Din nou despre Ioannikios Simonopetritul

Acum doi ani scriam câteva rânduri despre părintele Ioannikios de la Mânăstirea Simonos Petras. Am voit să văd cum se mai află şi l-am căutat iarăşi în lăcaşul de pe stâncă. A rămas acelaşi monah aristocrat, iar anii parcă n-au trecut peste el! Funcţia de epitrop al mânăstirii nu l-a schimbat: este la fel de primitor ca altădată. Aşa că de dimineaţă, după Liturghie, pater Ioannikios Antoniadakis m-a învitat la o cafea elenika, pe unul din balcoanele Simonopetrei. Şi după ce am privit răsăritul soarelui de după Athon, mi-a povestit cum a ajuns el de fapt în Athos.

Aşa am aflat că de fapt este american de origine şi că are un master în Economie la Harvard. Părinţii, greci fiind de obârşie, s-au gândit să-i ofere un cadou de absolvire şi i-au înmânat biletul de avion pentru o vacanţă la Athena. Aici a stat la o rudă mai îndepărtată, un preot care, după ce a stat de vorbă cu el, l-a sfătuit să meargă în Muntele Sfânt şi să-l caute pe un om al lui Dumnezeu, avva Efrem Katunakiotul, care mântuitor sfat îi va da pentru viaţă. Şi a ascultat părintele povaţa şi a luat drumul sfânt al Karouliei şi Katunakiei. Gheronda l-a ascultat şi i-a zis să stea la chilie cu el câteva zile şi să se roage, că Maica Domnului îi va învăţa ce drum să aleagă. Iar după patru zile de post şi rugăciune i-a spus bătrânul să meargă la Simonos Petras, că e voia Preacuratei, şi acolo să rămână. Şi tânărul n-a mai plecat peste ocean, ci s-a dus acasă, la Mănăstirea Sfântului „Simon de pe piatră”. Au trecut cu mult mai mult de 20 de ani de atunci, dar părintele Ioannikios împrăştie cu dărnicie şi acum aceeaşi dragoste frăţească tuturor celor pe care îi întâlneşte. A voit să-mi spună că nu tatăl său este călugăr în Athos, dar că au în mânăstire doi monahi francezi, tată şi fiu. În schimb, mama sa este închinoviată la Ormilia, metoc al Mînăstirii Simonos Petras, unde egumenă este fiica ei şi sora lui!…

Avva Petroniu Prodromitul – Fiţi desăvârşiţi!

“Sfântul Isaac Sirul ne dă această minunată învăţătură: Când te întâlneşti cu aproapele tău, sileşte-te să-l cinsteşti mai presus de măsura lui. Laudă-l chiar şi pentru cele ce nu le are. Spune-i tot binele şi tot ce este spre cinstirea lui… Trăindu-mi viaţa smerită în lumea celor mulţi, anonimi, smeriţi, am avut bucuria sufletească să surprind unele din aceste frumuseţi ale confraţilor, pe care le-am însemnat spre slava lui Dumnezeu, Cel minunat întru Sfinţii Săi, şi cu dorul de a bucura şi pe alţii din întâlnirea cu ele” spunea Părintele Petroniu Tănase, stareţul Schitului Prodromul din Athos, într-una din cărţile sale. Interviul următor are ca subiect puţină istorie prodromită şi cel mai important aspect, spiritualitate autentică athonită.

Părinte Petroniu, cum aţi descrie atmosfera monahală din Schitul Prodromu?

Aici, în Prodromu, s-a înmulţit repede numărul călugărilor, au ajuns peste 100 – până la 150 de monahi. S-a construit un complex frumos şi practic de chilii în care să poată locui monahii veniţi din ţară. S-a construit apoi şi o catedrală frumoasă care este biserica din centru. Schitul Prodromu se deosebeşte oarecum ca arhitectură de celelalte mănăstiri athonite pentru că a fost construit în altă epocă şi a permis românilor de aici să facă o mănăstire frumoasă, asemănătoare cu cele care se găseau în România de unde veneau călugării români, adică o biserică centrală, cu o incintă frumoasă, largă în care sunt plantaţi copaci, verdeaţă. Au reuşit să facă un spaţiu frumos! În schimb, mănăstirile greceşti, în special, cele mai vechi, cele cu tradiţie, sunt întemeiate pe locuri puţin accesibile, pe spaţii restrânse, un fel de fortăreţe, pentru că adeseori, în cursul istoriei, erau atacate de piraţii veniţi de pe mare. Grecii trebuiau să creeze condiţii bune de apărare împotriva năvălitorilor. La noi românii athoniţi, aici în Prodromul, în veacul trecut, nemaifiind această situaţie, cu atacuri violente ale piraţilor, schitul s-a putut organiza altfel, dintr-o altă perspectivă. Schitul a avut o creştere rapidă, cu mulţi călugări, a fost viaţă frumoasă, duhovnicească la început dar şi acuma. Au fost părinţi aleşi în veacurile trecute. Sunt cunoscute figuri de părinţi mari de aici. În veacul trecut, la Prodromu, au fost câţiva stareţi români foarte vrednici. În primul rând, să ne amintim de stareţul Nifon care a întemeiat schitul.

CĂLUGĂRII de la Sfântul Munte Athos şi clerici ortodocşi din Grecia se ridică împotriva ecumenismului

MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI

SINAXA CLERICILOR ŞI MONAHILOR ORTODOCŞI DIN GRECIA, APRILIE 2009

FACTORII BISERICEŞTI PARTICIPANŢI ÎN IRESPONSABILITATEA ECUMENISTĂ ZDRUNCINĂ POPORUL ŞI CONDUC LA DIVIZARE ŞI SCHISMĂ

Un text de mărturisire a credinţei împotriva ecumenismului a fost redactat şi semnat de clericii şi monahii ortodocşi în timpul unei sinaxe din Volos în aprilie. Textul este înaintat Sfintelor Mitropolii în scopul semnării mărturisirii de către Înalt Prea Sfinţiţii Mitropoliţi. Mărturisirea de Credinţă a fost deja semnată de către unii Mitropoliţi (de Pireu, de Kithira şi de Etoloakarnania), Stareţi ai Sfintelor Mănăstiri, Monahi, Clerici, Teologi, reprezentanţi ai Corporaţiilor Creştin-Ortodoxe. Textul este minuţios şi atent, probat teologic, revelator pentru apostazia ortodocşilor ecumenişti de la Credinţa şi Predania Ortodoxă a Părinţilor. Ecumeniştii ortodocşi – se semnalează în Mărturisirea de Credinţă, atrag o parte din Turma Ortodoxă în înşelare (rătăcire), cultivă îndoiala şi îi clatină pe mulţi, conducându-i la divizare şi la schismă. De aceea, „cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, orice poziţie ar deţine în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, se află în opoziţie cu ei. Din acest motiv, poziţia lor trebuie să fie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhiei şi al poporului credincios”.

Textul complet al Mărturisirii de Credinţă (împreună cu semnăturile) este acesta:

Aprilie 2009

Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut în dogmele cele binecinstitoare şi urmăm în toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească credem că:

Singura cale mântuitoare pentru oameni[2] este credinţa în Sfânta Treime, în lucrarea şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta Biserică. Hristos este singura lumină adevărată[3]; nu există alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care pot să ne mântuiască: „Şi nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi”[4]. Toate celelalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu-L mărturisesc pe Hristos „venit în trup”[5], sunt făcături omeneşti şi lucrurile diavolului[6], nu conduc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi la naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la pierzare. Noi, creştinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu nici o altă religie: nici cu aşa-numitele religii monoteiste (iudaismul şi islamul), care nu cred în Sfânta Treime.

PARINTELE DIONISIE IGNAT: “Daca au inselat pe capii Bisericii, sigur… s-a terminat, e sfarsitul”

5 ani de la adormirea intru Domnul a parintelui Dionisie Ignat de la Colciu

• Parastas la Chilia Colciu din Sfantul Munte Athos pentru Parintele Dionisie Ignat

PARINTELE DIONISIE DESPRE UNIUNEA EUROPEANĂ

“- Părintele Dionisie: Ne modifică, ne modifică pe toţi propovăduirile ăstora care au luat puterea omenirii. Uniunea Europeană sub nici un motiv nu-ţi dă voie să aminteşti de cele adevărate, decât numai de cele ce le spun ei. Asta-i adevărul, ce spun ei. “Drepturile omului”, dreptul omului! Uite, un exemplu de drepturile omului – încă de mic, copilul, dacă părinţii l-au crescut oleacă, de-acuma are “dreptul” ca să nu-l supere părinţii, să-l lase să facă ce vrea el. Asta-i dreptul omului, să-l lase să facă ce vrea el.

- Încotro duc toate acestea?

Staretul Dionisie de la Colciu: SA NU FIM LASI! ORI ORTODOX, ORI CU PAPA!

• PARINTELE DIONISIE IGNAT: “Daca au inselat pe capii Bisericii, sigur… s-a terminat, e sfarsitul”
• Presa ortodoxa: Pomenirea părintelui nostru Dionisie de la Colciu:

“O să fie un război înfricoşat, poate nu acum, dar în câţiva ani. Aşa va fi că nu vor mai cunoaşte că au fost oameni cei omorâţi. Suntem în vremurile de pe urmă. Sunt semne vădite” (aviz si domnului Bucuroiu si celorlalti care gandesc asemanator, aparandu-se de realitate prin negarea evidentelor – vezi comentariul de aici; a se revedea si cuvintele parintelui Rafail – n.n.)

Are Dumnezeu grijă, până la ultima răsuflare are oamenii Lui

Părinte, a trimis o scrisoare cineva din ţară care e profesor la o facultate de Teologie şi vă roagă să-l sfătuiţi ca să ştie cum să procedeze. Pe de o parte, vede că în manualele din care trebuie să se predea se găsesc o mulţime de învăţături străine de Ortodoxie şi conştiinţa îl îndeamnă să nu le împărtăşească studenţilor. Pe de altă parte, mitropolitul locului îi dă ascultare să predea tot ce scrie acolo. Ce să facă? E o problemă destul de delicată pentru conştiinţa lui.

Sigur, sigur. Vezi cum Bunul Dumnezeu îi luminează pe oameni ca el, care sunt datori să predea lecţiile după manualul acela? Dumnezeu îi lumi­nează mintea că nu-i bun manualul.

Acum el trebuie să nu-şi calce conştiinţa, că lumina­rea asta nu-i de la dânsul, este de la Însuşi Dumnezeul mi­lei şi al îndurărilor care caută mântuirea fiecăruia din noi. Odată, dacă nu corespund manualele cu Sfinţii Părinţi, cu Ortodoxia, tu atuncea nu eşti luminătorul elevilor, eşti dis­trugătorul mântuirii lor. Poţi să fii luminătorul elevilor în lumea asta mincinoasă, dar eşti fals înaintea lui Dumnezeu şi a Ortodoxiei. Atunci ce ai făcut?

Cu mintea şi inima în rugăciune

Capete despre Rugăciunea neîncetată (Editura Sophia, Bucureşti, 2008) semnată de Preotul Tudor Ciocan este o carte concentrată despre rugăciunea inimii. Părintele Tudor Ciocan ne vorbeşte despre rugăciunea inimii în scurte fragmente/ paragrafe intitulate „capete”. Nu de puţine ori pentru a ne descifra tainele acestei rugăciuni deosebite, de origine „divină”, apelează la metafore, la parabole din Evanghelii, la silogisme cu tipicul slujbelor religioase dar chiar şi cu arhitectura şi pictura canonică bisericească. Este o lectură destul de agreabilă (sunt şi câteva paragrafe mai dificile, de teologie mai adâncă), dar în primul rând sunt cuprinse aici cuvinte de mare folosinţă pentru cei ce vor să aprofundeze una dintre cele mai speciale rugăciuni ale ortodoxiei.

Această rugăciune care se mai numeşte şi „Rugăciunea Sfântului Nume” se poate zice de orice creştin, fie el monah sau mirean. Nu e o rugăciune „de obşte”, cum în mod eronat o consideră unii, ea se poate zice de orice creştin cu binecuvântarea şi sub îndrumarea duhovnicului. Însă pentru această rugăciune este nevoie de o atenţie şi o pregătire specială. Autorul ne aminteşte că preotul se pregăteşte cu o zi înainte pentru săvârşirea Sfintei Liturghii prin rugăciuni, prin cumpătare la bucate, atenţie la cuvinte şi gânduri. „Tot aşa cel ce se roagă cu rugăciunea neîncetată trebuie să-şi păzească mintea de orice închipuire năvalnică şi simţurile din afară de orice senzaţie tulburătoare”. Prin „chemarea Numelui” Domnului Iisus mintea noastră se curăţă de gândurile „adunate din risipire”. Prin rostirea neîncetată rugătorul, de va fi vrednic, va ajunge la „paza neîncetată a gândurilor şi curăţia minţii”. Nu lipseşte atenţionarea Pr. Tudor Ciocan că acel care ajunge la un anumit nivel al rugăciunii să nu cadă în capcana orgoliului şi astfel să se irosească toată truda de până atunci. Cu smerenie însă şi cu dragoste de va fi zisă neîncetat rugăciunea inimii atunci creştinul ortodox poate ajunge la o aşa stare de-a fi vrednic „de împărtăşirea cu Sfânta Lumină taborică”. La aceasta se va ajunge după „multă osteneală” şi lacrimi. Rugăciunea neîncetată ajută în egală măsură minţii, cât şi inimii, mai mult decât atât, această rugăciune ajunge să le unească în duh: „… iubirea încălzeşte inima, iar cunoaşterea luminează mintea. Când inima este curăţată de patimi, iar mintea limpede şi neîmprăştiată, când amândouă năzuiesc după prezenţa lui Hristos, doar dacă cele două se unesc ajung la Cuvântul Înviat. Aceasta este treapta cea mai înaltă a Rugăciunii”.

Despre Isihasm şi România

A proorocit avva Neofit Pustnicul, un nevoitor isihast român, ca “vor fi cu miile cei ce vor Urma Calea cea de Taina a Isihiei. Grele vor fi schimbarile Lumii, dar tot asa de minunate vor fi si Renasterile Spirituale ale multora. Va cobora din Munte si din Pesteri Lucrarea cea de Taina a Isihiei pana in Inima Oraselor si multi Tineri, aparent nestiutori, se vor Trezi cu tarie la o Viata de Duh asemanatoare celei din vechime. Minunata va fi aceasta Inviere tocmai acolo unde moartea se crede stapana! Duhul Cel Prea Sfant isi va arata Puterea mai presus de toate. Lucrarea cea de Taina a Isihiei va inflori in pustiul multor Inimi ce vor deveni apoi Ceruri Intrupate [...] Lucrarea cea de Taina a Isihiei va fi Taina Viitorului Lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribila confruntare dintre Lumina si intuneric, dintre Duhul Vietii si al mortii. Dar Puterea Luminii va fi atat de mare incat va depasi toate legile firesti”.

Să ne întipărim în inimă şi cuvintele Duhovnicului Neamului, Părintele Justin Parvu: „Ţara Românească este o ţară sfinţită, cu un popor sfinţit. Noi putem fi străjerul Europei. Ortodoxia noastră românească a rămas cam singura de strajă, în splendoarea ei de demnitate şi prestigiu. Aşa că: străjuiţi bine! Neamul acesta nu şi-a pierdut încă seva!”

CAMPANIA ANTI CIP Monahii români de la Sfantul Munte Athos susţin Chemarea Părintelui Iustin şi se alătură zecilor de mii de semnatari din ţară APEL

Iubiti frati intru Hristos !

Am fost adunati cu totii de acelasi apel, al aceluiasi parinte. Telul este comun pentru toti. Lupta devine mai grea, pe masura ce este dusa mai inversunat. Se starnesc astfel legiuni intregi de vrajmasi, iar principalul lor scop este sa strice aceasta unitate, creata in jurul parintelui Justin. Creand zazanie intre noi, e mai usor pentru cel viclean de a ne birui si a ne pierde sufletele. Am spus ca ne uneste acelasi scop si acelasi “stalp” al Ortodoxiei. Nuantele dintre noi sunt inevitabile, si ca mod de gandire si ca personalitate. Dar nu exista “perechea potrivita”, “jumatatea perfecta”, daca nu ne ingaduim unii pe altii. Stim cu totii asta. Ascultarea de inteleptul parinte Iustin trebuie sa elimine orice susceptibilitate intre noi. Chiar nu exista alta sansa. Parintele sustine o cauza, sustine niste actiuni, sustine niste persoane cu buna stiinta, cu multa pricepere si cu un binecuvantat discernamant, daruit de Dumnezeu cel Atotstiitor. Suntem dispusi, pur si simplu, de a merge pe mana parintelui Justin, pana in “panzele albe” ? Dorim mantuirea mai presus de orice, fara a cauta argumente care sa ne alunge aceasta “neliniste” ce inca rasuna in urma apelului facut de parintele Justin ? Sa ne dam seama ca lupta va fi cumplita, poate peste puterile multora dintre noi. Ne va fi greu sa renuntam la “cuibusorul” nostru, sa ne stramutam si, intr-un fel, sa o luam de capat. E un sacrificiu enorm pentru o familie cu copii mici, cu copii la scoala etc. Constient de acest lucru este si parintele Iustin si nu ne-a cerut decat sa facem ce e mai bine pentru mantuirea noastra. Aceasta a ajuns sa fie solutia pentru mantuire, in zilele noastre. Nu este absolut nici o exagerare si nu incape nici o indoiala in aceasta privinta. Ne trebuie doar increderea, credinta si iubirea pentru Adevar. Cine vede toate acestea in parintele Justin nu poate face altceva decat ce-i scris in cuvantul parintelui Justin. Cuvant ce este rod al trairii dupa Sfanta Scriptura. Sa punem in practica ce ne indeamna parintele Justin si sa ne insusim ca pe o binecuvantare, fiecare cuvintel din comunicatul parintelui. Astfel se pogoara peste noi binecuvantarea cuvenita celor ce fac ascultare; a celor ce merg in sfat pe cale, a oamenilor smeriti si a celor increzatori in sfintenia daruita de Dumnezeu celor bineplacuti Lui. Aici se rezuma totul : ascultarea in duhul Sfintei Evanghelii si a Sfintilor Parinti. Din acest “izvor” ne vom “hrani sufletele” cand va trebui sa ne lipsim de toate cele lumesti. Sa ne intarim aceasta credinta si incredere in marele iubitor de Hristos si de neam romanesc, cuviosul parinte Justin Parvu. Restul va fi lucrarea Prea Bunului Dumnezeu.

Noi cerem si ii daruim autoritate parintelui Justin asupra noastra, iar el primind-o isi asuma responsabilitatea pastoririi noastre.

„Dacă citiţi cărţile Sfinţilor Părinţi, veţi vedea că mulţi s-au sfinţit cu uşurinţă, fără să-şi facă prea multe griji, şi-au sfinţit sufletele fără să facă osteneli, fără să facă jertfe, fără să ducă lupte ascetice. Dar cum s-au sfinţit? Au ales ascultarea.
Acela care face ascultare de Stareţul său, Îi urmează lui Hristos, Care a făcut ascultare faţă de Tatăl Său. Şi, astfel, Dumnezeu se simte îndatorat să îl binecuvînteze pe cel ce îi urmează”.

Ieromonahul Efrem Katunakiotul

Adresarea (din 2003) ieroschimonahului Rafail, stareţ atonit: “Nu vă temeţi de cei care omoară trupul, iar sufletul nu-l pot omorî”

Eu nu sînt decît un neînsemnat şi sărman bătrîn plin de păcate. Însă conştiinţa mea de păstor al sufletelor, mă sileşte să vă previn asupra unui mare pericol care ameninţă întreaga omenire. Stăpînitorul întunericului acestei lumi, Satana, vrea cu orice preţ să intre în omul-antihrist. Slujitorii acestuia – sau antihristul colectiv – au pregătit totul pentru înscăunarea lui. N-a mai rămas decît să fie pusă pecetea Antihristului. Dar pregătirea pentru pecetluire se face după un anumit plan, într-ascuns, şi cu o deosebită viclenie – nu aşa, dintr-odată, ci pe rînd, în mai multe faze. Precum ne-au transmis şi Sfinţii Părinţi, tîlcuitorii Apocalipsei (sfîntul Efrem Sirul ş.a), venirea Antihristului se va face cu multă înşelăciune, aşa încît chiar şi cei aleşi abia de se vor mîntui, fiindcă nu vor vedea înşelăciunea.

Chiar în zilele noastre, unii dintre păstorii de vază, pe care eu însumi îi cinstesc şi îi iubesc mult, nu ezită să-i îndemne pe creştini să ia paşaportul sau buletinul cu cod barat. „Eu unul nu pot să vă blagoslovesc la chinuri…” – le-a spus păstoriţilor săi un cunoscut protoiereu din Moscova.

În trecut, după cum se ştie, mucenicii erau ispitiţi de către prigonitori să se prefacă şi să guste măcar puţin din jerfele idolilor, după care puteau să se întoarcă liniştiţi la casele lor. Dar mucenicii respingeau orice compromis şi orice prefăcătorie, alegînd părtăşia cu Hristos.

Aşa şi acum, se apropie prigoana împotriva celor care vor să rămînă credincioşi lui Hristos şi să mărturisească prin fapte dragostea lor pentru El.

Iată de ce, una din cele mai grele încercări survine atunci cînd iubiţii noştri arhipăstori nu sprijină lupta noastră şi pornesc pe un drum greşit, silindu-ne şi pe noi să procedăm în acelaşi mod. La aceasă ispită se cuvine ca noi să răspundem prin cuvintele apostolilor, atunci cînd sinedriul le-a interzis să propovăduiască Numele lui Hristos: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni.” (FA 5:29)

Aşa cum în vechea biserică sinedriul s-a făcut luptător-de-Dumnezeu, aşa şi noi, ferească Dumnezeu, să ajungem în vremurile noastre… Faptul că arhipăstorii noştri au ales o altă cale reprezintă o mare sminteală. Însă nu vă descurajaţi, există şi printre ei cîţiva care au rămas credincioşi căii Adevărului lui Hristos. Aşa, de exemplu, de-a lungul istoriei, au fost mai multe sinoade tîlhăreşti decît sfinte sinoade. Alt exemplu: cînd turcii mahomedani s-au apropiat ameninţînd Constantinopolul – cea de-a doua Romă – Sinodul Bisericii Ortodoxe greceşti s-a adresat catolicilor, căutînd sprijin la ei, şi învoindu-se să-l pomenească pe papă. Doar unul dintre arhierei a refuzat să iscălească – arhiepiscopul Marcu al Efesului – iar Duhul Sfînt a fost cu el, nu cu sinodul. La urmă, patriarhul cu toţi episcopii s-au alăturat lui, îndreptîndu-şi greşeala.

Bătrânul Dionisie de la Colciu despre românii vremurilor de pe urmă

Părintele Arsenie Boca spunea că pentru păcatele noastre, ale românilor, o să pierdem şi Ardealul. Nu numai că nu o să ne unim cu Basarabia, dar o să ne pierdem şi ţara aşa cum este.

Părintele Dionisie: Părinte, s-ar putea îndeplini prezicerea părintelui, că uite, după cum vedem şi auzim, cele mai multe avorturi din toată Europa se fac la noi.

Aşa e, părinte. Sunt 13 milioane de când au căzut comuniştii. 13 milioane de avorturi.

Părintele Dionisie: Auzi, dumneata! Vedeţi cât s-au depărtat românii de credinţă?! Românii ar trebui să fie cei mai apropiaţi de Dumnezeu, fiindcă poporul român este un popor mai proaspăt, nu-i vechi, şi el, deodată, de când l-a făcut Dumnezeu pe faţa pământului, s-a trezit creştin-ortodox. De aceea, el trebuie să fie mai apropiat de Dumnezeu decât orice neam, că toate neamurile cele vechi s-au închinat la idoli. Pe când poporul român, de când l-a făcut Dumnezeu pe faţa pământului, el deodată s-a trezit creştin-ortodox.

Concurs cu premiu special: Un pelerinaj la Athos

CONCURS CU PREMIU SPECIAL (UN LOC LA UNUL DIN PELERINAJELE LA SFANTUL MUNTE ATHOS)
ORGANIZATOR PELERINAJ: VIVA TURISM

Click aici pentru detalii despre concurs.

RĂSCUMPĂRAŢI VREMEA! Mesaj al monahilor români de la muntele Athos

Mesaj al monahilor din schitul romanesc de pe muntele Athos in legatura cu noile acte de identitate

Cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt” (Efeseni 5, 16) se potrivesc mai mult ca oricând vremurilor de astăzi. „Zilele rele” sau, mai bine spus, vremurile apocaliptice în care trăim, îl pun pe creştinul ortodox în faţa unor evenimente şi fapte nemaiîntâlnite în istoria omenirii. Un guvern mondial, un singur conducător, o singură religie, cip-uri pentru supravegherea şi manipularea întregii populaţii şi celelalte care decurg din acestea sunt obiective „de binefacere” ale Noii Ordini Mondiale.

Cum va putea oare creştinul ortodox de astăzi să călătorească pe calea cea dreaptă în această confuzie uriaşă creată de diavolul şi de oamenii lui? Unde va putea afla odihnă sufletul său, care orbecăieşte în întunericul dens al lipsei de povăţuire şi sfătuire duhovnicească, precum şi al dezinformării promovată de mass-media, fie ea laică, fie uneori chiar cea zis bisericească? Ce fel de strigăt ar putea scoate el pentru a putea deştepta auzul celor care au făgăduit înaintea lui Dumnezeu că îl vor povăţui la limanul mântuirii?

Un stareţ athonit spunea că cea mai mare faptă bună a creştinului ortodox de astăzi, faptă care condiţionează mântuirea sa, este mărturisirea ortodoxă a lui Iisus Hristos. Dar pentru a-L mărturisi ortodox pe Hristos, trebuie ca el să fie un adevărat creştin ortodox. Iar a fi un creştin adevărat înseamnă a lucra poruncile evanghelice. Criza şi orbirea duhovnicească la care s-a ajuns astăzi şi, ca o consecinţă, compromisurile grave care se fac până şi în Biserică, au ca principală cauză tocmai nelucrarea de către noi toţi a poruncilor lui Dumnezeu.

Avva Iulian, duhovnicul românilor din Athos

Părintele Iulian este un călugăr. Adică un adevărat bătrân frumos. Eu îl iubesc tare mult pe avva Iulian pentru că trăieşte ceea ce învaţă pe alţii. Ai văzut pe aproapele, L’ai văzut pe Dumnezeu, asta îmi vine în gând atunci când îl întâlnesc. Dacă aş fi putut să’mi aleg un bunic drag, de poveste, exact aşa l’aş fi visat. Când se luminează faţa lui parcă se înseninează tot Prodromul. Aştept mereu să’l zăresc venind încet în noapte, luminând cu barba sa albă ca laptele întunericul tainic al liturghiilor prodromite. Mi’e drag să’l văd mereu în strana dreaptă a pronaosului sau cu crucea în mână, când ne primeşte în chilie la mărturisire…

- Părinte, toată lumea vorbeşte că aţi numit Sinodul, sinod tâlhăresc…

- Ei, ce am spus, am spus. Fiecare are o părere a lui. Şi eu o am pe a mea. Şi tu o ai pe a ta. Şi mulţi dintre ierarhii români aveau părerile lor cum că mitropolitul trebuia caterisit, sau măcar să i se asigure o retragere onorabilă. Dar nu ştiu ce s’a întâmplat dintr’o dată cu convingerile lor, că şi le’au schimbat în totalitate la Sinod! Toţi, mai puţin mitropolitul Bartolomeu, care a rămas fidel Sfintelor Canoane. Cum se poate aşa ceva? Oare nu ştiu că harul se depărtează de la cel ce părăseşte cugetarea ortodoxă? (zice sfântul Vasile cel Mare, nu eu). Dar aşa s-au condus lucrurile ca să nu mai poată spune nimeni adevărul. Şi adevărul vă va face liberi!

- Mitropolitul Corneanu a spus într’un interviu că „gestul rămâne. Nu mă pocăiesc. Nu am comis o crimă”. (Interviu luat de Francesca Strazzari în luna august 2008 şi publicat în Il Regno, nr. 16, p. 517-518). Şi noi ce să facem acuma părinte?

- Să ascultaţi ce vă vor învăţa duhovnicii. Că ei nu gândesc ca arhiereii. Să ţineţi canoanele Apostolice şi ale Sfinţilor Părinţi. Să ţineţi credinţa dreaptă, că oricât v’aţi osteni şi oricâte fapte bune a’ţi face, fără dreapta credinţă nu vă mântuiţi!

- Părinte, oamenii şi’au pierdut în ultimile vremuri liniştea şi simt o presiune pe libertatea lor, prin tot felul de îngrădiri şi sisteme supraveghetoare.

- Măi, ăsta’i semnul neputinţei diavolului, care face totul ca să vadă gândul omului! Asta e zvârcolirea lui! Zadarnic însă, pentru că numai Dumnezeu poate vedea în inima omului.

- Avva, ştiu că lumea este în stăpânirea celui rău. Şi că diavolul este tatăl minciunii. Oare de asta avem parte de atâta minciună zilnică, părinte?

- Măi, ia uită’te la II Paralipomena 18 cu 19. Cum citeşti?

Cuviosul Eftimie si cei impreuna cu el, mucenici ai Ortodoxiei in fata unirii faradelege

“Cuviosul Eftimie[1] a fost egumen al Mănăstirii Vatopedi în a doua jumătate a veacului al treisprezecelea, într-o perioadă critică pentru viaţa Bisericii Ortodoxe şi a Sfântului Munte[2]. După Sinodul de la Lyon din 1274, unde s-a întărit unirea Bisericilor[3], trimişii latinocugetători ai împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282) şi ai patriarhului Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282), au încercat să-i forţeze pe monahii aghioriţi să accepte dogmele eretice[4]. Aceasta se întâmpla pe la anii 1279-1280. Din păcate, unii cercetători se îndoiesc de aceste evenimente şi le amestecă cu altele, atribuindu-le catalanilor[5].

Vocea Cuviosului Paisie Aghioritul (2)

Traducerile în limba engleză ale unor înregistrări cu părintele Paisie Aghioritul postate pe YouTube acum 1 an:

VEDERE DUHOVNICEASCĂ, de un isihast anonim

Prefaţă
Vedenie preadulce a scriitorului despre această carte, dacă a fost scrisă cu Harul lui Dumnezeu.

Cuvântul întâi
Despre rugăciunea mintii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.

Cuvântul al doilea
Despre trebuinţa de a găsi un adevărat lucrător al rugăciunii minţii, de la care să învăţăm felurile şi semnele acestei rugăciuni, şi despre aceea că cel care are neîncetat rugăciunea înlăuntrul său şi o lucrează din adâncul inimii, cu multă evlavie şi atenţie, înţelege uneori din anumite semne duhovniceşti că sufletul lui se împărtăşeşte în chip nevăzut cu Iisus Cel chemat cu stăruinţă. Încă şi despre rodul acestei rugăciuni.

Cuvântul al treilea
Cum poate cineva să ajungă la calea (metoda) cea mai desăvarşită a rugăciunii minţii şi cum poate să alunge din cugetul lui demonii temerii, care îl înfricoşează foarte tare în timpul nopţii, când vrea să se roage sau când doreşte să meargă singur în vreo peşteră sau în vreun loc pustiu pentru a se ruga în linişte.

Cuvântul al patrulea
Cel care doreşte să se învrednicească de darul rugăciunii inimii trebuie să o ceară de la Dumnezeu cu cea mai fierbinte inimă, având o vieţuire înaltă, curată, neprihănită şi nevoitoare, stăruind în cererea sa la Dumnezeu dacă nu se va învrednici de dar prea repede, până când se va bucura de ea de sus, de la părintele luminilor. Deoarece, de multe ori Dumnezeu nu ne dă de îndată ceea ce cerem pentru a se arăta stăruinţa noastră până la sfârşit, devenind astfel mai fierbinte în rugăciune ca la început.

Cuvântul al cincilea
Despre silirea extremă şi prelungită a rugăciunii inimii, din care se naşte înlăuntrul omului durerea, iar din acea durere se nasc lacrimile permanente şi rugăciunea Sfântului Duh în suflet. Încă şi despre cum scuipă cineva sânge până când va alunga din inima sa pe satana şi toate legiunile sale.

Cuvântul al şaselea
Cum aceluia care se roagă cu mintea din adâncul inimii până la durere, acea durere a lui îi aduce simţământul şi gustarea bunătăţii şi dulceţii Domnului, care este însemnată, pentru a spune astfel, în acelasi timp în omul cel dinlăuntru cu o evlavie profundă neîncetată, provocată de cuvintele lui Dumnezeu si de spusele Sfintei Scripturi şi de orice cuvânt duhovnicesc.

Cuvântul al şaptelea
Despre când îl cercetează dumnezeiescul Har pe cel care se roagă cu rugăciunea minţii lui Dumnezeu din inimă şi care sunt semnele duhovniceşti ale acestei cercetări dumnezeieşti.

Cuvântul al optulea
Despre cum cel care se roagă tainic din adâncul sinelui său şi se înfrânează de la toate mâncărurile care aduc plăcere, când este postitor, gura lui se îndulceşte uneori de la rugăciune, ca şi când ar avea în gură ceva de zahăr sau ca şi când ar mânca miere din cea mai dulce, după cum spune şi profetul: „Ca dulceata sunt cuvintele Tale gâtului meu, mai dulce decât mierea gurii mele“.

Cuvântul al nouălea
Despre slăbirea extremă a stării exterioare şi lăuntrice a omului, care provine din silirea extremă a rugăciunii inimii şi din postul neîncetat, dar care aduce sufletului şi inimii dulceaţa şi mângâierea Sfântului Duh.

Cuvântul al zecelea
Despre rugăciunea minţii, despre rugăciunea inimii şi despre rugăciunea niptică.

Cuvântul al unsprezecelea
Despre cum inima necurată şi mândră, care este refugiu pentru satana şi pentru gândurile rele, devine după aceea, prin rugăciunea zdrobită, curată, smerită, locaş al Duhului Sfânt şi izvor de gânduri bune.

Cuvântul al doisprezecelea
Despre cum omul acela a cărui inimă cercetează neîncetat rugăciunea este cinstit de îngerii dumnezeieşti şi păzit de orice păcat, deoarece a fost iubit de Dumnezeu, precum şi acela L-a iubit pe Dumnezeu din toată inima lui.

Cuvântul al treisprezecelea
Despre cum de îndată ce monahul luptător se va ruga în taină cu inima zdrobită la Hristos în vreme de necaz şi ispită, acestuia i se va descoperi de către Hristos vreo vedere dumnezeiască, care nu numai că-l mângâie duhovniceşte în necazul lui şi-i dă nădejdi binefăcătoare pentru bunătăţile ce vor să vină, ci îl face şi mult mai fierbinte în virtute decât era mai înainte.

Cuvântul al patrusprezecelea
Despre cum cugetul care s-a curăţit prin rugăciunea minţii neîncetat lucrată în inimă, maica lacrimilor, înţelege diferitele gânduri care intră în suflet, deosebind care sunt de la Dumnezeu şi care sunt de la demoni; încă şi despre plâns.

Cuvântul al cincisprezecelea
Despre cum poate încerca cineva prin intermediul rugăciunii minţii orice fel de vedenie şi orice fel de gând, care pare să fie de la Dumnezeu, dacă cu adevărat este de la Dumnezeu sau de la demoni.

Cuvântul al şaisprezecelea
Despre zdrobirea inimii, care biciuie pe demoni mai mult decât oricare altă pedeapsă, arzând degrabă ca un cuptor toate vicleşugurile lor.

Cuvântul al şaptesprezecelea
Despre cum se păstrează cu rugăciunea minţii şi a inimii haina sufletului curată, nepătată şi vrednică de Împărăţia Cerească.

Cuvântul al optsprezecelea
Despre semnele duhovniceşti care se arată preotului vrednic şi curat, prin care acesta primeşte în sufletul lui o adevărată înştiinţare că este după rânduială hirotonit (hirotonit mai întâi de Harul Sfântului Duh); şi că Dumnezeiasca lui Liturghie este primită în faţa Sfintei Treimi.

Cuvântul al nouăsprezecelea
La cuvântul „Pentru aceasta te-a uns Dumnezeu cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe cei de aproape ai tăi“. Încă şi despre cine sunt cei de aproape ai lui Hristos, unşi cu untdelemnul bucuriei şi din ce semne duhovniceşti înţelege cineva cu cugetul său că este uns cu untdelemnul bucuriei.

Cuvântul al douăzecilea
Despre cât har duhovnicesc se învredniceşte a primi în sufletul lui şi câtă întărire şi câtă putere împotriva diavolului are cel care se roagă lui Hristos cu rugăciunea minţii neîncetat, cu curăţenia conştiinţei, adică spune cu cugetul lui, o dată la fiecare respiraţie a sa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu Celui viu, miluieşte-mă“, păzindu-şi în acelaşi timp conştiinţa curată prin abţinerea de la orice rău şi prin lucrarea tuturor virtuţilor, după putere. Iar din adâncul inimii sale, spune această rugăciune până simte durere, adică până îl doare înlăuntrul lui, acolo unde se lucrează rugăciunea, şi apoi opreşte silirea din inimă a rugăciunii, şi începe iarăşi rugăciunea odihnitoare, până când va afla din nou locul acela dinlăuntrul său, care îl durea din pricina silirii rugăciunii, şi va începe din nou din adânc rugăciunea inimii, păstrând toată viaţa lui această rânduială a rugăciunii.

Avva Petroniu Prodromitul

“Avva Petroniu Prodromitul? Cel mai smerit. Cel mai smerit. Cel mai smerit!”

Aşa il descrie avva Adrian Făgeţeanu, dacă îi ceri părerea despre egumenul aşezământului românesc athonit Prodromu. Spunea că în 1937, când obştea Antimului a fost cea mai numeroasă, însumând 38 de monahi, cel mai smerit dintre ei şi singurul care nu şi-a dat sieşi dreptate vreodată, era părintele Petroniu Tănasă (care avea doar 23 de ani la vremea aceea!).

Tot el spune că de-a lungul istoriei, românii ar fi putut realiza lucruri mult mai măreţe, de n-ar fi existat dezbinare între ei. Mie toţi pelerinii athoniţi mi-au spus că singurul loc de pe pământ unde românii nu sunt dezbinaţi, li se pare a fi Prodromu – şi asta datorită duhului părintelui Petroniu. „Gheronda”, cum simplu îl numesc prodromiţii.

Mi-aş dori să scriu cele mai frumoase pagini despre asceticul stareţ român, dar ştiu că nu pot face asta pe măsura staturii sale, aşa încât voi spune doar câteva lucruri care m-au mişcat de-a lungul anilor văzându-le la avva Petroniu. (Sper să mă ierte pentru lipsa binecuvântării, dar fiindcă oricum se scria despre avva, am căpătat şi eu îndrăzneală pentru dragostea ce i-o port.)

Ştiu că n-a cerut niciodată de la ceilalţi ceva ce n-a făcut el mai întâi. Dacă unii spun că este prea sever, poţi fi sigur că a fost mai întâi aspru cu el însuşi. „Mare teolog şi mare ascet” cum mi l-a descris părintele Ioannikios Simonopetritul, avva este înduhovnicit de rugăciune şi este o mare desfătare să te afli în preajma lui. Nu cred că uită cineva discuţiile teologice purtate cu părintele la arhondaric, sau pe una din băncile din curtea Prodromului! De obicei unul din pelerini îi aţine calea şi îi cere un cuvânt de învăţătură, iar gheronda se face că nu observă stratagema şi ne grăieşte răbdător şi dogmatic ore în şir celor adunaţi mai apoi ciorchine în jurul său. Este un mare trăitor şi împlinitor al dogmelor ortodoxe! Din acest motiv nici nu e nevoie să-ţi vorbească: de-ajuns îţi este să-l vezi şi-ţi vei da seama privindu-l care este calea de urmat, dacă vrei să te mântuieşti.

Când Placide Deseille l-a rugat pe părintele Macarios (canonarul şi bibliotecarul Simonopetrei, autorul „Triodului explicat”) să-l ducă la un părinte după cuvânt de folos, au venit, împreună cu egumenul Elisaios şi toată sinaxa mănăstirii, la avva Petroniu! Şi am aflat că asta n-a fost singura dată, fiindcă mi-a spus epitropul Ioannikios că el vine de câte ori poate împreună cu tot atâţia călugări câţi încap în maşinile lor!

Schitul Sfântul Ilie din Sfântul Munte Athos

Schitul Sfantul Ilie este unul dintre schiturile ce inalta rugaciuni Domnului de pe Sfantul Munte Athos. Schitul athonit al Proorocului Ilie depinde de Manastirea Pantocrator si este asezat putin mai sus de aceasta, pana la el facandu-se o jumatate de ora, mers pe jos in directia nord-vest.

Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor

Părintele Paisie Aghioritul este unul dintre cei mai iubiţi părinţi care au vieţuit la Sfântul Munte, a cărui faimă a depăşit cu mult hotarele Greciei. Veneau la Părintele Paisie pentru a-l vedea şi a-i cere sfat oameni din cele mai diferite colţuri ale lumii: Australia, America, Canada, Germania, Rusia, România, Franţa, Africa. Şi toţi plecau bucuroşi şi împăcaţi sufleteşte după o întâlnire cu părintele. Părintele Paisie a fost ca un foc care a ars în tot timpul vieţii pentru aproapele, pentru că – aşa cum spunea – dacă ar fi putut şi-ar fi tăiat inima în mii de bucăţele s-o împartă lumii.

Nicolae Zurnazoglu a adunat în cartea sa Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor povestiri ale celor care, în mari nevoi fiind, s-au rugat Părintelui Paisie să-i ajute în rezolvarea problemelor care păreau de nerezolvat. Vindecări de cele mai grele boli, salvări miraculoase din accidente mortale, întoarcerea la credinţă a celor mai puţin credincioşi sunt minuni care s-au petrecut în zilele noastre şi prin care Dumnezeu vrea să ne arate că în marea sa dragoste faţă de oameni ne trimite aleşii săi pentru a ne conduce spre Împărăţia Cerurilor.

Mulţi se roagă astăzi Părintelui Paisie ca unui sfânt. Mărturiile cuprinse în această carte sunt deja strânse în dosarul de canonizare al Părintelui Paisie, canonizare mult aşteptată de toţi credincioşii care îl cunosc şi îl iubesc pe Părintele Paisie.

Click aici pentru a descărca cartea în format PDF, 28 MB.

Deoarece cartea este mare, dacă aveţi o conexiune cu viteză mai mică la Internet, pentru a-l descărca uşor şi în siguranţă vă recomandăm să vă descărcaţi şi să vă instalaţi întâi programul gratuit FLASHGET ce vă permite reluarea descărcării din locul în care aceasta s-a întrerupt.

Schitul românesc Prodromu, de la Muntele Athos

Cine numără Muntele Athos între marile minuni ale lumii nu greşeşte. În puţine locuri de pe pământ, marea, cerul şi muntele îşi dau o întâlnire mai fericită. Splendoare e cuvântul care ar descrie cel mai potrivit spectacolul de culori pe care îl poţi admira de la bordul vasului plecat din Ouranopoli spre Dafni. Cerul albastru, marea de turcoaz şi reflexele galbene, roşii şi cenuşii ale stâncilor completează cu verdele chiparoşilor şi al măslinilor paleta cromatică care ţi se iveşte înaintea ochilor. Dumnezeu S-a jucat cu culorile în această parte de lume, iar ceea ce a reuşit nu are echivalent în cuvinte. Dar Athosul este o minune mai ales pentru viaţa duhovnicească a monahilor care se roagă aici pentru lumea întreagă. Cine păşeşte în Sfântul Munte rămâne fascinat atât de peisajele de o negrăită frumuseţe care se perindă în faţa ochilor călătorului pe drumurile între diferitele mănăstiri athonite, cât şi de atmosfera pe care o creează rugăciunea necontenită a celor ce se nevoiesc în singurătate.

Ca să ajungă pe Muntele Athos, pelerinul e nevoit să se îmbarce pe feribot la Ouranopoli, pentru a ajunge la destinaţia finală. Din acest orăşel se obţine diamonotirion-ul, adică permisul de intrare în Munte. Urcăm la bordul navei „Sfântul Pantelimon“ care îşi croieşte cu uşurinţă drumul pe apă între cele trei peninsule Athos, Casandra şi Sithonia. Cu fiecare anunţ al căpitanului vasului, emoţia creşte. Se navighează paralel cu Muntele Athos. Prima oprire se face la Mănăstirea Zografu. Urmează Dochiaru, Xenofont, „Sfântul Pantelimon“ şi, în sfârşit, portul Dafne.

Păşim în Sfântul Munte. De aici, pelerinii urcă în maşina care îi lasă la Kareia, capitala Athosului. Drumul e întortocheat, în pantă şi strâmt pentru autocarul care dă semne de oboseală, mai ales când urcuşul este pieptiş. Dar cu ajutor de sus, ajungem cu bine în capitala Muntelui. La Kareia poţi întârzia o oră, timp suficient pentru a vizita câteva magazine care te îmbie să le treci pragul pentru a vedea şi cumpăra obiecte bisericeşti şi nu numai. Sfinte Vase aurite, tămâie, metaniere, cruciuliţe de lemn, dar şi engolpioane de argint şi cârje pentru arhierei poţi găsi aici.

Luăm apă proaspătă de la o cişmea şi urcăm în microbuzul care merge spre Marea Lavră. Şoferul, ca şi mulţi dintre cei aflaţi în microbuz, este român. Alţi închinători, greci mai ales, aleg ruta către Mănăstirea Vatoped, cea mai renumită dintre mănăstirile greceşti athonite.

Sfântul Munte Athos văzut prin ochii unui jurnalist contemporan grec

Film realizat de un jurnalist grec şi montat cu subtitrare în limba engleză. La finalul filmului veţi vedea vărful muntelui şi faimoasa umbră din zori.

Despre avva Ioan Guţu

Părintele Dionisie Ignat spunea despre avva Ioan: “A venit la Muntele Athos în 1926. Părinte duhovnicesc i-a fost părintele Ilie, dar în scurt timp bătrânii au murit (Ilie Vulpe, Gherontie, Paisie şi Eftimie) şi el a rămas singur timp de aproape 20 de ani. Noi am trăit cu părintele Ioan ca fraţii: nu era nici o deosebire între cele două chilii ale noastre. Toate sărbătorile şi toate praznicele mari, veşnic le-am făcut la un loc.

Părintele Ioan Guţu a fost un călugăr din cei buni, foarte osârduitor… şi foarte strict cu vieţuirea sa monahala. Au încercat şi alţii să locuiască cu el, dar n-au fost în stare. Era doar preot, nu şi duhovnic. De când a murit ultimul părinte duhovnicesc din chilie, din smerenie, el nu a mai slujit niciodată… A fost un om bun”.

Avva Ioan era de obârşie din Basarabia şi s-a născut la Popeşti, în regiunea Soroca, în 1906. Iubitor de Dumnezeu, a plecat la 19 ani în Athos şi a rămas acolo, în aceeaşi chilie de la Colciu, 70 de ani, până s-a mutat la Cer. N-a ieşit în acest răstimp decât o singură dată din Sfântul Munte, pentru oarecare treburi. A făcut ascultare şi duhovnicului său Ilie Vulpe, dar şi tatălui său, care i-a spus când l-a vizitat: „Îngrijeşte-te să mori aici”. Între 1906 şi 1996 (05 decembrie), timp de 90 de ani, avva Ioan a strâns atâta har şi smerenie încât a ajuns la cea mai adâncă nevinovăţie. Mare postitor – mânca din două în două zile – mare nevoitor – dormea cel mult trei ore din noapte, pe un scăunel – mare ascet şi rugător – bătea metanii şi când îi sângerau picioarele, la bătrâneţe, iar medicamente n-a folosit vreodată. Nu vorbea mult pentru că dacă nu te foloseai de tăcerea lui, nu aveai pentru ce să-i mai ceri sfat (şi adevărul este că putem lua învăţătură despre smerenie, doar privindu-i chipul!). A considerat întotdeauna că „trebuie să începem cu frica de Dumnezeu şi să terminăm cu dragostea pentru El. Între acestea două să punem multă smerenie şi rugăciune şi vom ajunge în Împărăţia Cerurilor”. Pentru ostenelile sale, Dumnezeu i-a dezvăluit dinainte ceasul mutării sale, aşa că şi-a rânduit toate treburile cu două luni înainte, şi-a luat iertare de la toţi fraţii – şi de la cei din chilia Sfântului Gheorghe Colciu a părintelui Dionisie Ignat, care l-a şi împărtăşit – şi, la pomenirea Sfântului Sava cel Sfinţit, a trecut la cele veşnice.

 Spunea părintele Ilie de la Colciu că în oarecare an nu aveau de niciunele pentru hramul chiliei. Au întins ei mrejile, dar n-au pescuit nimic. Cum era deja ajunul Sfântului Ioan, s-au dus cu amărăciune la avva Ioan să-i ceară sfat. A zis gheronda: „Mergeţi la liman şi aduceţi peştele cel mare”. Ar fi voit părinţii să-i spună că de acolo vin, dar au tăcut şi au făcut ascultare. Şi dacă au ajuns la ţărm au rămas miraţi că au văzut venind spre ei un peşte destul de mare încât să le ajungă drept hrană pentru toţi timp de două zile. Cu mâinile goale l-au luat din apa mică şi au dat slavă lui Dumnezeu.. 

Într-un an, din cei din urmă ai trecerii prin astă lume (noiembrie 1996), avva Ioan Guţu s-a întâlnit cu viitorul ministru al Cultelor, Adrian Lemeni. Şi l-a întrebat tânărul atunci : „Ce crezi părinte că ai agonisit în cei 70 de ani de rugăciune în Athos?” A zis lui bătrânul : „Am căpătat îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu”… Părintele Augustin, ucenicul lui în ultimii ani, lucrând ceva la grădină cu avva, i-a spus, uşor în glumă : „Roagă-te cuvioase lui Dumnezeu, că ai căpătat trecere înaintea Lui, să ne trimită izvor mai aproape de chilie, ca să nu mai cărăm apa din vale”. Atunci n-a zis nimic bătrânul, dar spre toamnă, pe când îşi uitase deja vorba, a ţâşnit apă limpede mai la deal de chilie, la câţiva metri de petecul lor de grădină… Tot de acolo îşi iau apa şi în ziua de azi. 

Odată a venit după cuvânt un frate grec de la mănăstirea Vatopediou. Şi luând binecuvântare a voit să plece, iar atunci bătrânul i-a urat „kalos taxidis pater Athanasios”. Nu era încă nici măcar monah la vremea aceea, dar când a vrut să-i spună asta, a zis către el avva: „nu este după voia ta ci după cum îi place Domnului să ţi se întâmple!”. Astăzi îl puteţi găsi pe părintele Athanasie nevoindu-se în aceeaşi obşte a Vatopedului. S-a făcut pe sine neînsemnat bătrânul Ioan, lepădându-şi voia înapoia lui, dar s-a făcut şi fără griji şi-n felul ăsta şi-a agonisit pace şi odihnea astfel şi pe fraţi…

George Crasnean

Ion Cristoiu, împiedicat să verifice o minune la Muntele Athos

Incitat de povestirile bunului sau prieten Horia Alexandrescu si profitand de programul mai lejer, de vara, de la Biblioteca Academiei – unde este prezent cinci zile pe saptamana -, Ion Cristoiu si-a permis o noua minivacanta de “pensionar”, de data aceasta la sfintele lacasuri de pe Muntele Athos.

Iscoditor din fire, Ion Cristoiu nu s-a multumit, in cele trei zile cat a stat printre calugari, sa observe doar obiceiurile monahilor, traind efectiv la fel ca ei (adica desteptarea in crucea noptii pentru slujba de ora 3.00 si stingerea atunci cand se intuneca). Cristoiu a studiat carti rare din biblioteca schitului si a filmat lucruri inedite, cum ar fi tractorul daruit calugarilor de fostul regim comunist din Romania sau scrieri din cartea de amintiri apartinand lui Emil Constantinescu sau Mugur Isarescu.

De departe insa, cel mai mult l-a socat pe Cristoiu lipsa femeilor de pe Sfantul Munte. “Mi-am dat seama de acest lucru atunci cand am vrut sa merg la un WC si nu am gasit traditionalele placute cu fetita si baietelul pe care le stim cu totii, dar cel mai simpatic a fost momentul in care, aflandu-ma la o cofetarie in asteptarea unei – banuiam eu – domnisoare cochete care sa-mi aduca inghetata, am fost servit de un calugar cu barba pana la brau!”, ne-a declarat ziaristul.

Singura parere de rau a lui Cristoiu este legata de imposibilitatea de a verifica la fata locului o minune despre care si-a manifestat neincrederea intr-o emisiune de televiziune. “Horica (Alexandrescu – n.r.) a sustinut ca exista acolo mana mumificata a Mariei Magdalena, mana cu care l-a atins pe Iisus dupa ce acesta a inviat din morti si care ar fi calda si acum, dupa mai bine de 2.000 de ani. Eu mi-am manifestat public neincrederea si primul lucru pe care am incercat sa-l fac pe Muntele Athos a fost acela sa vad sfintele moaste. Ei bine, sunt singurul pelerin care nu a reusit acest lucru, tot timpul ivindu-se ceva care sa ma impiedice sa verific minunea. Eu cred ca acesta a fost un semn de la Dumnezeu, care poate ca nu a vrut sa fiu nevoit sa recunosc, tot in mod public, ca am gresit!”, ne-a declarat la final Ion Cristoiu, jucandu-se cu bratara-talisman pe care a inceput s-o poarte, pentru prima data in viata, la intoarcerea de la Muntele Sfant. (Realitatea Romaneasca)

Gherasim de la Colciu

„Ce mai faci, părinte?”.
„Am pierdut frica de Dumnezeu şi o caut pe aicea…” – mi-a răspuns bătrânul monah…

Părintele Gherasim are 85 de ani şi de peste 20 de ani se nevoieşte în Sfântul Munte, la chilia cu hramul Sfinţilor Arhangheli de la Colciu. „Şi apoi lumea este în stăpânirea celui viclean – iar eu totdeauna mi-am dorit să fiu în afara celui rău; deci a trebuit să mă despart de lume. Aşa am venit în grădină”.

În grădină era şi acum, în petecul lui de grădină, pe care tocmai îl săpa cu o vigoare neaşteptată pentru anii bătrânului. De loc e de prin părţile Iaşiului şi o vreme, înainte de a se călugări, a fost şofer, dar L-a căutat mereu pe Dumnezeu, fiindcă din pruncie a simţit purtarea Lui de grijă. Provine dintr-o familie destul de numeroasă, o familie ortodoxă care a fost repede încercată prin moartea părinţilor, moarte ce i-a făcut pe fraţi să se despartă şi să trăiască prin vecini. Şi spune părintele că erau înstăriţi, fiindcă aveau oi multe, dar într-o clipă a dispărut totul ca fumul, iar ei s-au trezit singuri cu Dumnezeu. A învăţat multe din asta şi i-a folosit în viaţă, după cum şi dragostea pe care i-au arătat‑o cei ce l‑au crescut, l‑a făcut să mulţumească bunătăţii şi iconomiei dumnezeieşti.

L-am întrebat dacă nu vrea să fie ajutat să-şi repare chilia dărăpănată. Mi-a arătat o masă veche pe care era o Psaltire – şi mai veche, cred –, şi mi-a zis că masa aceea, aşa bătrână cum era, mai rezistă vreo zece ani, dar el s-ar putea să nu mai trăiască atât. Dacă se va gândi doar s-o repare, mintea lui va fi ocupată cu materialele pe care va trebui să le procure şi… s-a dus liniştea lui! „Lucrarea monahului e statul de vorbă cu Dumnezeu şi nu cele materialnice. M-am retras aici pentru că nu iubesc lumea, dar iubesc pe toată lumea”…

Zilele trecute l-am reîntâlnit mergând pe jos către Vatopedu şi prietenii mei din Arad, cu care eram, m-au convins că trebuie să povestesc creştinilor despre bătrânul Gherasim.

(Iar eu aş fi vrut să arăt lumii cum trebuie să te încalţi ca să fii sigur că ajungi la cer …)

Autor: George CRASNEAN

Nectarie de la Prodromu

Părintele Nectarie este un copil cu părul alb. Şi părul, şi barba i s-au albit de peste treizeci de ani în Athos. Eu ştiu sigur că el va ajunge „la loc luminat, la loc cu verdeaţă, de unde a fugit toată durerea şi întristarea” pentru că a făcut în toată viaţa lui ce i-a spus Mântuitorul: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”. Părintelui Nectarie îi place să citească – şi să povestească! –, iar dacă viaţa sfântului are întorsături tragice, plânge ceasuri întregi pentru sufe­rin­ţele martirului. (Aşa l-am cunoscut şi eu pe sfântul mare mucenic Eustatie Plachida, mai bine decât dacă citeam Vieţile Sfinţilor!) Acestui copil ajuns la bătrâneţe i se înduioşează inima pentru orice suferinţă şi varsă lacrimi pentru orice seamăn aflat în necaz.

Părintele s-a nevoit dintru început în Provata, cumpărând chilia Sfântului Ioan Teologul, zisă „Cucuvino”, ce fusese a răposatului ieromonah Teodosie Soroceanu, dar, în bunătatea lui, a trecut în ormologhion câţiva români basarabeni, pe care i-a lăsat acolo, iar el a venit la ascultare la „monastirea” românilor athoniţi, Prodromu, aducând în dar şi candelele ce stau veşnic aprinse la icoana Maicii Domnului. Spun părinţii români că era un al treilea Cucuzel în psaltica athonită – la fel ca înaintaşul său Nectarie Protopsaltul –, dar anii şi vânturile Viglei nu l-au mai lăsat pe părintele Nectarie Lazăr să cânte Preacuratei cu acelaşi zel.

Într-o seară discutam aprins, la lumina lămpii, cu câţiva părinţi prodromiţi despre pastoraţie şi preoţii zilelor noastre, iar când am ajuns la concluzia că foarte mulţi dintre slujitorii lui Hristos nu se ridică la măsura duhovnicească cerută, părintele Nectarie – care până atunci nu scosese nici o vorbă, ci ne ascultase în tăcere – s-a ridicat şi ne-a rugat „să nu-i judecăm, pentru că nu ştim noi ce planuri are bunul Dumnezeu cu ei şi se pot schimba în timp, cu vrerea Celui de Sus”. Brusc ne-am dat seama toţi cu câtă înţelepciune grăise bătrânul şi câtă deşertăciune era în dialogul nostru, aşa că ne-am retras la chiliile noastre cu singurul folos luat doar din cuvintele părintelui Nectarie: „Să se osândească omul pe sine şi nu va mai osândi pe altul”. Amin!

Spunea părintele într-o vară, când i-am cerut sfat pentru lupta cu păcatele, că el nu crede că e cu putinţă să te stăpânească vreo patimă dacă Îl iubeşti cu adevărat pe Dumnezeu şi dacă vrei să rămâi în această dragoste!

Să-l ţină Domnul spre pildă nouă pen­tru bunătatea inimii lui şi să-l găsesc me­reu aşteptându-mă ca un copil în poarta Prodromului, cu nădejdea că poate i-am adus şi lui o carte nouă…

Autor: George CRASNEAN

Filimon Arhodarul de la Schitul Profetului Ilie

Filimon este de obârşie din părţile Trapezuntului – ultimul imperiu bizantin (care a căzut în mâinile otomanilor după Con­stantinopol, în 1461, o dată cu el stingându‑se ultimul urmaş al Romei antice) – şi este arhondarul Schitului Sfântului Ilie, ctitorit la 1759 de către Paisie Velicicovski pe moşia Mânăstirii Pantocrator.

Am scris aceste rânduri pentru că se cuvine să răsplătim cu dragoste pe cei ce ne întâmpină cu dragoste! Şi Filimon este un om cald şi primitor – la fel ca şi egumenul schitului, Ioachim (care este de loc tot din părţile Trebizondei) – şi (lucru mai rar întâlnit) îi plac românii! Ori de câte ori am fost în Biserica Profetului Ilie, întotdeauna am fost foarte bine primiţi, iar când uneori părintele Filimon ne ruga să cântăm Axion estin în româneşte, la icoana Maicii Domnului „Lacrimatta”, îl auzeam şi pe el dând slavă Pururea Fecioarei, dimpreună cu noi.

L‑am întrebat odată despre Sumela şi s‑a înflăcărat povestindu‑mi despre mânăstirea bizantină zidită în stânca muntelui Melas, la 1200 metri înălţime, în anul 386 (în timpul împăratului Teodosie), de doi călugări, Sofronie şi Barnabas – semn că totuşi n‑a uitat locurile de unde au venit părinţii lui, o dată cu marea strămutare din 1923. Nu‑i pare rău însă după patria sa, căci mi‑a spus că pentru cel cu credinţă nu există în astă lume o casă anume, ci pretutindeni este în surghiun şi pribegie…

Când vede pele­rini români, invariabil întreabă: „Ce face?”; şi îşi răspunde imediat: „Bine face!”. Apoi ne invită să ne închinăm şi ne deschide biserica, după care suntem poftiţi mereu pe terasă, la o kerasma. O singură dată am ratat trataţia, fiindcă am întârziat cu fotografiile, iar Filimon m‑a atenţionat, aşa că m‑a închis în biserică preţ de câteva minute. Mi‑a explicat că „s‑a folosit de un lucru rău ca să facă unul bun”… De atunci îi avertizez pe toţi vizitatorii să se încadreze în programul arhondarului, ca să nu aibă surprize!

Poate că Filimon face un lucru mărunt, dar ca orice lucru mic, dacă este făcut cu dragoste, poate aduce bucurie mare. Şi eu mă bucur mereu la întâlnirile cu Filimon…

Autor: George CRASNEAN

Hristofor de la Provata

Acum patru ani ne‑a dus – eram cu câţiva prieteni de la Orăştie – până la Marea Lavră şi a condus cam repede, fiindcă se grăbea să nu‑l prindă noaptea până la Provata. Şi parcarea a făcut‑o în trombă, iar unul dintre pelerini – Nelu Sdira – m‑a chemat să‑mi arate cei 15 cm care despărţeau roţile din spate de marginea râpei şi mi‑a spus: „Măi, pe ăştia îi ţine Dumnezeu!”.

De ţinut, ne ţine Dumnezeu pe toţi, dar pe ei cred că îi ascultă mai des. Cel puţin la concluzia asta am ajuns a doua oară când am călătorit cu părintele şi am poposit în drum spre Prodromu pe la Mânăstirea Filoteu. Era o zi frumoasă de vară şi soarele de după‑amiază era numai bun pentru fotografii, aşa că i‑am cerut binecuvântare lui gheron Hristofor pentru un portret şi a încuviinţat, dar a precizat că e vorba doar de o poziţie. M‑am dus apoi şi m‑am închinat la Maica Domnului Glicofiloutsa şi, când m‑am întors, l‑am zărit pe Hristofor lenevind întins la soare. N‑am mai stat pe gânduri, ci am şi imortalizat clipa. Deşi eram destul de departe el, m‑a simţit şi m‑a ameninţat cu degetul. Aveam să aflu câteva minute mai târziu ce înseamnă să ceri binecuvântare: când am ajuns la Prodromu şi descărcam bagajele, din neatenţie (?) am scăpat Canon‑ul pe jos, chiar la poartă! Aparatul n‑a păţit nimic decât că s‑a deschis şi mi‑a sărit filmul din el, aşa că adio fotografii! Mi‑am adus aminte că „cine are ochi de văzut, să vadă” şi m‑am dus imediat la părintele Hristofor să‑i cer iertare. Că am căpătat‑o, stau mărturie celelalte poze cu el, dar de atunci evit să fac fotografii fără binecuvântare! Văzând păţania, părintele Emilian, arhondarul de la Prodromu, mi‑a istorisit că aşijderea i s‑a întâmplat şi unui alt prieten, care a scăpat un aparat Leica, tot acolo şi tot pentru astfel de pricini!

Hristofor are mare evlavie la trei părinţi români: la avva Ioan Guţu, la avva Dionisie Ignat şi în mod special la părintele Dometie Trihenea, ultimul stareţ român al Mânăstirii Zografu. Iatros, cum îi spune el, adică „Doctorul”, l‑a izbăvit de multe dureri, doar punându‑şi mâinile pe el. L‑am întrebat, pe drum, cum crede el că se va mântui şi mi‑a răspuns că ştie care este voia Domnului şi se chinuie să o plinească, după puterile lui, căci prin osteneli mici scapă omul de cele mari! Cine are urechi de auzit, să audă…

Autor: George CRASNEAN

Siluan – Simonopetritul

„Dumnezeu nu se uită la fapte, ci la dragostea cu care au fost făcute. Nu e nimic mult, când oamenii iubesc puţin; aşa cum nu este puţin, când oamenii iubesc mult”. (Sf. Vasile cel Mare)

Lumea aceasta a monahilor este o altă lume, care scapă ori­cărei cercetări, pentru că ea este de fapt o viaţă tainică, o viaţă în Hristos. Ce poţi spune fără de greş despre o viaţă esenţialmente interioară?
Nu pot şti şi vorbi prea multe nici despre părintele Siluan de la Simonos Petras (ştiu doar că atunci când a dispărut liniştea, o dată cu apariţia turismului religios, a părăsit şi el Mânăstirea Megalis Meteoras şi s-a retras aici), dar pot să spun că are şi dăruieşte o mare bucurie atunci când întâlneşte un frate creştin!

Anul trecut am mas la mânăstirea de pe piatră şi, după ce mi-am desfătat auzul cu cântările simonopetrite de la vecernie, am plecat grăbit pe drumul spre Daphni ca să fac câteva fotografii în lumina amurgului. Lângă peştera Sfântului Simeon, gheron Siluan mânca o smochină şi m-a poftit şi pe mine, dar altă smochină n-avea. L-am refuzat politicos şi i-am explicat că mă grăbesc să prind câteva imagini cu Simonos Petras la apusul soarelui. Înainte de a pleca, însă, i-am promis că mă voi întoarce negreşit pe la el. S-a bucurat ca un copil de făgăduinţa mea şi abia am apucat să fac câţiva paşi că l-am şi zărit cum se căţăra în smochin cu rasa suflecată! Tot mergând pe meandrele drumului şi căutând noi perspective asupra mânăstirii, n-am simţit cum a trecut timpul şi m-am depărtat destul de mult de peşteră. Părintele plecase la chilie demult, dar, lângă marginea drumului, îmi aşe­zase frumos, pe câteva frun­ze, cinci smochine ­coapte!…

Vorbind cu el, mi-am dat seama că bucuria şi pacea sufletului sunt semne vădite ale harului divin prezent în om. Într-adevăr, călugăr în­seamnă chip frumos! De­părtat de lume, acest ucenic al Domnului iubeşte oamenii ca pe sine însuşi. Poate chiar mai mult decât pe sine, pentru că el a mâncat doar o smochină luată de pe jos, pe când mie mi-a dăruit cinci, culese din smochin!

Ce poţi spune despre un monah liber de patimi şi răutate?…

Autor: George CRASNEAN

Părintele Sava de la Marea Lavra

Părintele Sava este grec, de obârşie din in­sula Creta. Monah închinoviat de tânăr la Marea Lavră, e unul dintre cei mai buni cântăreţi de muzică psaltică de acolo (se cunoaşte oblăduirea Sfântului Ioan Cucuzel!). Provine dintr‑o familie destul de numeroasă, dar una de artişti, fiindcă toţi fraţii şi surorile lui cântă: la acordeon, la bouzouki, la pian, sau vocal, fiecare după „talantul” său.

Ajutor de para‑iconom (pentru că la Marea Lavră nu există iconom, funcţia fiind deţinută de Maica Dom­­nului, care i‑a promis Sfân­tului Athanasie că se va în­griji personal de cele trebu­in­cioase obştii), el e bun prie­ten cu chelarul Prodromului, părintele Gavriil, şi cu toţi cei ce iubesc psaltica bizantină. Spune că iubeşte muzica şi n‑ar putea trăi fără să dea slavă Domnului prin ea.

Vine duminica şi la săr­bă­tori şi repetă împreună cu cântăreţii Prodromului, des­luşindu‑le meandrele ni, pa, vu, ga, di‑urilor (no­te muzi­cale bizantine co­­respunzătoare do, re, mi, fa, sol‑urilor noas­tre). Mi­rân­du‑mă puţin de smerenia lui, mi‑a răspuns că pentru el nu există grec, român, rus, sârb sau bulgar, ci doar „hristianos orthodoxos”, şi că în Athos aceştia toţi sunt, deopotrivă, un popor de drept‑închinători. Şi, într‑adevăr, am văzut că nu e osebire după naţie la el! (Cel ce îi cunoaşte pe greci câtuşi de puţin, ştie ce lucru mare e acesta pentru un elin!)

Monah serios, atent cu paza gândurilor, părintele Sava spune că face asta pentru că există multă amăgire în lumea aceasta şi crede că îşi poate dobândi adevărata libertate doar în Adevăr. Aşa că cearcă mereu să stea lipit de Hristos, „Adevărul şi Viaţa”, fiindcă „dorul meu este să mă lipesc de Tine, să‑mi pun în Tine nădejdea” (Ps. 72, 27).

Spune că lucrarea gurii nu e cuvântul, ci psalmodia, rugăciunea şi tăcerea, aşa încât el îşi luminează cuvintele cu faptele sale. Pentru că nu ştim atât de multe cuvinte încât să ne permitem discuţii aprinse, discutăm doar ceea ce ni se pare esenţial, şi în felul acesta, cu părintele Sava, am vorbit doar despre „cele ale sufletului”. Şi fiindcă am văzut că nu pune pe seama lui iscusinţa de a interpreta anumite partituri, ci pe harul primit de la Dumnezeu, am îndrăznit să scriu despre el, gândindu‑mă că nu va fi ispitit de mândrie călugărească sau slavă deşartă văzând aceste rânduri.

Autor: George CRASNEAN

Caracalu – ctitoria din Athos a lui Petru Rareş

Ajuns la Manastirea Caracalu, asteptam cu emotie sa il vad pe ctitorul Petru Rares, in strai de calugar schimonah. Un parinte m-a condus in coltul din stanga al pridvorului si mi-a aratat fresca, spunand: “Iata-l ! Este ctitorul nostru. S-a calugarit aici impreuna cu boierul sau Petru si amandoi au primit numele Pahomie…”

Cea de a unsprezecea manastire din Sfantul Munte Athos este Manastirea Caracalu, inchinata Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Situata intre Manastirile Iviron si Marea Lavra, spre deosebire de majoritatea celorlalte manastiri, ea nu se afla la tarmul marii, ci inspre interiorul peninsulei si destul de sus.

Originea numelui acestei manastiri este destul de controversata. Unii autori sustin ca numele i s-ar trage de la ctitorul sau initial, imparatul roman Antoninus Caracalla (211-217), insa aceasta ipoteza nu este sustinuta documentar. O alta ipoteza sugereaza ca numele este de origine turca, insemnand “turnul negru” (in turceste kara – koule), insa ea nu se sustine intrucat numele manastirii se regaseste ca atare mult anterior stapanirii turcesti.

Prima mentiune documentara despre Manastirea Caracalu dateaza din secolul 11, mai precis de la anul 1018. Aceasta a determinat pe unii dintre istorici sa propuna varianta prin care manastirea si-ar fi luat numele de la un presupus calugar Karakalas (un nume larg raspandit in epoca), care ar fi fost fondatorul manastirii si ar fi trait in acea perioada. In sprijinul acestei afirmatii vine si faptul ca ea nu apare intre manastirile enumerate in cel de-al doilea Typicon din anul 1046, ceea ce ne indreptateste sa credem ca era recent infiintata si deci fara o importanta prea mare. Din aceasta perioada se pastra un hrisov prin care imparatul bizantin Romanos al IV-lea Diogenes intarea manastirii o serie de proprietati. Pecetea imperiala din plumb se pastreaza si astazi in tezaurul manastirii. Din secolul 11 pana in secolul 15, nu se poate vorbi despre Caracalu ca fiind o manastire infloritoare. Se pare chiar ca prin secolul 13 nici nu a fost locuita. Ea insa s-a intarit si a fost refacuta prin sprijinul imparatilor din dinastia Paleologilor Andronic al II-lea cel Batran si Ioan al V-lea, cat si al Sfantului Athanasie, Patriarhul Constantinopolului.

Incepand cu Petru Rares, Manastirea Caracalu va ramane pentru peste 3 secole in atentia voievozilor din Tarile Romane. Petru Rares a pornit practic la reconstructia intregii manastiri, incepand cu arsanaua (portul) acesteia. Legenda spune ca insarcinat cu aceste lucrari a fost protospatarul Petru, un apropiat al voievodului, care a fost trimis cu banii si misiunea de a supraveghea lucrarile. El si-ar fi insusit o parte din bani, insa, afland voievodul, si-a recunoscut fapta si a fagaduit ca va termina constructia din propria avere. La sfarsitul lucrarilor, spatarul Petru s-a calugarit, primind numele de Pahomie. Contrar opiniei majoritatii istoricilor care sustin ca Petru Rares este inmormantat la Manastirea Probota din Moldova, parintii de la Caracalu afirma cu tarie ca el ar fi venit alaturi de boierul Petru si ar fi luat schima cea mare in manastirea lor, primind la calugarie tot numele de Pahomie. Aici ar fi ramas pana la sfarsitul vietii si aici ar fi fost si inmormantat. In sprijinul acestei sustineri ei invoca fresca din pridvorul manastirii infatisand doi schimonahi tinand impreuna o biserica. Deasupra sta scris: “Noii ctitori ai acestei sfinte manastiri: Pahomie si Pahomie”.