Avva Petroniu Prodromitul – Fiţi desăvârşiţi!

petroniu002“Sfântul Isaac Sirul ne dă această minunată învăţătură: Când te întâlneşti cu aproapele tău, sileşte-te să-l cinsteşti mai presus de măsura lui. Laudă-l chiar şi pentru cele ce nu le are. Spune-i tot binele şi tot ce este spre cinstirea lui… Trăindu-mi viaţa smerită în lumea celor mulţi, anonimi, smeriţi, am avut bucuria sufletească să surprind unele din aceste frumuseţi ale confraţilor, pe care le-am însemnat spre slava lui Dumnezeu, Cel minunat întru Sfinţii Săi, şi cu dorul de a bucura şi pe alţii din întâlnirea cu ele” spunea Părintele Petroniu Tănase, stareţul Schitului Prodromul din Athos, într-una din cărţile sale. Interviul următor are ca subiect puţină istorie prodromită şi cel mai important aspect, spiritualitate autentică athonită.

Părinte Petroniu, cum aţi descrie atmosfera monahală din Schitul Prodromu?

Aici, în Prodromu, s-a înmulţit repede numărul călugărilor, au ajuns peste 100 – până la 150 de monahi. S-a construit un complex frumos şi practic de chilii în care să poată locui monahii veniţi din ţară. S-a construit apoi şi o catedrală frumoasă care este biserica din centru. Schitul Prodromu se deosebeşte oarecum ca arhitectură de celelalte mănăstiri athonite pentru că a fost construit în altă epocă şi a permis românilor de aici să facă o mănăstire frumoasă, asemănătoare cu cele care se găseau în România de unde veneau călugării români, adică o biserică centrală, cu o incintă frumoasă, largă în care sunt plantaţi copaci, verdeaţă. Au reuşit să facă un spaţiu frumos! În schimb, mănăstirile greceşti, în special, cele mai vechi, cele cu tradiţie, sunt întemeiate pe locuri puţin accesibile, pe spaţii restrânse, un fel de fortăreţe, pentru că adeseori, în cursul istoriei, erau atacate de piraţii veniţi de pe mare. Grecii trebuiau să creeze condiţii bune de apărare împotriva năvălitorilor. La noi românii athoniţi, aici în Prodromul, în veacul trecut, nemaifiind această situaţie, cu atacuri violente ale piraţilor, schitul s-a putut organiza altfel, dintr-o altă perspectivă. Schitul a avut o creştere rapidă, cu mulţi călugări, a fost viaţă frumoasă, duhovnicească la început dar şi acuma. Au fost părinţi aleşi în veacurile trecute. Sunt cunoscute figuri de părinţi mari de aici. În veacul trecut, la Prodromu, au fost câţiva stareţi români foarte vrednici. În primul rând, să ne amintim de stareţul Nifon care a întemeiat schitul.

Viaţa călugărilor români din Athos este strâns legată de România

Orice român când pleacă din ţară încearcă să ia cu el ceva să-i amintească de locurile lui. Ce au luat românii athoniţi?

În trecut s-au pus bazele atelierelor de pictură şi de sculptură, unde monahii români făceau icoane autentice, în tradiţia iconografică bizantină. Icoanele prodromite erau mult căutate în România pentru frumuseţea lor. Multe mănăstiri şi biserici din ţară făceau comandă la noi de icoane. Schitul Prodromu s-a implicat mult şi în tipărirea şi traducerea de carte duhovnicescă din limba greacă, specifică tradiţiei athonite. S-au tipărit cărţi, în limba română, care apoi au fost editate de prodromiţii reîntorşi în mănăstirile din ţară.

Un aspect important: noi nu ne-am rupt de ţara din care am plecat. Ajunşi aici, am purtat cu noi România şi biserica noastră. Cineva care a trecut pe la muntele Athos făcea această observaţie: a văzut în mai multe locuri, în picturile murale, ca element decorativ tricolorul românesc. Prin picturi, pe la icoane şi pe peretele sudic al pridvorului bisericii mari este pictată o icoană foarte interesantă, o icoană simbolică a muntelui Athos, în care sunt toate mănăstirile înfăţişate cu sfinţii care au trăit în ele. Într-un capăt este înfăţişat şi schitul Prodromu, iar pe o bandă întreagă din aceea picturală sunt înfăţişaţi sfinţii români, vreo paisprezece sfinţi, şi acolo scrie: “Aceştia s-au sfinţit în pământul Ţării Româneşti”. Sfinţi pe care Biserica Ortodoxă Română de-abia în veacul nostru i-a canonizat. Românii athoniţi, călugării din muntele Athos, i-au canonizat mai demult şi i-au considerat ­sfinţi din vremuri mai vechi. Făcea o observaţie cineva că românii şi călugării din muntele Athos, deşi trăiesc într-o altă ţară, totuşi ei ţin necontenit legătura cu ţara şi cu Biserica. Cu ţara prin tricolorul pe care îl reprezintă în mai multe locuri, iar cu biserica menţin legătura prin sfinţii români pe care îi cinstesc, şi pe care îi prăznuiesc, şi pe care i-au înfăţişat pe pereţii bisericii.

Despre arta rugaciunii

Spiritualitatea athonită este renumită pentru cultivarea rugăciunii. Spuneţi-ne un cuvânt despre cum se roagă monahii athoniţi!

Călugărul, când depune voturile de intrare în monahism, i se dau metaniile în mână şi i se spune ca poruncă: “Frate, necontenit să zici „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”. Este cea mai importantă preocupare pe care o are un monah, mai ales că este cu ascultare încă de la începutul vieţii sale călugăreşti şi până închide ochii. Rugăciunea acesta Doamne Iisuse… pot să o folosească călugării dar şi mirenii, toţi cei care sunt credincioşi. Spun Sfinţii Părinţi un cuvânt cam complicat, dar adevărat: „Cele mari, la cei mici, nu sunt mari. Iar cele mici, la cei mari, nu sunt mici”. Adică rugăciunea minţii este o lucrare foarte înaltă, pentru omul care zice „Doamne, Iisuse Hristoase…”. Însă este altceva la omul din lume decât la pustnicul care zice în pustie „Doamne, Iisuse Hristoase…”. Când spun altceva mă refer la darul contemplării lui Dumnezeu. Se întâmplă mai profund la cel însingurat, rupt de toate cele materiale. Sfinţii Părinţi, când vorbesc de rugăciunea minţii vorbesc de rugăciune şi paza minţii, paza inimii, trezvia. Rugăciunea şi trezvia sunt legate între ele ca sufletul şi trupul. Adică sunt două feţe ale aceleeaşi monede, o parte şi cealaltă, deşi nu sunt suprapuse, merg totuşi împreună. Atunci, rugăciunea minţii nu se poate face oricum şi nu se poate realiza în orice condiţii. Trebuie să fie omul cu mintea curăţită. De ce să fie ea curăţită? În primul rând de imagini şi preocupări excesiv materiale. Oraşele, mai ales, dau foarte puţine şanse omului creştin care se roagă să împlinească acestă condiţie. Merg pe stradă şi văd o reclamă acolo, mai departe alta şi parcă toate sunt aşezate în aşa fel încât să-ţi intre forţat în minte. Eu am mers prin Salonic şi m-a uimit cu câtă nonşalanţă era zugrăvită, pe un afiş imens, o femeie goală. Trece omul şi vede un lucru nepotrivit. Goliciunea devine mod de comunicare doar de sentimente păcătoase. În condiţiile acestea este aproape imposibil să mai vezi tempul Duhului Sfânt în trupul omului din lume. Omul cu experienţă păcătoasă trezeşte în sufletul lui simţăminte păcătoase când vede astfel de imagini şi nu se mai poate ruga.

De aceea, unii creştini, s-au retras în mănăstire de la început, au fugit de lume ca să nu mai audă şi să nu mai vadă lucrurile păcătoase în care lumea se bălăceşte permanent.

Paza celor cinci simţuri

Dacă omul se duce departe de lume, scapă de auz păcătos şi de vederea păcătoasă. Trăind în lume în toate zilele, fără să vrea, omul aude şi vede lucruri care prin simţuri intră înăuntrul lui. Şi toate aceste impresiuni care vin din afară, de la lucruri, poartă în ele o încărcătură psihologică, sufletească.

Trezesc amintiri pe care nu le mai vrei în minte, creează tensiuni sufleteşti nepotrivite, lasă nişte urme murdare, nişte amprente, cum am zice noi, în viaţa sufletească a omului. Un om trăind în societate nu se poate să nu împrumute ceva din păcatele societăţii. Este o vorbă, că „omul este ceea ce mănâncă”. Putem spune că omul este şi ceea ce trăieşte în oraşul lui, în casa lui, în satul lui. Aşa cum, fiziologic, trupul lui şi alcătuirea lui toată este dependentă de materialele care intră în compoziţia mâncării lui, adică ele contribuie la buna stare sau la aşezarea lui, aşa şi aşezarea spirituală a omului este dependentă de toate impresiunile şi gândurile care vin din afară prin cele cinci simţuri. De aceea Sfântul Nicodim are o lucrare specială, „Paza celor cinci simţuri”. Trebuie omul să păzească simţurile ca pe nişte porţi prin care pot intra şi prieteni, dar mai ales duşmani. Ca nişte ferestre prin care intră din afară impresiile în sufletul omenesc. Ele lasă nişte amprente şi încetul cu încetul modelează întreaga structură a vieţii omeneşti. Toată viaţa sunt înregistrate în suflet tote impresiile şi faptele noastre. Astea vor fi …. cărţile care se deschid la înfricoşata Judecată. Omul, până la sfârşitul vieţii, se modelează permanent cu tot ce aude, cu tot ce vede, cu tot ce trăieşte el. El e ca un sculptor care ciopleşte olecuţă de aici, ciopleşte de acolo, o bucată de lemn. Mai dă dincoace o aşchie, mai dă dincoace o aşchie şi, încetul cu încetul, apare figura. Omul, la sfârşit, apare confecţionat, modelat de tot ce aude, tot ce face. Şi această modelare pe care o face, uneori se vede pe chipul lui, mai ales. Un criminal, sau un beţiv care a trăit o viaţă păcătoasă, se cunoaşte pe figura lui. Figura lui capătă o înfăţişare caracteristică, legată cu păcatul pe care îl face. Şi la alte păcate, la alt fel de păcate. E cunoscut lucrul acesta. Dar, amprentele acestea păcătoase nu rămân numai asupra feţei. Noi suntem obişnuiţi să le vedem pe chip însă ele se imprimă în întreaga fiinţă omenească. Şi atunci, la înfricoşata Judecată, se vor deschide cărţile, adică omul va apărea – printr-o taină a lui Dumnezeu – aşa cum s-a modelat cu tot ce a făcut el, cu tot ce a gândit, cu tot ce a făcut. Spun Sfinţii Părinţi şi mai ales Cuviosul Nifon al Constanţianei, oamenii care au făcut diferite păcate, rele, fără schimbare şi fără pocăinţă, vor rămâne în veşnicie schimonosiţi, ca expresie a sufletului, care după moarte va fi o realitate vizibilă duhovniceşte, şi la Judecată va fi mai vizibil decât trupul. Omul va apărea aşa cum rezultă el din tot ce a făcut. Păcătoşii vor avea figuri schimonosite, schimbate, fiecare strâmbătură arătând păcatele pe care le-au făcut. Atunci, zice Cuviosul Nifon, toată lumea va vedea păcatele pe care le-am făcut în viaţă. Pentru că ele vor apărea în înfăţişarea mea personală, ele vor exprima, ca o oglindire, structura mea afectată iremediabil de păcate. Toate păcatele pe care le-am făcut vor fi exprimate şi toată lumea va vedea păcatele şi stricăciunea pe care le-am făcut-o eu. Ce se spune despre înfricoşata Judecată la slujbă? „Vai, cine va putea suferi această privelişte?” Dacă mie mi-e ruşine să fac un păcat de faţă cu altul, cum voi arăta eu atunci când pe faţa mea se vor vedea toate păcatele pe care le-am făcut şi toată lumea le va vedea?

Înaintea lui Dumnezeu nu este nici căsătorie, nici necăsătorie, nici bărbat, nici femeie, ci aşezarea cea bună

Drumul este unul singur. Aparent greu dar e cel bun. Drumul desăvârşirii către Împărăţia Cerurilor. Fiţi sfinţi, fiţi desăvârşiţi. Toţi sunt chemaţi să meargă pe drumul acesta. Nu este altă cale. O singură cale care ne duce la curăţirea de patimi şi săvârşirea virtuţilor. Monahii sunt mai înainte, merg pe drumul acela. Ei sunt avantgarda şi oamenii credincioşi vin în urmă. Iar măsura şi măsurile oamenilor sunt aşa de mici faţă de darul lui Dumnezeu, încât nu se poate face diferenţe în cazul celor desăvârşiţi. Au fost credincioşi simpli, din lume, care au întrecut pe călugării care s-au nevoit, cu viaţă înaltă duhovnicească. În Viaţa Sfântului Macarie cel Mare ni se spune că mirenii au întrecut pe monahi. La fel şi în cazul Sfântului Pafnutie. Sfântul Macarie cel Mare făcuse toate performanţele duhovniceşti. Când auzea despre cineva că face o nevoinţă deosebită, o făcea şi el. Făcuse şi posturi şi privegheri şi nevoinţe. Şi ce va mai fi ce n-am făcut eu?, gândea sfântul. Ce poate să mai facă? Nu din mândrie. Se gândea: ce să mai fac eu că nu am făcut până acum? Şi i s-a arătat un înger şi i-a zis: “Macarie, îţi închipui că ai făcut mare scofală? Uite, sunt două femei, în satul cutare, care te-au întrecut. Au făcut şi mai mult decât tine.” El fuge repede, pune mâna pe băţ, se duce să găsească femeile. Erau femei căsătorite, care aveau copii. Ce faceţi? Până la urmă i-au spus că ele nu fac mare lucru. Trăiesc cu bărbaţii lor, dar s-au gândit în sinea lor să se ducă la mănăstire. Trăiau într-o casă, două femei oarecare, căsătorite cu doi fraţi. Femei diferite. Şi ele, acolo înăuntru, se gândiseră mai întâi să intre în viaţă, cum era atunci, feciorească, mănăstirească. Şi bărbaţii le-au spus: dacă ne-am căsătorit, acum trăim în familie, nu mai umblaţi după alte treburi. Şi nu s-au putut duce la mănăstire. De aceea s-au gândit să trăiască ele viaţa călugărească în duh, să nu se certe niciodată, să facă milostenie cât pot face, să se roage lui Dumnezeu, să trăiască în pace cu toată lumea. Şi au ajuns la desăvârşire făcând toate, de bună voie, lucruri pe care un călugăr le face din ascultare. Că înaintea lui Dumnezeu nu este nici căsătorie, nici necăsătorie, nici bărbat, nici femeie, ci aşezarea cea bună, pe asta o cere Dumnezeu. Măsura lui Dumnezeu, faţă de puţinul pe care îl face omul, să ţii cont de Dumnezeu şi de voia lui. Atunci puţinul pe care îl face călugărul înaintea lui Dumnezeu şi puţinul pe care îl face, în general, omul pe pământ, călugăr, mirean, nu contează, pentru că aceeaşi aşteptare o are Dumnezeu de la tot omul, or face ei ceva, dar plinătatea cea mare, desăvârşirea o dă darul lui Dumnezeu.

din Lumea Credinţei

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Marea Lavră, Schitul Prodromu. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Avva Petroniu Prodromitul – Fiţi desăvârşiţi!

  1. Dima Maria zice:

    Foarte frumos

  2. george cismaru zice:

    Cuvinte care-ti vin direct la inima.

    Dai vointa, iei putere cum spuneau Sf. Parinti.

    Pt ca omul prin tot ceea ce este, ce face, ce gandeste, va raspunde inaintea Drept Judecatorului, Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos.

    Asa ca sa luam aminte!

    Doamne ajuta-ne!

  3. nicolae zice:

    Doamne ajuta!

  4. Teodora zice:

    Am citit cu atentie, ca venind aceste cuvinte din partea celor mai ascultati dintre monahi si, pentru prima oara am facut o legatura noua: nu sunt monahi de-o parte si mireni pe de alta separati ci impreuna monahi si mireni. Sa ma ierte cei ce s-ar simti nedreptatiti. Dar prin simplul fapt ca sunt mireni care cu bucurie inlesnesc rugaciunea monahilor si in acelasi timp monahii primesc darul, acestia impreuna sunt, unii ajutandu-i pe ceilalti pentru cele necesare trupului iar ceilalti rugandu-se pentru salvarea sufletului celorlalti. Este ca si cum fecioarele cele intelepte se roaga pentru iertarea celor neintelepte (mai putin intelepte), lucru ce cred ca place lui Dumnezeu mai mult decat altele, pentru ca pot fi considerate inaintea lui Dumnezeu ca iubire de aproapele. Iertati, nevrednica Teodora.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s