Prietenii Sfântului Munte Athos

februarie 19, 2008

Rugăciunea cu osteneală

Filed under: Isihasm — prieteniisfmunteathos @ 4:02 pm

Spunea Bătrânul Arsenie cel din peşteră: Când spun rugăciunea „”Doamne Iisuse…” în picioare, simt o puternică mireasmă dumnezeiască. Iar când o spun şezând, simt numai puţină mireasmă.

Cu toate că Bătrânul avea atunci 95 de ani se nevoia mereu cu mărime de suflet şi mereu se îmbogăţea duhovniceşte cu toate că avea depuse multe capitaluri duhovniceşti.

Din comoditatea lumească vine nefericirea duhovnicească a monahului

Intr-o zi Bătrânul Teofilact de la Nea Schiti a văzut pe satana trecând pe la chiliile schitului cu limba scoasă, bătându-şi joc de monahi şi spunând:

- Ha, ha, ha! Călugării au lăsat rugăciunea („”Doamne Iisuse…”) şi s-au dat la grija lumească. Se ocupă cu multe treburi…

Când unii monahi au făcut instalaţia telefonică în schit, Bătrânul Teofilact l-a văzut pe Sfântul Ioan Botezătorul foarte mâhnit.

Oare cum să nu se mâhnească Sfântul Ioan Botezătorul şi toţi Sfinţii Părinţi Atoniţi când unii monahi imită pe mireni în viaţa cea comodă şi nu pe Sfinţii noştri Părinţi, care s-au sfinţit nu numai pe ei, ci şi muntele cel sălbatec, Atonul, l-au sfinţit, numindu-se Sfântul Munte, iar noi astăzi ne umflam în pene că suntem aghioriţi.

Logica lumească aduce catastrofă duhovnicească

Mai demult, când un monah a adus găini în Sfântul Munte, i-a apărut Maica Domnului şi l-a certat spunându-i:

- Ai venit aici să strici Grădina mea?

De asemenea, un alt bătrân de la Sfânta Ana a adus o capră ca să bea lapte ucenicul său, că era bolnăvicios, dar capra în loc de lapte dădea sânge. A înţeles bătrânul greşeala sa, că Maica Domnului nu vrea capre în Grădina ei, şi s-a îngrijit să cumpere lapte la cutie pentru ucenicul său.

Precum vedem, mai demult Maica Domnului mustra pe pricinuitorii răului. Acum ce să mustre mai întâi, când duhul lumesc s-a înmulţit în Grădina ei! Ne rabdă ca o Mamă bună.

după OrtodoxRadio

ianuarie 4, 2008

Să-i ascultăm/vedem pe Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul, pe Părintele Porfirie şi pe alţi Părinţi duhovniceşti greci

Filed under: Isihasm — prieteniisfmunteathos @ 10:37 pm

Sunt niste inregistrari audio si video cu diferiti parinti duhovnicesti contemporani greci. Am preluat de pe blogul “Ganduri” (Adria74) în limba greaca 3 inregistrari cu Cuviosul Paisie Aghioritul, restul am urmat un fir de pe Youtube care m-a condus sa-i descoper si pe ceilalti parinti. Inregistrarile cu parintele Paisie cat si cateva din celalalte cu ceilalti parinti sunt printre putinele care s-au mai pastrat.

Practic e ocazia de a auzi timbrul vocal al unuia dintre parintii contemporani care e recunoscut de multi ca si Sfantul Paisie Aghioritul. Eu am fost in Grecia si am vazut pur si simplu intr-un bazar din orasul Metamorfosis o icoana cu Cuviosul Paisie, fara aureola si fara a-i spune “Sfantul Paisie” ci “O Gherontas” adica “Staretul”. Insa faptul ca am gasit o astfel de icoana spune multe despre constiinta grecilor fata de Cuvios. In fine si eu astept cu nadejde ca aceste clipuri sa fie traduse cat de curand in romana. Probabil ca daca as fi stiut mai bine greaca as fi incercat cate ceva, insa … deocamdata ascultam vocea celui ce a povatuit atat de bine atat de multi oameni, a celui ce a experiat atatea locuri de asceza din intreaga Ortodoxie: Athos, Sinai, manastiri din Grecia etc.

(mai mult…)

Părintele Iosif Isihastul

Filed under: Isihasm — prieteniisfmunteathos @ 1:49 am

elderjosephhesychast.jpgGheron Iosif Isihastul, cunoscut şi ca Iosif al Peşterii, a fost monah şi stareţ în Muntele Athos. A murit în 1959, şi a fost mult-lăudatul părinte duhovnicesc al Stareţilor Efrem Filotheitul, Iosif Vatopedinul, Haralambie Dionisiatul şi al altora, ce sunt direct răspunzători de revitalizarea a şase din cele douăzeci de mănăstiri ale Sfântului Munte.

Cuprins
* 1 Biografie

  • 1.1 Anii de început
  • 1.2 Athonit
  • 1.3 Sfânta Ana Mică (Mikragianna)
  • * 2 Citate

    (mai mult…)

    ianuarie 2, 2008

    Despre Isihasm

    Filed under: Isihasm — prieteniisfmunteathos @ 11:57 pm

    decembrie 28, 2007

    PELERINUL RUS

    Filed under: Isihasm — prieteniisfmunteathos @ 11:23 am

    Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus

    Traducere din limba rusă de Arhimandrit PAULIN LECCA

    Pelerinul rusCUVÂNT ÎNAINTE

    Cu ajutorul lui Dumnezeu prezentăm iubitorilor de literatură duhovnicească într-o nouă ediţie traducerea Mărturisirilor sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus făcută de Arhimandritul Paulin Lecca, trecut de curând la cele veşnice.

    Pelerinul rus este istoria exemplară a unui creştin care începe prin a se întreba, plin de uimire, cum poate omul să se roage „neîncetat”, potrivit îndemnului Apostolului, şi care, pornind în căutarea răspunsului, ajunge, din marea milostivire a lui Dumnezeu, să dobândească lucrarea plină de har a rugăciunii lui Iisus şi să descopere astfel că, într-adevăr, împărăţia lui Dumnezeu se află înăuntrul nostru (Lc. 17, 21).

    Într-o formă directă şi convingătoare i se propune creştinului doritor de desăvârşire o cale de urmat, care, deşi simplă, se bazează pe adânci adevăruri dogmatice. Această carte este, de altfel, citată în tratatul de Teologie morală ortodoxă al Părintelui Stăniloae, arătându-se că: „După cărticica aceasta, toată dezvoltarea vieţii duhovniceşti, de la începuturile ei până pe cele mai înalte trepte, se face pe firul rugăciunii lui Iisus. Viaţa duhovnicească începe cu rostirea orală în scurte răstimpuri a acestei rugăciuni, adâncindu-se şi purificându-se pe măsură ce rugăciunea lui Iisus se rosteşte mai des, mai interiorizat şi mai de la sine” (Teologia morală ortodoxă, vol. 3, p. 233).

    Pelerinul rus, ca şi Calea asceţilor, de pildă, face parte din acele „mici” cărţi mari care, pornite din inimă, merg la inima omului, spunându-i răspicat şi limpede: „De voieşti să-ţi mantuieşti sufletul şi să câştigi viaţa veşnică, ieşi din toropeală, fă-ţi semnul crucii şi spune: Învredniceşte-mă, Doamne, să pun bun început, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!

    Editorul, 1998

    CUPRINS

    Cuvânt înainte

    Povestirea întâi

    Povestirea a doua

    Povestirea a treia

    Povestirea a patra

    Povestirea a cincea

    Povestirea a şasea

    Povestirea a şaptea

    (mai mult…)

    octombrie 15, 2007

    RUGĂCIUNEA INIMII

    Filed under: Isihasm — prieteniisfmunteathos @ 5:57 pm

    Parintele schimonah Agapie de la Valaam

    Zice-se in Evanghelii: “Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie” (Matei 16:24). Cand ne rugam, mai intai trebuie sa renuntam la vointa noastra si la ideile noastre, apoi sa ne luam crucea, care este munca trupului si a sufletului, de neocolit intr-o astfel de cautare. Lasandu-ne cu totul in grija neadormita a Domnului, trebuie sa induram, cu umilinta si cu smerenie, sudoarea si munca, de dragul rasplatei celei adevarate pe care Dumnezeu o va da celui ravnitor cand va veni timpul potrivit. Atunci, Dumnezeu, daruindu-ne mila Sa, va opri ratacirile mintii noastre si o va aseza - laolalta cu amintirea Sa - neclintit in inima. Cand aceasta asezare a mintii in inima a devenit ceva firesc si statornic, s-a petrecut ceea ce Parintii numesc “unirea mintii si inimii”. In aceasta stare, mintea nu isi mai doreste sa stea in afara inimii. Dimpotriva, daca imprejurari din afara sau unele discutii lungi tin mintea departe de atentia ei catre inima, ea cunoaste o dorire de neimpotrivit de a se intoarce in launtru, o nevoie si o sete duhovniceasca: singura ei dorinta este sa lucreze inca o data cu mai multa ravna spre zidirea casei ei launtrice.

    Cand aceasta oranduiala launtrica s-a stabilit, totul din om trece din capul lui la inima. Atunci un fel de lumina launtrica lumineaza tot ce este intr-insul, si tot ce face, zice sau gandeste, este facut cu toata constienta si atentia. Este capabil sa deosebeasca clar natura gandurilor, intentiilor si dorintelor ce vin la el; de buna voie isi supune mintea, inima si voia catre Hristos, indeplinind degraba fiecare porunca a lui Dumnezeu si a Parintilor. De se va indeparta de la ele in orice fel, isi va ispasi vina cu inima cazuta intru pocainta si parere de rau, inchinandu-se cu smerenie in fata lui Dumnezeu, plin de tristete adevarata, implorand si asteptand cu incredere ajutor de sus intru slabiciunea sa. Si Dumnezeu, vazand aceasta smerenie, nu il va lipsi pe rugator de mila Sa.

    Rugaciunea mintii in inima vine repede la unii oameni, in timp ce pentru altii procesul este indelungat. Astfel, din trei oameni pe care ii cunosc, la unul a venit imediat ce i s-a spus despre ea; la altul a venit dupa vremea a sase luni; la un al treilea, dupa zece luni, in timp ce in cazul unui mare staret a venit numai dupa doi ani. De ce se petrece asa, singur Dumnezeu stie.

    (mai mult…)

    octombrie 4, 2007

    Rugăciunea curată

    Filed under: Isihasm — prieteniisfmunteathos @ 11:47 am

    de Parintele Dumitru Staniloae

    Parintele Dumitru StaniloaieSfantul Grigorie Palama cunoaste ca o treapta superioara teologiei negative un apofatism mai deplin si mai existential, realizat prin rugaciunea curata. E un extaz al tacerii interioare, o oprire totala a cugetarii in fata misterului divin, inainte de a cobori, in mintea astfel oprita de uimire, lumina dumnezeiasca de sus.

    Deci inainte de a ne ocupa cu treptele superioare ale cunoasterii lui Dumnezeu prin tacere completa si prin vederea luminii dumnezeiesti, trebuie sa ne oprin asupra rugaciunii curate. Rugaciunea, ea insasi are mai multe trepte, fiecare corespunzand uneia dintre treptele urcusului duhovnicesc pe care se afla omul. Caci rugaciunea trebuie sa insoteasca permanent pe om in urcusul sau.

    Facand abstractie de rugaciunea care cere bunuri materiale si care este o rugaciune inferioara, am putea judeca progresul in rugaciunea vrednica de lauda dupa doua criterii: dupa obiectul ei si dupa concentrarea mai mult sau mai putin desavarsita, si dupa starea de liniste a sufletului ce se roaga. In ce priveste primul criteriu, Evagrie recomanda ca mai intai sa te rogi “ca sa te curatesti de patimi, al doilea, ca sa te izbavesti de nestiinta si uitare; al treilea, de toata ispita si parasirea”. In generalitatea lor, aceste trei feluri de rugaciuni deosebite dupa cuprinsul lor ar corespunde cu cele trei faze ale urcusului duhovnicesc: a purificarii, a iluminarii si a unirii. In ce priveste al doilea criteriu, pe orice treapta rugaciunea adevarata trebuie sa tinda a tine mintea nefurata de vreun gand, ori vreo grija; in masura in care reuseste sa alunge mai deplin si pentru mai multa vreme gandurile, e o rugaciune tot mai desavarsita. Rugaciunea cu adevarat desavarsita este rugaciunea curata, adica aceea pe care o face mintea cand a ajuns la capacitatea de a alunga usor si pentru multa vreme orice ganduri in vreme ce se roaga. Dar la aceasta capacitate ajunge omul numai dupa ce a dobandit libertatea de patimi, nici macar gandurile nevinovate nu mai trebuie sa tulbure mintea in vreme ce se roaga, in vremea rugaciunii desavarsite. De aceea, rugaciunea curata se face numai dupa ce mintea s-a ridicat de la contemplarea firii vazute si de la lumea conceptelor, cand mintea nu-si mai face nici o imagine si nici un concept. De aceea, socotim ca rugaciunea curata se cunoaste si dupa faptul ca nu mai are vreun obiect, ci, dupa ce a trecut peste toate in ordinea valorii lor tot mai inalte, mintea nu mai cere decat mila lui Dumnezeu, simtindu-L ca Stapanul de a Carui mila atarna.

    S-ar mai putea adauga inca doua criterii cu care se masoara progresul rugaciunii: imputinarea cuvintelor si inmultirea lacrimilor. Pe culmile sale, rugaciunea e rugaciune curata prin faptul ca nu mai are nici un obiect si nu mai foloseste nici un cuvant, ci mintea adunata din toate este constienta ca se afla fata in fata cu Dumnezeu; de aceea se mai numeste si rugaciunea mintii.

    (mai mult…)

    august 29, 2007

    Meşteşugul liniştirii

    Filed under: Isihasm — prieteniisfmunteathos @ 9:01 am

    Nu se poate pocăi cineva, fără liniştire; nici nu poate atinge în vreun fel oarecare curăţia, fără retragere; şi nu se poate învrednici de convorbirea cu Dumnezeu şi de vederea Lui până ce se află în convorbire cu oamenii şi îi vede pe ei.

    De aceea, cei ce si-au facut o grija din a se pocai de greselile lor, a se curati de patimi si a se bucura de convorbirea cu Dumnezeu si de vederea Lui - care este capătul de drum şi ţinta celor ce petrec după Dumnezeu, si arvuna, ca sa zic asa, a mostenirii vesnice a lui Dumnezeu urmaresc cu toata sarguinta linistirea si socotesc drept lucrul cel mai folositor sa seretraga si sa ocoleasca pe oameni, cu toata simtirea sufletului.

    Inceputul lor in viata de linistire este plansul, ocararea si dispretuirea de sine, pentru care, spre a le face in chip cat mai curat, iau asupra lor privegherile, starea in picioare, infranarea si osteneala trupeasca, al caror sfarsit deobste este raul de lacrimi ce porneste din ochii celor ce cugeta cele smerite intru frangerea inimii. Caci precum in cei ce tind spre curatie si o dobandesc prin fapte, sfarsitul este pacea din partea gandurilor, asa in aceia sfarsitul este, cum am spus, curgerea lacrimilor.

    Iar de aici incepe mintea, in chip firesc, sa patrunda in firile lucrurilor si sa vada maiestria lui Dumnezeu. Lucrul ei este, de acum, sa prinda si sa contemple intelesul dumnezeiesc al puterii, al intelepciunii, al slavei, al bunatatii si al celorlalte cate sunt in Duhul lui Dumnezeu. Ea patrunde totodata in tainele Scripturii, gusta bunatatile mai presus de fire, se bucura de frumusetile mai presus de lume si se face incapere a iubirii lui Dumnezeu. Si asa e cuprinsa de dor, se bucura si se veseleste, alergand spre capatul din urma al virtutilor, spre dragostea Facatorului a toate!

    Nu mai patimeste si nu se mai teme de nici o ratacire prin cele de aici, desi are de suferit unele lunecari si porniri pacatoase si miscari necuviincioase din multe pricini, ca una ce e schimbacioasa. Dar din acestea trebuie sa se reculeaga, departind de la ea orice descurajare.

    Mintea acestora, inaripindu-se cu nadejdea iubirii de oameni a lui Dumnezeu, zboara spre cele dumnezeiesti, indeletnicindu-se cu lacrimile, cu rugaciunea si cu celelalte nevointe pomenite, si se desfata cu raiul dumnezeiesc al dragostei, atata cat ii este cu putinta. Nu mai vede nimic altceva, nici chip, nici grosime, nici infatisare, nici altceva peste tot, ca sa graim pe scurt, afara de lacrimi, de pace dinspre ganduri si de dragostea lui Dumnezeu. Caci prin acestea se pastreaza si neîmprăştierea minţii si se daruieste si mantuirea sufletului. Caci sta de veghe cumpatarea si se roaga in Hristos Iisus, Domnul nostru.
    (mai mult…)

    august 22, 2007

    Despre puterea rugăciunii lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă)

    Filed under: Isihasm — prieteniisfmunteathos @ 7:31 pm

    Rugaciunea este atât de tare şi de puternică încât poti să te rogi şi să faci ce vrei, căci rugăciunea te va povăţui spre o lucrare adevărată şi dreaptă.

    Pentru ca să fii plăcut lui Dumnezeu n-ai nevoie de nimic altceva decât să iubeşti - “iubeşte şi fă ce vrei”, spune Fericitul Augustin - căci cine iubeşte cu adevărat, acela nu poate şi nu vrea să facă ceva ce nu este plăcut fiinţei iubite… cum însă rugăciunea nu este decât revarsarea şi lucrarea dragostei, atunci se poate spune cu toată dreptatea despre ea acelaşi lucru: pentru mântuire nu este nevoie de nimic altceva decât de rugăciunea neîncetată. Roagă-te şi fă ce vrei, şi vei atinge ţelul rugăciunii, vei dobândi iluminarea (odihnirea Duhului Sfânt în tine)!…

    Pentru ca să putem desfăşura mai amănunţit înţelesul acestei chestiuni o vom lămuri prin pilde:

    1. Roagă-te si gandeste ce vrei, si gandurile tale se vor curăţi prin rugăciune. Rugăciunea îţi va lumina mintea, va izgoni şi va linisti toate gandurile necuviincioase. Asta o intareste Sf.Grigorie Sinaitul: “Daca vrei - ne sfatuieste el - sa-ti alungi gandurile si sa-ti cureti mintea, atunci izgoneste-le cu rugaciunea, caci in afara de rugaciune, cu nimic nu putem opri gandurile.” Sfantul Ioan Scararul spune in aceasta privinta acelasi lucru :“Caută sa biruiesti vrajmasii ce tin de ganduri prin Numele lui Iisus. Afara de aceasta arma nu vei gasi alta.”

    2. Roaga-te si fa ce vrei, si faptele tale vor fi placute lui Dumnezeu, iar pentru tine folositoare si mantuitoare.

    Rugaciunea deasă, chiar si atunci cand nu tine seama de cererea ce o faci, nu va rămane fără rod (Marcu Ascetul), pentru că in ea insăsi se află o putere plină de dar. “Sfânt este Numele Lui, si oricine va chema Numele Domnului se va mantui.” Asa de pildă, cel ce s-a rugat multa vreme fara sa simta vre-o imbunatatire in viata lui vicioasa a primit in cele din urma, prin rugaciunea lui, o inteleptire si o chemare la pocainta.

    3. Roaga-te si nu prea te trudi sa birui patimile prin propriile puteri. Rugaciunea le va darama in tine: “Caci Cel ce este in voi, este mai mare decat cel ce este in lume”, spune Sfanta Scriptura, iar Sf. Ioan Carpatinul invata ca daca tu nu ai darul infranarii sa nu te intristezi, ci sa stii ca Dumnezeu cere de la tine silinta spre rugaciune, si rugaciunea te va mantui.

    Batranul descris in Pateric, care “cazand a biruit”, adica poticnindu-se de pacat nu s-a deznadajduit, ci s-a intors cu rugaciunea spre Dumnezeu si s-a ridicat in picioare, slujeste drept dovada printr-o pilda.

    4. Roaga-te si nu te teme de nimic, nu te infricosa de necazuri, nu te spaimanta de napaste, caci rugaciunea te va apara, le va inlatura. Adu-ti aminte de putin credinciosul Petru care se ineca, de Pavel care se ruga in temnita si de alte cazuri asemanatoare.Toate aceste intamplari arata puterea, taria si intinderea atotcuprinzatoare a rugaciunii facuta in Numele lui Iisus Hristos.

    5. Roaga-te oricum, numai mereu, si nu te nelinisti de nimic. Fii vesel si linistit cu duhul, caci rugaciunea va randui toate si te va intelepti. Tine minte ca despre puterea rugaciunii vorbesc Sfintii Ioan Gura de Aur si Marcu Ascetul; cel dintai spune ca: “Rugaciunea, chiar atunci cand este facuta de noi, care suntem plini de pacate, ne curata numaidecat” iar al doilea vorbeste astfel: “Ca sa te rogi intr-un fel oarecare sta in puterea noastra, dar ca sa te rogi curat este un dar de sus.” Prin urmare jertfeste lui Dumnezeu ceea ce iti sta in putere, adu-I la inceput macar cantitatea, adica un numar cat mai mare de rugaciuni si puterea lui Dumnezeu se va revarsa in neputinta ta, devenind o deprindere si facandu-se una cu firea, va ajunge o rugaciune curata, luminoasa, inflacarata, si asa cum se cuvine.

    6. Apoi, in sfarsit iti mai spun ca daca vremea vegherii tale ar fi insotita de rugaciune atunci, in chip firesc, nu ti-ar ajunge timpul nu numai pentru faptele pacatoase, dar nici pentru ganduri necurate.

    Vezi cate idei adanci sunt inmanunchiate in aceasta inteleapta vorba: “iubeste si fa ce vrei”. Roaga-te si fa ce vrei!… Cat de imbucuratoare si mangaietoare sunt toate cele zise mai sus pentru un pacatos, ingreuiat de slabiciuni, pentru cel ce geme apasat de povara patimilor care il lupta!…

    Rugaciunea, iata totul! Ea ne este data ca un mijloc atotcuprinzator ce duce la mantuirea si desavarsirea sufletului? Asa e! Dar cu numele rugaciunii este aici stans unita si conditia ei: “neincetat va rugati” porunceste cuvantul Domnului. Ca urmare, rugaciunea isi va arata toata puterea ei lucratoare si roadele numai atunci cand va fi rostita des, neincetat, caci repetarea deasa a rugaciunii tine fara nici o indoiala de vointa noastra sloboda, pe cata vreme osardia, desavarsirea, ca si curatia rugaciunii este un dar de sus.

    Ne vom ruga prin urmare, cat mai des cu putinta, vom inchina intreaga noastra viata rugaciunii, chit ca ea va fi risipita la inceput. Practica repetata des de tot ne va invata sa fim cu luare aminte, cantitatea ne va conduce negresit la calitate.

    Ca sa invatam sa facem un lucru bun trebuie sa-l savarsim cat mai des.

    mai 6, 2007

    „Rugaciunea inimii pentru toţi“ de Arhimandit Mina Dobzeu

    Filed under: Isihasm — prieteniisfmunteathos @ 8:35 am

    Click aici pentru a descărca această carte în format PDF.

    De ce isihasmul pentru toţi?

    1. Este rugăciunea pentru a contracara josniciile care vin din partea multor curente magice, spiritiste, yoghine, paraspihologice, paranormale, bahai, mormoni, a religiilor orientale budhiste, hinduiste, sataniste etc.
    2. Pentru ca tineretul creştin să cunoască valorile ortodoxiei, să fie feriţi de a cădea pradă tuturor josniciilor.
    3. Pentru a se putea feri de rătăcirile sectare.
    4. Pentru a cultiva evlavia dreptei credinţe în care au fost botezaţi.
    5. Pentru a fi informaţi bine că mântuirea o avem numai prin Iisus Hristos, Mântuitorul, Fiul lui Dumnnezeu, şi nu prin practicile yoghine şi ale concepţiilor religiilor păgâne.
    6. Pentru că tot creştinul are acces la mijloacele de cultivare a evlaviei creştine, să se realizeze prin ascensiune pe treptele desăvârşirii spirituale.
    7. Să se înţeleagă că practica rugăciunii isihaste nu este un monopol al celor suspuşi şi că e vremea să o facem accesibilă pentru toţi, că seva, apa cea vie a învăţăturii Evangheliei, să circule deopotrivă în tot trupul tainic al lui Hristos.
    8. E vremea ca principiile Evangheliei să se coboare în toate compartimentele vieţii umane: în cultură, ştiinţă, politică, artă, cu atât mai mult în viaţa morală a societăţii umane.
    9. După o înstrăinare de la viaţa religioasă, pe care a adus-o păgânismul materialist, când Dumnezeu Şi-a arătat faţa către noi, prin Iisus Biruitorul, ni se cuvine să strigăm toţi cu bucurie: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne (mântuieşte-ne) de tirania celui viclean“.

    Rugăciunea lui Iisus în practica isihasmului
    Motivaţi de practica falşilor instructori şi practicanţi ai isihasmului (rugăciunea inimii), influenţaţi de religiile orientale: budistă, hinduistă şi practici yoghine, venim cu o prezentare a dreptei învăţături despre isihasmul ce aparţine exclusiv Bisericii Creştin Ortodoxe. (Pr. Dr. D. Stăniloaie, „Istoria isihasmului“).

    Practic şi pe scurt, pentru începători. Prima condiţie: „Împacă-te cu aproapele tău…“ (Mat. 5,23- 25.) Cu privire la loc: este biserica şi camera ta. „Tu când te rogi, intri în camera ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns…“ (Mat. 6.6.)

    În linişte totală. În singurătate. Totodată, se înţelege şi interiorizarea în rugăciune care să-şi găsească trăire în suflet cu sârguinţă, în minte cu înţelegere, şi în inimă cu simţire afectivă; cum zice Domnul: „împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru“ (Luca. 27, 21.) Cum să ne rugăm? Domnul Iisus ne învaţă „Aşa să vă rugaţi: „Tatăl nostru…“ Deci, zicem la început de rugăciune Tatăl nostru…şi apoi: „Rugaţi-vă neîncetat“ (Sf. Ap. Pavel, Tes. 5.17.)

    Urmează partea tehnică. Luăm poziţia în genunchi sau pe un scăunel (înălţimea - ca la 30 cm.), şi începem să rostim rugăciunea
    lui Iisus (rugăciunea pustnicului) cu mintea coborând în inimă (deasupra inimii) zisă rar, în ritmul inimii, astfel: „Doamne-Iisuse-Hristoase-Fiul lui Dumnezeu- mântuieşte-mă - pe mine păcătosul“, zisă cu căinţă şi smerenie (căci păcătoşi suntem), concentraţi numai la aceste cuvinte, ce le zicem cu înţelegere şi nu gândim nimic altceva (nici bune, cu atât mai mult la cele rele). În timpul exerciţiului de rugăciune încetează orice mişcare. Nu căutaţi senzaţionalul. Fereşte-te de orice vedenii şi vise care vin de la diavolul. Durata exerciţiului pentru începători: 10- 15 minute.

    Efectul: ne cultivăm voinţa, ne dă tărie sufletească, se face simţită lucrarea Harului dumnezeiesc, că ne încinge cu putere de sus.

    1) Ne despătimim. Adică ne izbăvim de vicii: ură, vrajbă, invidie, nerăbdare, răzbunare, beţie, lăcomie, desfrâu, zgârcenie, clevetire, vorbire în deşert… etc.

    2) Despătimirea de imaginea păcatelor, care persistă încă în minte şi simţuri, de care încă trebuie să ne curăţim, stăruind în rugăciune.

    3) Starea de iluminare, stadiu în care Harul lui Dumnezeu se face simţit cu putere şi rămâne în noi, curăţindu-ne de zgura, cum zice Sf. Ap. Pavel: „…şi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci însuşi Duhul se roagă pentru noi „cu suspine negrăite“ (Rom. 8,26.) Astfel se realizează acea pace (isihie) în întreagă fiinţa noastră. După exerciţiul de rugăciune zilnică, în cursul zilei, ori de câte ori ne vom aduce aminte, vom zice rugăciunea: Doamne Iisuse. Iar când ne vom ruga, citind rugăciuni şi psalmi, să ne coborâm cu mintea în inimă, ca şi mintea să se roage. Iar Domnul prin Duhul Său zice: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; de-mi va auzi cineva glasul şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine“ (Apoc. 3,20.; Ioan 14,23.) Astfel, cel mort cu duhul înviază, cel întinat cu ştiinţa se curăţeşte, cel pierdut se mântuieşte (Acatistul Sf. Treimi).

    Această practică a rugăciunii lui Iisus se recomandă fiecărui creştin, de vrea să-şi mântuiască sufletul său. Nimeni să nu zică: Nu încep, pentru că eu nu voi putea realiza sută la sută. Dumnezeu te va primi şi cu şaizeci la sută. Ba chiar şi cu treizeci la sută. Exemplu: Pilda Talanţilor; Pilda Semănătorului; Pilda cu lucrătorii viei.

    aprilie 14, 2007

    Rugaciunea Inimii

    Filed under: Isihasm — prieteniisfmunteathos @ 5:54 pm

    “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine, pacatosul.”

    Aceasta rugaciune, cunoscuta în Ortodoxie ca rugaciunea inimii sau rugaciunea lui Iisus este unul din cele mai importante mijloacele de a ne curati inimile si de a ne apropia de Dumnezeu. Ea cuprinde în sine o întreaga teologie si ne aseaza într-o relatie corecta cu Dumnezeu. Când spunem …

    “Doamne…” înseamna ca-L recunoastem pe Isus Hristos ca Împarat al universului si Stapân al nostru.

    “Iisuse… ” înseamna ca recunoastem ca Dumnezeu Întrupat, ca Unul care a luat natura noastra omeneasca pentru a ne da o natura Dumnezeiasca.

    “Hristoase…” înseamna ca-L recunoastem ca Mântuitor, ca Unsul, Mesia care a venit în lume ca sa ne scape din starea de pacat si dusmanie cu Dumnezeu.

    “Fiul lui Dumnezeu…” înseamna ca recunoastem Dumnezeirea Lui si relatia Lui cu Dumnezeu Tatal.

    “ai mila de mine…” înseamna ca ne apropiem de El cu umilinta, apelând nu la drepturile noastre ci la îndurarea lui. Ne apropiem de El cu teama, dar si cu speranta, pentru ca El este un Dumnezeu îndurator si iubitor de oameni.

    “pacatosul…” este recunoastere starii noastre de pacat, este atitudinea de pocainta si umilinta, recunoasterea ca nu ne apropiem de El prin meritele noastre, ci ca avem disperata nevoie de ajutor.

    Sfintii ne recomanda sa avem întotdeauna aceasta rugaciune în strafundul inimii noastre, si sa o aducem adesea la suprafata prin rostirea ei cât mai frecventa. Dar în acelasi timp, cuvintele ei nu trebuie rostite în mod mecanic, ci cu o participare a întregii noastre fiinte. Astfel rugaciunea nu mai este “o activitate” exterioara, ci noi însine devenim rugaciune. Sf. Teofan Zavorâtul ne spune ca în adevarata rugaciune mintea se coboara în inima, în loc sa hoinareasca aiurea.

    Pentru a ne feri de greseala de a crede ca aceasta rugaciune ar fi o formula magica, sfintii ne învata ca putem folosi diferite variante ale acestei rugaciuni, cât si alte rugaciuni asemanatoare care ne ajuta sa ne curatim si sa ne apropiem de Dumnezeu. Putem spune “Doamne Iisuse ai mila de mine”, sau “Ai mila de mine, pacatosul.” Puterea nu este în cuvintele noastre ci în Numele Lui. Concentrarea nu trebuie sa fie la corectitudinea cuvintelor, ci la starea inimii noastre înaintea Lui. Daca inima nu participa, actul fizic al rugaciunii este cu totul inutil.

    (mai mult…)

    martie 5, 2007

    Isihia

    Filed under: Isihasm — prieteniisfmunteathos @ 11:37 pm

    1. Bătrânul Iosif, supranumit Isihastrul, îl invita pe unul din fiii săi duhovniceşti să vină în «pustiul» Muntelui Athos cu aceste cuvinte: “Vino acum, fiul meu preaiubit. Ar fi doar o zi în care noi am vorbi de Dumnezeu şi am face teologie împreună! Vino să te bucuri de ceea după ce tu ai nostalgie: vino să asculţi teologii tainici şi tăcuţi; stâncile sălbatice, care-ţi vor explica tainele adânci şi vor conduce inima şi mintea ta spre creator. De primăvara, de la Paşti, până la Adormirea Maicii Domnului, natura este frumoasă aici. Teologii tăcuţi, stâncile frumoase, şi natura întreagă fac teologie – fiecare cu graiul sau cu tăcerea sa. Dacă-ţi vei apropia mâna de un smoc de iarbă, va striga imediat, şi foarte tare, prin mireasma sa naturală: Vai! Nu m-ai văzut! M-ai lovit! Fiecare lucru îşi are vocea sa şi, cum total se amestecă în adierea vântului, se ridică o armonioasă melodie de laudă lui Dumnezeu. Şi ce să-ţi mai spun de animale şi de păsări…”

    2. Toţi Bătrânii au iubit isihia. Să notăm ce spunea Bătrânul Iacob: “Îmi place să-mi părăsesc casa, să ies din sat şi să alerg la munţii din jur. Acolo, voi găsi grote sau voi scobi eu unele mici. Voi tăia ramuri de copaci, voi acoperi pământul şi voi întinde un vechi covor deasupra pentru a putea rămâne în genunchi. Mă voi ruga apoi ore întregi”. Uneori, făcea explicită dorinţa pe care o avea în tinereţe: “Voiam să găsesc o grotă şi acolo să-mi petrec restul vieţii mele adorându-L pe Dumnezeu, rugându-mă şi mijlocind, singur şi necunoscut de lume, hrănindu-mă cu ierburi pe care le voi aduna din jur şi astâmpărându-mi setea cu puţină apă”.
    (mai mult…)

    martie 4, 2007

    Isihasmul

    Filed under: Isihasm — prieteniisfmunteathos @ 4:48 pm

    Disputa teologica cea mai insemnata in Rasarit, in secolul al XIV-lea a fost disputa isihasta, numita si palamita, dupa numele Sf. Grigorie Palama († 13 noiembrie 1359), sau varlaamita, dupa numele lui Varlaam de Calabria († 1350). Ea porni sub influenta scrierilor lui Pseudo-Dionisie Areopagitul (sec. V) si a lui Simeon Noul Teolog († 1022) in Muntele Athos, unde unii monahi se dedara vietii contemplative, in liniste desavirsita, = ησυχια, termen de la care aceasta miscare si disputa teologica s-a numit isihasm.

    Metoda sau practica isihasta se realiza astfel: calugarii dedati acesteia se retrageau in locuri singuratice si prin concentrarea gandului la rugaciune se ridicau mai presus de impresiunile simturilor si de tot ceea ce ii inconjura, pentru ca prin contemplare continua sa vada lumina dumnezeiasca cea necreata, pe care au vazut-o Sfintii Apostoli Petru, Iacob si Ioan, la schimbarea la fata pe Muntele Taborului (Mt. 17, 1-8; Mc. 9, 2-9; Lc. 9, 28-36), spre a realiza astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Aceasta lumina stralucitoare nu este fizica, ci dumnezeiasca. Isihastii rosteau continuu aceasta scurta rugaciune: Doamne Isuse Hristoase, miluieste-ma.

    Doctrina isihasta a fost sustinuta de Sfantul Grigorie Palama, retras intre 1318 si 1326 in Muntele Athos, apoi, intre 1326 si 1331, intr-un loc singuratic linga Bereea, in Macedonia.

    (mai mult…)

    martie 3, 2007

    „O noapte in pustia Sf. Munte Athos“ de Arhimandritul Hieroteos Vlachos

    Filed under: Isihasm — prieteniisfmunteathos @ 1:25 am

    Prolog
    Din inspiratia dragostei dumnezeiesti, în zilele noastre asistam la o reînviere a dorului pentru teologia mistica si învatatura Sfintilor Parinti, pentru nevointa, ascetism si rugaciunea neîncetata a inimii.

    Cum se explica oare faptul ca în mijlocul tendintei de a pune pe om în centrul lumii, se ivesc suflete ce tânjesc dupa adevarata viata în Hristos – cautând perfectiunea – unirea cu Dumnezeu, suflete care vor sa traiasca potrivit cu traditia Bisericii noastre si cu Sfintii Parinti? „Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt“ (Psalm 76, 10). Aceasta este lucrarea Sfântului Duh, Care vietuieste în vesnicie si Care alege si sfinteste sufletele în trupul lui Hristos – sfânta, soborniceasca si apostoleasca noastra Biserica.

    Dupa multe eforturi chinuitoare, devine din ce în ce mai clar în ziua de azi ca traditia Sfintilor Parinti nu este un lucru extravagant, ci o conditie esentiala pentru un mod de viata cu adevarat ortodox. Si este o mare binecuvântare ca preamilostivul nostru Stapân a sadit, în mijlocul Bisericii, raiul Gradinii Maicii Domnului – Sfântul Munte – spre a reînvia Biserica prin darul harului lui Dumnezeu care se coboara la noi astazi, neîntrerupt, prin traditia vie a Sfintilor Parinti. Autorul acestei carti tânjeste dupa aceasta traditie. El traieste si munceste în lume, dar locuinta sa „este în rai“, raiul Sfântului Munte, arvuna Împaratiei ce va sa vina. Domnul, Care iubeste toata faptura omeneasca si care ne daruieste ceea ce sufletul nostru doreste cu adevarat, a daruit si Arhimandritului Hieroteos Vlachos, harul de a îndragi viata duhovniceasca a Sfântului Munte si de a regasi înlauntrul inimii sale emotia tainica a cuvintelor rugaciunii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul.“

    Stând de vorba cu Sfintii Parinti a primit binecuvântarea lor, a ascultat cuvinte rostite din nemurire si din preaplinul inimii iar acum le ofera si fratilor sai. Este un semn al dragostei Sfintilor Parinti pentru noi, dezvaluindu-ne culmile vietii duhovnicesti si încurajându-ne sa nu fim sovaielnici în eforturile noastre de a le ajunge, aratându-ne în acelasi timp primii pasi pe care noi, cei neîncercati trebuie sa-i facem.
    (mai mult…)

    februarie 27, 2007

    VEDERE DUHOVNICEASCĂ, de un isihast anonim

    Filed under: Isihasm — prieteniisfmunteathos @ 8:12 pm

    februarie 13, 2007

    VEDERE DUHOVNICEASCĂ - Capitolul 2

    Filed under: Isihasm — prieteniisfmunteathos @ 8:35 pm

    Cuvântul al doilea

    Despre trebuinţa de a găsi un adevărat lucrător al rugăciunii minţii, de la care să învăţăm felurile şi semnele acestei rugăciuni, şi despre aceea că cel care are neîncetat rugăciunea înlăuntrul său şi o lucrează din adâncul inimii, cu multă evlavie şi atenţie, înţelege uneori din anumite semne duhovniceşti că sufletul lui se împărtăşeşte în chip nevăzut cu Iisus Cel chemat cu stăruinţă. Încă şi despre rodul acestei rugăciuni.

    Binecuvintează, părinte!

    Pentru ca să se elibereze omul de patimi şi să le dezrădăcineze din inima lui este nevoie să dobândească în inimă rugăciunea minţii. Deoarece, dacă nu va locui rugăciunea minţii în acel loc de unde izvorăsc patimile, acestea nu pot fi îndepărtate.

    Iar dacă nu sunt îndepărtate de la om patimile, nu pleacă de la acesta nici demonii. Deoarece demonii au obiceiul de a se aduna acolo unde sunt patimi, precum se adună şi muştele acolo unde este vreo rană urâtă şi rău mirositoare. Şi precum ciorile şi celelalte păsări carnivore, acolo unde văd sau simt vreun miros urât de animal mort, se adună de unde ar fi şi îl mănâncă, tot aşa şi demonii, acolo unde văd vreun om trupesc şi robit de patimi, îşi fac cuib şi nu se lasă până nu mănâncă pe dinăuntru trupul acela carnal cu plăcerile cele de ruşine. De aceea spunea şi proorocul: “Când se vor apropia de mine cei ce îmi fac rău, ca să mănânce trupul meu” (Psalm 26, 3). Dar pentru ca să se elibereze cineva de patimi, aşa cum s-a spus mai înainte, este nevoie să dobândească rugăciunea minţii în inima sa.

    Şi iarăşi, pentru a dobândi cineva în inima sa rugăciunea minţii, lucru necesar este să roage pe Dumnezeu pentru aceasta de multe ori cu smerenie, chinuindu-şi trupul său cu postul, cu metaniile şi cu alte osteneli trupesti, pentru ca Dumnezeu să se milostivească văzând ostenelile sale si să-i arate un îndrumător nerătăcit, care lucrează această rugăciune a mintii si a inimii nestiut de nimeni, de la care să o învete si el cu precizie. Iar dacă nu se găseste un astfel de îndrumător în locul acela, să roage pe Dumnezeu să facă El ce stie pentru aceasta. Adică să-i arate Dumnezeu ce trebuie să facă. Dacă află un astfel de lucrător al rugăciunii si învată de la acesta, dar totusi nu poate să o înteleagă întru-totul, atunci, spun, să-l roage pentru această rugăciune a mintii pe Dumnezeu să-l îndrume prin vreun alt semn cum să o lucreze si cum să o dobândească.
    (mai mult…)

    februarie 7, 2007

    Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.

    Filed under: Isihasm — prieteniisfmunteathos @ 12:53 pm

    de un aghiorit necunoscut si deznădăjduit


    Cuvăntul întăi

    Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.

    Binecuvintează, părinte!

    Domnul nostru Iisus Hristos spune în sfânta şi dumnezeiasca Sa Evanghelie: „Cel care crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui“. Oricine doreşte, aşadar, să iasă din inima lui ca dintr-un izvor nesecat această apă vie a Sfântului Duh, să se nevoiască să dobândească în inima sa rugăciunea minţii şi a inimii, adică aceasta: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“, pe care să o spună o dată cu fiecare respiraţie. Cel care doreşte să aibă totdeauna în inima sa această rugăciune să asculte mai întâi despre pregătirea de care este nevoie înainte de a o spune, apoi să asculte şi felul în care trebuie să o spună.

    Deoarece împăratul ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, curat fiind si mai presus decât orice curătenie, nu intră la întâmplare în inima murdară, nesocotită şi nepregătită, pentru că se spune: „În inima nesocotită Dumnezeu nu va intra, iar de va intra, grabnic va ieşi“. Ci intră în inima socotită, pregătită şi curată. Ascultaţi pe proorocul David, care zice despre această pregătire a inimii astfel: „S-a pregătit inima mea“, apoi “Voi slăvi şi voi cânta în slava mea”, ceea ce arată că mai întâi trebuie să ne pregătim inima curată pentru primirea lui Hristos şi, după ce îl primim în inimă pe Hristos, putem să spunem rugăciunea şi să o avem fără încetare în inima noastră, bucurându-ne şi veselindu-ne, după cum spune Apostolul: „Strigând si cântând în inima noastră Domnului“.

    Iar pregătirea inimii este aceasta: postul permanent, chinuirea şi ostenirea fără măsură a trupului, umilirea excesivă. Pentru că, pe de o parte, postul neîncetat curăţeşte trupul postitorului de lucrarea şi de materia poftei celei rele, pe de altă parte ostenirea trupului mortifică zvâcnirile necuviincioase ale cărnii, iar umilirea exagerată aduce rugăciunea şi devine, într-un anume fel, ca o prevestitoare a acesteia. Precum steaua de dimineaţă ne arată şi ne vesteşte că peste puţin timp va răsări soarele strălucitor, care odată răsărit va lumina cu razele sale lumea întreagă, tot aşa şi umilinţa binevesteste celui ce se pregăteşte vestea cea bună a mângâierii şi-i aduce la cunostinţă că din clipă în clipă rugăciunea va sosi în inima lui. Odată venită rugăciunea, aceasta va lumina sufletul şi inima şi mintea cu razele luminoase şi strălucitoare, care izvorâsc în chip sensibil din numele lui Hristos.

    Iar dacă mintea este luminată, atunci omul distinge ceea ce este folositor pentru suflet de ceea ce este vătămător. Şi precum cel care merge noaptea având cu sine o lumină vede drumul şi nu rătăceşte, tot aşa şi cel care îşi luminează mintea cu lumina adevărată a lui Hristos distinge drumul adevărat şi drept care-l duce la Hristos de drumul cel amăgitor şi rătăcitor care-l duce la pieire şi la diavol.

    (mai mult…)

    ianuarie 13, 2007

    VEDERE DUHOVNICEASCA - Prefaţă

    Filed under: Isihasm — prieteniisfmunteathos @ 8:57 pm

    Vedenie preadulce a scriitorului despre această carte, dacă a fost scrisă cu Harul lui Dumnezeu

    M-am sculat odată, într-o noapte, pe la miezul nopţii ca să citesc canonul Sfintei împărtăşanii cu metaniile şi să-mi fac rugăciunile de Pregătire pentru Dumnezeiasca Liturghie, după “Ceea ce esti mai cinstită…”. Pentru că în ziua precedentă, seara, mi-am ostenit trupul peste măsură, după care, mi-am silit si inima la rugăciune peste măsură, până la durere, am slăbit atât de mult în starea mea exterioară, ca şi în cea lăuntrică, încât nu am mai putut nici să mănânc ceva de seară, ci am adormit asa, nemâncat si slăbit.

    Pe la miezul noptii deci, sculându-mă din somn, slăbiciunea inimii mele si a trupului erau aceleasi - adică pieptul meu încă nu-si revenise din durerea pe care o suferise de silirea rugăciunii si nici trupul meu nu se odihnise de osteneala peste măsură la care fusese supus. De aceea, neputând să stau în picioare, după obicei, am stat jos, îndreptat cu fata spre răsărit. Si asa stând, lucram rugăciunea, nu cu multă silire, din pricina pe care tocmai am spus-o, însă nu fără durere înlăuntrul pieptului si fără suspine grele ale inimii. Ci, având dureri, suspinam deseori din adâncul fiintei mele, amintindu-mi de mult mestesugita viclenie a demonilor, de nevrednicia mea si de toate celelalte datorii ale mele, pe care totdeauna le datorez lui Dumnezeu si pe care nu le împlinesc nidodată cum trebuie.

    Am petrecut astfel aproape o oră si am adormit asa cum sedeam. Si am văzut deodată în vedenie unele lucruri tainice, pe care limba se încurcă si nu poate a le grăi. Si unele din acestea au plecat din amintirea mea de îndată ce mi-am venit în fire, pentru că erau prea înalte si întru totul de neînteles si de necuprins cu mintea. Altele, însă, cu toate că mintea mea se roteste în jurul lor si înfătisarea lor este întipărită în cugetul meu, cu toate acestea, spun, limba mea nu le poate povesti cu claritate si în amănunt, asa cum sunt întipărite în cugetul meu. Insă atât cât ajunge cunoasterea mea scurtă si cât poate limba mea barbară, vorbesc si spun.

    Am văzut, deci, în vedenie, pe Domnul nostru Iisus Hnstos, pe Arhiereul nostru mult dorit si preadulce îmbrăcat în vesmânt arhieresc si slujind după rânduiala Bisencii noastre. Dar si Hristos însusi si vesmântul Lui arhieresc mi se înfătisau ca ceva cu totul de necuprins cu mintea.

    Eu, cel din urmă, si duhovnicul meu slujeam împreună cu Hristos, dar Hristos era Cel care, în chip de neînteles aducea si Se aducea jertfă. Deoarece Hristos însusi, desi noi slujeam împreună cu El, cu toate acestea, spun, El era săvârsitorul. Slujea împreună cu noi si un diacon care, atunci când pomenea numele crestinilor, plecându-si capul spre Hristos - sau mai bine si mai pe fată să spun precum proorocul: “Pleacă, Doamne, urechea Ta si mă auzi”; plecându-Si Hristos urechea către diacon, a spus: “Să aibă si acestia parte împreună cu Mine în împărătia Mea”. Dar pe diacon n-am putut să-l cunosc cine era. Din obstea staretului meu, câtiva erau de fată la Liturghie, dintre care si doi frati (pe care îi cunosteam foarte bine), ale căror fete erau ca fetele îngerilor si străluceau de Harul lui Dumnezeu. Raze strălucitoare si aurii ieseau din fetele lor. Schima lor si crucea pe care o tineau în mâini, erau mai strălucitoare decât fulgerul. Iar îmbrăcămintea lor, nu pot să spun în cuvinte cum erau, nici chiar dacă asa avea limba îngerilor. Dar în mintea mea stricată si în cugetul meu răvăsit este întipărită înfătisarea slavei si a frumusetii acestor vesminte.

    Eu, de îndată ce am văzut că vesmintele acestora si Harul si slava fetelor lor întreceau cu mult orice minte si orice cugetare omenească, m-am minunat si sufletul meu a prins mare evlavie pentru ei, ca pentru dumnezeiestii îngeri si prietenii lui Hristos. Iar camilafca lor era de multe ori mai albă decât zapada.

    In timpul Dumnezeiestii Liturghii, staretul meu era coplesit de o bucurie nespusă si veselia inimii lui se revărsa pe fata lui. însă inima mea fiind cuprinsă de evlavie, încă de la începutul Liturghiei, eu plângeam într-una de bucurie si mă lăsam coplesit de dulceata nemăsurată a sufletului. Văzând în fata mea pe preadulcele Iisus, Cel mai preusus de orice dulceată, plângeam bucurându-mă si minunându-mă totodată, deoarece mă învrednicisem să gust din preadulcea vedere si arătare a lui Iisus, Stăpânul meu si Dumnezeul meu, pe care demult sufletul meu o dorise si pentru care ardea inima mea, căutând-o cu suvoi de lacrimi.

    Când L-am îmbrătisat, la preacuratul si multdoritul Lui piept, am simtit în cele dinlăuntru ale mele Duhul Cel Sfânt (”Si Duh nou înnoieste întru cele dinlăuntru ale mele”, cum spunea David), care îmi încălzea duhul si inima si mai mult în iubirea lui Iisus însusi si mă făcea să mă topesc în ceasul acela, precum se topeste ceara, de evlavia ce eram cuprins, care sălta în inima mea, ca ceva viu si făcea ochii mei să verse lacrimi dulci si multe în fata lui Iisus, ca două izvoare răcoroase si dulci.

    Luând eu atunci ceva curaj din toate acestea, mi-am deschis necurata mea gură si am spus cu smerenie lui Hristos, vărsând lacrimi: “Pomeneste-mă, Doamne, întru împărătia Ta”.

    Si am auzit limba lui Iisus, mai dulce decât zahărul si decât mierea mai îndulcitoare: “Să fie asa cum ai spus” (0 dumnezeiescul! o, preaiubitul!, o preadulcele Tău glas pe care l-a vorbit cea întru totul adevărata Ta gură, Hristoase al meu!). Am spus, iarăsi, cu toată evlavia către Stăpânul meu Hristos: “Iartă-mă, Doamne, că îndrăznesc să vorbesc putin în fata Ta, să spun câteva lucruri pe care de mult doream să Ti le spun”. Si mi-a spus Mântuitorul: “Vorbeste cu curaj, de nimic temându-te”.

    Atunci i-am spus cu multă smerenie si cutremurare: “Spune-mi, Doamne, cărticica aceea a mea smerită, pe care am scris-o despre rugăciunea mintii, am scris-o cu Harul Tău sau nu?” Si Acesta mi-a răspuns: “Da, cu Harul Meu a fost scrisă.” Atunci, am spus iarăsi eu: “După ce să înteleg, Doamne, că a fost scrisă cu Harul Tău?” Mi-a spus Mântuitorul: “Din evlavia de care esti cuprins atunci când scrii”. Iarăsi am spus eu: “si cum este aceasta, Doamne? Deoarece uneori, când scriam, atâta evlavie îmi venea, încât curgeau suvoi lacrimile din ochii mei. Alteori însă, eram cuprins de prea putină evlavie, încât numai ce se umezeau un pic ochii mei de la aceasta.” Mi-a spus Mântuitorul: “Atunci când, scriind erai coplesit de evlavie si de lacrimi, Duhul Meu Cel Sfânt era cel care îti vorbea. Când, scriind, erai numai putin cuprins de evlavie, atunci era cercetarea Harului Meu, care, atunci când se lua de la tine, înceta deodată si evlavia. De aceea nu mai puteai să scrii cu libertatea mintii, cu toate că doreai. Iar dacă scriai ceva, scriai fără dulceata duhovnicească a cugetului, de aceea te si opreai” Am spus iarăsi eu: “Spune-mi, Doamne, de ce uneori vedeam cu ochii mintii nenumărate întelesuri duhovnicesti, pe care văzându-le doream nespus să le scriu toate cu multă râvnă, dar nu puteam să le duc toate, ci numai foarte putine din acestea puteam tine, pe care le si însemnam? Celelalte, cu toate că le vedeam cu ochii mintii, mintea mea nu putea să le păstreze si să le pună în scris; si din pricina aceasta aveam mare supărare”

    Mi-a spus Mântuitorul: “Atunci când Eu îti arătam în vedenie nenumărati porumbei albi ca zăpada, al căror număr era ca nisipul mării, iar tu prindeai numai putini, pe cei care zburau în jurul tău, si te bucurai pentru cei pe care îi prindeai, dar te întristai deoarece nu puteai să prinzi mai multi. Din porumbeii aceia pe care îi prindeai, atât am binevoit Eu să însemnezi despre rugăciunea mintii, cât poate firea umană să pună în lucrare. Ceilalti porumbei,pe care numai îi vedeai, dar nu-i puteai prinde, arătau întelesurile acelea pe care am binevoit să nu fie însemnate despre rugăciunea mintii, care sunt cu putintă omului numai să le vadă si să le dorească, dar nu si să le împlinească”. Am spus iarăsi eu: “Si de ce, Doamne, uneori, unele preadulci întelesuri se roteau în jurul mintii aproape-aproape, precum se roteste vulturul desupra unui loc unde vrea să se aseze, si dintr-o dată, când credeam că sunt gata să se lipească de minte, se făceau nevăzute, precum si vulturul uneori când se pregăteste să se aseze, se înaltă deodată mult în aer si zboară unde vrea?” Mi-a spus Mântuitorul: “Nu stii, atunci când vedeai porumbeii, unii dintre ei, numai ce-i vedeai un pic aproape de tine, se înăltau drept în sus, în aer, si nu-i mai vedeai sau nu stii că judecătile mele sunt adânc de nepătruns?” Am spus iarăsi eu: “Doamne, când îmi arătai acei nenumărati porumbei am văzut si un râu, care se vedea ca iesind din mijlocul pământului si curgea încet-încet, cu o liniste prea minunată. Câtiva porumbei care zburau deasupra râului loveau cu aripile lor apele râului ca si când se bucurau si se jucau. Ce însemna, Doamne, acel râu si ceea ce făceau porumbeii?” Mi-a spus Mântuitorul: “Acel râu înseamnă evlavia vesnică, care izvorăste din acele inimii care ajung la iubirea Mea. Iar ceea ce făceau porumbeii arată bucuria cu care se bucură Harul Meu de inima zdrobită si coplesită de evlavie sfântă”. Am spus iarăsi eu: “Ce este aceasta, Doamne? Uneori simt că izvorând din inima mea unele întelesuri; iese în acelasi timp de acolo si o mângâiere foarte vie, care în chip negrăit mângâie cugetul meu, asa cum îl mângâie pe călătorul ars de arsita verii aerul acela răcoros care iese de acolo de unde ies vânele apelor”. Mi-a spus Mântuitorul: “Aceasta este ceea ce am spus Eu în Evanghelia Mea: “Cel care crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”". Am spus iarăsi eu: “De ce, Doamne, uneori, când dorm, simt în inima mea fierbere si iarăsi o fierbere, când a Numelui Tău Dumnezeiesc, pentru că inima mea spune singură “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiestemă”; când a preaslăvitului nume al Preacuratei Tale Maici, deoarece spune iarăsi inima mea singură: “Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te cea plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”?” Mi-a spus Mântuitorul: “Când simti că în somn fierbe de la sine în inima ta si în gura ta rugăciunea mintii, când a Numelui Meu, când a Preacuratei Mele Maici, să stii că în ceasul acela urmează să fii cercetat de mine sau de Preacurata Mea Maică. Atunci, Harul Meu, care păzeste inima ta, îti miscă inima pentru a o pregăti să primească cercetarea Mea sau a Maicii Mele. Asa cum fac oamenii împăratului, care păzesc vreo tară a împărătiei si care, atunci când sunt anuntati că urmează să vină împăratul sau împărăteasa în tara aceea, înstiintează toată tara si-i îndeamnă pe toti să se pregătească si să iasă în întâmpinarea împăratului sau a împărătesei, după cum s-a întâmplat de multe ori si în inima ta. Si iarăsi, tot în tara aceea unde stau oamenii împăratului, atunci când află că dusmani ai împăratului au năvălit asupra tării aceleia cu multă dusmănie, pe fată sau în ascuns, voind să supună tara aceea si să stăpânească ei peste ea, oamenii împăratului sună alarma si adună pe toti cetătenii tării să lupte cu toată puterea lor împreună si să se opună până la moarte trădătorilor si dusmanilor împăratului, pe unii dintre acestia ucigându-i, pe altii pedepsindu-i cu pedepse înfricosătoare, până când vor reusi să-i alunge, după cum s-a întâmplat de multe ori si cu tine, cu Harul Meu”. Atunci eu am spus: “Doamne, deoarece din toate acestea am fost încredintat că cele însemnate în această smerită carte a mea sunt de la Harul Tău, Te rog primeste să Ti-o închin Tie ca fiind a Ta si ce vei dori Tu, aceea să faci cu ea”. Mi-a spus atunci Mântuitorul: “Nu te îngriji în de aceasta, adică acum ascunde-o si când voi dori Eu o voi trimite din Muntele acesta”. Acestea spunând, Mântuitorul nu S-a mai arătat, făcându-Se nevăzut din fata mea. Si în timp ce cercetam eu cele spuse, aflându-mă încă în vedenie, iată, aud un glas asemănător, la dulceată cu un glas de înger, iar la ton si la putere ca glasul multor oameni vorbind cu putere.

    Intorcându-mă, iată, văd pe staretul meu, care cânta singur cu glas mare si cu nemărginită dulceată în glas ca un înger al Domnului: “Bucură-te, usă a Domnului prin care nu se trece, bucură-te, zid si acoperământ al celor care aleargă la tine, bucură-te, liman netulburat, cea care ai născut în trup pe Făcătorul tău si Dumnezeu, nelipsit rugându-te pentru cei care slăvesc si se închină nasterii tale”.

    Si cu acest cuvânt mi-am venit si eu în sinele meu din vedenie si n-am putut în ziua aceea să opresc inima mea din trezvia sfântă care o coplesea când îsi amintea de vedenia care mi s-a arătat. Iar Dumnezeului nostru slavă, putere, laudă si închinare, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

    Pagina Următoare »

    Bloguieste pe WordPress.com.