Acest site are ca scop prezentarea cât mai în detaliu a Sfântului Munte Athos.
Prefaţă (la un Ghid al Muntelui Athos)
Muntele Athos este cel mai important centru al creştinităţii, locul unde se păstează cu fidelitate cultura şi civilizaţia milenarului imperiu bizantin.
Chiar de la început a fost ajutat şi protejat de împăraţii bizantini şi de prinţii din casa domnitoare a Georgienilor (a Ivriţilor); apoi de ţarii bulgari şi sârbi; iar după căderea acestora sub Turci, Muntele Athos a primit ajutor masiv de la voievozii, boierii şi poporul din Principatele dunărene: Ţara Românească şi Moldova, timp de peste 4 secole; ca apoi, după legea secularizării averilor mănăstireşti din 1863, ajutorul să fie continuat de poporul şi ţarii Rusiei până în 1913. Ajutorul dat de Români este scos în evidenţă de Porfir Uspenschi: ”Nici un alt popor pravoslavnic nu a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut Românii.” Operă a multor naţiuni, Muntele Athos a fost considerat bun internaţional şi trebuie să rămână tot internaţional. Nu este întâmplător că Protectoarea tuturor creştinilor, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, este şi Protectoarea Sfântului Munte Athos.
Maica Domnului a spus că acest Munte îi este hărăzit ca Grădină a ei, în care nici o naţiune nu este favorizată, unde să se înmulţească rânduiala monahicească.
Multe din mânăstirile de pe Sfântul Munte s’au înfiinţat prin minuni. Simonos Petra s’a ridicat pe locul în care a pogorât steaua luminoasă pe care Sfântul Simon a văzut-o în noaptea Naşterii Domnului. Dionisiu s’a ridicat pe stânca pe care Sfântul Dionisie a văzut o făclie aprinsă. În anul 1337, cuviosul Marcu, ucenic al Sfântului Grigore Palama, a văzut deasupra locului ce i se zice Vigla Ianicopole o femeie îmbrăcată în veştminte împărăteşti, şezând pe un tron, înconjurată de sfinţi cuvioşi părinţă, de îngeri şi arhangheli care cântau şi tămâiau. Sfântul Grigore Palama i-a spus: „Fiule Marcu, vei şti că în vremile ce vor urma se va zidi în acel loc un locaş spre slava lui Dumnezeu, a Maicii Sale, Pururea Fecioara Maria şi a cuvioşilor părinţi ai Atonului. Iar în acel loc multe suflete se vor mântui dacă vor păzi canonul şi pravila lor, unirea şi dragostea între toţi”. Pe acel loc s’a sfinţit la 1866 biserica mare de la Schitul Românesc Prodromu, construit de cuvioşii Nifon şi Nectarie.
În Sfântul Munte sunt 20 de mânăstiri, dintre care 17 sunt greceşti, una sârbească, una rusească şi una bulgărească. Românii n’au nici o mânăstire; au doar două schituri şi câteva chilii şi colibe răspândite pe tot Muntele.
Voievozii şi poporul român, ctitori ai Sfântului Munte, n’au căutat să aibă o mânăstire proprie, căci au ajutat creştinătatea nu o naţiune aparte. De aceea astăzi poporul român este întristat că celelalte naţiuni nu caută să rezolve această problemă şi să cedeze românilor o mânăstire. De asemenea, se ridică a doua problemă, căci nu se lasă intrarea liberă a Românilor în Sfântul Munte. Voievozi sau boieri români apar ca ctitori la cele mai multe dintre mânăstiri sau schituri; dar şi poporul român şi-a adus contribuţia:
1. Cezar Daponte, un monah foarte învăţat, vine în principatele române şi adună mulţi bani şi diferite alte obiecte şi renovează complet Xiropotamul.
2. Ioachim de Acarnaia vine după incendiul din 1761 în principate şi strânge bani, cu care reface Grigoriul.
3. În 1768, egumenul Paisie de la Xenofont, vine în Ţările Române şi adună banii cu care reface mânăstirea.
4. În jurul anului 1800, schevofilakii Anim şi Grigorie adună bani din principate, cu care renovează şi achită datoriile mânăstirii Sfântul Pavel.
Românii, atât cei din Nordul, cât şi cei din Sudul Dunării, nu şi-au pierdut niciodată credinţa şi nădejdea în Dumnezeu. Cei din Nordul Dunării au rezistat tuturor năvălitorilor şi au rămas liberi; turcii nu i-au ocupat, doar li s’a plătit bir. Aromânii, mai nefericiţi, au căzut sub robie străină şi sunt în curs de desnaţionalizare căci li s’a luat şi limba, şi şcoala şi, mai ales, Biserica.
Prezentul „Ghid al Muntelui Athos” este întocmit pentru uzul Românilor care’ar putea obţine autorizaţile necesare pentru a vizita Sfântul Munte. În lmba română nu există un asemenea ghid. Pelerinii se folosesc de cele în limbile greacă, engleză, franceză şi germană, care sunt scoase în număr mare şi în condiţii excelente.
Pentru cei doritori să ajungă în Sfântul Munte menţionaăm că sunt condiţii de cazare foarte bune la mânăstri şi schituri şi chiar la unele colibe; căci există arhondarice curate, cu apă curentă, cu masă care se serveşte la trapeza mânăstirii. Totul este în mod gratuit, conform tradiţiei milenare.
Pentru a obţine Diamonitiriu, documentul de intrare în Sfântul Munte, la Uranopolis, trebuie solicitată o scrisoare de recomandare din partea Ministerului Traciei (al Greciei de Nord) şi a rezervării biletului de călătorie cu vaporul, obţinut de la Biroul respectiv din Salonic. Aceasta se obţine tot pe baza unei recomandări din partea ierarhului din eparhia de domiciliu a solicitantului şi a unei certificat care atestă apartenenţa la credinţa ortodoxă, obţinut de la Consulatul român de la Salonic.
În rest, cu dorinţa pelerinului, cu ocrotirea Maicii Domnului şi pentru rugăciunile cuvioşilor atoniţi, toate piedicile legate de birocraţia omenească vor cădea, iar urcarea în Sfântul Munte va linişti sufletul călătorului.
La îndemnul unor pelerini români din exil, care au vizitat Sfântul Munte în 1985, a prins consistenţă ideea scoaterii acestui ghid-istoric; aceşti pelrini sunt: dr. Constantin Baciu, din Roma, pictorul, prof. univ. Ion Ipser, din Germania, judecătorul Enrico Marotta din Roma şi pictorul Valentin Anesia, din Paris.
Cartea de faţă trebuia tipărită la Roma în 1987, dar din diferite motive lucrarea nu s’a mai executat. Apoi manuscrisul a fost predat, abia în urma vizitei efectuate de pelerini români în 1996, editurii Gordian. Situaţia, mai ales materială, a făcut ca apariţia ghidului să sufere amânare până la această dată.
Însă prin strădaniile editorilor şi ale tuturor celor ce au lucrat la acest ghid, şi mai ales prin purtarea de grijă divină şi ocrotirea Maicii Domnului, ostenelile unora se fac de folos celor mulţi.
Părintele Ioan – Athos
Vedere duhovniceasca - Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.
Sbornicul – Lucrarea minţii. Despre rugăciunea lui Iisus
Prietenii Sfântului Munte Athos 
Doamne ajuta! As avea nevoie urgent de o adresa din sf. munte unde sa pot scrie (in romana preferabil) in vederea primirii unui sfat intr-o problema foarte delicata, de care simt ca depinde mantuirea mea. Va multumesc.
AN PRIMU RAND ESTE UN SAIT SUPER DORESC DIN SUFLET MULTA SANATATE SI BUNUL DUMNEZEU SA VA LUMINEZE ANCONTINOARE ASA CUM MIAM LUMINAT EU DATORITA SAITULUI ACESTA VA ROG AM O ANTREBARE CUM SA IZBAVESC DE ISPITA DESFRAULUI? CE IE AN BURTA MEA? AMI CER IERTARE DAR SUNT DISPERATA AM TRECUT DE APROAPE DOI ANI PRIN MULT CHIN SI EXPERIENTE ECZACT CA AN PSALMI POTE MA PUTETI ANDRUMA AM ANCERCAT CU RUGACIUNEA INIMI DAR DE CAND AM BAUT NISTE VIN NU MAI SIMNT ACEA CALDURA . DOAMNE AJUTA
Doamne ajuta ,
va rog din suflet sa imi dati si mie adresa Schitului Lacu si Prodromu caci as vrea sa trimit un pomelnic pt tatal meu care e foarte bolnav !
Multumesc din suflet !
femeile in sfantul munte
Consideram ca este o provocare a mass-media cu scopul de a crea un precedent.
Am publicat in Tribuna Sibiului o prezentare de expoziţie despre Sf.Munte Athos şi o opinie despre o carte controversată având ca subiect comunitatile monahale de acolo.Vi le trimit:
Opinii
Petre Beşliu Munteanu: Muntele Athos, cu prieteni şi adversari
07 august 2009 23:07
157 vizualizari
A- A+
Am primit la redacţie un articol, scris de cunoscutul arheolog Petre Beşliu Munteanu. Nu este, de data asta, vorba despre noi lucruri scoase la suprafaţă din negura timpului, ci despre Sfântul Munte Athos, care, în anul 2008, este, în acelaşi timp, un loc ce generează critici, mai ales din partea Europei laicizate.
Fiind vorma despre un loc pe unde au călcat şi mnulţi sibieni, considerăm că este util a citi acest material, mai ales pentru a vedea cu ce ochi vede occidentalul un asemenea loc pe care ba îl iubeşte, ba nu-l înţelege
„Editura cu nume de cifră simbolică – Trei- ne-a făcut cadou anul trecut o carte „pe val”: Vassilis Alexakis, După Christos (pe supra copertă titlul este după Isus Hristos), editată cu sprijinul Ministerului Francez al Afacerilor Externe şi al Ambasadei Franţei la Bucureşti, premiată cu Marele Premiu de Academia Franceză. Cititorul nu are decât să citească textul de pe supra copertă ca să-i fie indusă o atitudine critică faţă de instituţia bisericii. ”Întotdeauna Biserica s-a pus bine cu puterea politică şi financiară… Călugării din Muntele Athos au fost pe rând pro nazişti şi comunişti şi nu au avut nici o problemă să-şi spună tovarăşi”. Prin contrast cu oamenii, în cuprinsul cărţii natura apare divină „Este un loc magic. Acolo natura a fost ferită de orice fel de agresiune. Nicăieri nu am văzut ape mai limpezi, castani mai verzi sau un cer mai curat” (p. 72)
Faţă de simplii călugări (cum este cel a cărui ultimă dorinţă este să se înfrupte cu o îngheţată la Kareiss, cum sunt cei ce numără furnicile sau avioanele, în general faţă de inadaptaţii şi refugiaţii lumii) simpatia e evidentă. Într-o aparenţă moralizatoare, autorul se străduieşte să delimiteze atitudinile. Nu aceleaşi sentimente de simpatie sunt arătate egumenilor care impun soluţii catastrofale la restaurarea mănăstirilor.
Părerea proastă despre călugări este tradiţională şi fermă în lumea unor cercuri de intelectuali, fie că sunt ortodocşi, fie că sunt catolici. Vassilis Alexakis a găsit avocaţi ai cauzei anticălugăreşti în anii fierbinţi ai Eteriei. Argumentul istoric este pus în „gura bogată” a doi fruntaşi eterişti care descoperă originea leneviei tradiţionale a călugărilor care ”se hrănesc cu sudoarea bieţilor laici pe care îi împing în plină rătăcire cu superstiţiile lor” (p. 85).
La presiunile externe, evidente în zilele noastre, comunităţile de călugări răspund cu o un mesaj antiglobalizare din care noi percepem doar campania împotriva controlului asupra individului prin cipuri.
Pe de altă parte, autorul se dovedeşte sensibil observator şi admirator al vieţii comunitare de la Sfântul Munte devenit ţinutul promisiunilor.
Revenind la politica de promovare cu orice preţ (adică cu preţ mare) a cărţii citim pe supracopertă că opera lui Vassilis Alexakis este ”Un roman polemic despre Muntele Athos care încearcă să reabiliteze memoria Grecie antice”. Subiectul moştenirii antice a Greciei ortodoxe este aprig discutat de personajele cărţii. Creştinii sunt consideraţi „călăi ai antichităţii”. Exagerările sunt evidente.
A judeca lumea ancestrală (după părerea unui personaj, „cu trasaturile veacurilor XIII-XIV”, p. 84) după stereotipurile noastre este o greşeală pe care bunul simţ şi experienţa istoriei coloniale trebuie sa o evite. Viesparniţa vorbelor de clacă (de exemplu că un bărbaţi merg la Athos să scape de neveste) nu poate înăbuşi chemarea athonita pe care o simt grupurile de pelerini.
Sabia lui D’Artagnan pe care cronicarul din Nouvel Observateur a văzut-o în mâna lui Vassilis Alexakis este una de mucava cu falsa emblemă UE. Cu aşa palide lovituri de imagine comunitatea Sfântului Muntele Athos, având conştiinţa descendentei din imperiul bizantin şi roman, considerându-se bastion al ortodoxismului nu poate fi dislocată şi transpusă tale quale în forme culturale occidentale.
Faţă de consacratele ”minuni ale lumii” Athosul este o „lume a minunilor”, atipică, cu trăsături utopice şi ingerinţele lumii secularizate nu fac decât să inflameze sensibilitatea călugărilor. Deschiderea arhivelor (au fost publicate 22 de volume de documente) este un pas de apropiere; prin înţelegere, cunoaştere reciprocă şi buna cuviinţă pot urma şi alţii. Atunci vom avea parte de relatări informate, mai presus de discuţiile comune ale unei literaturi facile,comerciale.
•
Expoziţie foto
Muntele Athos: un paradis terestru
07 martie 2009 01:38
63 vizualizari
A- A+
Ansamblul de mănăstiri de la muntele Athos, ce-i urmăreşte parcă pe pelerini din ascunzătoarea de nori, poate fi lesne considerat cea mai mare dintre minunile lumii. Numai conservatorismul pe drept şi cu sacrificii apărat al vieţii monahale îl privează de recunoaştere turistică. Cine ajunge însă acolo se poate considera un privilegiat. Este pelerin şi turist, calcă pe poteci bătute doar de puţini străini, într-o lume unde osmoza culturii şi naturii este istoricizată, adică perfectă.
Faţă de sentimentul sublimului trăit acolo, de exaltarea simţurilor datorată senzaţiei de încremenire a unei lumi nepământene, fotografiile expuse la „nea Marcel”, într-o cafenea unde nu poţi cere alcool, dar poţi discuta, în apropierea marilor biserici ale oraşului, rămân simple hârtii colorate, prilej de aduceri aminte; dar ce amintiri… de acolo unde oamenii se pot bucura de frumosul naturii divinizat permanent, de trecătoarea pentru noi tihnă a locurilor binecuvântate. Athosul dintr-o altă lume este doar la o noapte distanţă, lângă „marea cea mare”, spre nemărginire…
În locurile unde voievozii români au jertfit din jertfa supuşilor avem dreptul să fim mândri. Cancelariile domneşti emiteau regulat acte de donaţii şi de întărire a donaţiilor pentru pământurile şi pădurile călugărilor din Athos. Sume anuale erau plătite călugărilor athoniţi, apărători ai credinţei, la marginea lumii creştine. Acolo, mai ales acolo unde era hotarul lumilor, contribuţia românilor nord şi sud dunăreni la apărarea civilizaţiei creştine este palpabilă. Ştefan cel Mare a ridicat din temelii mănăstirea incendiată de la Grigoriu. Tot el a clădit biserica, tarpeza şi arsanaua (portul fortificat) de la Zografu. Matei Basarab a construit partea de răsărit a mănăstirii de la Dionisiu. În aceste mari mănăstiri numărul românilor călugăriţi era foarte mare. Şi astăzi exista două schituri româneşti cu o viaţa monahală înfloritoare: Prodrom şi Lacu, iar printre cei 2599 călugări actuali mulţi sunt români. Ex Oriente Lux. Credinţa izvorâtă din stânca insulei este luminată şi de românii, care la Athos, în fiecare dimineaţa slujesc învierea unei noi zile, când soare se scaldă în mare, se urcă apoi deasupra muntelui şi coboară în rugăciunile de seară, ritmate de clopoţeii căţuii.
Niciunde nu vezi călugări trândăvind; trândăvia este un păcat. Cum altfel ar fi transformat o insulă stâncoasă în „grădina domnului” decât terasând şi cultivând, construind drumuri şi case ziua, rugându-se apoi din noapte până în zori.
Societatea atonită formată din călugări de diferite etnii a acceptat parţial binefacerile civilizaţiei. Pe drumurile bine întreţinute circulă maşinile de teren ale mănăstirilor. Multe mănăstiri au procurat centrale moderne, eoliene, panouri solare. Călugării au telefoane mobile. Limita compromisului este însă firavă. Sper ca transportul de lemne spre continent, văzut la plecare, este mai degrabă o excepţie derivată dintr-o grabnică necesitate decât semnul unui început nefast. Mănăstirile, complexe uriaşe de clădiri construite în perioade de strălucire a credinţei suferă din lipsă de fonduri. Unele clădiri au fost părăsite; altele sunt în curs de restaurare. Puţine însă zac abandonate, integrându-se în peisajul împietrit şi înmiresmat. Cele două surse de venit pentru mănăstiri sunt tradiţionale: donaţii de la instituţii şi pelerini. Multe mănăstiri sunt în curs de reabilitate cu bani de la UE, plăcuţe lămuritoare fiind semnul ajutorului comunitar. Călugării preţuiesc însă donaţiile pelerinilor. Cei mai mulţi sunt, fireşte, localnici greci, un popor credincios. Românii sunt, ca pretutindeni în lume, peste tot: şoferi de microbuze, constructori. Îi recunoaştem după temperament şi limbajul colorat. Pelerinul din România este şi el un oaspete obişnuit al fraţilor români, dar i se vorbeşte în limba lui chiar în faţa celui mai bogat altar din Athos.
Se naşte fireasca întrebare: încotro Atos? Are tradiţia şi credinţa destulă putere să se opună invaziei „noului” ? Răspunsul este mediat de înţelepciunea conducătorilor. Tehnica se opreşte la uşa bisericii unde pâlpâie, ca şi în urmă cu o mie de ani, lumânările şi unde candelabrul este învârtit tot mecanic. Secularizarea nu este bine primită aici şi nici societatea de consum. Mănăstirile erau cuiburi ale credinţă apărate de ziduri, turnuri şi porturi fortificate care au impus respect chiar şi păgânilor. Zidurile crenelate nu mai sunt de folos, dar puterea credinţei ortodoxe şi tradiţia ţin în frâu domnia banului.
Expoziţia, de la cafeneaua Doris cuprinde 25 fotografii color, text explicativ şi o hartă.
Este un loc frumos si sfant.Merita vizitat.
Vasile in 07.03.2009 20:41
Binevenit articolul,sinteza de cultura,istorie,spiritualitate,o rara avis in presa romaneasca,unde cultura reala e pe cale de disparitie,iar articolele profunde convietuiesc nefericit cu stiri ieftine,mondenitati de doi lei devalorizati;iar limbajul clasic este cu buna stiinta eliminat de peste tot,pt. a face placere mahalalei. Acest articol imi aminteste prin stil de renumitul Ioan Grigorescu.E nesemnat,din modestie probabil,ca si multe din creatiile de altadata,dar care au dainuit timpului.Eripitur persona,manet res…. Vivat,crescat,floreat!
vlad tepes in 07.03.2009 22:47
Adauga un comentariu la acest articol
cand mergeti in muntele atos sa stiti ca veti da de un sovinism grecesc feroce
cu mine s-a incaierat un calugaras grecoteu si cand am dat cu el de pamant au sarit toti popii pe mine
e de preferat sa nu pronuntati cuvantul grec-asta pe care l-am pocnit eu m-a auzit folosind acest cuvant-eu pur si simplu am exclamat ce pictura aveau grecii astia!si a sarit la gatul meu
calugarii romani de acolo in frica ce le-au bagat-o grecoteii in oase te invata sa pronunti neamul acesta in loc sa pronunti grecii
deschideti ochii
peste tot veti vedea urme ale istoriei noastre romanesti
chiar daca nu credeti toate manastirile din atos sunt ridicate de romani
priviti cu atentie picturile din biserici si veti descoperi voevozii nostri cu coroanele specifice romanesti
intrebati in stanga si in dreapta
turnul lui petru-rares mie mi l-a aratat de exemplu un muncitor ce lucra acolo si cu toate rugamintile mele cel ce conducea masina in care ne aflam-si care culmea era un fel de administrator la schitul romanesc prodromu,deci roman-nu a vrut sa opreasca
deci fiti atenti si la calugartii romani-unii sunt spalati pe creier rau de tot de grecotei-la vatopedu sunt expuse toate fostele metoace in niste poze pe un coridor-iar un calugar roman mi-a spus ca cu ajutorul domnului poate se repara greseala anticristului cuza-adica sa puna mana iar pe fostele mosii
unii insa si-au pastrat caracterul national si ii injura in soapta pe grecotei dar se deschid greu in fata vizitatorilor
iar altii sunt pur si simplu niste idioti analfabeti asa cum a fost si calugarasul cu care am calatorit in aceeasi cuseta de la salonic pana la bucuresti si pe care l-am dus cu forta si l-am spalat cu forta pe picioare in asemenea masura ii puteau…iar vagonul avea toate conditiile unde puteai sa faci dus
una peste alta excursia e benefica ca sa va lamuriti in ce masura s-au si se folosesc grecii de religie ca sa tampeasca si sa suga alte popoare
Arheolog Petre Beşliu Munteanu:
„În Grecia cultul monumentelor istorice este aşa de mare încât cercetarea de teren nu prea e afectată de criză şi de presiunile dezvoltatorilor” (I)
Cunoscutul arheolog Petre Beşliu Munteanu, de la Muzeul Naţional Brukenthal din Sibiu, s–a întors, recent, dintr–o „excursie” la Muntele Athos. De ce am pus ghilimele la „excursie”? Pentru că, aşa cum veţi vedea mai jos, bucuria de a te afla într–un asemenea loc, într–adevăr binecuvântat de Dumnezeu, s–a combinat, în cazul nostru, cu studiul şi cercetarea de specialitate. Deci, ochiul excursionstului s–a bucurat (din nou), cel al pelerinului s–a smerit şi minunat, iar cel al istoricului şi arheologului a descoperit lucruri interesante şi inedite în adevăratul sens al cuvântului. Dar cred că citind interviu de mai jos va fi mai de folos decât această introducere.
– Din câte ştim, în Muntele Athos se fac pelerinaje. Cum aţi ajuns să mergeţi într-o călătorie de studii?
– Şi eu am fost de două ori în pelerinaj la Muntele Athos. Prin rugăciunile din timpul serviciilor religioase, prin reculegere într-un loc „dumnezeiesc”, care-şi merită numele de Grădina Maicii Domnului, Muntele Athos a devenit un pol spiritual, de atracţie pentru credincioşii ortodocşi. În al doilea rând, în Muntele Athos ai puternica senzaţie că trăieşti istoria. Ritualurile se practică de o mie de ani, clădirile au sute de ani, relaţiile inter-umane sunt fireşti, încât, în comparaţie cu nebunia din societatea noastră, par ireale. Apelativele „frate” şi „părinte” reflectă relaţiile creştineşti din interiorul comunităţii athonite. Să revin la întrebare. Am observat în cele două pelerinaje anterioare o distribuţie specifică a construcţiilor care alcătuiesc mănăstirile. Ansamblul construcţiilor este aşezat, de obicei, pe un loc mai înalt şi, ca atare, mai uşor de apărat.
– Adică mănăstirile sunt fortificate, ca cele din Moldova?
– De fapt, o mănăstire este compusă din corpuri de chilii, care înconjoară un loc sacru unde este biserica cu fântâna sfântă, spaţii utilitare (trapeza pentru servitul mesei, arhondaricul pentru primirea pelerinilor, magazii, grajduri, pivniţe, spital pentru bolnavi şi bătrâni), apeduct şi turnul-locuinţă care domină prin înălţime ansamblul şi care era ultimul refugiu al călugărilor. Mănăstirea Simonos Petra, situată pe o stâncă abruptă nu a avut nevoie de un turn-locuinţa. Nici la Marea Lavră, înconjurată de o incintă crenelată cu turn exterior, nu se vede un asemenea donjon. Accesul în mănăstire se face şi astăzi prin intrări boltite, închise de uşi masive din lemn, placate cu fier. Intrările erau protejate de turn amenajat deasupra porţii.
– Cu alte cuvinte, aţi fost interesat de fortificaţiile mănăstirilor.
– Nu numai de fortificaţiile care apară katholikonul, biserica de mănăstire ci şi de turnul care apăra portul mănăstirilor (arsanas) şi de turnurile care apărau malurile peninsulei şi împiedecau sau întârziau debarcarea piraţilor.
– Aşadar, este un adevărat sistem de apărare al comunităţii athonite?
– Aici, într-adevăr se poate vorbi de un sistem de apărare amenajat în timp de întreaga comunitate athonită, care avea la bază apărarea fiecărei mănăstiri şi a portului prin care, având în vedere activitatea economică a mănăstirilor, se legau de continent. Organizarea comunităţii athonite, bazată pe autonomia mănăstirilor, condusă însă de un organism central legislativ, format de stareţii celor 20 de mănăstiri şi de executiv (Sfânta Epistasia), se reflectă şi în organizarea sistemului defensiv. În organizarea şi evoluţia sistemului e necesar să ţinem seama de factorii istorici concreţi : stăpânirea bizantină, apoi cea otomană, rolul genovezilor în negoţul pe mare, stăpânirea cruciaţilor dar, mai ales de pericolul piraţilor fără religie şi naţie. Fără acest sistem care permitea punerea în practică a solidarităţii comunitare şi fără o politică flexibilă, comunitatea athonită nu ar fi supravieţuit o mie de ani.
Întregul sistem de observare şi apărare era îndreptat împotriva duşmanului care venea de pe mare. El se lovea de fortificaţiile de pe mal (turnuri şi porturi fortificate), apoi de fortificaţiile mănăstirilor care puteau rezista până la venirea unor ajutoare. În perioada stăpânirii othomane exista un corp de oaste ce proteja mănăstirile.
– Cum aţi avut acces la această ”mină de aur” pentru cercetarea fortificaţiilor medievale şi care au fost rezultatele?
– Fortificaţiile din Muntele Athos, cu toate că sunt bine conservate şi complexe din perspectiva strategiei defensive din Evul Mediu, nu sunt cuprinse în marile studii despre fortificaţiile medievale din Europa, iar cercetarea punctuală este firavă, rezumându-se la două turnuri-locuintă. Nici arhitecţii greci nu au acordat un interes aparte fortificaţiilor. Cu atât mai puţin nu a fost vorba de intenţii serioase de cercetări de teren în Muntele Athos ce beneficiază de autonomie în cadrul Republicii Elene. Terenul cercetării este generos, însă accesul în cadrul comunităţii athonite, un promise land este restrictiv. Având în vedere nevoia conservării valorilor şi a modului de viaţă tradiţional restricţiile sunt de înţeles. În fapt, patrimoniul Muntelui Athos este protejat de UNESCO, iar legislaţia athonită recunoscută de Comunitatea Europeană.
Am cercetat în perioada legal permisă de diamonitirou un turn de apărare a unui port, trei fortificaţii de mal şi două donjoane de incintă a mănăstirilor cu zidurile de apărare adiacente. Ca şi donjoanele din Occident, cele din Athos au la parter o cisterenă şi accesul la parter sau la primul sau chiar la al doilea etaj. La ultimul etaj, firesc, turnurile au un spaţiu sacru, rezervat capelei. Cel puţin o încăpere a fost dotată cu vatră pentru încălzit şi toate au amenajate latrine în grosimea zidurilor. Turnurile din interiorul mănăstirilor au peste 20 m înălţime, ferestre înguste sau fără ferestre la parter şi cu deschideri mai mari la etajele superioare. Un balcon a fost amenajat într-o fază în care ele şi-au pierdut rolul strict defensiv. Toate turnurile au fost dotate cu găuri pentru aruncat păcură la ultimul etaj sau chiar deasupra intrării (mănăstirea Sf. Pavel). Folosirea probabil concomitentă a gurilor de tragere şi a crenelurilor pe platforma superioară a turnului de la mănăstirea Sf. Pavel este relevantă în contextul general al studiului strategiei defensivei în Evul Mediu. În general, structura turnurilor de apărare din Athos nu diferă de cea din Occident. Există unele elemente mai greu de identificat. La arsanaua mănăstirii Siomonos Petra un spaţiu subteran se află chiar la intrarea parterului. Dacă a fost folosit ca cisternă sau capcană este greu de precizat.
Din punctul de vedere al arhitecturii militare impresionează planul mănăstirii de lângă Ouranopolis (Zygou), unde zidurile de incintă cu turnuri urcă pe panta dealului şi se termină cu turnul de refugiu în locul cel mai de sus. Cele mai vechi mănăstiri, cea în discuţie şi Marea Lavră, nu beneficiau de o poziţie strategică invulnerabilă, dar aveau fortificaţii puternice.
Adauga un comentariu la acest articol
•
Arheolog Petre Beşliu Munteanu:
„În Grecia cultul monumentelor istorice este aşa de mare încât cercetarea de teren nu prea e afectată de criză şi de presiunile dezvoltatorilor” (II)
26 noiembrie 2010 23:28
100 vizualizari
A- A+
Cunoscutul arheolog Petre Beşliu Munteanu, de la Muzeul Naţional Brukenthal din Sibiu, s–a întors, recent, dintr–o „excursie” la Muntele Athos. De ce am pus ghilimele la „excursie”? Pentru că, aşa cum veţi vedea mai jos, bucuria de a te afla într–un asemenea loc, într–adevăr binecuvântat de Dumnezeu, s–a combinat, în cazul nostru, cu studiul şi cercetarea de specialitate. Deci, ochiul excursionstului s–a bucurat (din nou), cel al pelerinului s–a smerit şi minunat, iar cel al istoricului şi arheologului a descoperit lucruri interesante şi inedite în adevăratul sens al cuvântului. Publicăm acum partea a doua a interviului, prima parte apărând în ediţia anterioară a Tribunei Weekend. Toate fotografiile din cadrul acestui material aparţin persoanei intervievate
*
– Cum se văd lucrurile vechi, istorice, în lumea nouă, din perspectivă modernă?
– După părerea mea, în comparaţie cu ce este în ţară, realităţile din Athos sunt suficient de bine rânduite pentru o prognoză optimistă. Am văzut şi acolo, ca şi în ţară, restaurări noi, după reguli moderne şi mai vechi planşee de beton. Am văzut un început de muzeu într-o arsana restaurată, unde piesele erau conservate şi alte piese, în alt loc, care cer conservarea. Am văzut marcaje de ziduri vechi în clădiri restaurate şi protejarea cu sticlă a gurilor de păcură. În altă parte, deschiderile pentru păcură erau zidite pentru a păstra căldura în camera devenită depozit de cărţi. Am văzut pe malul mării o fortificaţie părăsită, cu pereţii deterioraţi şi în apropiere, la Nea Skiti, un turn în curs de restaurare.
Turnul mănăstirii Morphonou este încă în picioare şi ruinele mănăstirii construite de locuitorii unui cartier al Constantinopolului care au venit din sudul Italiei merită a fi cercetate.
Oricum, comunităţile de călugări a căror ideal suprem este credinţa şi un mod de viaţă legat de rugăciune, merită a fi lăudate pentru interesul conservării construcţiilor vechi, şi ajutate.
– O întrebare inevitabilă deşi incomodă: cum este percepută prezenţa românilor în Athos?
– În trecut, ca şi azi, mulţi români au înţeles sa ajute sau să slujească comunităţile de călugări ortodocşi care au format un adevărat bastion al credinţei la marginea lumii creştine. Domnitorii români sunt printre cei mai de seamă ctitori de la Athos, realitate recunoscută în publicaţiile din Grecia şi de călugării greci din Athos. În arhondaricul mănăstirii Dionisiou se vede un portret modern al domnului Neagoe Basarab care a plătit în 1520 refacerea turnului de apărare şi a apeductului de acolo. Tot aici, domnul Moldovei, Ioan, a donat în 1535 bani pentru refacerea unui corp de clădire. Exemplul i-a fost urmat de Alexandru şi soţia sa Ruxandra, dacă nu acest Alexandru este asociatul la domnie a lui Ştefan cel Mare; Neagoe Basarab a contribuit financiar la ridicarea turnului de refugiu al mănăstirii Sf. Pavel. Printre binefăcătorii acestei mănăstiri se află Ştefan cel Mare şi Constantin Basarab. Am întâlnit mulţi români în Athos: pelerini, angajaţi şi călugări. O mănăstirea are angajaţi 16 tineri români care s-au integrat prin muncă, credinţă şi disciplină. Un argat la mănăstire, cum el însuşi s-a numit, a câştigat atâţia bani cât sa-şi schimbe apartamentul în ţară. Alţi români lucrează la marile mănăstiri ca şoferi şi constructori.
– Revin la o întrebare delicată: în condiţiile în care toată lumea vorbeşte de restricţii de acces şi financiar cum aţi reuşit o călătorie de studii?
– Este una din primele călătorie de studii pe coasta de sud-vest a peninsulei efectuată cu scopul cunoaşterii valoroasei moşteniri athonite la care şi-au adus contribuţia domnitorii români, motiv de mândrie dar şi o obligaţie. Realizarea a fost posibilă pentru că m-am dus cu gânduri sincere şi sentimente creştine. Am avut parte de ajutorul PS Visarion, episcopul Tulcii, al părintelui diacon Toma de la Arhiepiscopia Sibiului şi de înţelegerea Sfintei Comunităţi şi a comunităţilor de călugări, de geronta de la Sf. Mănăstire Siomonos Petra, Sf. Mănăstire Gregoriou, Sf. Mănăstirea Dionisiou şi Sf. Mănăstirea Sf. Pavel. Trebuie să-mi arăt recunoştinţa pentru părinţii Nechifor, Gherontie, Ghervasie, Militos, care şi-au răpit din timpul lor pentru a mă ajuta. Călătoria nu s-ar fi putut realiza fără sponsorizarea domnului Ilie Grădinar. Am beneficiat şi de înţelegerea importanţei cercetării din partea conducerii Muzeului Naţional Brukenthal. Tuturor celor pomeniţi le aduc şi pe această cale mulţumiri.
– Pomeneaţi de un şantier arheologic la Zygou. Aţi mai avut şi alte experienţe de acest fel?
– Şantierul arheologic de lângă Ouranopolis era finalizat şi acum, chiar în perioadă de criză, se lucra la consolidarea şi supraînălţarea zidurilor în ruină. O activitate febrilă am constatat şi la Tesalonic, unde erau pe teren, la săpături de salvare, toţi cei 30 de arheologi de la al 10-lea Euforat al Monumentelor.
În Grecia, cultul monumentelor istorice este aşa de mare încât cercetarea de teren nu prea e afectată de criză şi de presiunile dezvoltatorilor. Şantierul metroului din Tesalonic era blocat pentru că se descoperiseră „ziduri vechi”. Reacţia străzii era ca şi la noi: ”de ce trebuie să blocheze strada arheologii, nu-i de ajuns şantierul metroului”?
Am văzut apoi muzeul de arheologie din Tesalonic şi expoziţia din Turnul Alb, două realizări de excepţie ale muzeografiei contemporane, unde fantezia şi bunul gust al arhitectului proiectant pun în valoare piesele şi nu decorul, dacă nu este vorba de încăperile fortificaţiei medievale. Cu adevărat, mai dinspre sud vine fantezia şi lumina.
– Speraţi să continuaţi cercetările?
– Începutul cercetării a fost lung şi anevoios, nici viitorul nu se arată mai uşor de înfăptuit, dar experienţa acumulată şi, mai ales fabulosul tezaur arheologic sunt motive de optimism.
Articol aparut in ziarul Tribuna
Fortificaţiile Muntelui Athos :ţărmul de nord-est. Cercetarea de teren din 2011
Cercetarea de teren din perioada august-septembrie 2011 a continuat-o pe cea din anul precedent şi a fost motivată de inimaginabilul tezaur de informaţii oferit de fortificaţiile din Sf. Munte Athos pentru cunoaşterea evoluţia arhitecturii medievale europene şi a probabilelor ei influenţe asupra celor mai vechi mănăstiri din Ţara Românească.
Direct expus atacurilor dinspre Asia Mică, malul de nord – est al peninsulei a fost mai devreme şi mai amplu fortificat. În capătul de est al peninsulei nu am găsit ruinele turnului de supraveghere a mării. Zona greu accesibilă oferea însă un excelent punct de observaţie.
Prima şi cea mai veche mănăstire fortificată este numită Marea Lavră. Mănăstirea este considerată ctitorie a călugărului Athanasios, întemeietorul vieţii monahale pe Sf. Munte Athos. Potrivit tradiţiei greu de verificat prin documente scrise, Sf. Athanasios ar fi vieţui la început în grotele aflate mai la est de Marea Lavră, având mai apoi relaţii prieteneşti cu imperialii bizantini. Unul din turnurile impozante de la Marea Lavră poartă numele împăratului Ioan Tzimiskes. O porţiune din zidul de apărare şi masive turnuri de incintă şi de poartă se păstrează şi azi spre sud şi vest, acolo unde terenul permitea un atac direct. Latura dinspre mare era abruptă. Pe acolo atacatorii ajungeau mai greu din cauza fortificaţiilor de pe ţărm.
În dreptul mănăstirii, pe malul mării, se păstrează zidurile masive ale unui turn cu ziduri de incintă şi ale unui port fortificat. Relaţia între cele trei construcţii mănăstire, port şi turn este lesne de înţeles. Nefirească este doar modalitatea de refacere a zidurilor turnului de pe malul mării folosindu-se betonul. Modelul complexului de construcţii (port fortificat-turn de apărare, eventual casa pescarului) se regăseşte în mai multe locuri învecinate.
Malul de nord-est al peninsulei este străjuit de două turnuri ruinate, aflate la mică distanţă de mare, pe relieful puţin înalt ce acompaniază ţărmul.
Turnul, despre care tradiţia spune că ar face parte din mănăstirea Amalphion, fondată şi susţinută de locuitorii Constantinopolului veniţi din sudul Italiei , este aşezat pe un monticol terasat, greu de urcat din trei părţi. Astăzi accesul pe panta mai puţin abruptă este de dificil din cauza spinilor. Din acest punct pleacă un drum spre schiturile din centrul peninsulei, inclusiv schitul românesc Lacu.
Dimensiunile turnului de la Amalphion sunt apropiate de cele ale turnurilor de refugiu din majoritatea mănăstirilor de aici. Parterul este însă compartimentat, tăvănit (se păstrează bucăţi din scândurile tavanului) şi echipat cu cisternă. Nu am observat intrarea la etajele superioare, separate prin boltă de cărămidă.
Este greu să afirm sigur că turnul cercetat făcea parte din mănăstirea catolică şi distrusă de călugării vecini, furioşi de raidurile distrugătoare ale cruciaţilor latini. Puţin mai jos de turn se văd ruinele unei construcţii masive, asemănătoare cu structurile de zidărie bizantine de la Zigou.
Una dintre cele mai vechi mănăstiri din Athos, cea de la Zigou (numită şi Francokastro), are un turn exterior pe o poziţie dominantă faţă de mănăstire. În ambele locuri turnul putea fi construit anterior. Dovada este că în jurul turnului de la Amalphion se văd resturi de ziduri ce puteau oferi protecţie şi independenţă.
Mai la nord-vest, lângă schitul românesc Colciu, se află tot pe o poziţie dominată un alt turn ruinat, încă necercetat. Împreună cu cele de pe malul sudic de la Nea Skiti şi Daphne asigura supravegherea litoralului, interes strategic legat de politica de securitate a bizantinilor şi, mai apoi, de protecţia mănăstirilor.
De la ţărmul mării la Mănăstirea Karakalou este o distanţă comparativă cu cele dintre mănăstirile de pe ţărm. Poziţia ei este una dominantă, cu vedere spre mare. Observarea întinsului primejdios al apelor cutreierate de piraţi era mai bună din turnuri. La Karakalou se păstrează un masiv turn de poartă, ce încalecă zidul de incintă. Poziţia zidului de incintă faţă de anumite elemente de apărare ale turnului este nefirească. Cercetări anterioare au permis ipoteza anteriorităţii unor turnuri faţă de incintă.
Tot în al doilea plan al sistemului de apărare al Athosului sunt mănăstirile de la Xeropotamou şi Koutloumousiou, cu ziduri de apărare şi turnuri spre laturile vulnerabile. Turnul de incintă (şi de refugiu) al Mănăstirii de la Koutloumousiou este mai mic comparativ cu al celorlalte mănăstiri. Relaţiile între domnitorul Ţării Româneşti Nicolae Alexandru şi această mănăstire prin intermediul egumenului Hariton, devenit mitropolit al Ţării Româneşti, sunt cunoscute.
Ceea ce în hărţile moderne sunt denumite arsanas (port) Karakalou, chilia Mylopotamou şi arsanas Iviron sunt de fapt construcţii de apărare aşezate pe ţărmul stâncos, în aşa fel încât să aibă bună vedere spre mare. Micile fortificaţii erau formate din turnuri, spaţii pentru locuit şi curţi fortificate spre interiorul peninsulei. Camera pentru adăpostul bărcii era sub fortificaţii, pe malul mării.
Turnul de refugiu al mănăstirii Iviron este o fortăreaţă în sine, protejând intrarea secundară, aflată pe acelaşi ax cu cea principală. Iniţial înserat în zidul de incintă, el a primit apoi o incintă proprie. Spre exteriorul mănăstirii s-a amenajat un zid de protecţie cu un turn suplimentar, adosat zidului de incită îngroşat în acest loc.
Spre interior, turnul a primit un zid de protecţie, lăsând loc de intrare pe lângă incinta principală Astfel echipat, el asigura securitatea locuitorilor în cazul cuceririi mănăstirii. Accesul în turn se făcea de pe platforma apărată de zidul de incintă, mai ridicată cu 10 m decât nivelul de călcare al curţii. De aici turnul se ridică cu încă 21 m. Intrarea în turn este îngustă 1,50 X 0,90 m, iar deasupra se afla un burduf pentru aruncat păcură. Zidul turnului avea lăţimea de 0,80 cm; mai gros, de 1 m, şi tot din piatră, era zidul de protecţie al turnului.
Mulţumesc pentru sprijinul acordat, indispensabil unei cercetări dificile. PS Visarion, episcopul Tulcei, părintelui diacon Toma, părinţilor călugări Modest, Kosmas, Ioakim, Firmilian, călugărilor gerontes de la Sf. Epistasia pentru prelungirea perioadei de şedere din diamonitiriou (paşaport), conducerii S.C.Atlasisb pentru sponsorizarea călătoriei pe ruta Sibiu – Salonic şi retur, conducerii Muzeului Brukenthal pentru înţelegere.
Obiectivul obiectiv
Muntele Athos – locul binecuvântat
07 octombrie 2011 20:23
49 vizualizari
A- A+
A vedea imagini de la Muntele Athos este ca o hrană pentru privire. A le vedea pe viu, nu ca noi, aici în „poze” poate defini doar cel care este acolo. Este ceea ce se va petrece în ediţia viitoare a Tribunei Weekend când autorul acestor fotografii, arheologul Petre Munteanu-Beşliu, ne va oferi şi ceva „scris”. Deocamdată avem doar o avanpremieră „vizuală” a ceea ce vom lectura în viitor. Ceea ce mai putem adăuga este că să ne bucurăm, chiar şi aşa, de la distanţă, că mai sunt pe lume asemenea locuri. Sincer am identificat şi la noi, chiar în judeţ, locuri care îţi taie răsuflarea, dar nepăsarea, mai ales a autorităţilor din zona unde se află, mult prea obsedate de imaginea lor ca mari edili şi gospodari, le lasă încă într-un nedorit anonimat.
Articol aparut in Colegium Mediesensis,X, 2010
ACTIVITATEA CONSTRUCTIVĂ A DOMNILOR ROMÂNI LA MUNTELE ATHOS
ÎN SECOLELE XIV-XV
Petre Beşliu-Munteanu
Vasile Mărculeţ
O componentă fundamentală a relaţiilor religioase ale Ţărilor Române cu Biserica Orientală în secolele XIV-XV o reprezintă cele cu Sfântul Munte Athos. Legăturile româneşti cu Sfetagora s-au materializat în acordarea de către domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei a unor ajutoare financiare sau danii funciare către diferitele lăcaşuri de aici. Se adaugă acestor ajutoare activitatea constructivă finanţată de domnii români la Muntele Athos.
Activitatea constructivă a domnilor munteni la Muntele Athos. Legăturile Ţării Româneşti cu Muntele Athos au debutat la scurt timp după stabilirea relaţiilor oficiale ale statului muntean cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, odată cu recunoaşterea canonică a Mitropoliei Ungrovlahiei, în mai 1359 . Iniţiatorii acestor relaţii au fost călugărul Hariton, egumenul Mănăstirii Kutlumus, şi domnul Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru (1351/1352-1364).
Activitatea constructivă la Muntele Athos debutează în aceeaşi perioadă. Informaţiile pe care le deţinem ne permit constatarea că primul domn român, care a susţinut asemenea activităţi la Sfântul Munte a fost Nicolae Alexandru, iar principala beneficiară în această epocă a fost aceeaşi Mănăstire Kutlumus.
Conform informaţiilor transmise de unul din testamentele lui Hariton, din 1370 aflăm că el s-a adresat domnului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru, care „a dat mult pentru ridicarea turnului celui mare, deşi lăsase altora grija de a repara cele năruite la temelia lui” . Informaţiile cuprinse într-un al doilea testament al aceluiaşi ierarh, din noiembrie 1370, completează ştirile anterioare precizând că domnul muntean „a contribuit cu o sumă importantă la construirea turnului celui mare, dar n-a apucat să-l termine”, din cauza survenirii decesului său, la 16 noiembrie 1364 .
Când a debutat această activitate constructivă a lui Nicolae Alexandru la Mănăstirea Kutlumus este dificil de stabilit. Pe baza informaţiilor prezentate, considerăm că momentul său de debut poate fi datat după mai 1359, dată la care domnul Ţării Româneşti a optat definitiv pentru Ortodoxie, care poate fi totodată admisă ca un terminus post quem, continuând până la moartea domnului muntean.
Se pare că sprijinul acordat de Nicolae Alexandru, chiar întrerupt de moartea sa, a fost atât de însemnat încât încă din această epocă, Mănăstirea Kutlumus începe să fie percepută a o lavră a Ţării Româneşti. Faptul este confirmat de un act emis în septembrie 1369 de Vladislav I (1364-1376/1377), fiul şi urmaşul său la tron, care numeşte lăcaşul „a domnului şi părintelui domniei mele” .
La solicitarea egumenului Hariton, care într-un testament din iulie 1378, preciza că s-a deplasat de şapte ori la fostul domn Vladislav I şi la soţia sa, doamna Ana, solicitându-le să continue activitatea constructivă la Mănăstirea Kutlumus, începută de Nicolae Alexandru . În actul său din 1369, domnul muntean consemna că ierarhul athonit a cerut „să zidesc, să adaug şi să sporesc mănăstirea cu o întăritură şi un zid de cetate înconjurător, s-o îmbogăţesc cu turnuri de apărare, să ridic un sălaş de închinare, o sală de mese şi chilii” .
În continuarea actului său, domnul Ţării Româneşti precizează că după acceptarea de către Hariton de a fi considerat ctitor al mănăstirii, i-a pus la dispoziţie mijloacele financiare cu ajutorul cărora egumenul „a ridicat din temelii şi a zidit întăritura din amintita sfântă mănăstire şi cu mila lui Dumnezeu va avea grijă şi de biserică, de sala de mese şi de chilii, va cumpăra acareturi pentru întreţinerea fraţilor” .
Realizarea acestor construcţii este confirmată şi de egumenul Hariton în testamentul său din 1370. Conform propriei sale afirmaţii, „cu ajutorul şi puterea banilor săi, cu truda şi munca mea şi a fraţilor mei […], am înălţat cu ajutorul lui Dumnezeu zidul de apărare care se vede acum” . În continuarea actului său, Hariton arată că în urma „împrumuturilor făcute cu ocazia înălţării zidului de apărare, ne-a mai rămas de plătit o datorie de o mie de aspri” , pe care îi solicita domnului Ţării Româneşti.
În această fază a raporturilor a izbucnit, se pare, un conflict între domn şi egumenul Hariton. Temeiul său l-a constituit cererea domnului muntean ca organizarea vieţii de obşte din mănăstire, cu care monahii români stabiliţi aici nu se puteau acomoda, să fie înlocuită cu organizarea vieţii de sine ce era practicată în celelalte mănăstiri de la Sfântul Munte. Cererea, respinsă categoric de Hariton, a atras după sine refuzul domnului de acoperi datoria de 1.000 de aspri a lăcaşului. Conflictul se va prelungi câţiva ani, deoarece, persistenţa lui Hariton în refuzul său a făcut ca şi hotărârea domnului să rămână neschimbată .
După multe stăruinţe, Hariton a sfârşit, în final, prin a ceda îndemnurilor unor colaboratori de-ai săi şi a accepta cererile domnului muntean. El se angaja să introducă organizarea vieţii de sine şi la Kutlumus „dacă preaevlaviosul voievod achită datoria de 1.000 de aspri cheltuiţi cu ridicarea zidului de apărare, înalţă o biserică mai mare, capabilă să primească în ea pe fraţii romei (bizantini, n.n.) aflaţi aici şi pe vlahii care vin” .
Revenirea egumenului asupra deciziei sale l-a determinat pe Vladislav I să-şi modifice la rândul său atitudinea, care se decidea să plătească datoria mănăstiri. Faptul este confirmat şi de Hariton în testamentul său din 1378, unde precizează că a primit din partea domnului „cele trebuincioase pentru refacerea mănăstirii; şi a fost refăcută şi înfrumuseţată şi dânsul a întregit-o spre mai bine” . În condiţiile precizate, conflictul era stins încă înainte de septembrie 1369.
În perioada care a urmat, legăturile Ţării Româneşti cu Muntele Athos s-au înscris pe un curs ascendent. Pentru perioada analizată de noi, sursele pe care le deţinem confirmă imensele danii financiare şi funciare făcute de domnii munteni comunităţii monahale de la Sfetagora, dar nu mai evidenţiază nicio activitate constructivă a acestora la Sfântul Munte.
Activitatea constructivă a Moldovei la Muntele Athos. Activitatea constructivă a Moldovei la Muntele Athos este indisolubil legată de domnia lui Ştefan cel Mare (1457-1504). Debutul său se situează la începutul deceniului 8 al secolului al XV-lea.
În 1471, la rugămintea egumenului Varlaam de la Mănăstirea Zografou, Ştefan cel Mare acorda un ajutor bănesc bolniţei acestei mănăstiri. Actul emis la 13 septembrie de cancelaria de la Suceava, preciza şi în acest caz, atât valoarea daniei, cât şi destinaţia acesteia, precum şi obligaţiile ce reveneau destinatarilor. Referindu-se la aceste aspecte în actul domnului Moldovei se stipula că „că am aşezat obroc bolniţei noastre din sfânta noastră mănăstire de la Zografou, pe care, această bolniţă, noi înşine am întărit-o cu voia lui Dumnezeu; şi să fie de la noi acestei bolniţi, celor care se află în această bolniţă, în fiecare an, 500 de aspri, şi să se roage lui Dumnezeu pentru sufletul părinţilor noştri, şi pentru sănătatea noastră şi pentru sănătatea copiilor noştri. Acest mai sus-scris, obroc, 500 de aspri, să fie bolniţei noastre de la Sfântul Munte de la Zografou, neclintit niciodată, în veci” .
Parcurgerea actului din 13 septembrie 1471 conduce la identificarea în conţinutul său a formulei „bolniţa noastră din sfânta noastră mănăstire de la Zografou”. Deşi destul de confuză, această formulă ne permite constatarea că, foarte probabil, bolniţa Mănăstirii Zografou a fost construită şi înfiinţată tot de Ştefan cel Mare. Când a făcut domnul Moldovei acest lucru este dificil de precizat. Credem însă că nu greşim datând înfiinţarea bolniţei de la Mănăstirea Zografou în perioada cuprinsă între post 10 mai 1466, data primului ajutor acordat lăcaşului , şi ante 13 septembrie 1471.
În 1475-1476, domnul Moldovei ridică la Zografou arsanaua mănăstirii, fapt atestat de inscripţia în limba slavonă pusă probabil cu prilejul încheierii lucrărilor: „Io Ştefan voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, am construit această casă (depozit?) pentru corăbii în anul 6983” .
Tot lui Ştefan cel Mare i se datorează refacerea zidului ogrăzii, a chiliilor ridicarea trapezei de la Mănăstirea Zografou. Lucrarea, executată în întregime în prima parte a anului 1495 era încheiată la 6 iunie, după cum glăsuieşte inscripţia contemporană: „Isus Hristos Nika. Iată, întru Hristos Dumnezeu, credinciosul, Io Ştefan voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, am făcut această trapeză în anul 7003. S-a zidit şi s-a sfârşit în luna iunie în 6, iar al domniei lui al patruzecilea an curgător” .
Domnul Moldovei a mai înzestrat Mănăstirea Zografou cu veşminte, vase, odoare bisericeşti, obiecte de cult etc. Probabil după victoria de la Vaslui asupra turcilor (10 ianuarie 1475), Ştefan a donat mănăstirii o icoană ferecată în argint a Sfântului Gheorghe. O a doua icoană a aceluiaşi sfânt având o inscripţie în limba rusă din 1838, care consemnează că „a apărut după anul 1484, când domnul moldovean Ştefan cel Mare a refăcut această Sfântă Mănăstire Zografou”, a fost probabil dăruită de domnul Moldovei după victoria de la Cătlăbuga din 1485 .
Spre sfârşitul vieţii, prin 1501-1502, domnul Moldovei repară din nou, pe cheltuială proprie, întreaga mănăstire, care se pare că din cauza dificultăţilor cunoscuse o perioadă de declin . Cu acelaşi prilej este pictat katolikonul .
Grija deosebită arătată de Ştefan cel Mare Mănăstirii Zografou, ce a depăşit de departe sprijinul acordat acesteia de alţi suverani dinaintea lui, a făcut din domnul Moldovei un adevărat ctitor al lăcaşului. Faptul este recunoscut şi confirmat încă din anul 1489 de călugărul Isaia de la Chilandar . De altfel, atenţia acordată de Ştefan cel Mare Mănăstirii Zografou au a făcut ca lăcaşul athonit să fie perceput de contemporani drept o veritabilă Lavră a Moldovei .
Un alt lăcaş de la Sfetagora, care la sfârşitul secolului al XV-lea s-a bucurat de activitatea constructivă a lui Ştefan cel Mare, a fost Mănăstirea Vatopedi. Debutul legăturilor Moldovei cu Mănăstirea Vatopedi rămân controversate. Conform afirmaţiei lui Teodor Bodogae, acceptată şi de alţi istorici români ai Bisericii, „la 1472, datorită insistenţelor egumenului Chiril (Kyrillos, n.n.) ieromonah, Ştefan vodă ridică arsanaua (arsenalul-portul, n.n.) pentru corăbii în partea nordică a mănăstirii” .
Inscripţia în limba greacă, pusă cu ocazia efectuării lucrărilor, păstrată la arsenal, infirmă însă opinia exprimată de Teodor Bodogae, indicând drept an al încheierii lucrărilor 1496: „Preacucernicul [şi de Hristos iubitorul], Io Ştefan voievod, anul 7004; egumen fiind Kyrillos ieromonahul” .
De un sprijin substanţial din partea lui Ştefan cel Mare a beneficiat la sfârşitul secolului al XV-lea şi Mănăstirea Grigoriou. Unii specialişti datează începutul legăturilor domnului Moldovei anterior anilor 1475-1476, alţii exclud însă existenţa unor asemenea raporturi în timpul lui Ştefan .
Conform unei tradiţii athonite, valorificată şi de istoriografia românească, în anul 1497 mănăstirea a fost refăcută în întregime de un anume „Alexandru vodă al Vlahiei” . Întrucât la data respectivă în Moldova domnea Ştefan cel Mare, iar în Ţara Românească (1495-1508), întrebarea care se pune este, cine era acel Alexandru vodă al Vlahiei? Majoritatea istoricilor care au abordat această problemă l-au identificat pe bună dreptate cu Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare , învestit cu titlu de voievod din 1490 şi aşezat la curtea din Bacău, dar mort în iulie 1496 .
Cum se explică în acest caz respectiva însemnare? După părerea noastră, două ipoteze ar fi plauzibile: fie refacerea lăcaşului s-a realizat anterior lunii iulie 1496, iar anul din inscripţie consemnează data când aceasta a fost pusă, fie, cel mai probabil, refacerea mănăstirii, începută de Alexandru anterior morţii sale, a fost finalizată de Ştefan în anul 1497, după dispariţia fiului său, prilej cu care a fost pusă şi pisania în numele defunctului.
Se pare că chiar din anul 1497, Mănăstirea Grigoriou intră într-o perioadă extrem de dificilă a existenţei sale, ajungând să fie abandonată. Cauzele care au condus la acest lucru nu sunt clarificate: unele informaţii de la începutul secolului al XV-lea pun fapt pe seama distrugerilor provocate de piraţi, în timp de unii specialişti ai zilelor noastre o atribuie unor „cauze necunoscute” .
În condiţiile arătate, lăcaşul avea să beneficieze din nou de substanţiale ajutoare financiare din partea domnului Moldovei pentru a se reface, fapt semnalat de două acte emise de Ştefan cel Mare prin 1499-1500. La unul din ele face referire actul din 16 iulie 1513 al Sintaxei Athosului, în care se spune că Mănăstirea Grigoriou fiind distrusă de piraţi şi rămânând pustie, a fost chemat călugărul Spiridon să ia egumenia. Acesta s-a adresat lui Ştefan rugându-l să-i fie ctitor, fapt pentru care domnul Moldovei a refăcut-o din temelii şi a mai donat încă 24.000 aspri cu care a fost cumpărată la Karies vechea mănăstire a Sfântului Triphonos spre a servi de locaş pentru 4-5 călugări, care rezidau acolo .
În anul 1502, Ştefan refăcea pentru a treia oară mănăstirea. Inscripţia pusă cu această ocazie pe turnul clopotniţă, probabil refăcut în întregime sau ridicat acum, consemnează lapidar că „Io Ştefan voievod am ridicat aceasta, veleat 7010” .
Ştefan cel Mare a fost primul domn român ctitor la Mănăstirea Sfântul Pavel. Cele mai vechi informaţii despre legăturile Moldovei cu această mănăstire datează de la cumpăna secolelor XV-XVI. În 1500-1501, Ştefan repară mănăstirea şi construieşte un apeduct, cristelniţa şi un canal pentru apă .
Ampla activitatea constructivă iniţiată şi realizată de Ştefan la Mănăstirea Sfântul Pavel este consemnată de două pisanii. Prima dintre ele, pusă cu ocazia construirii apeductului, lucrare realizată în anul 1500, consemnează: „Întru Hristos Dumnezeu, binecredinciosul Io Ştefan, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, am adus apă acestei mănăstiri pentru odihna ei şi pentru veşnica pomenire, sub egumenul Niconos ieromonahul, anul 7008, indicţia 3, crugul soarelui 8 şi al lunii 16, temelia 29” . Cea de-a doua pisanie, pusă în anul 1501 cu ocazia construirii cristelniţei şi a canalului pentru apă, face referire la aceste lucrări, având următorul conţinut: „Binecredinciosul Io Ştefan voievod şi domn al Ţării Moldove, fiul lui Bogdan, şi fiul său Bogdan voievod au adus această apă şi au făcut cristelniţa şi canalul de apă […] în anul 7009, al domniei lui curgător 45, sub egumenul de la Sfântul Pavel, Nectarios ieromonah” .
În ultimul deceniu al domniei sale, Ştefan cel Mare s-a preocupat şi de situaţia Mănăstirea Xenophontos. În cazul acestui lăcaş, istoricul T. Bodogae încearcă să acrediteze opinia că legăturile sale cu Moldova aparţin tot epocii ştefaniene. Deşi cu unele rezerve, el susţine că „începutul legăturilor cu ţările noastre se face pe la 1475, când 3 athoniţi – poate români – Ion al lui Simion, Dumitru şi Teodosie, pictează trapeza” .
În absenţa altor informaţii, considerăm că doar numele pictorilor, comune în lumea ortodoxă atât la clerici, cât şi la laici, nu reprezintă un temei suficient de solid pentru a susţine originea lor românească. Pe de altă parte, chiar românii fiind, aceştia au putut foarte bine face parte, ca mulţi alţii de aceeaşi etnie, din obştea călugărilor de la Sfetagora, astfel că lucrarea lor nu poate şi nu trebuie pusă, în mod obligatoriu, în legătură cu vreo acţiune a ajutorare a lăcaşului athonit de către domnii români.
Atribuirea iniţiativei pictării trapezei lui Ştefan cel Mare rămâne un demers la fel de riscant, exclusiv pe baza anului consemnat de informaţia în discuţie. Contemporaneitatea pictării trapezei cu domnia lui Ştefan nu permite, nici atribuirea ei, fără nicio rezervă, domnului Moldovei, dar nici respingerea categorică a acestei posibilităţi.
Abrevieri
AARMSI – Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti.
DIR, A, I – Documente privind istoria României. Veacul XIV, XV, A. Moldova, vol. I (1384-1475), Bucureşti, 1954.
DRH, A, II – Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. II (1449-1486), Bucureşti, 1976.
FHDR, IV – Fontes Historiae Daco-Romanae-Izvoarele istoriei României, vol. IV, Bucureşti, 1982.
Hurmuzaki XV – Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. XV: Documente greceşti privitoare la istoria românilor, Bucureşti, 1915.
Ortodoxia – Ortodoxia. Revista Patriarhiei Române, Bucureşti.
Mulţumim pentru efortul vostru de a ajuta celor care doresc să facă pelerinaj la Sfântul Munte. Dumnezeu si Maica Domnului să vă ocrotească, si să ocrotească poporul român! Amin!
Va trimit un articol din ziarul Tribuna despre o expozitie care are imagini din Sf.Munte AThos si un text cu relatarea unui calator care a vazut manastirlir athonite in sec.XVI si a realizat ce rol au fortificatiile lor.Imi pare rau ca nu pot posta si afisul expozitiei
PIERRE BELON DU MANS
(Petrus Bellonius Cenomanensis)
(1517-1564)
Piraţi şi briganzi
Mănăstirile care se află la ţărmul mării, cum ar fi Laura, Yvero, Vatopedi şi multe altele, se tem să îşi lase bărcile pe durata nopţii în port sau la malul mării, mai ales cele ale căror porturi nu sunt sigure. De aceea, ele le scot din apă şi le închid într-un loc unde uşile sunt din fier, pentru a rezista împuşcăturilor piraţilor. Sunt multe porturi bune jur împrejurul muntelui, în afară de cele de la Vatopedi şi Laura.
Dintre cele douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de mănăstiri care se găsesc pe acest munte, fiecare este fortificată şi înconjurată de ziduri puternice, pentru a ţine piept forţelor duşmanilor, atunci când ei atacă pe neaşteptate, după cum a fost cazul corsarilor mării. Deoarece, în măsura în care ele se află pe ţărmul mării, piraţii le pot face greutăţi în cazul în care nu sunt fortificate. Totuşi, chiar dacă piraţii turci sunt duşmani ai întregii omeniri, ei nu pretind pentru ei înşişi nimic şi nu au plănuit să le facă greutăţi. Printre briganzi domneşte simţul dreptăţii şi am impresia că oameni atât de jalnici se iau la harţă atunci când discută ce e drept. Deoarece chiar dacă ei sunt cei mai mari bandiţi din lume şi sunt împotriva religiei, totuşi ei manifestă temeri şi scrupule şi nu le fac nici un rău celor care merg la Muntele Athos. Aceiaşi oameni care nu cruţă nici tată nici mamă, nici frate nici soră, nici rudă şi nici prieten şi ar comite trădări pentru monezile sunătoare, posedă instinctul, care îi domină, de a-i cruţa pe pelerini. Aceşti piraţi nu îi urmăresc pe oameni numai pentru banii lor, ci pentru a-i ucide şi cu scopul de a-i vinde ca sclavi, în schimbul fiecăruia dintre putând obţine cincizeci de ducaţi.
Cetăţile Domnului…” în Cabinetul de Stampe
de Andra MARINESCU
andramarinescu@tribuna.ro
27 iunie 2013 22:45
114 vizualizari
A- A+
Louis Guermond, Hermann Fabini, Ioan Vărzaru şi Daniel Bălţat îşi vor uni creaţiile în expoziţia de fotografie „Cetăţile Domnului la marginea lumii”. Aceasta va putea fi vizitată încă de astăzi, 28 iunie, ora 10, în Cabinetul de Stampe al Palatului „Brukenthal”.
Expoziţia „Cetăţile Domnului la marginea lumii” este alcătuită din fotografii ale bisericilor fortificate din sudul Transilvaniei, realizate de Hermann Fabini, Louis Guermond, Ioan Vărzaru, precum şi imagini în tehnica 3D, semnate de Daniel Bălţat, dar şi fotografii ale unor mănăstiri şi turnuri de apărare din Muntele Athos, surprinse de Petre Beşliu Munteanu, curatorul expoziţiei. De asemenea, ingrediente ale prezentării sunt şi piesele arheologice provenite din săpăturile arheologice de la bisericile fortificate din Moşna şi Brădeni, grafică documentară şi carte veche.
Evoluţia comunităţii europene, ideea de bază
Povestea expoziţiei începe având la bază sudul şi estul Transilvaniei, la limita Carpaţilor şi dincolo de munţi, când, în secolele XV-XVI, bisericile fortificate şi cetăţile bisericeşti au fost simboluri ale rezistenţei statale şi ziduri destinate apărării liturghiei şi averii lumeşti. „Semnificativ, bisericile fortificate din Transilvania, mănăstirile fortificate din Ţările Române şi cele din Muntele Athos au ajuns la apogeul dezvoltării lor în secolul al XVI-lea, perfect articulate cadrului geografic, necesităţii de securitate locală şi regională”, spune Petre Beşliu, curatorul expoziţiei. De aici, mai departe, spre Orient, comunităţile călugărilor din Muntele Athos – cel mai îndepărtat punct al Europei înspre capitala Semilunei – adăpostite în fortificaţii puternice, ridicate după model occidental, au devenit centre de rezistenţă spirituală ale statelor ortodoxe, libere şi, mai apoi, supuse tributului otoman. Cu această ocazie, Petrus Bellonius Cenomanensis (1517 – 1564), şi-a exprimat şi observaţiile proprii privind rolul strategic al mănăstirilor athonite: „Dintre cele douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de mănăstiri care se găsesc pe acest munte, fiecare este fortificată şi înconjurată de ziduri puternice, pentru a ţine piept forţelor duşmanilor, atunci când ei atacă pe neaşteptate, după cum a fost cazul corsarilor mării. În măsura în care ele se află pe ţărmul mării, piraţii le pot face greutăţi în cazul în care nu sunt fortificate”. În acest context, cu menirea de a pune în valoare evoluţia comunităţii europene, expoziţia „Cetăţile Domnului la marginea lumii” vine să confere această imagine, fiind deschisă publicului până pe 24 august, în Cabinetul de Stampe al Palatului „Brukenthal” din Sibiu..
PE 15.09.2014 AM FOST PE CONT PROPRIU PE SFANTUL MUNTE SI POT SPUNE CA TOATE INFORMATIILE PE CARE LE DETINEAM PT A AJUNGE LA DESTINATIE,S-AU DOVEDIT A NU FI ADEVARATE.BA CHIAR F ERONATE.PE TOATE SITE-URILE SE GASESC ACELEASI INFORMATII ERONATE,FARA NICI UN ADEVAR.Pentru toti cei interesati de un pelerinaj pe cont propriu pe Sfantul Munte,in detaliu (varianta cea mai ieftina) o sa gasiti in cele ce urmeaza … pasii pe care trebuie sa ii urmati.Si anume:
**** Din aeroportul din Tessaloniki poti lua autobuzul (numerele 78,79,2,3,8) pana la statia IKEA (IKEA BUS STATION) pretul unui bilet fiind de 80 euro-centi.De acolo se ia autobuzul nr 36 KTEL HALKIDIKI pretului unui bilet fiind de 90 euro-centi.Odata ajunsi in statia KTEL KTEL BUS STATION),de acolo se ia autocarul spre Ouranopolis(punctul de imbarcare spre muntele Athos) pretul unui bilet fiind de 12,40 euro.*NOTA: IN PREALABIL TREBUIE SUNAT LA SCHITURILE ROMANESTI PT OBTINEREA PERMISULUI (DIAMONITIRIOM) CARE COSTA 25 EURO.CATEVA NR DE TEL ALE SFINTILOR PARINTI DIN CADRUL SCHITULUI LACU: -chilia parintelui Stefan 0030.2377023636….parintele Varsanufie – 0030.2377023858….părintele Pavel – 0030.2377022587(fix) si – 0030.6972765236 (mobil)…….parintele Pimen – 0030.6946572266 (mobil)…. Schitul romanesc Lacu- 0030.2377023636…..Schitul romanesc Prodromou – 0030.2377023294. Retineti faptul ca trebuie insistat caci f greu vor raspunde la tel Sfintii Părinti. Doamne ajută!
Un articol de prezentare a unei expoziţii de fotografii cu imagini din Locurile Sfinte(Sf.Munte Athos şi Israel) apărut în Tribuna Sibiului.Expoziţia mai poate fi vizitata inclusiv până în luna martie 2015 la Palatul Brukenthal
Despre colegialitate sau spiritul ieslei din Bethleem
Când te întorci de la Locurile Sfinte cu 1000 de imagini foto şi expui câteva în fostele grajduri ale lui Brukenthal nu poţi spune, de la început, ca ai fost în pelerinaj sau că ai vrut să aduci cu tine spiritul ieslei din Betleem.
Organizarea expoziţiei a evoluat de la un coleg la altul… Dana Hrib mi-a cerut să-l ajut pe un coleg, Constantin Ittu, să realizeze o expoziţie despre Locurile Sfinte. Mai departe, lucrurile s-au înşiruit: am rugat un alt călător pasionat de locurile sfinte, dr. ing. Ştefan Popescu, născut în Sibiu, pelerin încercat, să adauge alte imagini. La rândul lor, imaginile au fost prelucrate de colegul Ion Vasile (tot lui i se datorează pliantul), procesate cu sponsorizare parţială a atelierului Foto Lux. Fotografiile s-au întors la muzeu şi au fost montate pe carton de Lucia Dumitrescu, între timp pensionară, şi pe panouri, în expoziţie, de Ion Vărzaru. Ca şi în alte cazuri, şi familia s-a implicat. Colegi şi colege au umplut la vernisaj spaţiul strâmt al sălii de expoziţie. Directorul muzeului, „dirijorul echipei” cum s-a autointitulat, a deschis şi închis vernisajul. Expoziţia putea merge şi mai departe? Probabil, dacă nu erau omeneştile bariere.
Călătoria în Israel este un pelerinaj în spiritul veacului, rapid şi eficient. Nu ai timp să te dezmeteceşti de minunăţiile şi zarva locurilor şi te-ai întors. Un minut de îngenunchiere la mormântul Mânuitorului face însă cât o viaţă, plus veşnicia. Nu ţineţi seama de semnele şi vorbele călugărului de la uşa mormântului:”Romanos, romanos, repide, repide”. Întâlnirea cu urmele eternităţii este unică, justificând pelerinajul.
În Sfântul Munte Athos, pe cărări şi în intimitatea bisericilor, mai ales în vorbele blânde ale călugărilor, simţi că eşti pelerin în suflet şi tot timpul. Căutarea perseverentă a pustnicilor şi a călugărilor, la rândul lor în căutarea adâncă şi permanentă a lui Dumnezeu, te aduce la condiţia spirituală a pelerinului din toate timpurile.
Imaginile din expoziţie au propria istorie. În fotografia cu călugărul şi mularul, subiectul era un fotograf sâcâitor. La trierea imaginilor, subiectul s-a schimbat. Grupul de pensionari greci se afla în drum spre vârful Athon. Cauza optimismului consta, după mărturisirea lor, mai în glumă, mai în serios: „suntem răsfăţaţi de neveste”. În plus, au pensii suplimentare şi alt stil de viaţă. Stareţul mănăstirii de pe Muntele Tabor a binecuvântat fotografierea. Cu aceeaşi dezinvoltură a indicat imediat poziţia perfectă cu biserica în fundal. După ce am făcut mai multe imagini ale luminii coborâte din cupola Bisericii Mormântului, circuitele Canonului s-au încălzit aşa de tare încât mirosul de ars s-a răspândit în jur. Apoi aparatul s-a blocat. A fost o mică pedeapsă divină, binemeritată. Sunt multe peisaje dumnezeieşti şi multă putere spirituală în Sfântul Munte Athos, mai ales în pustietatea dintre Sfântul Schit Prodrom şi Sfântul Schit Ana. Sper ca un peisaj cu schituri şi stânci să ajungă în ziar, spre bucurie şi îndemn.
Expoziţia nu arată pustnicii cu haine sumare, greu de văzut de pelerinii în grup, poate vedenii; militarii cu mitralierele pe umăr in Ierusalim, foşti consumatori de droguri aflaţi la mănăstirile athonite la cura de dezintoxicare spirituală. Greu de crezut este că în Biserica Mormântului şi pe Muntele Tabor energiile cosmice sunt aşa de mari încât provoacă senzaţia de ameţeală. Ameţeală – de natura lumească de data aceasta provoacă şi preţurile în restaurant…
Decantând imaginile şi impresiile generale, rămâi cu cele ale călugărilor blânzi şi personalului binevoitor, al tovarăşilor veseli de pelerinaj, cu sentimentul bucuriei şi împlinirii:ai fost ca orice bun creştin, măcar o dată în viaţă, în pelerinaj. Dar din darul călătorului la Locurile Sfinte se face un mic paradis terestru. Parafrazând scriitorul- sibian putem spera la mai mult: „la anul şi la Făgăraş”.
Citatele anexate aparţin unor pelerini din diferite timpuri, din diferite locuri, cu diferite atitudini. Toţi au simţit miracolul Locurilor Sfinte
După toate cele spuse, dacă adaug gândurile bune pentru toţi cei care ne-au ajutat să mergem la Locurile Sfinte, pentru toţi cei care, într-o împreună procesiune am călătorit Acolo , chiar dacă nu am văzut ieslea din Bethleem şi toate mănăstirile, nu mai sunt aşa de sigur că spiritul pelerinului din ieslea Bethleemului e departe; doar se apropie Crăciunul.
Se cuvine să mulţumesc ca de fiecare dată SC Atlassib SA, domnului Ilie Carabulea, care au facilitat călătoriile în Sfântul Munte Athos.
Anexe
Rugăciunea continuă
Locuitorul Sfântului Munte datorează rugăciunii tot ce realizează la maturitatea duhovnicească. Rugăciunea îl însoţeşte zi şi noapte, ea nu este numai respiraţia sufletului său, ci şi odihnă pentru trupul lui. El se roagă permanent, dacă merge, ia parte la slujbă, lucrează sau se odihneşte după munca din timpul zilei, aşa încât poate să-şi spună: „eu dorm, dar inima mea veghează”. Rugăciunea neîncetată este deosebit de intensă noaptea, în singurătatea chiliei. În timpul în care toată firea merge să se odihnească şi să se refacă după grijile zilnice, îngerii se roagă lângă tronul Domnului. Locuitorii Sfântului Munte se aseamănă, aici, pe Pământ, cu îngerii, care intervin pentru fraţii lor, pentru lume şi bunăstarea ei. Ei se roagă şi pentru mântuirea oamenilor din poporul lor … (Arhimandritul Iosif –Alexandru, 1975)
*
În rest, Muntele Athos mi se pare demn de admiraţie, pentru că are, în parte, un aer binefăcător şi amestecat, împodobit cu o vegetaţie bogată şi felurită, încântă în mod darnic simţurile locuitorilor şi oferă din belşug cea mai plăcută desfătare. Deoarece din toate părţile adie aroma, ca dintr-un izvor nesecat şi scânteiază bogăţia culorilor florilor, în timp ce aici soarele zăboveşte cel mai mult timp cu razele lui pure. Locul este bogat în frunzişul diferiţilor copaci, dumbrăvi şi păşuni, opera mâinilor omeneşti, răsună de cântecele de păsări, albinele înconjoară în roiuri florile şi umplu aerul cu zumzetele lor abia auzite. (Nicefor Gregoras,circa 1350)
Traducere din limba germană de Radu Teucean după: Europa Erlesen, Athos (editor Rudolf Billetta), p. 35,72, Klagenfurt, 2000
*
Drumul Calvarului l-am făcut într-un grup de turişti unguri – accentul limbii ne era familiar din ţinuturile noastre natale, şi ecusonul ghidului nostru, reprezentînd o ramură de măslin, ne-a uşurat orientarea pe Via Dolorosa, înţesată de pelerini. Piatra de la Marea Moartă, din talpa pantofului meu, mă făcea doar pe mine să-mi percep ritmul paşilor. Vedeam cît de greu se tîrau unele femei în etate şi unii bătrîni, sprijiniţi în cîrje sau în bastoane. Unii insistaseră chiar să fie împinşi în cărucioare. În faţa unui asemenea efort, excentricitatea reţinută a mersului meu mi s-a părut o bagatelă. Şi totuşi, din cauza acelei pietricele, mişcarea firească îmi fusese uşor afectată şi a trebuit să dau socoteală exemplar acelui „drum al Calvarului“. La capătul lui se afla Biserica Mormîntului. Un loc straniu, plin de tîlcuri ascunse. Cunoaştere atestată, cunoaştere sperată. Răstignirea lui Iisus şi mormîntul lui. Capele în nişe, capele pe pajişti, capele diferite. Secole se întrepătrund. Ce a fost acum o mie de ani, dar acum un an şi jumătate?
Joachim WITTSTOCK , La anu’ la Ierusalim – impresii de călătorie în Dilema Veche, nr 467 din 24-30 ianuarie 2013
.
A
Reproducerea totala sau partiala a materialelor este permisa numai cu acordul TRIBUNA
Copyright © 2000-2015 TRIBUNA
Casa de Presa si Editura Tribuna foloseste serviciile agentiilor de presa Mediafax, Agerpres si alte surse.
Webdesign by XWD Sibiu
r
Sunt bolnava 1/3-luni ,am complicati am 4 diagnostice, sunt foarte grav bolnava, si amarta fara nici un sunt vaduva am 2 copii fara casa si fara nici un ajutor nu am casa stau pe drumuri cer ajutor nu am bani nici de mancare. Nici de medicamente.
Doamne ajuta am o.mare rugăminte , dacă îmi puteți da un mail sa mi spuneți dacă ajung mâine dim în ouranopolis am cumva feribot dafni și la.11 ? Sau doar dimineata
Doamne ajuta mâine dimineață pot sa ajung la.dafni cu feribotul de 11 ?