Vedenie preadulce a scriitorului despre această carte, dacă a fost scrisă cu Harul lui Dumnezeu
M-am sculat odată, într-o noapte, pe la miezul nopţii ca să citesc canonul Sfintei împărtăşanii cu metaniile şi să-mi fac rugăciunile de Pregătire pentru Dumnezeiasca Liturghie, după “Ceea ce esti mai cinstită…”. Pentru că în ziua precedentă, seara, mi-am ostenit trupul peste măsură, după care, mi-am silit si inima la rugăciune peste măsură, până la durere, am slăbit atât de mult în starea mea exterioară, ca şi în cea lăuntrică, încât nu am mai putut nici să mănânc ceva de seară, ci am adormit asa, nemâncat si slăbit.
Pe la miezul noptii deci, sculându-mă din somn, slăbiciunea inimii mele si a trupului erau aceleasi - adică pieptul meu încă nu-si revenise din durerea pe care o suferise de silirea rugăciunii si nici trupul meu nu se odihnise de osteneala peste măsură la care fusese supus. De aceea, neputând să stau în picioare, după obicei, am stat jos, îndreptat cu fata spre răsărit. Si asa stând, lucram rugăciunea, nu cu multă silire, din pricina pe care tocmai am spus-o, însă nu fără durere înlăuntrul pieptului si fără suspine grele ale inimii. Ci, având dureri, suspinam deseori din adâncul fiintei mele, amintindu-mi de mult mestesugita viclenie a demonilor, de nevrednicia mea si de toate celelalte datorii ale mele, pe care totdeauna le datorez lui Dumnezeu si pe care nu le împlinesc nidodată cum trebuie.
Am petrecut astfel aproape o oră si am adormit asa cum sedeam. Si am văzut deodată în vedenie unele lucruri tainice, pe care limba se încurcă si nu poate a le grăi. Si unele din acestea au plecat din amintirea mea de îndată ce mi-am venit în fire, pentru că erau prea înalte si întru totul de neînteles si de necuprins cu mintea. Altele, însă, cu toate că mintea mea se roteste în jurul lor si înfătisarea lor este întipărită în cugetul meu, cu toate acestea, spun, limba mea nu le poate povesti cu claritate si în amănunt, asa cum sunt întipărite în cugetul meu. Insă atât cât ajunge cunoasterea mea scurtă si cât poate limba mea barbară, vorbesc si spun.
Am văzut, deci, în vedenie, pe Domnul nostru Iisus Hnstos, pe Arhiereul nostru mult dorit si preadulce îmbrăcat în vesmânt arhieresc si slujind după rânduiala Bisencii noastre. Dar si Hristos însusi si vesmântul Lui arhieresc mi se înfătisau ca ceva cu totul de necuprins cu mintea.
Eu, cel din urmă, si duhovnicul meu slujeam împreună cu Hristos, dar Hristos era Cel care, în chip de neînteles aducea si Se aducea jertfă. Deoarece Hristos însusi, desi noi slujeam împreună cu El, cu toate acestea, spun, El era săvârsitorul. Slujea împreună cu noi si un diacon care, atunci când pomenea numele crestinilor, plecându-si capul spre Hristos - sau mai bine si mai pe fată să spun precum proorocul: “Pleacă, Doamne, urechea Ta si mă auzi”; plecându-Si Hristos urechea către diacon, a spus: “Să aibă si acestia parte împreună cu Mine în împărătia Mea”. Dar pe diacon n-am putut să-l cunosc cine era. Din obstea staretului meu, câtiva erau de fată la Liturghie, dintre care si doi frati (pe care îi cunosteam foarte bine), ale căror fete erau ca fetele îngerilor si străluceau de Harul lui Dumnezeu. Raze strălucitoare si aurii ieseau din fetele lor. Schima lor si crucea pe care o tineau în mâini, erau mai strălucitoare decât fulgerul. Iar îmbrăcămintea lor, nu pot să spun în cuvinte cum erau, nici chiar dacă asa avea limba îngerilor. Dar în mintea mea stricată si în cugetul meu răvăsit este întipărită înfătisarea slavei si a frumusetii acestor vesminte.
Eu, de îndată ce am văzut că vesmintele acestora si Harul si slava fetelor lor întreceau cu mult orice minte si orice cugetare omenească, m-am minunat si sufletul meu a prins mare evlavie pentru ei, ca pentru dumnezeiestii îngeri si prietenii lui Hristos. Iar camilafca lor era de multe ori mai albă decât zapada.
In timpul Dumnezeiestii Liturghii, staretul meu era coplesit de o bucurie nespusă si veselia inimii lui se revărsa pe fata lui. însă inima mea fiind cuprinsă de evlavie, încă de la începutul Liturghiei, eu plângeam într-una de bucurie si mă lăsam coplesit de dulceata nemăsurată a sufletului. Văzând în fata mea pe preadulcele Iisus, Cel mai preusus de orice dulceată, plângeam bucurându-mă si minunându-mă totodată, deoarece mă învrednicisem să gust din preadulcea vedere si arătare a lui Iisus, Stăpânul meu si Dumnezeul meu, pe care demult sufletul meu o dorise si pentru care ardea inima mea, căutând-o cu suvoi de lacrimi.
Când L-am îmbrătisat, la preacuratul si multdoritul Lui piept, am simtit în cele dinlăuntru ale mele Duhul Cel Sfânt (”Si Duh nou înnoieste întru cele dinlăuntru ale mele”, cum spunea David), care îmi încălzea duhul si inima si mai mult în iubirea lui Iisus însusi si mă făcea să mă topesc în ceasul acela, precum se topeste ceara, de evlavia ce eram cuprins, care sălta în inima mea, ca ceva viu si făcea ochii mei să verse lacrimi dulci si multe în fata lui Iisus, ca două izvoare răcoroase si dulci.
Luând eu atunci ceva curaj din toate acestea, mi-am deschis necurata mea gură si am spus cu smerenie lui Hristos, vărsând lacrimi: “Pomeneste-mă, Doamne, întru împărătia Ta”.
Si am auzit limba lui Iisus, mai dulce decât zahărul si decât mierea mai îndulcitoare: “Să fie asa cum ai spus” (0 dumnezeiescul! o, preaiubitul!, o preadulcele Tău glas pe care l-a vorbit cea întru totul adevărata Ta gură, Hristoase al meu!). Am spus, iarăsi, cu toată evlavia către Stăpânul meu Hristos: “Iartă-mă, Doamne, că îndrăznesc să vorbesc putin în fata Ta, să spun câteva lucruri pe care de mult doream să Ti le spun”. Si mi-a spus Mântuitorul: “Vorbeste cu curaj, de nimic temându-te”.
Atunci i-am spus cu multă smerenie si cutremurare: “Spune-mi, Doamne, cărticica aceea a mea smerită, pe care am scris-o despre rugăciunea mintii, am scris-o cu Harul Tău sau nu?” Si Acesta mi-a răspuns: “Da, cu Harul Meu a fost scrisă.” Atunci, am spus iarăsi eu: “După ce să înteleg, Doamne, că a fost scrisă cu Harul Tău?” Mi-a spus Mântuitorul: “Din evlavia de care esti cuprins atunci când scrii”. Iarăsi am spus eu: “si cum este aceasta, Doamne? Deoarece uneori, când scriam, atâta evlavie îmi venea, încât curgeau suvoi lacrimile din ochii mei. Alteori însă, eram cuprins de prea putină evlavie, încât numai ce se umezeau un pic ochii mei de la aceasta.” Mi-a spus Mântuitorul: “Atunci când, scriind erai coplesit de evlavie si de lacrimi, Duhul Meu Cel Sfânt era cel care îti vorbea. Când, scriind, erai numai putin cuprins de evlavie, atunci era cercetarea Harului Meu, care, atunci când se lua de la tine, înceta deodată si evlavia. De aceea nu mai puteai să scrii cu libertatea mintii, cu toate că doreai. Iar dacă scriai ceva, scriai fără dulceata duhovnicească a cugetului, de aceea te si opreai” Am spus iarăsi eu: “Spune-mi, Doamne, de ce uneori vedeam cu ochii mintii nenumărate întelesuri duhovnicesti, pe care văzându-le doream nespus să le scriu toate cu multă râvnă, dar nu puteam să le duc toate, ci numai foarte putine din acestea puteam tine, pe care le si însemnam? Celelalte, cu toate că le vedeam cu ochii mintii, mintea mea nu putea să le păstreze si să le pună în scris; si din pricina aceasta aveam mare supărare”
Mi-a spus Mântuitorul: “Atunci când Eu îti arătam în vedenie nenumărati porumbei albi ca zăpada, al căror număr era ca nisipul mării, iar tu prindeai numai putini, pe cei care zburau în jurul tău, si te bucurai pentru cei pe care îi prindeai, dar te întristai deoarece nu puteai să prinzi mai multi. Din porumbeii aceia pe care îi prindeai, atât am binevoit Eu să însemnezi despre rugăciunea mintii, cât poate firea umană să pună în lucrare. Ceilalti porumbei,pe care numai îi vedeai, dar nu-i puteai prinde, arătau întelesurile acelea pe care am binevoit să nu fie însemnate despre rugăciunea mintii, care sunt cu putintă omului numai să le vadă si să le dorească, dar nu si să le împlinească”. Am spus iarăsi eu: “Si de ce, Doamne, uneori, unele preadulci întelesuri se roteau în jurul mintii aproape-aproape, precum se roteste vulturul desupra unui loc unde vrea să se aseze, si dintr-o dată, când credeam că sunt gata să se lipească de minte, se făceau nevăzute, precum si vulturul uneori când se pregăteste să se aseze, se înaltă deodată mult în aer si zboară unde vrea?” Mi-a spus Mântuitorul: “Nu stii, atunci când vedeai porumbeii, unii dintre ei, numai ce-i vedeai un pic aproape de tine, se înăltau drept în sus, în aer, si nu-i mai vedeai sau nu stii că judecătile mele sunt adânc de nepătruns?” Am spus iarăsi eu: “Doamne, când îmi arătai acei nenumărati porumbei am văzut si un râu, care se vedea ca iesind din mijlocul pământului si curgea încet-încet, cu o liniste prea minunată. Câtiva porumbei care zburau deasupra râului loveau cu aripile lor apele râului ca si când se bucurau si se jucau. Ce însemna, Doamne, acel râu si ceea ce făceau porumbeii?” Mi-a spus Mântuitorul: “Acel râu înseamnă evlavia vesnică, care izvorăste din acele inimii care ajung la iubirea Mea. Iar ceea ce făceau porumbeii arată bucuria cu care se bucură Harul Meu de inima zdrobită si coplesită de evlavie sfântă”. Am spus iarăsi eu: “Ce este aceasta, Doamne? Uneori simt că izvorând din inima mea unele întelesuri; iese în acelasi timp de acolo si o mângâiere foarte vie, care în chip negrăit mângâie cugetul meu, asa cum îl mângâie pe călătorul ars de arsita verii aerul acela răcoros care iese de acolo de unde ies vânele apelor”. Mi-a spus Mântuitorul: “Aceasta este ceea ce am spus Eu în Evanghelia Mea: “Cel care crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”". Am spus iarăsi eu: “De ce, Doamne, uneori, când dorm, simt în inima mea fierbere si iarăsi o fierbere, când a Numelui Tău Dumnezeiesc, pentru că inima mea spune singură “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiestemă”; când a preaslăvitului nume al Preacuratei Tale Maici, deoarece spune iarăsi inima mea singură: “Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te cea plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”?” Mi-a spus Mântuitorul: “Când simti că în somn fierbe de la sine în inima ta si în gura ta rugăciunea mintii, când a Numelui Meu, când a Preacuratei Mele Maici, să stii că în ceasul acela urmează să fii cercetat de mine sau de Preacurata Mea Maică. Atunci, Harul Meu, care păzeste inima ta, îti miscă inima pentru a o pregăti să primească cercetarea Mea sau a Maicii Mele. Asa cum fac oamenii împăratului, care păzesc vreo tară a împărătiei si care, atunci când sunt anuntati că urmează să vină împăratul sau împărăteasa în tara aceea, înstiintează toată tara si-i îndeamnă pe toti să se pregătească si să iasă în întâmpinarea împăratului sau a împărătesei, după cum s-a întâmplat de multe ori si în inima ta. Si iarăsi, tot în tara aceea unde stau oamenii împăratului, atunci când află că dusmani ai împăratului au năvălit asupra tării aceleia cu multă dusmănie, pe fată sau în ascuns, voind să supună tara aceea si să stăpânească ei peste ea, oamenii împăratului sună alarma si adună pe toti cetătenii tării să lupte cu toată puterea lor împreună si să se opună până la moarte trădătorilor si dusmanilor împăratului, pe unii dintre acestia ucigându-i, pe altii pedepsindu-i cu pedepse înfricosătoare, până când vor reusi să-i alunge, după cum s-a întâmplat de multe ori si cu tine, cu Harul Meu”. Atunci eu am spus: “Doamne, deoarece din toate acestea am fost încredintat că cele însemnate în această smerită carte a mea sunt de la Harul Tău, Te rog primeste să Ti-o închin Tie ca fiind a Ta si ce vei dori Tu, aceea să faci cu ea”. Mi-a spus atunci Mântuitorul: “Nu te îngriji în de aceasta, adică acum ascunde-o si când voi dori Eu o voi trimite din Muntele acesta”. Acestea spunând, Mântuitorul nu S-a mai arătat, făcându-Se nevăzut din fata mea. Si în timp ce cercetam eu cele spuse, aflându-mă încă în vedenie, iată, aud un glas asemănător, la dulceată cu un glas de înger, iar la ton si la putere ca glasul multor oameni vorbind cu putere.
Intorcându-mă, iată, văd pe staretul meu, care cânta singur cu glas mare si cu nemărginită dulceată în glas ca un înger al Domnului: “Bucură-te, usă a Domnului prin care nu se trece, bucură-te, zid si acoperământ al celor care aleargă la tine, bucură-te, liman netulburat, cea care ai născut în trup pe Făcătorul tău si Dumnezeu, nelipsit rugându-te pentru cei care slăvesc si se închină nasterii tale”.
Si cu acest cuvânt mi-am venit si eu în sinele meu din vedenie si n-am putut în ziua aceea să opresc inima mea din trezvia sfântă care o coplesea când îsi amintea de vedenia care mi s-a arătat. Iar Dumnezeului nostru slavă, putere, laudă si închinare, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.
Gheron Iosif Isihastul, cunoscut şi ca Iosif al Peşterii, a fost monah şi stareţ în Muntele Athos. A murit în 1959, şi a fost mult-lăudatul părinte duhovnicesc al Stareţilor Efrem Filotheitul, Iosif Vatopedinul, Haralambie Dionisiatul şi al altora, ce sunt direct răspunzători de revitalizarea a şase din cele douăzeci de mănăstiri ale Sfântului Munte.
CUVÂNT ÎNAINTE
Sfantul Grigorie Palama cunoaste ca o treapta superioara teologiei negative un apofatism mai deplin si mai existential, realizat prin rugaciunea curata. E un extaz al tacerii interioare, o oprire totala a cugetarii in fata misterului divin, inainte de a cobori, in mintea astfel oprita de uimire, lumina dumnezeiasca de sus.
