VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al treisprezecelea

Despre cum de îndată ce monahul luptător se va ruga în taină cu inima zdrobită la Hristos în vreme de necaz şi ispită, acestuia i se va descoperi de către Hristos vreo vedere dumnezeiască, care nu numai că-l mângâie duhovniceşte în necazul lui şi-i dă nădejdi binefăcătoare pentru bunătăţile ce vor să vină, ci îl face şi mult mai fierbinte în virtute decât era mai înainte.

Binecuvintează, părinte!

Ascultă, o monahule, ca în parabolă, cum îşi află har şi mângâiere sufletul tău lângă Dumnezeu. Un om curajos şi viteaz gata să-şi pună viaţa în pericol din dragoste pentru împăratul său şi să facă fapte de vitejie pentru slava împărăţiei, nu va fi oare cinstit de împăratul cu daruri împărăteşti şi măreţe? Da! Il va cinsti precum se cuvine şi-i va încredinţa şi o vrednicie împărătească pe măsura faptei sale. Şi iarăşi, dacă acesta va arăta împăratului şi mai multă iubire decât prima dată şi îşi va pune în fiecare clipă în pericol viaţa lui pentru el şi va fi gata să suporte orice necaz şi suferinţă pentru el, oare împăratul, văzând buna lui intenţie şi vitejia lui, nu-l va ridica la o cinste şi mai mare şi la o vrednicie şi mai înaltă? Da! Îl va cinsti şi mai mult pentru a-l face şi mai curajos în războaie şi mai puternic în iubirea lui. Şi iarăşi, dacă prietenul împăratului se poartă cu multă credincioşie şi se arată întru toate vrednic şi arată împăratului iubire mai mare, iar în războaie şi în primejdii mai multă jertfelnicie, oare împăratul nu-l va ridica la un grad şi mai mare de cinstire? Da! Îl va ridica la un grad şi mai mare de cinstire şi va dori să-l considere nu ca pe un străin sau ca pe un prieten, ci ca pe un adevărat frate de inimă al lui.

Dar împăratul nu i-a dat dintr-o dată atâta cinste, ci l-a cinstit după faptele sale şi la ridicat din vrednicie în vrednicie, din mărire în mărire, din cinste în cinste, din grad în grad, din har în har, până l-a urcat la ultimul grad, împărţind tronul cu el şi făcându-l părtaş la împărăţia sa. Aceasta a făcut-o împăratul cu mult discernământ şi cu înţelepciune, pentru ca prietenul său să-şi aducă aminte că pentru a ajunge la acel ultim grad de cinstire a trecut prin multe încercări şi prin multe primejdii şi să se poarte aşa cum îi cere noua vrednicie, păzindu-şi împăratul şi arătându-i respectul şi credincioşia până la sfârşit. Dacă împăratul l-ar fi ridicat dintr-o dată la acea cinste, poate că prietenul său s-ar fi mândrit cu mărire, crezând că a fost un norocos, şi prin urmare nu s-ar mai fi purtat cum se cuvine. Atunci ar fi fost cu putinţă să-şi piardă iarăşi cinstea la care fusese ridicat.

La fel face şi Domnul nostru Iisus Hristos, Împăratul ceresc Cel preaînţelept. Răsplăteşte din belşug cu daruri dumnezeieşti pe cel care-L iubeşte cu adevărat şi care ridică cu bucurie jugul Său cel bun şi sarcina Sa cea uşoară. Acestuia îi descoperă diferite vedenii şi taine, după curăţia inimii sale, şi-i arată slava Sa dumnezeiască, uneori mai mult alteori mai puţin, după lupta şi osteneala acestuia, deoarece se odihneşte în el Duhul Lui cel bun, atât pentru ţinerea cu străşnicie a poruncilor dumnezeieşti, cât şi pentru neţărmurita smerenie a inimii lui, pentru care l-a înzestrat cu Harul Lui, după cum spune Scriptura: „Celor smeriţi li se va da har”. Deoarece şi Domnul slavei atât de mult a iubit această smerenie, încât atunci când a fost în lume cu trupul Cel netrupesc şi în chip văzut Cel nevăzut şi de necontemplat în dumnezeirea Lui, nu a binevoit să-Şi acopere trupul Său cu slava dumnezeirii Sale, pe care a arătat-o la vremea cuvenită numai la înfricoşătoarea Schimbare la Faţă, ci cu trupul Lui cel sfânt a acoperit dumnezeirea Sa. Alt lucru mai smerit nu se poate întâmpla, căci ce poate fi mai smerit decât aceasta?

Un Dumnezeu de necuprins cu mintea, nevăzut, neajuns cu înţelegerea, nemărginit, fără de început, veşnic, preaînţelept, Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul, luminătorii cerului, îngerii, arhanghelii, marea şi toate animalele, târâtoarele, păsările zburătoare şi toate cele văzute şi nevăzute, Acesta, zic, să primească a purta trup omenesc peste dumnezeirea Lui şi să slujească făpturii Sale ca şi când I-ar fi fost slugă? „Nu am venit, să Mi se slujească, ci să slujesc şi să dau sufletul Meu preţ de răscumpărare” – spune Hristos.

Din această cauză, pe omul acela care urmează smereniei şi simplităţii lui Hristos îl iubeşte Hristos peste măsură. Şi nu numai că îl iubeşte, ci pentru bucuria şi desfătarea lui îmbracă smerenia şi simplitatea aceluia. De aceea spune dumnezeiescul Evanghelist: „În ceasul acela S-a bucurat în duhul Iisus şi a spus: „Mărturisesc Ţie, părinte, Domnul cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor”. De aceea arată şi descoperă aceluia diferite vedenii şi-l mângâie cu Harul Său în necazuri şi ispite. Chiar atunci îl mângâie Harul lui Hristos mai mult, când îl vede că arată faţă de El bună vrere şi hotărâre curajoasă de a lupta cu asceză fără măsură pentru iubirea Lui, asceză prin care îşi supără trupul foarte mult, dar în timpul acestei strâmtorări şi lupte ajunge la timp Harul şi îl mângâie în necaz cu prezenţa Sa. Iar mângâierea se face în felul acesta:

Precum un om împărătesc, prieten al împăratului, când are război cu duşmanii împăratului pentru cetăţile împărăţiei, în vreme de întristare din pricina războiului, primind din partea împăratului scrisori de îmbărbătare, de laudă, pline de făgăduinţe, devine mai curajos şi mai dispus să continue războiul, mânat de speranţă că va fi cinstit de împăratul dacă va birui, la fel şi cel care se osteneşte şi se strâmtorează pentru împărăţia cerurilor, acesta devine mai fierbinte în lucrarea lui şi primeşte mai mare mângâiere dacă Domnul îi arată vreo vedere cerească în timpul necazului său. Deoarece, dacă Domnul îi deschide ochiul nevăzut al sufletului şi acel adevărat rob al Domnului poate vedea ceea ce binevoieşte Tatăl să-i arate slugii sale, de îndată, zic, tresaltă înlăuntrul lui inima, bucurându-se nespus şi veselindu-se în chip minunat trupul lui din pricina prezenţei acelei descoperiri dumnezeieşti. De aceea spune: „Inima şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeu Cel viu”. Se bucură inima şi trupul lui în felul acesta, deoarece în clipa aceea în care vede în chip văzut cele nevăzute, este ca şi cum trupul lui îşi pierde greutatea sa firească şi devine uşor ca ceva fără de trup. De aceea se bucură şi se veseleste peste măsură. Şi pentru această nemărginită bucurie dănţuieşte tainic şi minunat aşa cum a dănţuit tainic şi minunat creaţia întreagă o dată cu Taina întrupării lui Hristos, cea străină şi de neînţeles, despre care proorocul a spus: „Dealurile au tresăltat precum mieluşeii şi munţii precum mieii oilor”.

De aceea, din clipa în care robul lui Hristos a văzut pe Hristos fie ca patriarh slujind sau ca împărat în slava sa, fie ca prieten preaiubit, din clipa aceea, spun, iubeşte peste măsură felul acela, mijlocul acela şi cauza aceea prin care a fost învrednicit să vadă pe Domnul slavei. Iar mijlocul acela prin care s-a învrednicit să vadă pe Hristos şi prin care Acela a binevoit să i Se arate nu este altul decât rugăciunea pe care a făcut-o la Hristos în Sion, adică în inima sa cu duh înfrânt; „Se va vedea Dumnezeul dumnezeilor în Sion”, spune proorocul. Din clipa aceea în care i S-a arătat Hristos şi inima lui L-a văzut în taină, inima lui se aprinde atât de mult de iubirea lui Dumnezeu, iar văzătorul dumnezeieştilor descoperiri este copleşit de îndată de evlavie nespusă şi începe a vărsa lacrimi fierbinţi, neputând să-şi oprească lacrimile, după cum nici lumânarea nu poate să nu se topească atunci când atinge focul. După apariţia vedeniei dumnezeieşti, inima lui se înmoaie şi se pleacă întru totul poruncilor lui Dumnezeu. Atunci, hotărăşte să împlinească orice virtute hotărăşte să împlinească, reuşeşte cu Harul lui Dumnezeu să o ducă la bun sfârşit cu multă uşurinţă, deoarece îl are pe Hristos, care-l întăreşte spre bine, după cum spune fericitul Pavel: „Toate le pot în Hristos, Cel care mă întăreşte pe mine”. Şi încheie, spunând: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”.

Ascultă, aşadar, ce căldură şi putere aduce cu sine vederea dumnezeiască asupra celui care o vede. Dacă un împărat care doreşte să cucerească lumea întreagă şi să fie dedat cu totul plăcerilor trupeşti, precum Sardanapal acela, sau să dobândească slava oamenilor, precum Alexandru cel Mare, ar ajunge să vadă în ascuns fie şi cât de puţin din slava lui Dumnezeu, de îndată, spun, fără întârziere, ar părăsi împărăţia sa şi slava lumii, precum şi plăcerile şi desfătările poftelor sale trupeşti, s-ar îmbrăca în sac şi în veşminte vechi, rătăcind, după cum spune dumnezeiescul Pavel, „în munţi şi peşteri şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 38), hrănindu-se cu ierburi sălbatice, pentru ca să se bucure în viaţa ce va să vină de bunătăţile acelea cereşti şi veşnice din care, în parte şi foarte puţin, a gustat în această lume. Acest lucru se va întâmpla deoarece vederea celor dumnezeieşti are darul nu numai de a îndepărta de lucrurile lumeşti, de desfătarea şi plăcerea trupească pe cel care se învredniceşte de ea, ci mai mult chiar, dacă este împins din nou să se aplece spre lenevire şi răceală, îl încălzeşte şi îl împinge din nou spre lucrare.

Un om, spre exemplu, se leapădă de satana şi se fereşte de lume şi de cele lumeşti cu toată silinţa şi, devenind monah lucrează pentru Hristos cu multă dragoste şi cu multă căldură a inimii. Când vin însă peste el luptele şi ispitele şi necazurile celui viclean, dacă se va împuţina sufletul lui şi se va înfricoşa inima lui, atunci căldura inimii se va cufunda în marea deznădejdii, precum Apostolul Petru când L-a văzut pe Hristos mergând pe valurile mării. A dorit să meargă spre Acela şi, sărind în mare, a mers ca pe uscat, dar când a văzut vântul şi valurile urcând spre cer şi coborând spre adâncul pământului, s-a înfricoşat de îndată din pricina puţinei sale credinţe, deoarece a uitat pe Hristos care îi spusese: „Vino!”. Deci, împuţinându-i-se credinţa, a început să se cufunde în mare. Dar atunci când a strigat „Doamne, scapă-mă”, Hristos a întins fără întârziere dreapta Sa cea sfântă şi l-a scăpat.

Astfel se întâmplă cu cel care merge spre Hristos prin lucrarea cea dumnezeiască.

Când va fi strâmtorat de ispite şi necazuri, de care este mare nevoie pentru a se arăta răbdarea lui, dacă i se va împuţina credinţa şi va uita cuvintele şi mângâierea lui Dumnezeu şi va începe râvna şi căldura lui pentru asceză să se piardă, atunci să strige la Hristos ca Petru. Harul Lui nu va întârzia să-l întărească cu ajutorul Lui, cu vreo vedere dumnezeiască sau arătare, prin care se înnoiesc şi râvna şi căldura sufletului lui. De aceea spune: „înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale”. Şi pentru că a venit vorba de vultur, acestuia, atunci când îmbătrâneşte, îi cad aripile din pricina bătrâneţii şi din pricina neputinţei sale, dar Dumnezeu face să-i crească aripi noi, şi în felul acesta vulturul întinereşte. La fel se întâmplă şi cu cel care se chinuie pe sine cu asceza şi care este înconjurat de ispitele şi luptele stăpânitorului veacului acestuia. De îndată ce acesta va vedea vreo vedenie, de îndată ce va avea vreo cercetare dumnezeiască în necazul şi în strâmtorarea lui cea mare, atunci nu numai că nu-şi va mai aminti de ostenelile sale trecute şi de ispite, ci va adăuga şi alte noi lupte la cele dintâi, după cum spune fericitul Pavel: „Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte” (Filipeni 3, 14). şi iarăşi, altcineva spune: „Luptând i se înnoieşte puterea”. Deoarece ispitele şi necazurile şi relele, când sunt suportate cu curaj şi bucurie, aduc cu ele cercetare dumnezeiască, iar cercetarea dumnezeiască îl face să aibă mai multă râvnă în necazurile ce vor veni şi în ispite şi lupte. Despre necazurile şi despre ispitele acestea, un Părinte a spus următoarele:

Un frate a fost ispitit şi supărat de cineva, dar a tăcut şi a suportat ispita cu bucurie pentru Hristos. Dar, ca om ce era, purtând trup ca ceilalţi, după puţin timp a început să fie chinuit de gânduri şi de tristeţe. S-a ascuns, atunci într un loc îndepărtat şi se ruga lui Dumnezeu din adâncul inimii, udând pământul cu lacrimi şi rugându-L pe Dumnezeu însuşi să-i dea răbdare, îngăduinţă şi nerăutate. Iar Domnul l-a mângâiat atât de mult încât l-a făcut mult mai răbdător şi mai râvnitor. Deoarece, în timp ce se ruga în taină cu durere de inimă, l-a prins un somn dulce şi uşor şi i s-a arătat că era într-un câmp frumos, atât de mare, încât semăna cu cerul în măreţia lui. Câmpul era plin de oameni, mai mulţi decât stelele cerului şi decât nisipul mării. Se adeverea cuvântul pe care l-a auzit ucenicul iubit Ioan Teologul şi Evanghelistul, care spune în Apocalipsă: „Şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic” (Apocalipsa 7, 9).

Aceşti nenumăraţi oameni îmbrăcaţi în alb, care erau în câmpul acela minunat, cântau toţi cu glas mare şi cu o dulceaţă de negrăit cuvântul acela care spune: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat; Aliluia!” Mirat fiind fratele în faţa acelei mulţimi de oameni şi minunându-se de cântarea aceea preadulce, l-a întrebat pe unul dintre ei, cine sunt şi ce virtute mare au săvârşit de sunt aşa îmbrăcaţi în alb, şi de ce cântă tocmai cuvintele acelea. Aceala a răspuns fratelui, spunând: „Noi, cei pe care ne vezi şi te minunezi, când eram în viaţa trecătoare a lumii celei deşarte, am trecut din dragoste pentru Hristos prin neîncetate supărări şi ispite, şi de aceea s-au albit atât de mult şi strălucesc hainele noastre. Sau nu auzi ce spune Teologul despre noi: „Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe cu sângele Mielului” (Apocalipsa 7, 14). Acea strâmtorare mare prin care am trecut în lume s-a transformat acum în mare bucurie, şi pentru că am suferit strâmtorare şi ispite pentru Hristos, cântăm acum, ca pe o laudă: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat; Aliluia!” Deoarece cu Hristos nu se îmbracă creştinul prin bucuria lumii ci Îl îmbracă prin necazurile lumii. De aceea a spus Hristos: „În lume necazuri veţi avea… iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16, 20). Creştinul care are curaj şi nădejde în Hristos să îndrăznească şi să nădăjduiască în Hristos când are necazuri şi suferă pentru El, când este dispreţuit şi ocărât pentru El, când este urât şi alungat din cetate pentru El, deoarece spune Hristos: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru mine.” Iar dacă nu suferă toate acestea pentru Hristos, nu se îmbracă în Hristos, de aceea nici în bucuria lui Hristos nu va intra.”

Acestea spunând omul acela fratelui, şi-a venit în sine fratele şi a dobândit după aceea mai multă râvnă decât avea înainte în a suporta orice supărare, luptă sau ispită pentru numele lui Hristos, pentru ca Hristos să-l numere, după viaţa aceasta, între cei îmbrăcaţi cu veşminte albe, care stau lângă tronul lui Hristos şi Îi aduc slavă cu multă bucurie.

Gândeşte-te, deci, şi cugetă, iubite frate, la mărimea bucuriei acelor creştini care trec aici prin strâmtorări şi îşi petrec viaţa în asceză şi chinuri. Deoarece cuvintele acelea pe care le vor cânta acolo arată desfătarea duhovnicească nemăsurată pe care o vor avea acolo, precum şi aici. Cântarea „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat; Aliluia!” nu se cântă întotdeauna, ci numai la praznicele împărăteşti ale Domnului. Cei care petrec aici în multă strâmtorare şi cu ispite mari pentru Hristos vor fi acolo cu Hristos şi Îl vor vedea pe Hristos faţă către faţă, întâlnindu-se cu Acesta cu bucuria cu care se întâlneşte un fiu iubitor de tată cu un tată iubitor de fii.

Hristos va fi pentru aceştia toată mângâierea şi desfătarea duhovnicească. Deoarece acolo nu vor mai flămânzi aşa cum flămânzesc aici după porunca lui Hristos, care zice: „Fericiţi cei ce flămânzesc acum, căci se vor sătura”. Se vor sătura nu de mâncare şi de băutură, ci de slava lui Hristos, după cum zice dumnezeiescul prooroc David: „Mă voi sătura văzând slava Ta”. Nici nu vor mai înseta acolo, aşa cum însetau aici pentru a-şi nevoi trupul. Nici nu se vor mai arde acolo de flacăra necazurilor şi a ispitelor, aşa cum se ardeau aici de necazuri şi ispite precum aurul în foc, pentru a arăta dragostea pe care o au pentru Hristos. Deoarece Hristos, Păstorul cel bun al oilor, acolo, în împărăţia Lui, îi va păstori şi-i va conduce în Rai în livezi pururea înflorite şi bine mirositoare, în care curg râuri fermecătoare şi izvoarele răcoritoare ale apelor nesecate ale vieţii veşnice. Deoarece spune iarăşi ucenicul iubit, Ioan, în Apocalipsa sa: „Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu vor mai cădea peste ei razele soarelui, nici altceva dogoritor, pentru că Mielul cel din mijloc de pe tron îi va păstori şi-i va duce pe ei la izvoare de apă vie, şi le va şterge orice lacrimă de pe faţa lor”. Să ne dea şi nouă Dumnezeu în această viaţă strâmtorare mare în inima noastră şi lacrimi multe ochilor noştri, pentru ca să ni le şteargă acolo, în împărăţia Lui, şi să se bucure inima noastră de bucuria cea adevărată şi veşnică, de care să ne învrednicim în Hristos Dumnezeul nostru, căruia se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Isihasm. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s