Spre Hristos via Lupsa, via Essex

de Laurențiu Dumitru

Cu mila Domnului, mergând când pe picioare, când pe genunchi, sunt de mai bine de cincisprezece ani în Biserică. În acest răstimp am avut bucuria să văd multe colțișoare de rai și să ascult nenumărați părinți cu viață curată. Mărturisesc că nu credeam ca după atâta vreme să mă mai poată impresiona ceva în mod deosebit.

În vara anului trecut însă am poposit pentru vreo 4 zile la mănăstirea Lupșa din Alba. Aici am aflat o mică obște de monahi frumoși, iubitori ai liniei duhovnicești ce o avem de la Cuviosul Siluan Athonitul (de altfel, Cuviosul Siluan cel Mare este al doilea hram al bisericii mari a mănăstirii).

Tot aici, la Lupșa, am descoperit rugăciunea lui Iisus rostită în biserică la vreme de vecernii. O rânduială de obște cu 400 de „Doamne, Iisuse”, apoi alte 100 rugăciuni scurte la Maica Domnului, apoi la Sfântul Siluan ori la diferiți sfinți. Ea este identică cu cea de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul de la Essex, ctitoria Arhim. Sofronie Saharov, unde tot anul trecut mi-a ajutat Domnul să ajung. Rânduiala facerii slujbelor cu „Doamne, Iisuse” se trage însă din Sfântul Munte, de la chiliile pustniceşti din Karulia, Katunakia, dar nu numai. Părintele Sofronie, ca monah aghiorit, a preluat-o, silit fiind şi de condiţiile practice ale obştii sale de la Essex (multietnică şi, la început, lipsită de cărţile de cult).

Primul contact cu o astfel de rânduială de rugăciune de obște este răvășitor. Prezența în biserică la rugăciunea ceasta devine un barometru onest care îți dezvăluie întreaga neputință și akedie a firii, dar trezește și un dor neostoit de a trăi fără încetare cu Domnul.

Deși s-au editat nenumărate cărți care vorbesc pe-ndelete despre practica rugăciunii lui Iisus, am observat că de cele mai multe ori părinții sfătuiesc ucenicii să se roage cu „Doamne, Iisuse” cât și cum pot. Astfel, rugăciunea ceasta de toată vremea, zisă și a monahilor, devine pentru mirean un fel de accesoriu pentru vremurile în care nu are altceva de făcut – în drum spre școală, în drum spre casă, prin magazine, când spală un vas ori înainte de a adormi. Nu spun acestea cu sens peiorativ, e bine că oamenii se roagă cât și cum pot. E o măsură și asta, iar pentru vremurile noastre se poate socoti chiar o măsura mare.

Cele ce voi spune de acum sunt doar impresiile mele personale, cu totul subiective, așa cum le-am simțit și trăit. Rânduiala de obște cu rostirea lui „Doamne, Iisuse” este o slujbă… dificilă, greu de parcurs cu mintea și inima. Realizezi de-ndată că e cu totul altceva decât te așteptai să fie. Realizezi că slujbele noastre, Liturghia în special, dar și celelalte, se desfășoară înaintea noastră aidoma unui spectacol (la care, desigur, suntem co-participanți), cu momente și gesturi liturgice bine stabilite care rememorează întreaga istorie a mântuirii noastre. Desfășurarea ceasta pas cu pas, ca într-un algoritm, ușurează cumva înțelegerea și participarea noastră la slujbă. Rânduiala cu „Doamne, Iisuse”, îți dă o altă vedere a lucrurilor. Pomenirea neîncetată a Numelui și lipsa unei desfășurări ori a unor momente anume, dă un caracter ușor static care însă te pune pe jar. Rugăciunea ceasta nu îți dă voie să ieși din tine, să te gândești la altceva. La fiecare 2-3 secunde se aude iarăși și iarăși din strana în care pâlpâie o lumânare, aceeași scurtă și dulce rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte pre noi și lumea Ta!”. Iarăși, și iarăși, și iarăși, și iarăși, și iarăși. Și o bucurie de nedescris te inundă și parcă te doare că te-ai rugat astfel doar pe autobuz sau la coadă la Orange, când de fapt se putea mai des. Și iaca, în vreo două ceasuri rânduiala ceasta se sfarșește, dar parcă nu-ți vine să o mai lași. Parcă nu te lasă inima…

Dimineața, după rânduială, Sfânta Liturghie și un număr mare de credincioși și monahi se împărtășesc. În următoarea zi se împărtășesc alții. Uimire, bucurie și cutremur. Deasa împărtășire fiind și ea o rânduială a obștii de la Essex pe care pr. Rafail (Noica) în conferințele sale ne-a dezvăluit-o și care se trăiește aidoma în mănăstirile legate întrucâtva de Părintele Sofronie. Din păcate asta nu se întâmplă în prea multe locuri. Deși Sfinți mari au scris inspirat despre împărtășirea deasă, încă suntem tributari unor catehisme mai noi care rânduiesc nejustificat ca fiind suficientă împărtășirea de 4 ori pe an.

Mulți se odihnesc astăzi în felul cesta curat, evanghelic de a trăi Ortodoxia pe linia duhovnicească a cuviosului Siluan continuată de Arhim. Sofronie și de ucenicii acestuia dintre care avem încă aproape pe Avva Rafail Noica și Arhim. Zaharia Zaharou.

La ceas de miezonoptică, întâmpinat cu un cuvânt bun și un ceai cald la pangarul părintelui Simeon la Lupșa sau al părintelui Anthony la Essex, nu pot să nu observ că tocmai acestea sunt cele mai frumoase și îngrijite pangare mănăstirești din câte am văzut.

Am realizat parcă pentru prima oară care este esența viețuirii creștine. Ea este cuprinsă în chip profetic în cuvintele Psalmisului (115, 4): „Paharul mântuirii voi lua (Sfânta Împărtășanie) și numele Domnului voi chema (chemarea numelui lui Iisus)”. Cu cât trăim mai adânc, mai deplin, mai des aceste realități duhovnicești, cu atât mai mult suntem mai aproape de Viață.

27.01.2011, Blogul dlui prof. Laurentiu Dumitru