Nicicând să nu te saturi să-L chemi pe Iisus!

Omul nu poate împlini altfel prima și marea poruncă, „să iubești pe Domnul Dumnezeu din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău”, pe care ne-a dat-o Domnul (Lc. 10, 27), decât prin intermediul rugăciunii minții.

Intrarea sufletului drept în Rai“. Lucrare de Elena Tserkasova

Rugăciunea minții și a inimii, după Sfinții Părinți numiți neptici, înseamnă în primul rând ca omul să-și adune mintea în inimă și fără de a grăi cu gura, ci doar cu „cuvântul lăuntric” ce se rostește în inimă, să spună această rugăciune scurtă, într-un singur gând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, ținându-și puțin, totodată, și respirația.

Astfel, în chiar adâncurile inimii sale, omul cheamă numele preasfânt al Domnului şi cere cu stăruință mila Sa, luând aminte numai și numai la cuvintele rugăciunii, fără a primi alt gând, nici din lăuntru, nici din afară, şi își ține cugetul cu totul lipsit de închipuire, în afara oricărei imagini. Imboldul pentru această lucrare și miezul ei le-au preluat cei care se îndeletnicesc cu ea din însăși învățătura Domnului, Care spune într-un anumit loc: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Lc. 17, 21), iar într-altul: „Fariseule orb! Curăță întâi partea dinăuntru a paharului și a blidului, ca să fie curată și cea din afară. (Mt. 23, 26).

Și Sfântul Apostol Pavel le scrie Efesenilor: „Pentru aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos (…) Să vă dăruiască, după bogăția slavei Sale, ca să fiți puternic întăriți, prin Duhul Său, în omul dinăuntru, și Hristos să Se sălășluiască, prin credință, în inimile voastre” (Efes. 3, 14).

Ce altceva mai limpede ar putea exista decât această mărturie? Duhul Sfânt îl învață pe fiecare creștin că acest lucru este de trebuință în nenumărate pagini ale Scripturii celei Noi, după cum pot constata cei care le cercetează cu atenție.

Prin această lucrare duhovnicească și cărturărească, atunci când ea este însoțită de cea mai deplină, pe cât posibil, dobândire a virtuților, prin căldura care ia naștere în inimă și prin energia duhovnicească care urmează chemării Preasfântului nume, patimile sunt nimicite, iar mintea și inima se curăță încetul cu încetul și se unesc între ele, așa încât poruncile mântuitoare sunt mai ușor de împlinit… Și ca să vorbesc pe scurt, în acest chip putem să ne întoarcem mai repede la harul desăvârșit al Duhului care ni s-a dat la început – care există înlăuntrul nostru, dar care, precum scânteia ce se ascunde în cenușă, a fost îngropat înlăuntrul patimilor – și să-l vedem strălucind puternic și luminându-ne mintea, iar mai apoi, să ne desăvârșim și să ne îndumnezeim, în modul cel mai potrivit.

Dacă vreodată unii au lunecat puțin pe cale, ce ar fi de mirare? Au pătimit aceasta de cele mai multe ori din înfumurare, după cum spune Grigorie Sinaitul. Eu cred că principala cauză a lunecării lor este faptul că nu au urmat cu acrivie învățătura Părinților în ceea ce privește această lucrare. Nu este de învinuit lucrarea însăși, pentru numele lui Dumnezeu!

Fiindcă lucrarea este sfântă și prin ea ne rugăm să fim izbăviți de toată înșelarea, întrucât și porunca lui Dumnezeu care conduce către viață, după cum spune Pavel, „mi s-a aflat a fi spre moarte. Pentru că păcatul, luând îndemn prin poruncă, m-a înșelat și m-a ucis prin ea. Deci, Legea e sfântă și porunca e sfântă și dreaptă și bună” (Rom. 7, 10-12). Dar acest lucru s-a făcut din cauza răutății celor care au înfăptuit porunca sub stăpânirea păcatului. Ce să facem, așadar? Să condamnăm porunca dumnezeiască pentru păcatul unora? Și să trecem cu vederea o lucrare așa mântuitoare din cauza rătăcirii unora? În nici un caz. Nici una, nici alta. Ci mai curând, având îndrăznire către Cel Care a spus „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (In. 14, 6), cu multă smerită cugetare și cu sufletul zdrobit, să săvârșim această lucrare. Deoarece, când cineva este izbăvit de înfumurare și de dorinţa de a plăcea oamenilor, chiar dacă întreaga oștire a demonilor s-ar porni la luptă cu el, nici măcar să se apropie de el nu va putea, după învățătura Părinților.

Iisus să fie dulcea lucrare a inimii tale; Iisus să fie desfătarea limbii tale; Iisus să fie răsuflarea ta; și nicicând să nu te saturi chemându-L pe Iisus. Fiindcă din această neîncetată și prea dulce pomenire a lui Iisus se vor sădi, vor crește și se vor face pomi mari în inima ta cele trei mari virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea. Sufletul care Îl iubește pe Iisus, întrucât Iisus este în ceruri și nu este văzut, până când va ajunge să-L vadă și să se desfăteze de El, nu-și poate ostoi dragostea sa către Dânsul altfel, decât prin neîncetata aducere-aminte a sfântului Său nume, strigând totdeauna cu dragoste și lacrimi și durere a inimii: Iisuse al meu, Iisuse al meu iubit!

Sursa: Sfântul Nicodim Aghioritul, „Lumea rugăciunii”, Ed. Kalamos.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Isihasm. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Nicicând să nu te saturi să-L chemi pe Iisus!

  1. Dumnezeu sa va binecuvinteze

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s