VEDERE DUHOVNICEASCĂ, de un isihast anonim

Prefaţă
Vedenie preadulce a scriitorului despre această carte, dacă a fost scrisă cu Harul lui Dumnezeu.

Cuvântul întâi
Despre rugăciunea mintii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.

Cuvântul al doilea
Despre trebuinţa de a găsi un adevărat lucrător al rugăciunii minţii, de la care să învăţăm felurile şi semnele acestei rugăciuni, şi despre aceea că cel care are neîncetat rugăciunea înlăuntrul său şi o lucrează din adâncul inimii, cu multă evlavie şi atenţie, înţelege uneori din anumite semne duhovniceşti că sufletul lui se împărtăşeşte în chip nevăzut cu Iisus Cel chemat cu stăruinţă. Încă şi despre rodul acestei rugăciuni.

Cuvântul al treilea
Cum poate cineva să ajungă la calea (metoda) cea mai desăvarşită a rugăciunii minţii şi cum poate să alunge din cugetul lui demonii temerii, care îl înfricoşează foarte tare în timpul nopţii, când vrea să se roage sau când doreşte să meargă singur în vreo peşteră sau în vreun loc pustiu pentru a se ruga în linişte.

Cuvântul al patrulea
Cel care doreşte să se învrednicească de darul rugăciunii inimii trebuie să o ceară de la Dumnezeu cu cea mai fierbinte inimă, având o vieţuire înaltă, curată, neprihănită şi nevoitoare, stăruind în cererea sa la Dumnezeu dacă nu se va învrednici de dar prea repede, până când se va bucura de ea de sus, de la părintele luminilor. Deoarece, de multe ori Dumnezeu nu ne dă de îndată ceea ce cerem pentru a se arăta stăruinţa noastră până la sfârşit, devenind astfel mai fierbinte în rugăciune ca la început.

Cuvântul al cincilea
Despre silirea extremă şi prelungită a rugăciunii inimii, din care se naşte înlăuntrul omului durerea, iar din acea durere se nasc lacrimile permanente şi rugăciunea Sfântului Duh în suflet. Încă şi despre cum scuipă cineva sânge până când va alunga din inima sa pe satana şi toate legiunile sale.

Cuvântul al şaselea
Cum aceluia care se roagă cu mintea din adâncul inimii până la durere, acea durere a lui îi aduce simţământul şi gustarea bunătăţii şi dulceţii Domnului, care este însemnată, pentru a spune astfel, în acelasi timp în omul cel dinlăuntru cu o evlavie profundă neîncetată, provocată de cuvintele lui Dumnezeu si de spusele Sfintei Scripturi şi de orice cuvânt duhovnicesc.

Cuvântul al şaptelea
Despre când îl cercetează dumnezeiescul Har pe cel care se roagă cu rugăciunea minţii lui Dumnezeu din inimă şi care sunt semnele duhovniceşti ale acestei cercetări dumnezeieşti.

Cuvântul al optulea
Despre cum cel care se roagă tainic din adâncul sinelui său şi se înfrânează de la toate mâncărurile care aduc plăcere, când este postitor, gura lui se îndulceşte uneori de la rugăciune, ca şi când ar avea în gură ceva de zahăr sau ca şi când ar mânca miere din cea mai dulce, după cum spune şi profetul: „Ca dulceata sunt cuvintele Tale gâtului meu, mai dulce decât mierea gurii mele“.

Cuvântul al nouălea
Despre slăbirea extremă a stării exterioare şi lăuntrice a omului, care provine din silirea extremă a rugăciunii inimii şi din postul neîncetat, dar care aduce sufletului şi inimii dulceaţa şi mângâierea Sfântului Duh.

Cuvântul al zecelea
Despre rugăciunea minţii, despre rugăciunea inimii şi despre rugăciunea niptică.

Cuvântul al unsprezecelea
Despre cum inima necurată şi mândră, care este refugiu pentru satana şi pentru gândurile rele, devine după aceea, prin rugăciunea zdrobită, curată, smerită, locaş al Duhului Sfânt şi izvor de gânduri bune.

Cuvântul al doisprezecelea
Despre cum omul acela a cărui inimă cercetează neîncetat rugăciunea este cinstit de îngerii dumnezeieşti şi păzit de orice păcat, deoarece a fost iubit de Dumnezeu, precum şi acela L-a iubit pe Dumnezeu din toată inima lui.

Cuvântul al treisprezecelea
Despre cum de îndată ce monahul luptător se va ruga în taină cu inima zdrobită la Hristos în vreme de necaz şi ispită, acestuia i se va descoperi de către Hristos vreo vedere dumnezeiască, care nu numai că-l mângâie duhovniceşte în necazul lui şi-i dă nădejdi binefăcătoare pentru bunătăţile ce vor să vină, ci îl face şi mult mai fierbinte în virtute decât era mai înainte.

Cuvântul al patrusprezecelea
Despre cum cugetul care s-a curăţit prin rugăciunea minţii neîncetat lucrată în inimă, maica lacrimilor, înţelege diferitele gânduri care intră în suflet, deosebind care sunt de la Dumnezeu şi care sunt de la demoni; încă şi despre plâns.

Cuvântul al cincisprezecelea
Despre cum poate încerca cineva prin intermediul rugăciunii minţii orice fel de vedenie şi orice fel de gând, care pare să fie de la Dumnezeu, dacă cu adevărat este de la Dumnezeu sau de la demoni.

Cuvântul al şaisprezecelea
Despre zdrobirea inimii, care biciuie pe demoni mai mult decât oricare altă pedeapsă, arzând degrabă ca un cuptor toate vicleşugurile lor.

Cuvântul al şaptesprezecelea
Despre cum se păstrează cu rugăciunea minţii şi a inimii haina sufletului curată, nepătată şi vrednică de Împărăţia Cerească.

Cuvântul al optsprezecelea
Despre semnele duhovniceşti care se arată preotului vrednic şi curat, prin care acesta primeşte în sufletul lui o adevărată înştiinţare că este după rânduială hirotonit (hirotonit mai întâi de Harul Sfântului Duh); şi că Dumnezeiasca lui Liturghie este primită în faţa Sfintei Treimi.

Cuvântul al nouăsprezecelea
La cuvântul „Pentru aceasta te-a uns Dumnezeu cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe cei de aproape ai tăi“. Încă şi despre cine sunt cei de aproape ai lui Hristos, unşi cu untdelemnul bucuriei şi din ce semne duhovniceşti înţelege cineva cu cugetul său că este uns cu untdelemnul bucuriei.

Cuvântul al douăzecilea
Despre cât har duhovnicesc se învredniceşte a primi în sufletul lui şi câtă întărire şi câtă putere împotriva diavolului are cel care se roagă lui Hristos cu rugăciunea minţii neîncetat, cu curăţenia conştiinţei, adică spune cu cugetul lui, o dată la fiecare respiraţie a sa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu Celui viu, miluieşte-mă“, păzindu-şi în acelaşi timp conştiinţa curată prin abţinerea de la orice rău şi prin lucrarea tuturor virtuţilor, după putere. Iar din adâncul inimii sale, spune această rugăciune până simte durere, adică până îl doare înlăuntrul lui, acolo unde se lucrează rugăciunea, şi apoi opreşte silirea din inimă a rugăciunii, şi începe iarăşi rugăciunea odihnitoare, până când va afla din nou locul acela dinlăuntrul său, care îl durea din pricina silirii rugăciunii, şi va începe din nou din adânc rugăciunea inimii, păstrând toată viaţa lui această rânduială a rugăciunii.