VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al patrusprezecelea

Despre cum cugetul care s-a curăţit prin rugăciunea minţii neîncetat lucrată în inimă, maica lacrimilor, înţelege diferitele gânduri care intră în suflet, deosebind care sunt de la Dumnezeu şi care sunt de la demoni; încă şi despre plâns.

Binecuvintează, părinte!

De îndată ce coboară în suflet Harul lui Dumnezeu, şi doreste să sălăşluiască în acel suflet, cugetul curat şi treaz simte în clipa aceea şi în orice clipă că a venit şi a sălăşluit în el Harul lui Dumnezeu. Iar cugetul îşi are scaunul şi tronul său în mijlocul frunţii, în cel mai înalt loc al trupului omului, ca pe nişte metereze înalte de unde vede totul şi în toate părţile. Şi simte totodată şi fără întârziere că se apropie de suflet şi dă de ştire minţii omului să ia aminte şi să se încredinţeze dacă de la Dumnezeu este ceea ce a intrat în cetate – adică în suflet – sau de la diavoli.

Această lucrare şi cugetare a minţii şi a cugetului se cheamă deosebire, şi această deosebire este adevărată, deoarece mintea şi cugetul judecă şi cercetează împreună cu cugetare exactă şi înaltă diferitele lucrări pe care le săvârsesc în simţurile sufletului şi trupului gândurile şi provocările cele care au intrat în suflet, trecând de paza cugetului şi a minţii. Această judecată, care se face de cuget şi de minte, este dreaptă şi bună. Deoarece spune: „Sunt mai buni doi decât unul”. De aceea gândurile bune şi folositoare sunt lăsate să intre liber în suflet, în timp ce gândurile rele şi înşelătoare sunt îndepărtate cu luptă.

Când cugetul îşi află sănătatea deplină, adică este curat şi purificat de la mâncărurile şi băuturile care aduc plăceri, prin înfrânare de la somnul prea mult şi de la hrana prea multă, prin rugăciunea neîncetată a inimii, prin vărsarea neîntreruptă a lacrimilor, prin înfrânarea şi tăcerea cele luminate de Dumnezeu, prin curăţenia sufletului şi a trupului, prin smerenie şi umilinţă, prin îndelunga răbdare pe care o arată în ispite; pe scurt spunând, când este luminat de deasa împărtăşire cu Preacuratele Taine ale Domnului, atunci simte cu multă claritate tot ceea ce trece prin sine sau prin altă parte („căci furul, nu intră în staulul oilor pe poartă, ci pe altă parte”) şi intră în suflet. Şi înţelege dacă este lucru dumnezeiesc sau diavolesc. Şi dacă este dumnezeiesc, dă de îndată de ştire inimii, care este pregătită să-l primească aşa cum se cuvine. Iar dacă este ceva diavolesc, dă de ştire şi convinge inima să nu deschidă uşa de intrare, adică să nu-l primească. Înţelege-le, aşadar, pe amândouă când sunt. Deoarece lucrul diavolesc când trece pe acolo face mult zgomot şi tulbură starea şi liniştea sufletului şi ale simţirilor trupului, precum tulbură lupul liniştea şi starea oilor atunci când intră în curtea şi în staulul lor. De aceea spune: „Furul nu vine decât să fure şi să piardă”.

Iar Harul lui Dumnezeu, mângâierea Sfântului Duh, când vine de sus de la Tatăl luminilor la om, mai întâi trece pe la paza cugetului, şi acolo, după ce se opreşte puţin cât să-l salute, intră după aceea direct în inimă, mai iute decât fulgerul. Şi precum atunci când fulgeră vezi strălucirea fulgerului în norii întunecoşi şi negri şi ţi se pare fulgerul ca o sfoară de foc luminoasă, la fel şi Harul lui Duirmezeu: când salută cugetul şi se arată acestuia, cugetul simte apariţia şi salutul său într-un fel foarte tainic. Şi iarăşi, când Harul lui Dumnezeu se mişcă şi se îndreaptă spre inimă, cugetul simte cu ce viteză de negrăit trece puterea şi lucrarea Harului dumnezeiesc din cugetul omului în inimă. Şi dacă ajunge în inimă Harul lui Dumnezeu, inima curată simte venirea şi sălăşluirea Harului, adică inima simte că Harul lui Dumnezeu şi-a făcut locaş în ea, deoarece s-a săvârşit şi în inimă aceeaşi lucrare care s-a săvârşit în cuget de către Har. Şi atunci, după ce Harul lui Dumnezeu s-a coborât şi s-a atins de inimă, dispare de îndată învârtoşarea inimii, precum se topeşte ceara la faţa focului şi se nasc în inimă lacrimile aducătoare de bucurie, care sunt numite mai ales „fericita întristare”. Această întristare aduce mângâiere inimii, bucurie sufletului, înalţă mintea la Dumnezeu, îndulceşte cugetul, dă lumină de bucurie în chip minunat feţei, alungă acedia, taie patimile trupeşti, omoară patimile sufleteşti, naşte frica de Dumnezeu şi opreşte precum o cetate întărită orice răutate şi orice păcat. Deoarece atâta timp cât sălăşluieste în sufletul omului această întristare, demonii nu îndrăznesc să-şi facă apariţia în faţa inimii, pentru că răutatea lor este arsă de această întristare precum sunt arse vreascurile de foc. Şi nu se prinde planul păcatului, cel plănuit de demoni în inima omului, precum nu aprinde iasca atunci când este udă, oricât ar încerca omul. De aceea nici nu se apropie demonii de inima întristată. Şi iarăşi, chiar dacă îndrăznesc să se apropie, mişcaţi de multa lor răutate şi vrăjmăşie de oameni şi de frică, nu reuşesc să facă nimic.

Atâta timp cât această întristare nu părăseşte inima omului, neîncetat plânge inima şi varsă lacrimi omul acela. Varsă lacrimi mai multe decât apa din colimvitra în care sa botezat. Să ia aminte cel care ajunge la această întristare să n-o piardă, deoarece ea se poate pierde, sau mai bine zis pleacă singură, când mintea nu priveghează şi inima nu se roagă. De aceea spune şi Domnul: „Privegheaţi şi vă rugaţi pentru ca să nu cădeţi în ispită”.

Într-adevăr, când lipseşte această întristare, sufletul poate cădea în mare ispită. Deoarece atunci, ispitit puternic şi luptat din toate părţile de vicleanul diavol, omul este uşor biruit şi poate fi rănit de moarte. Iar întristarea aceea pleacă, dar cum pleacă nimeni nu ştie şi nici nu înţelege, aşa cum nu înţelege cineva cum trec zilele vieţii lui. Numai aceea cunoaşte şi înţelege cel care a pierdut întristarea aceea, că a plecat de la el, precum fiecare dintre noi înţelege că trec zilele vieţii lui, dar cum trec nu înţelege.

Dar când pleacă întristarea, să o ceară omul din nou de la Dumnezeu. Deoarece cât lipseşte întristarea, omul este lipsit de daruri mari şi cereşti, iar sufletul lui sărăceşte ca o văduvă săracă. Numai după ce revine întristarea omul înţelege şi cunoaşte pierderea de mai înainte. Iar când omul vrea să ceară de la Dumnezeu întristarea de care a fost lipsit din pricina neatenţiei lui, să o ceară prin mijlocirea adevăratei smerenii. Să arate lui Dumnezeu o faţă încruntată, inimă şi minte necăjite. Să aducă înaintea lui Dumnezeu toată strâmtorarea pe care o are în suflet şi tot necazul de care suferă inima lui. Şi să reverse în faţa lui Dumnezeu într-un fel anume toată rugăciunea lui, cerând milă pentru nenorocirea în care se află, după cum spune şi cuvântul proorocului David: „înaintea Lui revărs rugăciunea mea şi necazul meu înaintea Lui îl spun”.

Să ia asupra lui omul Harul lui Dumnezeu, acuzându-se numai pe sine că este de vină şi că a devenit pricina plecării întristării de la el. Să făgăduiască lui Dumnezeu că de acum înainte va lua aminte să arate o adevărată pocăinţă înaintea Lui. Şi, aşa cum atunci când este întristarea aceea în inimă, sunt mângâiate nu numai inima şi sufletul, ci şi toate puterile sufletului şi ale inimii, şi chiar trupul însuşi primeşte din nou mângâiere, tot aşa, atunci când lipseşte întristarea, să cadă toate la rugăciune şi s-o ceară de la Dumnezeu. Fiecare să-şi împlinească datoria sa. Trupul să se nevoiască cu cea mai vădită nevoinţă. Rugăciunea să fie înfrântă cu oftaturile şi cu silinţa rugăciunii. Sufletul să se îmbrace cu tristeţea precum se îmbracă în negru mireasa când rămâne văduvă. Mintea şi cugetul să însoţească sufletul până la tronul dumnezeirii, şi atunci sufletul să cadă plin de lacrimi şi de evlavie, precum fecioara aceea cuminte şi plină de durere la picioarele Domnului nostru Iisus Hristos, Mirele ei, Cel preacurat şi nestricăcios. Şi sărutându-le, să cuprindă veşmântul Lui strălucitor, şi, privind zi după zi faţa Lui dumnezeiască cea preadulce şi de necuprins cu mintea, să-L roage cu smerenie şi cu rugăciune fierbinte, cu cuvintele de mai jos, cu frică multă şi cutremur şi cu iubire. Să spună astfel:

Rugăciune

„Adu-Ţi aminte, Doamne, că pentru om Te-ai făcut om adevărat şi mântuieşte-mă pentru iubirea Ta de oameni; nu lăsa, Stăpâne, rugăciunea mea fără răspuns, pentru numele Tău Cel preasfânt, ci dăruieşte-mi mângâierea Ta. Pentru tronul Dumnezeirii Tale, Făcătorul meu, nu Te mânia pe mine, desfrânatul. Pentru slava Ta cea negrăită, Dumnezeul meu Cel preadulce, trimite-mi şi mie milele Tale cele bogate. Varsă cu milostivire din locaşul Tău preasfânt Harul Tău îmbelşugat asupra mea, că prin mare necaz trece robul Tău când este lipsit de Harul Tău. Nu Te mânia pe mine, Sfinte, pentru că vin în faţa Ta cu multe cuvinte. Deoarece Tu ştii că toate le spun din multa mea amărăciune, care vine din învârtoşarea inimii mele. Iartă, lasă, Milostive, toate fărădelegile mele, câte Ţi-am greşit din tinereţile mele şi cu care am întristat Duhul Tău cel Sfânt şi pe Tine, Stăpânul şi Dumnezeul meu preadulce. Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Domnul meu, şi Duhul Tău cel Sfânt înnoieşte-L întru mine. Deoarece, Doamne, Doamne, când Tu trimiţi mângâierea Ta asupra mea cu Duhul Tău cel Sfânt şi mă îndulcesc de Harul Tău, atunci doresc să rămân sub stăpânirea Ta cu toată puterea şi dorirea.

Da, Împărate Ceresc, preadulce Iisuse al meu! Domnul slavei, Cel slăvit în voia sfinţilor, iarăşi şi iarăşi Te rog, eu nevrednicul, ascultă-mă pe mine smeritul şi netrebnicul robul Tău şi dă-mi înapoi Harul Tău şi desfătarea mântuirii Tale, pe care cu dreptate le-ai luat de la mine din pricina păcatelor mele cele nemăsurate. Mă rog, Stâpâne, întăreşte-mă cu Harul Preasfântului Tău Duh, ca să nu mai ajungă la smeritul Tău rob, cel care în multe feluri totdeauna mă luptă, năvălind asupra mea ca un leu sălbatic şi trufaş fără măsură. Deoarece Ţie, iubitorule de oameni, Îţi încredinţez ca pe un testament viaţa mea întreagă şi nădejdea mântuirii mele. Că pe Tine Te laudă toate puterile cereşti, şi Ţie slavă îţi înalţă în vecii vecilor. Amin!”

Zicând acestea omul, tainic, adică cu duhul său, plecându-şi faţa inimii şi a trupului, având acolo şi cugetul, afundat în adâncul smereniei, va vedea că inima lui începe să se înmoaie; să ştie atunci că mântuirea lui este aproape. Deoarece S-a apropiat de el Domnul, să împrăştie cu arătarea Lui cea nevăzută şi să îndepărteze toată învârtoşarea şi toată împotrivirea, prin care sufletul este împiedicat de la vederea adevărată a lui Dumnezeu şi este lipsit de întristare. Iar dacă împietrirea inimii rămâne şi nu plânge inima, nici sufletul nu jeleşte pentru Mirele lui şi mintea lui nu este acoperită nu poate vedea pe Făcătorul ei, Cel nevăzut, atunci să nu deznădăjduiască şi să nu înceteze lupta cea bună, ci să se osândească şi mai mult în tot ceasul, şi după puţin timp va primi mângâierea lui Dumnezeu în inima lui înfrântă, după cum spune: „Este aproape Domnul de inima înfrântă”. Atunci, dacă Se apropie în chip nevăzut Domnul, va vedea şi Harul lui Dumnezeu lucrând din nou. Şi lacrimile vor începe să curgă cu uşurinţă, inima îşi va afla odihna şi gândul pacea sa, iar sufletul va fi ca născut din nou, aşa cum era când a fost creat. „Se vor înnoi ca ale vulturului tinereţile tale”. De la aceste semne duhovniceşti omul ia de ştire că Dumnezeu a primit pocăinţa inimii lui înfrânte ca pe o mireasmă cu bun miros. De acum înainte, va lucra poruncile Domnului, bucurându-se şi smerindu-se deopotrivă. Iar Dumnezeului nostru slava şi măreţia totdeauna. Amin!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Isihasm. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s