Patericul secolului XX. Părinţii Eustaţie şi Filumen

Iată un extras din cartea „Patericul secolului XX”, de Klitos Ioannidis, apărută la Editura Egumeniţa, pe care v-o recomandăm cu căldură.

„Părintele Eustaţie s-a nevoit în Sfântul Munte timp de trei ani. A muncit, din toate puterile sale, la orice a fost pus. Slujea la Altar şi, în paralel, răspundea oricând la chemarea călugărilor. Nu se întâmpla ca cineva să-i ceară să slujească la el în chilie, iar părintele Eustaţie să refuze. Iubea foarte mult viaţa de la Nea Skiti. Dar şi călugării îl iubeau pe el. Avea diabet de nouăsprezece ani. Munca l-a ajutat să facă faţă mai uşor bolii. Îşi slujea fraţii, transportând cu animalele diferite lucruri de pe ţărmul mării, până sus, la mănăstire. Nu se odihnea deloc. Toată ziua muncea, fără întrerupere. Fie gătea, fie mătura, fie îngrijea vreun bătrân care nu avea pe nimeni. În felul acesta a dobândit aprecierea şi dragostea nu numai a fraţilor de la Schit, dar şi a celor care veneau în pelerinaj, toţi aceştia amintindu-şi de el ca despre un om sfânt.


Timp de douăzeci de ani, a fost epitrop arhieresc – el care, după aceea, a ajuns să-i slujească pe toţi. A fost preşedinte al Tribunalului Ecleziastic. Această muncă era foarte dificilă, părintele având de rezolvat multe probleme şi neînţelegeri care se iveau. Încerca din răsputeri să împace cuplurile căsătorite. Îi lăsa să se despartă numai atunci când nu se mai putea sub nici un motiv continua convieţuirea. Judeca drept, fără să facă deosebire între sărac şi bogat.

Trei ani, cât a stat aici, nu a deschis niciodată gura ca să judece pe nimeni. Pe toţi îi lăuda, pe toţi îi îndreptăţea şi mereu avea un stil plăcut de a vorbi şi de a se purta cu oamenii. Nu refuza pe nimeni, indiferent de slujirea care i se cerea.

După adormirea părintelui Eustaţie, s-a dovedit că toţi îl cunoşteau şi-l pomeneau. La patruzeci de zile de la moartea sa, în timp ce Arhiepiscopul Ciprului se pregătea să săvârşească sfânta Liturghie pentru pomenire, părintele i s-a arătat îmbrăcat în haine preoţeşti, purtând amfii. Zâmbea şi era în lumina sfântă. „Nu ai murit?”, l-a întrebat atunci uimit Arhiepiscopul. „Nu am murit. Trăiesc, trăiesc…”, i-a răspuns părintele Eustaţie.

În ziua adormirii sale, mama sa l-a văzut şi ea îmbrăcat în veşmintele arhiereşti şi spunându-i: „Să nu-ţi fie frică, mamă. Îmi este bine. Să fii curajoasă…” Când s-au dus să-i dea vestea morţii, ea a spus: „Ştiu, ştiu. Fiul meu este bine. A venit şi mi-a spus de dimineaţă”. De atunci, i s-a arătat de multe ori.

Se poate ca acest suflet să nu se fi mântuit? Cu atâtea izbânzi, cu atâta smerenie (pentru că smerenia este veşmântul lui Hristos, pe când mândria este veşmântul diavolului prin care, din înger, s-a transformat în demon), este posibil ca sufletul acesta să se fi pierdut? În zilele de după moartea sa, l-am văzut şi eu. Era vesel şi predica. A fost un preot bun. A adormit la 59 de ani. Era din satul Palehorio, Lefkosia. De mic, s-a dus la Arhiepiscopie, care l-a trimis să facă gimnaziul, liceul, şi apoi, facultatea. După aceea, a slujit ca preot duhovnic în Larnaka, ajutându-i foarte mult pe refugiaţi. Era un duhovnic bun şi un adevărat om al rugăciunii.

Odată a fost găsit în biserică, deşi uşile erau încuiate şi nu exista nici o altă modalitate de a intra înăuntru. Era un om atât de smerit, încât trecea aproape neobservat. Tocmai de aceea străluceşte acum în ceruri, în lumina dumnezeiască.

Fratele meu, părintele Filumen, a fost omorât de evrei, iar Patriarhul îi cerea de urgenţă trupul, pentru că îl ţinuseră deja cinci zile pentru autopsie şi nu voiau să-l dea. Când, în sfârşit, l-au dat, faţa îi strălucea. Eu nu am reuşit să mă duc până acolo, pentru că timpul era foarte urât. Am stat şi eu 14 ani la Ierusalim. La Mănăstirea Hozeva, am rămas timp de 40 de zile. Când slujeam la metocul din Ghetsimani, în apropiere stătea o româncă. Se numea Irina. După aceea, s-a făcut maică. Venise la Ierusalim să se închine la Locurile Sfinte şi a rămas acolo. După aceea, s-a dus să pustnicească dincolo de Iordan, unde a mâncat-o o hienă, în 1940, după ce am fost preoţit. M-am dus la Patriarhul Timotei şi am cerut să mă duc să pustnicesc şi eu la Hozeva, spunând că sunt bolnav. Patriarhul m-a lăsat cu inima îndoită.

Cum m-am dus acolo, stareţul Nichita m-a primit cu următoarele cuvinte: „Bine că ai venit, că mâine începem pomenirea de patruzeci de zile pentru pustnica Irina, pe care a mâncat-o hiena, şi nu avem preot”. Cum s-au terminat cele patruzeci de zile, m-am întors la Ierusalim, pentru că, de astă dată, mă îmbolnăvisem de adevăratelea. Se pare că nu am fost binecuvântat să rămân. Această femeie pe nume Irina a fost o mare nevoitoare. Trăia mâncând ghindă. Timp de mulţi ani, a trăit în totală izolare. Au mai fost găsite doar câteva oase, care au fost îngropate în Ierihon.

Când m-am dus pentru ultima oară să îl văd pe fratele meu, l-am găsit la Muntele Măslinilor. Părintele Filumen era un suflet mare. Făcea numai bine tuturor. Nu a existat nici un om pe care el să-l fi mâhnit, în toţi cei 46 de ani pe care i-a trăit aproape de lume. Uneori, se prefăcea nebun, ca să se ascundă. A vindecat mulţi arabi sau demonizaţi, dar se ascundea. A fost ales de Dumnezeu, Care l-a luat la Sine. Măcar de ne-ar învrednici Domnul pe noi toţi de asemenea sfârşit mucenicesc.

Părinţii noştri erau oameni simpli, neştiutori de carte, dar evlavioşi. Eram 13 fraţi. În fiecare duminică, tata ne lua pe toţi la biserică. De mic, nu-mi aduc aminte să fi trecut o duminică fără să mă duc la biserică. De la doi ani, ne puneau pe noi câte o pelerină şi ne luau la biserică. De la şapte ani am citit Psaltirea. La Mănăstirea Stavrovuni, m-am dus la treisprezece ani, imediat ce am terminat şcoala primară. Când am ajuns la mănăstire, acolo erau numai 12 monahi, după care s-au înmulţit, până la 58-60. Stareţul se numea Varnava. Era un om virtuos, care petrecuse multă vreme la Sfântul Munte, la mănăstirea Karakalou. Erau trei fraţi: Varnava, Calinic şi Grigorie – cu toţii plini de virtuţi şi fără nici o posesiune lumească. Varnava era aspru atunci când era nevoie; avea un suflet nobil.

Mă bucur, Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi Îl slăvesc pentru că, la apusul vieţii mele, am ajuns să trăiesc la acest frumos schit de la Sfântul Munte”.

Nea Skiti, 30.06.1982,
Ieromonahul Elpidie Neoschiotul, duhovnic

* din OrthoBlog. Acest articol a apărut şi în revista Protaton, nr. 18 / Iulie-August 1989

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Pateric. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s