcut în tine sălaş”.

Acestea erau nevoinţele cele văzute ale cuviosului. Luptele cele nevăzute, pe care le dădea cu nevăzuţii demoni, cine să le povestească? Deoarece demonii, cum au luat seama că sfântul râvneşte să primească darul rugăciunii minţii, au ridicat aproape toate cetele diavolilor pentru a-l tulbura şi a-l înfricoşa pe sfânt, pentru ca, de frică, cuviosul să fugă fără a primi rodul stăruinţelor sale. Demonii păreau că se năpustesc asupra lui în număr nesfârşit, cu strigăte şi zgomote asurzitoare.

Şi alte nenumărate semne înfricoşătoare trimiteau demonii în mintea cuviosului, pentru a-l face să fugă de frică, dar acesta a rămas neclintit, precum un stâlp nemişcat, până ce a primit în acest fel ceea ce râvnea.

În vârful Athosului a coborât Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, ţinând în braţele sale pe Iisus Pruncul, înconjurată de nenumăraţi îngeri, iar vârful Athosului îi părea sfântului mai cuprinzător decât cerul. Şi pe bună dreptate părea astfel, deoarece coborâse acolo Acoperitoarea cerurilor, împreună cu Fiul său şi Dumnezeu Cel neîncăput de ceruri. Iar sfântul, văzând cu ochii săi pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, a căzut la pământ şi i s-a închinat de trei ori, spunând de fiecare dată:

„Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, pentru că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”.

Şi atunci, Maica Domnului a dat cuviosului cu preacuratele sale mâini artos sfânt, pe care luându-l cu evlavie cuviosul l-a mâncat înmuiat în vin. Atunci Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a făcut deodată nevăzută de la faţa sfântului. Iar acesta, în timp ce mânca pâinea sfântă, a simţit în inima sa fierberea şi clocotirea rugăciunii. Şi din ceasul acela, şi când era treaz, şi când dormea, rugăciunea clocotea în inima lui, îndulcindu-i sufletul, încălzindu-i inima şi luminându-i ochii minţii. Încât, ajungând a fi luminat astfel, vedea cu ochii lui în întunericul nopţii atât de bine, ca şi când ar fi strălucit soarele în plină zi. Şi de multe ori se ridica şi era purtat prin aer cu trupul, ca un vultur.

Acestea toate însă s-au întâmplat cu Sfântul Maxim Kavsocalivitul; noi să ne întoarcem la cele despre care vorbeam.

Iar cuvântul ne arată că darul rugăciunii neîncetate se dă celui care urcă în vârful Athosului, adică primeşte de la Dumnezeu cu măsura deplinătăţii darul rugăciunii inimii acela care petrece o vieţuire înaltă, neprihănită şi curată. Aceasta este o vieţuire chinuitoare pentru trup, dar odihnitoare şi mângâietoare pentru suflet, o vieţuire care înalţă mintea la cer, precum este înălţat vârful Athosului între nori.

Această vieţuire înaltă şi cerească este dorită nu numai de îngerii neprihăniţi şi de Protectoarea neprihănirii, Stăpâna tuturor, Maica Domnului Iisus, ci şi de cerescul şi neajunsul cu mintea Tată al Domnului nostru Iisus Hristos. De aceea sădeşte în inima celui ce are o astfel de vieţuire pomul rugăciunii minţii, care, udat de râuri nesfârşite de lacrimi, creşte şi se măreşte ca cedrii Libanului şi îi răcoreşte cu mireasma negrăită a cuvintelor dumnezeieşti pe cei care sunt atinşi de focul păcatului. Şi îi hrăneşte cu dulcele şi înmiresmatul său fruct pe cei care flămânzesc îndeletnicindu-se cu lucrarea dumnezeiască. „Durerile roadelor tale vei mânca, fericit vei fi şi îţi va fi ţie bine”, adică, prin suferinţe, prin osteneli, prin strădanii şi prin celelalte nevoinţe în care te pui la încercare pe tine însuţi luptând zi şi noapte cu patimile tale, până când le dezrădăcinezi din inima ta, pentru a se sădi de sus în aceeaşi inimă pomul rugăciunii duhovniceşti, al cugetării duhovniceşti, al vederii minţii duhovniceşti. Prin toate acestea, spun, ţi se pregăteşte în suflet rod ceresc, rod nestricăcios, rod duhovnicesc, mai dulce decât mierea. Cine gustă din acest rod este fericit cu adevărat şi norocos, deoarece nu va mai flămânzi în veac, trăind el în Hristos şi în el trăind Hristos. Căruia se cuvine slava şi stâpânirea în veci. Amin.