Din experienta Rugaciunii lui Iisus

Vom invitam ca aici sa comentati prezentandu-va experienta dvs referitoare la practicarea Rugaciunii lui Iisus.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Isihasm. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Din experienta Rugaciunii lui Iisus

  1. Laurentiu zice:

    Experienta mea legata de rugaciunea lui Iisus:
    http://laurentiudumitru.ro/blog/2011/01/27/spre-hristos-via-lupsa-via-essex/

    Cu mila Domnului, mergând când pe picioare, când pe genunchi, sunt de mai bine de cincisprezece ani în Biserică. În acest răstimp am avut bucuria să văd multe colțișoare de rai și să ascult nenumărați părinți cu viață curată. Mărturisesc că nu credeam ca după atâta vreme să mă mai poată impresiona ceva în mod deosebit.

    În vara anului trecut însă am poposit pentru vreo 4 zile la mănăstirea Lupșa din Alba. Aici am aflat o mică obște de monahi frumoși, iubitori ai liniei duhovnicești ce o avem de la Cuviosul Siluan Athonitul (de altfel, Cuviosul Siluan cel Mare este al doilea hram al bisericii mari a mănăstirii).

    Tot aici, la Lupșa, am descoperit rugăciunea lui Iisus rostită în biserică la vreme de vecernii. O rânduială de obște cu 400 de „Doamne, Iisuse”, apoi alte 100 rugăciuni scurte la Maica Domnului , apoi la Sfântul Siluan ori la diferiți sfinți. Ea este identică cu cea de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul de la Essex, ctitoria Arhim. Sofronie Saharov, unde tot anul trecut mi-a ajutat Domnul să ajung. Rânduiala facerii slujbelor cu „Doamne, Iisuse” se trage însă din Sfântul Munte, de la chiliile pustniceşti din Karulia, Katunakia, dar nu numai. Părintele Sofronie, ca monah aghiorit, a preluat-o, silit fiind şi de condiţiile practice ale obştii sale de la Essex (multietnică şi, la început, lipsită de cărţile de cult).

    Primul contact cu o astfel de rânduială de rugăciune de obște este răvășitor. Prezența în biserică la rugăciunea ceasta devine un barometru onest care îți dezvăluie întreaga neputință și akedie a firii, dar trezește și un dor neostoit de a trăi fără încetare cu Domnul.

    Deși s-au editat nenumărate cărți care vorbesc pe-ndelete despre practica rugăciunii lui Iisus, am observat că de cele mai multe ori părinții sfătuiesc ucenicii să se roage cu „Doamne, Iisuse” cât și cum pot. Astfel, rugăciunea ceasta de toată vremea, zisă și a monahilor, devine pentru mirean un fel de accesoriu pentru vremurile în care nu are altceva de făcut – în drum spre școală, în drum spre casă, prin magazine, când spală un vas ori înainte de a adormi. Nu spun acestea cu sens peiorativ, e bine că oamenii se roagă cât și cum pot. E o măsură și asta, iar pentru vremurile noastre se poate socoti chiar o măsura mare.

    Cele ce voi spune de acum sunt doar impresiile mele personale, cu totul subiective, așa cum le-am simțit și trăit. Rânduiala de obște cu rostirea lui „Doamne, Iisuse” este o slujbă… dificilă, greu de parcurs cu mintea și inima. Realizezi de-ndată că e cu totul altceva decât te așteptai să fie. Realizezi că slujbele noastre, Liturghia în special, dar și celelalte, se desfășoară înaintea noastră aidoma unui spectacol (la care, desigur, suntem co-participanți), cu momente și gesturi liturgice bine stabilite care rememorează întreaga istorie a mântuirii noastre. Desfășurarea ceasta pas cu pas, ca într-un algoritm, ușurează cumva înțelegerea și participarea noastră la slujbă. Rânduiala cu „Doamne, Iisuse”, îți dă o altă vedere a lucrurilor. Pomenirea neîncetată a Numelui și lipsa unei desfășurări ori a unor momente anume, dă un caracter ușor static care însă te pune pe jar. Rugăciunea ceasta nu îți dă voie să ieși din tine, să te gândești la altceva. La fiecare 2-3 secunde se aude iarăși și iarăși din strana în care pâlpâie o lumânare, aceeași scurtă și dulce rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte pre noi și lumea Ta!”. Iarăși, și iarăși, și iarăși, și iarăși, și iarăși. Și o bucurie de nedescris te inundă și parcă te doare că te-ai rugat astfel doar pe autobuz sau la coadă la Orange, când de fapt se putea mai des. Și iaca, în vreo două ceasuri rânduiala ceasta se sfarșește, dar parcă nu-ți vine să o mai lași. Parcă nu te lasă inima…

    Dimineața, după rânduială, Sfânta Liturghie și un număr mare de credincioși și monahi se împărtășesc. În următoarea zi se împărtășesc alții. Uimire, bucurie și cutremur. Deasa împărtășire fiind și ea o rânduială a obștii de la Essex pe care pr. Rafail (Noica) în conferințele sale ne-a dezvăluit-o și care se trăiește aidoma în mănăstirile legate întrucâtva de Părintele Sofronie. Din păcate asta nu se întâmplă în prea multe locuri. Deși Sfinți mari au scris inspirat despre împărtășirea deasă, încă suntem tributari unor catehisme mai noi care rânduiesc nejustificat ca fiind suficientă împărtășirea de 4 ori pe an.

    Mulți se odihnesc astăzi în felul cesta curat, evanghelic de a trăi Ortodoxia pe linia duhovnicească a cuviosului Siluan continuată de Arhim. Sofronie și de ucenicii acestuia dintre care avem încă aproape pe Avva Rafail Noica și Arhim. Zaharia Zaharou.

    La ceas de miezonoptică, întâmpinat cu un cuvânt bun și un ceai cald la pangarul părintelui Simeon la Lupșa sau al părintelui Anthony la Essex, nu pot să nu observ că tocmai acestea sunt cele mai frumoase și îngrijite pangare mănăstirești din câte am văzut.

    Am realizat parcă pentru prima oară care este esența viețuirii creștine. Ea este cuprinsă în chip profetic în cuvintele Psalmisului (115, 4): „Paharul mântuirii voi lua (Sfânta Împărtășanie) și numele Domnului voi chema (chemarea numelui lui Iisus)”. Cu cât trăim mai adânc, mai deplin, mai des aceste realități duhovnicești, cu atât mai mult suntem mai aproape de Viață.

    27.01.2011

    +++

    UPDATE

    Părintele Zaharia (Zaharou) povestește într-o conferință că venind oarecând un preot catolic la Mănăstirea “Sf. Ioan Botezatorul”, la Essex, UK, s-a mirat ca părintii se rugau în biserică cu rugaciunea lui Iisus: “Nu pot să înțeleg de ce trebuie să repetați atâta timp aceeași rugăciune…”. Părintele Sofronie Saharov, însă, într-un mod foarte prietenos, i-a raspuns: “O repetăm pentru că o înțelegem greu și odată ce am înțeles-o nu mai vrem s-o lăsăm”. Dea Domnul să o înțelegem și noi și să n-o mai lăsăm!

  2. Radu zice:

    Va impartasesc si experienta mea cu privire la Rugaciunea lui Iisus.

    Am auzit de ea acum mai mult timp dar am ‘incercat’ s-o practic fugar, ca si cum ar fi ceva optional. Dar acum cateva saptamani, am cunoscut o fata si lucrurile au evoluat foarte frumos pana in momentul in care ne-am certat intro zi. Atunci, avand experienta unor despartiri precedente, stiam ca va urma o perioada de iad pt mine – o perioada in care as fi vrut sa mor datorita despartirii. Nu mai vroiam sa trec prin asa ceva. Plus de asta, imi tot veneau in minte ganduri cu privire la fata respectiva – ca are pe altul, ca se culca cu el, ca m-am inselat – ganduri care pur si simplu ma nimiceau, ma intepau ca niste sulite in inima si trup. imi venea sa merg sa caut o oarecare fata, sa ma bucur de ea, astfel credeam eu ca echilibrez balanta.

    Atunci, intro seara am cazut in genunchi si am inceput sa ma rog. Au inceput sa curga lacrimile, am inceput sa vad cat sunt de pierdut si de ratacit, cat sunt de gol de orice bine si de orice adevar. Sa vad cat de mult ma insel atat in viata, cat si intro iubire patimasa, cat si in ganduri fie spurcate fie de gelozie. Am ajuns in punctul in care nu am mai vazut nimic bun in lume. Nici macar un gand curat nu mai aveam. Atunci au inceput lacrimile sa curga. Si curgeau siroaie … Si nu se opreau. Si-mi aduceam aminte cuvintele Sf Teofan Zavoratul in Razboiul Nevazut cum ca omul trebuie sa doreasca in primul rand ca tamaduira sa-i vina de la Dumnezeu si ca sa Il iubeasca pe Dumnezeu mai mult decat orice si oricine. Si nu vroiam sa acept gandul acesta – vroiam sa o iubesc pe fata mai mult, sa faca Dumnezeu cum vreau eu.

    Simteam ca sunt ca o marioneta manevrata prin ganduri si prin sentimente de altcineva. Si am inceput sa spun Rugaciunea lui Iisus. La inceput foarte repede ca nu cumva sa se interpuna vreun gand. Si gandurile veneau si loveau si asa de tare dureau dar vroiam sa scap de durerea lor. Si am tot zis Rugaciunea, tot am zis-o si la un moment dat am simtit ceva in inima.Ceva foarte nemaintalnit – o stare de pace si de beatitudine in acelasi timp. Simteam parca cum gandurile vor sa vina dar, atunci cand ziceam Rugaciunea ele nu se puteau apropia. Apoi veneau imaginile. Dar imi aduceam aminte cum nu trebe sa primesc nimic – imagine, gand, cuvant, sentiment. Nimic atat timp cat vb cu Hristos. Si nu le-am acceptat.

    Apoi au inceput tot felul de sentimente de ‘asigurare’ ca totul va fi bine. Doar ca se schimbau foarte rpd dintro directie in alta. le-am ignorat in timp ce repetam rugaciunea. Cum ma opream cum se cobora iadul …

    Mi-am dat seama ca nu pot sa comunic cu Dumnezeu, nu pot sa stiu care sentiment, care cuvant, care imagine vine de la El. si m-am tot rugat de atunci si ma rog si astept sa se implineasca cuvantul acela ‘oile mele cunosc vocea mea’ …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s