Cu mintea şi inima în rugăciune

Capete despre Rugăciunea neîncetată (Editura Sophia, Bucureşti, 2008) semnată de Preotul Tudor Ciocan este o carte concentrată despre rugăciunea inimii. Părintele Tudor Ciocan ne vorbeşte despre rugăciunea inimii în scurte fragmente/ paragrafe intitulate „capete”. Nu de puţine ori pentru a ne descifra tainele acestei rugăciuni deosebite, de origine „divină”, apelează la metafore, la parabole din Evanghelii, la silogisme cu tipicul slujbelor religioase dar chiar şi cu arhitectura şi pictura canonică bisericească. Este o lectură destul de agreabilă (sunt şi câteva paragrafe mai dificile, de teologie mai adâncă), dar în primul rând sunt cuprinse aici cuvinte de mare folosinţă pentru cei ce vor să aprofundeze una dintre cele mai speciale rugăciuni ale ortodoxiei.

Această rugăciune care se mai numeşte şi „Rugăciunea Sfântului Nume” se poate zice de orice creştin, fie el monah sau mirean. Nu e o rugăciune „de obşte”, cum în mod eronat o consideră unii, ea se poate zice de orice creştin cu binecuvântarea şi sub îndrumarea duhovnicului. Însă pentru această rugăciune este nevoie de o atenţie şi o pregătire specială. Autorul ne aminteşte că preotul se pregăteşte cu o zi înainte pentru săvârşirea Sfintei Liturghii prin rugăciuni, prin cumpătare la bucate, atenţie la cuvinte şi gânduri. „Tot aşa cel ce se roagă cu rugăciunea neîncetată trebuie să-şi păzească mintea de orice închipuire năvalnică şi simţurile din afară de orice senzaţie tulburătoare”. Prin „chemarea Numelui” Domnului Iisus mintea noastră se curăţă de gândurile „adunate din risipire”. Prin rostirea neîncetată rugătorul, de va fi vrednic, va ajunge la „paza neîncetată a gândurilor şi curăţia minţii”. Nu lipseşte atenţionarea Pr. Tudor Ciocan că acel care ajunge la un anumit nivel al rugăciunii să nu cadă în capcana orgoliului şi astfel să se irosească toată truda de până atunci. Cu smerenie însă şi cu dragoste de va fi zisă neîncetat rugăciunea inimii atunci creştinul ortodox poate ajunge la o aşa stare de-a fi vrednic „de împărtăşirea cu Sfânta Lumină taborică”. La aceasta se va ajunge după „multă osteneală” şi lacrimi. Rugăciunea neîncetată ajută în egală măsură minţii, cât şi inimii, mai mult decât atât, această rugăciune ajunge să le unească în duh: „… iubirea încălzeşte inima, iar cunoaşterea luminează mintea. Când inima este curăţată de patimi, iar mintea limpede şi neîmprăştiată, când amândouă năzuiesc după prezenţa lui Hristos, doar dacă cele două se unesc ajung la Cuvântul Înviat. Aceasta este treapta cea mai înaltă a Rugăciunii”.

Despre Isihasm şi România

A proorocit avva Neofit Pustnicul, un nevoitor isihast român, ca “vor fi cu miile cei ce vor Urma Calea cea de Taina a Isihiei. Grele vor fi schimbarile Lumii, dar tot asa de minunate vor fi si Renasterile Spirituale ale multora. Va cobora din Munte si din Pesteri Lucrarea cea de Taina a Isihiei pana in Inima Oraselor si multi Tineri, aparent nestiutori, se vor Trezi cu tarie la o Viata de Duh asemanatoare celei din vechime. Minunata va fi aceasta Inviere tocmai acolo unde moartea se crede stapana! Duhul Cel Prea Sfant isi va arata Puterea mai presus de toate. Lucrarea cea de Taina a Isihiei va inflori in pustiul multor Inimi ce vor deveni apoi Ceruri Intrupate [...] Lucrarea cea de Taina a Isihiei va fi Taina Viitorului Lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribila confruntare dintre Lumina si intuneric, dintre Duhul Vietii si al mortii. Dar Puterea Luminii va fi atat de mare incat va depasi toate legile firesti”.

Să ne întipărim în inimă şi cuvintele Duhovnicului Neamului, Părintele Justin Parvu: „Ţara Românească este o ţară sfinţită, cu un popor sfinţit. Noi putem fi străjerul Europei. Ortodoxia noastră românească a rămas cam singura de strajă, în splendoarea ei de demnitate şi prestigiu. Aşa că: străjuiţi bine! Neamul acesta nu şi-a pierdut încă seva!”

VEDERE DUHOVNICEASCĂ, de un isihast anonim

Prefaţă
Vedenie preadulce a scriitorului despre această carte, dacă a fost scrisă cu Harul lui Dumnezeu.

Cuvântul întâi
Despre rugăciunea mintii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.

Cuvântul al doilea
Despre trebuinţa de a găsi un adevărat lucrător al rugăciunii minţii, de la care să învăţăm felurile şi semnele acestei rugăciuni, şi despre aceea că cel care are neîncetat rugăciunea înlăuntrul său şi o lucrează din adâncul inimii, cu multă evlavie şi atenţie, înţelege uneori din anumite semne duhovniceşti că sufletul lui se împărtăşeşte în chip nevăzut cu Iisus Cel chemat cu stăruinţă. Încă şi despre rodul acestei rugăciuni.

Cuvântul al treilea
Cum poate cineva să ajungă la calea (metoda) cea mai desăvarşită a rugăciunii minţii şi cum poate să alunge din cugetul lui demonii temerii, care îl înfricoşează foarte tare în timpul nopţii, când vrea să se roage sau când doreşte să meargă singur în vreo peşteră sau în vreun loc pustiu pentru a se ruga în linişte.

Cuvântul al patrulea
Cel care doreşte să se învrednicească de darul rugăciunii inimii trebuie să o ceară de la Dumnezeu cu cea mai fierbinte inimă, având o vieţuire înaltă, curată, neprihănită şi nevoitoare, stăruind în cererea sa la Dumnezeu dacă nu se va învrednici de dar prea repede, până când se va bucura de ea de sus, de la părintele luminilor. Deoarece, de multe ori Dumnezeu nu ne dă de îndată ceea ce cerem pentru a se arăta stăruinţa noastră până la sfârşit, devenind astfel mai fierbinte în rugăciune ca la început.

Cuvântul al cincilea
Despre silirea extremă şi prelungită a rugăciunii inimii, din care se naşte înlăuntrul omului durerea, iar din acea durere se nasc lacrimile permanente şi rugăciunea Sfântului Duh în suflet. Încă şi despre cum scuipă cineva sânge până când va alunga din inima sa pe satana şi toate legiunile sale.

Cuvântul al şaselea
Cum aceluia care se roagă cu mintea din adâncul inimii până la durere, acea durere a lui îi aduce simţământul şi gustarea bunătăţii şi dulceţii Domnului, care este însemnată, pentru a spune astfel, în acelasi timp în omul cel dinlăuntru cu o evlavie profundă neîncetată, provocată de cuvintele lui Dumnezeu si de spusele Sfintei Scripturi şi de orice cuvânt duhovnicesc.

Cuvântul al şaptelea
Despre când îl cercetează dumnezeiescul Har pe cel care se roagă cu rugăciunea minţii lui Dumnezeu din inimă şi care sunt semnele duhovniceşti ale acestei cercetări dumnezeieşti.

Cuvântul al optulea
Despre cum cel care se roagă tainic din adâncul sinelui său şi se înfrânează de la toate mâncărurile care aduc plăcere, când este postitor, gura lui se îndulceşte uneori de la rugăciune, ca şi când ar avea în gură ceva de zahăr sau ca şi când ar mânca miere din cea mai dulce, după cum spune şi profetul: „Ca dulceata sunt cuvintele Tale gâtului meu, mai dulce decât mierea gurii mele“.

Cuvântul al nouălea
Despre slăbirea extremă a stării exterioare şi lăuntrice a omului, care provine din silirea extremă a rugăciunii inimii şi din postul neîncetat, dar care aduce sufletului şi inimii dulceaţa şi mângâierea Sfântului Duh.

Cuvântul al zecelea
Despre rugăciunea minţii, despre rugăciunea inimii şi despre rugăciunea niptică.

Cuvântul al unsprezecelea
Despre cum inima necurată şi mândră, care este refugiu pentru satana şi pentru gândurile rele, devine după aceea, prin rugăciunea zdrobită, curată, smerită, locaş al Duhului Sfânt şi izvor de gânduri bune.

Cuvântul al doisprezecelea
Despre cum omul acela a cărui inimă cercetează neîncetat rugăciunea este cinstit de îngerii dumnezeieşti şi păzit de orice păcat, deoarece a fost iubit de Dumnezeu, precum şi acela L-a iubit pe Dumnezeu din toată inima lui.

Cuvântul al treisprezecelea
Despre cum de îndată ce monahul luptător se va ruga în taină cu inima zdrobită la Hristos în vreme de necaz şi ispită, acestuia i se va descoperi de către Hristos vreo vedere dumnezeiască, care nu numai că-l mângâie duhovniceşte în necazul lui şi-i dă nădejdi binefăcătoare pentru bunătăţile ce vor să vină, ci îl face şi mult mai fierbinte în virtute decât era mai înainte.

Cuvântul al patrusprezecelea
Despre cum cugetul care s-a curăţit prin rugăciunea minţii neîncetat lucrată în inimă, maica lacrimilor, înţelege diferitele gânduri care intră în suflet, deosebind care sunt de la Dumnezeu şi care sunt de la demoni; încă şi despre plâns.

Cuvântul al cincisprezecelea
Despre cum poate încerca cineva prin intermediul rugăciunii minţii orice fel de vedenie şi orice fel de gând, care pare să fie de la Dumnezeu, dacă cu adevărat este de la Dumnezeu sau de la demoni.

Cuvântul al şaisprezecelea
Despre zdrobirea inimii, care biciuie pe demoni mai mult decât oricare altă pedeapsă, arzând degrabă ca un cuptor toate vicleşugurile lor.

Cuvântul al şaptesprezecelea
Despre cum se păstrează cu rugăciunea minţii şi a inimii haina sufletului curată, nepătată şi vrednică de Împărăţia Cerească.

Cuvântul al optsprezecelea
Despre semnele duhovniceşti care se arată preotului vrednic şi curat, prin care acesta primeşte în sufletul lui o adevărată înştiinţare că este după rânduială hirotonit (hirotonit mai întâi de Harul Sfântului Duh); şi că Dumnezeiasca lui Liturghie este primită în faţa Sfintei Treimi.

Cuvântul al nouăsprezecelea
La cuvântul „Pentru aceasta te-a uns Dumnezeu cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe cei de aproape ai tăi“. Încă şi despre cine sunt cei de aproape ai lui Hristos, unşi cu untdelemnul bucuriei şi din ce semne duhovniceşti înţelege cineva cu cugetul său că este uns cu untdelemnul bucuriei.

Cuvântul al douăzecilea
Despre cât har duhovnicesc se învredniceşte a primi în sufletul lui şi câtă întărire şi câtă putere împotriva diavolului are cel care se roagă lui Hristos cu rugăciunea minţii neîncetat, cu curăţenia conştiinţei, adică spune cu cugetul lui, o dată la fiecare respiraţie a sa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu Celui viu, miluieşte-mă“, păzindu-şi în acelaşi timp conştiinţa curată prin abţinerea de la orice rău şi prin lucrarea tuturor virtuţilor, după putere. Iar din adâncul inimii sale, spune această rugăciune până simte durere, adică până îl doare înlăuntrul lui, acolo unde se lucrează rugăciunea, şi apoi opreşte silirea din inimă a rugăciunii, şi începe iarăşi rugăciunea odihnitoare, până când va afla din nou locul acela dinlăuntrul său, care îl durea din pricina silirii rugăciunii, şi va începe din nou din adânc rugăciunea inimii, păstrând toată viaţa lui această rânduială a rugăciunii.

Rugăciunea la Sfântul Munte ieri şi astăzi

Nimeni nu e neştiutor cu privire la faptul ca rugăciunea e într-adevăr o nevoie primordială a fiecărui suflet, e un pom al vieţii, care hrăneşte omul şi-l face nestricăcios, fiindcă ne face părtaşi ai Dumnezeului Cel veşnic şi nestricăcios. Aşa cum nu există om fără suflet, tot aşa nu se poate concepe că cineva este viu în Hristos fără rugăciune.

Rugăciunea minţii e o lucrare neîncetată a cetelor îngereşti, pâinea, viaţa şi limba acestor făpturi netrupeşti, e o expresie a iubirii lor faţă de Dumnezeu. Tot aşa şi monahii, care-i imită şi se luptă în trup, trăiesc vieţuirea îngerească, aprind dragostea lor dumnezeiască prin neîncetata rugăciune a minţii.

De aceea, iarăşi şi de multe ori, în decursul istoriei, vedem monahi care uită ceasuri şi zile întregi să manance, uita si de ei insisi, dedicati fiind privirii mintii atintite spre Domnul. De cate ori nu se batea la usa sfintilor sau nu canta cocosul, iar ei nu simteau nimic, fiindca mintea (nous) lor se gasea pe inaltimile comuniunii cu Dumnezeu. Pentru ei rugaciunea e lupta cea mai duhovniceasca, care devine o relatie cu Tatal si Creatorul lumii, e o incalzire a inimilor lor, un urcus la ceruri; e o imbratisare desfatata a monahului cu Mirele si Mantuitorul sufletelor noastre.

Biserica noastra traieste prin rugaciune; traieste prin rugaciunile copiilor ei. Desigur, exista multe feluri de rugaciune. Daca insa am vrea sa vedem care e rugaciunea prin excelenta a Bisericii care isi pastreaza necontenit vitalitatea “in toata vremea si in tot ceasul”, atunci va trebui sa ne adresam copiilor ei cu chip luminos care alcatuiesc vietuirea monahala. Fiindca, precum spune un Parinte al Bisericii, Sfantul Isaac Sirul, ea este “lauda Bisericii lui Hristos” si ea exprima Evanghelia intrupata si traita. Monahismul este tezaurul ei cel mai sfant, in care se pastreaza intacte dogmele, evlavia adevarata, cugetul martiric autentic, predania duhovniceasca nealterata, misiunea ei eficienta si mantuitoare. El continua cantecul ei fermecator prin care cheama si trezeste pe Hristos Iubitul ei si vaneaza porumbita cea cu totul luminoasa, Duhul Sfant, Care de la Tatal purcede (cf. In 15, 26).

Ca sa cunoastem cum anume isi pastreaza Biserica in monahism rugaciunea, aceasta voce dumnezeiasca a ei, nu e nevoie sa alergam departe spre Rasarit si Apus. Aici, in vecinatatea noastra, avem Sfantul Munte, depozitul sacru si purtator de Duh al predaniilor noastre, scandura azvarlita de Dumnezeu, prin care multi se mantuiesc necontenit din valurile pacatului si se umple imparatia lui Dumnezeu.

Cine nu cunoaste rugaciunea Sfantului Munte? Ea este alcatuita dintr-o mica fraza, din cateva cuvinte masurate. Prin rasunatorul strigat “Doamne” preamarim pe Dumnezeu, maretia Lui slavita, pe imparatul lui Israel, Facatorul a toata faptura vazuta si nevazuta, Cel de care tremura serafimii si heruvimii.

Rugăciunea cu osteneală

Spunea Bătrânul Arsenie cel din peşteră: Când spun rugăciunea „”Doamne Iisuse…” în picioare, simt o puternică mireasmă dumnezeiască. Iar când o spun şezând, simt numai puţină mireasmă.

Cu toate că Bătrânul avea atunci 95 de ani se nevoia mereu cu mărime de suflet şi mereu se îmbogăţea duhovniceşte cu toate că avea depuse multe capitaluri duhovniceşti.

Din comoditatea lumească vine nefericirea duhovnicească a monahului

Intr-o zi Bătrânul Teofilact de la Nea Schiti a văzut pe satana trecând pe la chiliile schitului cu limba scoasă, bătându-şi joc de monahi şi spunând:

- Ha, ha, ha! Călugării au lăsat rugăciunea („”Doamne Iisuse…”) şi s-au dat la grija lumească. Se ocupă cu multe treburi…

Când unii monahi au făcut instalaţia telefonică în schit, Bătrânul Teofilact l-a văzut pe Sfântul Ioan Botezătorul foarte mâhnit.

Oare cum să nu se mâhnească Sfântul Ioan Botezătorul şi toţi Sfinţii Părinţi Atoniţi când unii monahi imită pe mireni în viaţa cea comodă şi nu pe Sfinţii noştri Părinţi, care s-au sfinţit nu numai pe ei, ci şi muntele cel sălbatec, Atonul, l-au sfinţit, numindu-se Sfântul Munte, iar noi astăzi ne umflam în pene că suntem aghioriţi.

Logica lumească aduce catastrofă duhovnicească

Mai demult, când un monah a adus găini în Sfântul Munte, i-a apărut Maica Domnului şi l-a certat spunându-i:

- Ai venit aici să strici Grădina mea?

De asemenea, un alt bătrân de la Sfânta Ana a adus o capră ca să bea lapte ucenicul său, că era bolnăvicios, dar capra în loc de lapte dădea sânge. A înţeles bătrânul greşeala sa, că Maica Domnului nu vrea capre în Grădina ei, şi s-a îngrijit să cumpere lapte la cutie pentru ucenicul său.

Precum vedem, mai demult Maica Domnului mustra pe pricinuitorii răului. Acum ce să mustre mai întâi, când duhul lumesc s-a înmulţit în Grădina ei! Ne rabdă ca o Mamă bună.

după OrtodoxRadio

Să-i ascultăm/vedem pe Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul, pe Părintele Porfirie şi pe alţi Părinţi duhovniceşti greci

Sunt niste inregistrari audio si video cu diferiti parinti duhovnicesti contemporani greci. Am preluat de pe blogul “Ganduri” (Adria74) în limba greaca 3 inregistrari cu Cuviosul Paisie Aghioritul, restul am urmat un fir de pe Youtube care m-a condus sa-i descoper si pe ceilalti parinti. Inregistrarile cu parintele Paisie cat si cateva din celalalte cu ceilalti parinti sunt printre putinele care s-au mai pastrat.

Practic e ocazia de a auzi timbrul vocal al unuia dintre parintii contemporani care e recunoscut de multi ca si Sfantul Paisie Aghioritul. Eu am fost in Grecia si am vazut pur si simplu intr-un bazar din orasul Metamorfosis o icoana cu Cuviosul Paisie, fara aureola si fara a-i spune “Sfantul Paisie” ci “O Gherontas” adica “Staretul”. Insa faptul ca am gasit o astfel de icoana spune multe despre constiinta grecilor fata de Cuvios. In fine si eu astept cu nadejde ca aceste clipuri sa fie traduse cat de curand in romana. Probabil ca daca as fi stiut mai bine greaca as fi incercat cate ceva, insa … deocamdata ascultam vocea celui ce a povatuit atat de bine atat de multi oameni, a celui ce a experiat atatea locuri de asceza din intreaga Ortodoxie: Athos, Sinai, manastiri din Grecia etc.

Părintele Iosif Isihastul

Gheron Iosif Isihastul, cunoscut şi ca Iosif al Peşterii, a fost monah şi stareţ în Muntele Athos. A murit în 1959, şi a fost mult-lăudatul părinte duhovnicesc al Stareţilor Efrem Filotheitul, Iosif Vatopedinul, Haralambie Dionisiatul şi al altora, ce sunt direct răspunzători de revitalizarea a şase din cele douăzeci de mănăstiri ale Sfântului Munte.

Cuprins
* 1 Biografie

1.1 Anii de început

1.2 Athonit

1.3 Sfânta Ana Mică (Mikragianna)

* 2 Citate

Despre Isihasm

PELERINUL RUS

Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus

Traducere din limba rusă de Arhimandrit PAULIN LECCA

Relatos de un peregrino ruso Откровенные рассказы странника духовному своему отцу («Русский Паломник»)

CUVÂNT ÎNAINTE

Cu ajutorul lui Dumnezeu prezentăm iubitorilor de literatură duhovnicească într-o nouă ediţie traducerea Mărturisirilor sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus făcută de Arhimandritul Paulin Lecca, trecut de curând la cele veşnice.

Pelerinul rus este istoria exemplară a unui creştin care începe prin a se întreba, plin de uimire, cum poate omul să se roage „neîncetat”, potrivit îndemnului Apostolului, şi care, pornind în căutarea răspunsului, ajunge, din marea milostivire a lui Dumnezeu, să dobândească lucrarea plină de har a rugăciunii lui Iisus şi să descopere astfel că, într-adevăr, împărăţia lui Dumnezeu se află înăuntrul nostru (Lc. 17, 21).

Într-o formă directă şi convingătoare i se propune creştinului doritor de desăvârşire o cale de urmat, care, deşi simplă, se bazează pe adânci adevăruri dogmatice. Această carte este, de altfel, citată în tratatul de Teologie morală ortodoxă al Părintelui Stăniloae, arătându-se că: „După cărticica aceasta, toată dezvoltarea vieţii duhovniceşti, de la începuturile ei până pe cele mai înalte trepte, se face pe firul rugăciunii lui Iisus. Viaţa duhovnicească începe cu rostirea orală în scurte răstimpuri a acestei rugăciuni, adâncindu-se şi purificându-se pe măsură ce rugăciunea lui Iisus se rosteşte mai des, mai interiorizat şi mai de la sine” (Teologia morală ortodoxă, vol. 3, p. 233).

Pelerinul rus, ca şi Calea asceţilor, de pildă, face parte din acele „mici” cărţi mari care, pornite din inimă, merg la inima omului, spunându-i răspicat şi limpede: „De voieşti să-ţi mantuieşti sufletul şi să câştigi viaţa veşnică, ieşi din toropeală, fă-ţi semnul crucii şi spune: Învredniceşte-mă, Doamne, să pun bun început, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!“

Editorul, 1998

CUPRINS

Cuvânt înainte

Povestirea întâi

Povestirea a doua

Povestirea a treia

Povestirea a patra

Povestirea a cincea

Povestirea a şasea

Povestirea a şaptea

VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al treilea

Cum poate cineva să ajungă la calea (metoda) cea mai desăvarsită a rugăciunii mintii si cum poate să alunge din cugetul lui demonii temerii, care îl înfricosează foarte tare in timpul noptii, când vrea să se roage sau când doreste să meargă singur în vreo pesteră sau în vreun loc pustiu pentru a se ruga în liniste.

Binecuvintează, părinte!

Adevăratule lucrător al rugăciunii mintii, dacă doresti să ajungi la măsura cea adevărată si înaltă a rugăciunii acesteia, ascultă cu atentie ceea ce vreau să-ti spun în continuare. Uneori, în timpul noptii, mergi singur în locuri neumblate, în locuri sălbatice, înfricosătoare, în astfel de locuri în care ai crede că este cuibul si locuinta demonilor. Dar înainte de a merge în astfel de locuri să te pregătesti pentru un astfel de drum si pentru un astfel de plan al tău.

Constiinta ta să fie linistită si împăcată, să nu te chi nuiască pentru vreun păcat ascuns al tău. Să fii spovedit. Să te fi împărtâsit cu Trupul si Sângele Stăpânului si să te fi înarmat cu armele Duhului Sfânt. Astfel fiind pregătit, atunci când pornesti la drum, mergând singur în noaptea întunecată, cât mai des însemnează-te cu semnul cinstitei si atotputernicei cruci, având în mintea ta că mergi (acesta este de fapt adevărul) la un război mare, un astfel de război în urma căruia nu vei mai apuca Să vezi lumina soarelui, gândind că în noaptea aceea urmează să mori o dată pentru totdeauna, luptând cu demonii cei sălbatici si nemilosi ai fricii, pe care fie îi vei birui cu puterea nebi ruită a numelui Domnului si îi vei alunga din locumta lor, si în felul acesta te vei întoarce biruitor, fie, mai degrabă,’ vei cădea pe câmpul de luptă al acestui război nevăzut, decât să te întorci învins.

Asadar, frate, după ce te pregătesti asa cum am spus, mergi la acest râzboi nevăzut cu gândul de mai sus. Căci demonii, întelegând că vrei să mergi împotriva lor, pentru a-i lupta cu numele Domnului, se vor grăbi să ti-o ia înainte în chip nevăzut, cu viclenia lor cunoscută. Mai întâi, vor să te înfricoseze, să trezească în tine o astfel de frică încât să începi să transpiri cu o transpiratie rece din cauza fricii exagerate si să tremuri de o astfel de groază, pe care ti-o vor insufla în toate mădularele tale, încât să te pună pe fugă înapoi. Dacă tu vei lupta însă în asa fel încât nu te lasi biruit de războiul lor, atunci viclenii demoni vor schimba sălbăticia si felul lor înfricosător în laudă si într-un fel de îndemn, doar-doar vor reusi în acest fel să te întoarcă înapoi. îti vor trimite astfel de gânduri în cugetul tău, ca si când te-ar sfătui, amăgitorii, spunându-ti: “O, omule al lui Dumnezeu, te vedem că ai mare simplitate si de aceea nu cunosti ceea ce este mai bine pentru tine, că nu este bine să vii într-un astfel de loc în miezul noptii. Nu-ti este milă de viata ta si nu te temi ca nu cumva, din cauza nepregătirii tale, să mergi în iad dacă mori în clipa aceasta? Sau poate că nu stii cine suntem noi, de aceea pornesti împotriva noastră. Ascultă-ne pe noi, o, omule, si întoarce-te înapoi cât poti de repede, înainte de a ne mânia împotriva ta si înainte de a vedea în realitate puterea noastră cea mare. Stai linistit în chilia ta, străduieste-te acolo să placi lui Dumnezeu, săvârsind tot felul de virtuti, pentru că, să mai stii si asta, dacă mori acum în războiul cu noi, te vor mânca fiarele pădurii, fără să te învrednicesti de înmormântare si fără să ti se cânte slujba de înmormântare.

VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al patrulea

Cel care doreste să se învrednicească de darul rugăciunii inimii trebuie să o ceară de la Dumnezeu cu cea mai fierbinte inimă, având o vietuire înaltă, curată, neprihănită si nevoitoare, stăruind în cererea sa la Dumnezeu dacă nu se va învrednici de dar prea repede, până când se va bucura de ea de sus, de la părintele luminilor. Deoarece, de multe ori Dumnezeu nu ne dă de îndată ceea ce cerem pentru a se arăta stăruinta noastră până la sfârsit, devenind astfel mai fierbinte în rugăciune ca la început.

Binecuvintează, părinte!

A spus Domnul: “Strâmtă este poarta si îngustă este calea care duce la împărătia cerurilor”. Această cără ruie strâmtă si nevoitoare nu este alta decât viata obositoare si nevo itoare în Dumnezeu, spre care se îndreaptă oricine doreste în această lume împărătia cerească. Deoarece această viată nevoitoare si ascetică în Dumnezeu naste în om omorârea patimilor, iar omorârea patimilor naste înstrăinarea mintii de lume si de vrăjmăsia diavolului. Dacă reuseste careva să-si omoare patimile printr-o vietuire nevoitoare, în sufletul său va străluci o rază dumnezeiască, care înstrăinează mintea sa de lumea aceasta si îl mână spre împotrivirea si lupta cu diavolul. Iar înstrăinarea de lume si împotrivirea si ura fată de diavol nasc nădejdea si încrederea în Dumnezeu. Din clipa aceea, omul va cere ajutorul lui Dumnezeu pentru a-l birui pe diavol. Si cere ajutorul lui Dumnezeu neîncetat, deoarece diavolul nu încetează a purta război împotriva omului până în ceasul mortii acestuia. De aceea si omul cere lui Dumnezeu să i se dea ajutorul si puterea pentru a se putea împotrivi totdeauna la toate atacurile diavolului si să se păzească astfel nevătâmat de săgetile ascunse si înfricosătoare. Iar Dumnezeu îi dă mereu ajutorul la cererea sa, deoarece spune: “Cereti si vi se va da”. Si ajutorul permanent pe care omul îl cere de la Dumnezeu pentru a birui mereu pe neadormitul diavol, nu este altul decât cercetarea neadormită si neîncetată a rugăciunii mintii si a inimii, care dacă se va da omului de către Tatăl Atottiitorul, va prinde rădăcini în inima curată asa cum prinde rădăcină sământa care cade în pământ bun si gras. Iar sământa rugăciunii îndulceste mintea, încălzeste inima, dă mângâiere sufletului cu Harul ei dumnezeiesc. Asa încât, de acum, sufletul începe să dea roade din rugăciunea mintii mai întâi treizeci, apoi saizeci si la sfârsit o sută.

Acest lucru se întâmplă astfel deoarece rugăciunea mintii nu se dă omului cu măsura desăvârsirii de la început, după cum nici Apostolilor nu li s-a dat de la început Harul Duhului Sfânt, ci mai întâi li s-a dat mai putin, atunci când le-a spus Hristos înainte de patima Sa: “Iată vă dau vouă putere împotriva duhurilor necurate, pentru ca să puteti scoate si vindeca orice boală si orice neputintă”. Apoi li s-a dat mai mult Har după înviere, când a suflat asupra lor si a zis: “Luati Duh Sfânt, cărora veti ierta păcatele, li se vor ierta lor, cărora le veti tine, tinute vor fi”. Si abia a treia oară au primit Harul Sfântului Duh cu măsura deplinătătii, când Duhul Sfânt însusi S-a coborât din cer în persoană peste capetele Apostolilor, în chip de limbi de foc, în ziua Cincizecimii.

VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al cincilea

Despre silirea extremă si prelungită a rugăciunii inimii, din care se naste înlăuntrul omului durerea, iar din acea durere se nasc lacrimile permanente si rugăciunea Sfântului Duh în suflet. Incă si despre cum scuipă cineva sânge până când va alunga din inima sa pe satana si toate legiunile sale.

Binecuvintează, părinte!

Monahule, care te îngrijesti de grija cea nepretuită si cerească a mântuirii prin mijlocirea dumne zeiestilor si luminatelor lacrimi! Când esti lipsit de aceste lacrimi mântuitoare si sfinte si cugetul tău este trist si acoperit ca de o ceată groasă a nesimtirii, care se revarsă asupra sufletului tău si îti tine mintea captivă si legată în întunericul si în umbra mortii, când te afli într-o asemenea stare, spun, să nu cauti altă vindecare a sufletului tău, nici vreun alt mijloc prin care să alungi din cugetul tău acea ceată groasă a nesimtirii si să eliberezi mintea ta de legăturile orbirii sufletesti, ci să cauti, cât poti de repede, să afli lacrimile de care esti lipsit. Deoarece numai lucrarea lacrimilor este în măsură să lumineze cugetul si sufletul, să trezească inima si s-o încălzească spre lucrare si să supună trupul voii sufletului.

Aceste lacrimi provin si se nasc din nenumărate si diferite virtuti. Dar mai ales si în mod deosebit se nasc foarte repede si curg ca un suvoi nesfârsit din silirea fără măsură a rugăciunii inimii. Deoarece rugăciunea inimii, atunci când se spune cu silire multă, nu întârzie a naste lacrimile în trup si a le da si sufletului, pentru a se spăla cu ele si pentru a se face mai alb decât zăpada. “Spăla-mă-vei, si mai alb decât zăpada mă voi albi”, spune profetul.

Dar poate că îmi răspunzi si îmi spui: eu am silit de multe ori inima mea cu rugăciunea si niciodată n-am văzut lacrimi. Da! Te cred că ti-ai silit inima cu rugăciunea, dar cum ti-ai silit-o nu-mi spui? Deoarece diferă silire de silire, mestesug de mestesug, animal de animal si om de om.

Când îti silesti inima cu rugăciunea si nicidecum nu-ti vin lacrimi, să stii că nu ai ajuns cu silinta ta până la durerea aceea a inimii si până la rănirea aceea, încât să te doară locul acela al inimii unde se lucrează rugăciunea cu durere de negrăit, ca si când ai fi tăiat locul acela din pieptul tău cu un cutit ascutit. De aceea nu ai lacrimi. Deoarece câtă deosebire este între un om care se roagă din adâncul inimii sale, si un altul, care nu se roagă din adâncul inimii sale, tot atâta deosebire este între acela care se roagă cu durere în inimă si spune rugăciunea în locul acela al durerii si acela care se roagă cu inima din toată puterea lui, dar fără durere în inimă, fără rană în inimă si fără a simti ca un cutit înfipt în pieptul lui. (Cel ce citeste să înteleagă ceea ce citeste, si cel care poate să cuprindă acestea, să le cuprindă; nu toti pot cuprinde cu mintea acestea. Martor îmi este ochiul lui Dumnezeu, cel care vede cele ascunse si cel care cercetează inimile si rărunchii, că nu mint.) Deoarece durerea inimii este acolo unde se atinge silirea extremă a rugăciunii, care taie pieptul celui care se nevoieste ca în bucăti cu cutitul ascutit.

VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al şaselea

Cum aceluia care se roagă cu mintea din adâncul inimii până la durere, acea durere a lui îi aduce simtământul si gustarea bunătătii si dulcetii Domnului, care este însemnată, pentru a spune astfel, în acelasi timp în omul cel dinlăuntru cu o evlavie profundă neîncetată, provocată de cuvintele lui Dumnezeu si de spusele Sfintei Scripturi ?i de orice cuvânt duhovnicesc.

Binecuvintează, părinte!

Cercetează neîncetat, smeritule monah, cercetarea sfântă a rugăciunii inimii din adâncul inimii tale, până când inima ta va deveni în întregime rugăciune, asa cum fierul devine una cu focul atunci când este tinut în foc. Stăruieste încă si mai mult în această rugăciune a inimii, până când se face rană înlăuntrul tău, acolo unde se lucrează rugăciunea. Deoarece această rană pe care o primesti cu voie înlăuntrul tău prin rugăciunea cu multă silintă – martor pe Dumnezeu îl am – îti va deveni un izvor duhovnicesc de dumnezeiască evlavie, din care va izvorî totdeauna evlavia, ori de câte ori vrei, fără nici o silintă. Iar când, cu harul lui Hristos, ajungi la această stare duhovnicească, atunci gusti în taină bunătatea Domnului. “Gustati, si vedeti că bun este Domnul”, spune proorocul, adică gustând în chip tainic, dar simtit, Harul Domnului tău, vei lua cunostintă si vei întelege în chip vădit că Domnul tău Iisus Hristos, pe care îl cauti, este dulce foarte si mai mult decât oricare dulceată.

Cugetă acum, smeritule monah, dacă din putinul Har pe care îl gusti în chip tainic ai înteles cu adevărat că Domnul nostru Iisus Hristos este atât de dulce sufletului tău, inimii tale, cugetului tău si sinelui tău lăuntric întreg, încât nu poti să descrii, nici măcar cât de putin, dulceata Lui. Oare, când sufletul tău iese din trup si se urcă în fapt câtre Domnul si Dumnezeul lui si gustă dm bunătătile acelea, pe care ochi pământean nu le-a văzut, ureche trupească nu le-a auzit si inimă necurată nu le-a cugetat, atunci, spun, când se va desfăta în chip vădit cu toate acelea, pe care nu este cu putintă omului să le povestească, văzând fată către fată pe Creatorul si Domnul lui,Cel negrăit si necuprins cu gândul, ce fel de bucurie si desfătare duhovnicească va trăi sufletul acela? Amin, amin, spun tie, iubite frate, că ori de câte ori va cugeta cineva la acest lucru, în chip tainic dar adevărat, gura lui va rămâne fără glas, precum pestele, si nu poate nimic însăila despre ce simte. Dar noi să revenim din nou la cele despre care doream să vorbim.

VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al şaptelea

Despre când îl cercetează dumnezeiescul Har pe cel care se roagă cu rugăciunea mintii lui Dumnezeu din inimă si care sunt semnele duhovnicesti ale acestei cercetări dumnezeiesti.

Binecuvintează, părinte!

Asadar, iubite frate, când te rogi în taină din adâncul sinelui tău mult timp să stii că o cercetare dumnezeiască te cercetează în chip nevăzut spre sfintirea sufletului tău, spre mângâierea inimii tale si spre spri jinirea dumnezeiască a tuturor simturilor tale trupesti si sufletesti. Deoarece atunci când te cercetează Harul Preasfintei Treimi – întelegi aceasta, pentru că în numele Sfintei Treimi spunem “In numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh” – se bucură de asemenea sufletul tău, se îndulceste cugetul tău, iar din inima ta izvorăste ca dintr-un izvor nesecat evlavia si ochii tăi varsă lacrimi fierbinti. Atunci îi spunem cercetare a Preasfintei Treimi.

Altă dată însă te cercetează în chip vădit Harul lui Dumnezeu si Tatăl. Acest lucru îl întelegi, deoarece esti pătruns de evlavie la rostirea numelui lui Dumnezeu si Tatăl si se îndulceste duhul tău mai mult si se îndulceste la rostirea numelui Fiului sau al Duhului Sfânt. Atunci îi spunem cercetare a lui Dumnezeu si Tatăl. Altă dată poti fi cercetat mai mult de Domnul nostru Iisus Hristos. Acest lucru îl întelegi deoarece la numele preadulce al lui Hristos si la toate tainele Lui dumnezeiesti esti pătruns de evlavie si te îndulcesti mai mult, decât la numele Tatălui si al Duhului Sfânt. Atunci îi spunem cercetare a Domnului nostru Iisus Hristos. Si altă dată, iarăsi, când te rogi tainic din adâncul inimii, te cercetează Duhul Sfânt si zboară în jurul tău ca un pommbel. Acest lucru îl întelegi deoarece la numele Duhului Sfânt esti pătruns de evlavie si te îndulcesti mai mult decât la numele Tatălui si al Fiului. Atunci îi spunem cercetare a Duhului Sfânt.

Iar altă dată nu esti pătruns de evlavie si nici nu te îndulcesti la cele trei nume ale Sfintei Treimi, al Tatălui, al Fiului si al Sfântului Duh, ci fie la numele Tatălui esti pătruns de evlavie si te îndulcesti mai mult, fie la numele Fiului, fie la numele Sfântului Duh. Nu pentru că Sfânta Treime nu este de o fiintă. Departe de noi o astfel de blas femie. Ci pentru că nu esti pătruns de evlavie si nici nu te îndulcesti la fel uneori. Deoarece atunci când te rogi Sfintei Treimi nu ajungi cu ochii mintii tale si cu căldura inimii tale la firea cea una, la fiinta cea una, la puterea cea una a Sfintei Treimi, nici nu chemi din adâncul inimii tale cu aceeasi evlavie cele trei nume ale Sfintei Treimi, de aceea nu esti pătruns de evlavie si nu te îndulcesti în aceeasi măsură.

Trebuie, asadar, atunci când aduci Sfintei Treimi rugăciunea ta si închinăciunea ta, să o aduci cu aceeasi cinstire nemărginită celor trei nume. Să o aduci cu aceeasi evlavie nemărginită si cu aceeasi căldură a inimii, deoarece numai asa esti pătruns de evlavie sfântă si te îndulcesti în aceeasi măsură.

VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al optulea

Despre cum cel care se roagă tainic din adâncul sinelui său si se înfrânează de la toate mâncărurile care aduc plăcere, când este postitor, gura lui se îndulceste uneori de la rugăciune, ca si când ar avea în gură ceva de zahăr sau ca si când ar mânca miere din cea mai dulce, după cum spune si profetul: “Ca dulceata sunt cuvintele Tale gâtului meu, mai dulce decât mierea gurii mele”.

Binecuvintează, părinte!

De trei lucruri să te îngrijesti, o, smeritule monah, pentru a le dobândi:post, înfrânare si rugăciunea in imii dacă vrei să gusti vreodată această minunată dulceată, care îti va îndulci în chip de negrăit vârful limbii. Dacă însă nu te nevoiesti cu toată dorinta si stăruinta în post, înfrânare si rugăciunea inimii, niciodată să nu nădăjduiesti a simti această minunată dulceată pe limba ta. Iar această minunată dulceată pe care o simte limba ta, este o mare mângâiere a lui Dumnezeu pentru tine, pentru a te face mai fierbinte si mai râvnitor în lucrarea ta duhovnicească.

Putini sunt cei care se bucură de această minunată si dumnezeiască dulceată a limbii. Mai mult chiar, nici acestia nu o simt întotdeauna, ci numai uneori, când binevoieste Domnul să-i mângâie cu ea. Când însă o simt cu adevărat cu limba lor, atunci cunosc ei însisi ce bun lucru este să postească cineva mereu, să se înfrâneze totdeauna si să se roage neîncetat lui Hristos din toată inima lui, pentru că fără acestea nu poate simti în gura lui această dulceată.

Asadar, această dumnezeiască dulceată “este de negrăit, deoarece este duhovnicească, pentru că orice lucru duhovnicesc este de negrăit si tainic. Dar pentru a întelege cât de putin cineva cum lucrează aceasta asupra limbii, spunem cele de mai jos:

Această minunată si dumnezeiască dulceată de care se îndulceste în chip negrăit limba seamănă la dulceată cu dulceata zahărului, dar este mult diferită de aceasta, deoarece ori de câte ori iei în gura ta zahăr, gura ta se îndulceste pentru putin, pentru că după ce se topeste zahărul si este înghitit, dulceata lui nu mai este simtită, în afară de cazul în care din nou iei în gură alt zahăr. Cu zahărul acesta tainic si duhovnicesc pe care îl pune în chip nevăzut Harul Domnului în gura ta si cu care atinge în chip minunat limba ta nu se întâmplă astfel, deoarece nu mai este necesar ca tu, după ce se termină dulceata din gura ta, să iei în gura altceva dulce pentru a-ti îndulci gura, pentru că dulceata lui Dumnezeu este nesfârsită.

Este de ajuns numai să te învrednicesti de ea prin mijlocirea rugăciunii inimii si a postului curat.

VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al nouălea

Despre slăbirea extremă a stării exterioare si lăuntrice a omului, care provine din silirea extremă a rugăciunii inimii si din postul neîncetat, dar care aduce sufletului si inimii dulceata si mângâierea Sfântului Duh.

Binecuvintează, părinte!

Slăbeste inima mea, fratii mei, slăbesc rărunchii mei, slăbeste mâna mea si toată alcătuirea smeritului si jalnicului meu trup si nu pot eu, cel din urmă să scriu cum se cuvine despre folosul mare si puterea si negrăitul har pe care le aduce sufletului slăbirea extremă a inimii, care este provocată de silirea extremă a rugăciunii inimii. Cel care vrea să ajungă la această slăbire fără de margini a stării exterioare si lăuntrice a trupului sau, mai bine spus, cel care vrea să ajungă la măsura si la starea Sfintilor Părinti, pentru ca sufletul său si inima să guste din Harul lui Dumnezeu, pe măsura slăbirii sale, este nevoie să urmeze două lucruri: postul şi rugăciunea inimii.

Deoarece acestea două, adică postul si rugădunea inimii, sunt în suflet ca niste plante dumnezeiesti pline de miere si dulceată, din care picură în suflet, în chip minunat si neîncetat toată dulceata dumnezeiască. Toată dulceata dumnezeiască spun, deoarece cel care are aceste două lucrări gustă în sufletul si în inima sa în chip de negrăit toată mângâierea duhovnicească. Toată bogătia cerească si de neînteles si toată desfătarea duhovnicească si de nespus a Scripturilor insuflate de Dumnezeu, acesta, spun, le simte nu ca în vis si nu ca în oglindă, asa cum si le închipuie cu mintea cei care nu au cele două lucrări, ci le simte în chip adevărat, atât în sufletul cât si în inima sa. Le simte în felul acesta:

Când un postitor doreşte să-şi silească inima sa la rugăciunea minţii atât de mult încât să simtă în adâncul fiinţei sale durerea inimii, atunci acesta este stăpânit de o slăbiciune fără margini atât a întregii sale fiinţe lăuntrice, cât şi a stării exterioare a trupului său. Această slăbiciune face să înceteze orice plăcere trupească vădită sau mentală care se ascunde în trupul omului. Şi după acestea omul gustă plăcerea aceea cerească şi duhovnicească înlăuntrul său. De aceea se spune: “Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”.

Iar această plăcere cerească şi duhovnicească, ce este gustată în chip tainic înlăuntrul său de către om, poate fi cunoscută mai bine în felul acesta:

VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al zecelea

Despre rugăciunea mintii, despre rugăciunea inimii si despre rugăciunea niptică.

Binecuvintează, părinte!

Când vrei, iubite frate, să te rogi în taină, din adâncul fiintei tale, imită în această rugăciune a inimii glasul greierelui. Greierele, atunci când cântă, o face în două feluri. La început strigă de cinci-zece ori cu voce înceată si retinută si după aceea, spre sfârsit, glasul devine mai puternic, mai accentuat si mai muzical. Tu, iubite frate, când te rogi în taină, dinlăuntrul inimii tale, la fel să te rogi. Mai întâi să spui: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”-de vreo zece ori, puternic din inima ta si clar cu mintea si din adâncul fiintei tale, la fiecare respiratie o rugăciune, dar la fiecare rugăciune să-ti tii respiratia atunci când inima ta ia aminte la rugăciune din adâncul ei. Si după ce spui astfel de vreo zece ori rugăciunea si chiar de mai multe ori, până se încălzeste înlăuntrul tău locul unde se lucrează rugăciunea, atunci spune rugăciunea mai puternic din sinele tău si cu mai multă silintă din partea inimii, asa cum îsi termină cântarea greierele, cu glas mai puternic si mai muzical.

Această rugăciune, care se numeste mai ales rugăciunea Mintii, se mai numeste si rugăciunea Inimii sau rugăciunea Niptică. Când o spui cu mintea si o cercetezi în chip tainic înlăuntrul tău cu cuvântul lăuntric, în liniste, atunci rugăciunea se numeste rugăciunea mintii (noera prosevhi). Când spui însă rugăciunea cu inima, din adâncul inimii tale, cu accent puternic din inimă, cu silintă lăuntrică a fiintei tale, atunci se numeste rugăciunea inimii. Niptică se numeste rugăciunea, atunci când prin această rugăciune a ta si din bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu, în sufletul tău sălăsluieste Harul lui Dumnezeu si îti atinge usor inima sau îti arată vreo vedere dumnezeiască, în care ochiul cugetului tău rămâne treaz si contemplă.

Atunci când lucrezi această rugăciune a mintii si o cercetezi cu multă evlavie si atât cât trebuie, si când prin aceasta se pogoară în sufletul tău Harul Sfântului Duh, atunci numele lui Hristos, care este contemplat cu mintea de tine, apare atât de mângâietor si dulce cugetului tău si sufletului tău, încât nu te mai saturi să-l cercetezi.

Când lucrezi însă rugăciunea inimi (adică atunci când râvneste inima ta rugăciunea) si Harul lui Dumnezeu coboară să-ti umbrească inima, atunci în inimă se zămisleste trezvia, asa cum s-a zămislit Cuvântul lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt în Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Atunci, zic, în inima ta se vede numele lui Iisus si al lui Dumnezeu, precum si întreaga Sfântă Scriptură ca o îndulcire de negrăit ce vine din vederea tuturor întelesurilor duhovnicesti (ca să spun astfel). Este coplesită inima de râul dulce curgător al dumnezeiestii contemplări care îndulceste inima si o încălzeste în chip minunat de iubirea pentru Dumnezeu, Creatorul ei.

Alteori, iarăsi, când lucrezi rugăciunea inimii cu durere in inima ce stă să lesine si cu întristare a sufletului smerit, atunci sufletul tău simte vădit mângâierea si cercetarea Domnului. Aceasta este starea aceea despre care spune proorocul: “Este aproape Domnul de cei înfrânti cu inima”, deoarece Domnul Se apropie în chip nevăzut, atunci când îti strivesti inima cu rugăciunea – asa cum spuneam – ca să-ti descopere vreun lucru tainic, vreo vedere dumnezeiască, pentru a te face si mai fierbinte în lucrarea duhovnicească a inimii tale.

Iar când, iubite frate, cu Harul lui Hristos, sufletul tău vede vreo vedere dumnezeiască si esti cuprins de trezvie din pricina rugăciunii, atunci întelegi că rugăciunea niptică nu este altceva decât Harul dumnezeiesc însusi; de aceea o numim vedere cu mintea, vedere dumnezeiască, în care cugetul tău priveste si mintea ta contemplă, iar sufletul tău este cuprins de trezvie. si când Harul dumnezeiesc al Sfântului Duh se coboară peste sufletul tău si umbreste fără să simti inima ta si îndulceste în chip de negrăit cugetul tău, întelegi si cunosti numai tu însuti în sinea ta, deoarece din inima ta izvorăste ca dintr-un izvor nesecat evlavia, împreună cu dulceata de nespus a cugetului si cu netărmurita mângâiere a sufletului. Atunci, sufletul tău, prinzând un anume curaj duhovnicesc, se roagă în taină Făcătorului si Creatorului său si spune: “Pomeneste-mă, Doamne, întru împărătia Ta” sau vreun alt cuvânt asemănător din Sfânta Scriptură.

Iar acea rugăciune sfântă si curată, care se face în felul acesta dinlăuntrul sufletului, este atât de puternică încât, străbătând cerurile, înaintează până la tronul Preasfintei Treimi, în fata căreia se înfătisează ca tămâia mult si minunat mirositoare. Despre această rugăciune vorbea si proorocul când spunea: “Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”. Acea rugăciune sfântă primeste în chip de negrăit si minunat de la Dumnezeu Cel în Treime rodul Duhului Sfânt, pe care, primindu-l cu multă evlavie si cuviintă, rugăciunea îl transmite si sufletului ca pe un dar ceresc de nepretuit, trimis lui din cer de la Dumnezeul tuturor ca arvună a împărătiei ce va să vină si a învierii. Acest rod ceresc si dumnezeiesc al Duhului Sfânt, după ce este primit de suflet prin mijlocirea rugăciunii, a rugăciunii curate, dobândeste deodată si iubirea dumnezeiască, bucuria duhovnicească, pacea inimii, îndelunga răbdare la necazuri si la ispitele acestui veac, bunătatea, credinta neclintită, blândetea lui Hristos si înfrânarea cea ucigătoare de patimi. Toate acestea sunt numite “roadă a Duhului”. Iar Dumnezeului nostru slava si puterea în vecii vecilor. Amin.

VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al unsprezecelea

Despre cum inima necurată si mândră, care este refugiu pentru satana si pentru gândurile rele, devine după aceea, prin rugăciunea zdrobită, curată, smerită, locas al Duhului Sfânt si izvor de gânduri bune.

Binecuvintează, părinte!

Dacă vrei, iubite frate, să sălăsluiască si să prindă rădăcini în inima ta rugăciunea mintii, posteste neîncetat; depârtează-te de mâncărurile grase si placute; fă-te treaz si întelept ca sarpele, dispretuind orice zbatere ce tine de veacul acesta; iartă-i din inimă pe cei care îti gresesc, după cuvântul Domnului; ia aminte la sminteli, să nu fie din pricina ta. Niciodată să nu doresti să spui cuvânt bun sau de laudă despre tine, ci totdeauna biruieste-te si dispretuieste-te pe tme însuti, numindu-te vicios, desfrânat, necurat si blestemat, după cum se spune: “Blestemati sunt cei ce fug de poruncile Tale”. Si dacă ajungi să te socotesti cu adevărat în felul acesta, ca un lucru de necinste si dispretuit de pe pământ, atunci pune în fata ta si moartea, ca si când ai vrea să mori neapărat în ceasul acela, si în felul acesta începe să-ti silesti inima cu numele lui Hristos, spunând cât poti mai tare si mai puternic:”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”. Să nu dai în nici un fel atentie la câte îti spune în ascuns cel viclean în clipa aceea, în care ai hotărât să-ti zdrobesti inima ta cu rugăciunea. Deoarece cel viclean, fiind mult mestesugit si cunoscător în viclenia lui, cunoaste si rodul pe care sufletul tău îl va rodi, din moment ce vei dobândi în felul acesta rugăciunea mintii neîncetată. Pentru aceasta, în clipa aceea, Picioare-urâtestrâmbe-schioape prăvale cu picioarele lui urâte, strâmbe si schioape toate pietrele asupra ta si, după cum se spune: din o mie si una de gropi te stropeste cu apă. Mâinistrâmbe-viclene-otrăvite-mărăcinoase cu mâinile lui strâmbe, viclene, otrăvite, mărăcinoase, aducând în fata ta nenumărate motive, nenumărate temeri, nenumărate gânduri, pentru a te împiedica în clipa aceea de la silinta pentru rugăciunea inimii.

Tu însă, iubite frate, dacă iubesti mai mult pe Hristos decât aurul si sufletul mai mult decât trupul, nu-l asculta deloc, ci spune cu silire multă rugăciunea, până când va sălăslui înlăuntrul inimii tale Domnul nostru Iisus Hristos. Deoarece, dacă va sălăslui Hristos în inima ta, Acesta singur va putea să vindece orice suferintă si orice boală din sufletul tău si din trupul tău: “Venind, îl voi vindeca”. Deoarece, când tu spui rugăciunea cu silire multă, asa cum am spus mai sus, atunci strigi si chemi pe Hristos, pe cel mai bun doctor, ca să vină si să vindece patimile incurabile ale sufletului tău. Spun incurabile, pentru că altcineva nu poate să le vindece, decât numai Hristos.

Dar când întelegi că vine în chip nevăzut Hristos în inima ta si alungă de acolo demonii, adică o eliberează de patimi, asa cum a alungat si din inima Mariei Magdalena multimea de demoni, adică a eliberat-o de toate patimile ei? Acest lucru se va arăta în cuvântul de mai jos.

VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al doisprezecelea

Despre cum omul acela a cărui inimă cercetează neîncetat rugăciunea este cinstit de îngerii dumnezeiesti si păzit de orice păcat, deoarece a fost iubit de Dumnezeu, precum si acela L-a iubit pe Dumnezeu din toată inima lui.

Binecuvintează, părinte!

Asadar, tu, monahule care ai lăsat lumea si lucrurile lumii si ai îmbrăcat această schimă îngerească si bucurătoare, dacă vrei să se bucure si să se mângâie sufletul tău cu mângâierea dumnezeiască cea îmbucurătoare, îngrijeste-te si luptă pentru ca să dobândesti în inimă cercetarea rugăciunii mintii si îngrijeste-te, cât poti, să se înscrie si să se întipărească în inima ta numele mângâietor si îmbucurător al Domnului nostru Iisus Hristos. Deoarece în felul acesta vei face pe dumnezeiestii îngerii să te cinstească si să te iubească. Pentru că îngerii, cinstitori si iubitori ai numelui lui Hristos, cinstesc si iubesc si locul unde este scris acest nume al lui Hristos.

Deci, dacă înscrii în inima ta rugăciunea aceasta, care este numele lui Hristos, nu numai că îngerii vor dori să-l cinstească si să-l iubească pe prietenul rugăciunii, ci mai mult decât atât, vor dori să-ti devină prieteni nedespărtiti pentru tot restul vietii. In drumurile si pe cărările tale te vor însoti în chip nevăzut, noaptea te vor păzi de frica de noapte si ziua te vor păzi de săgeata otrăvitoare ce zboară ziua. In lucrările tale te vor sprijini si te vor întări. La întrebări te vor întelepti să răspunzi cu întelepciune si fără piedici. La rugăciune vor sta si acestia rugându-se împreună cu tine, plini de bucurie, implorând pe Cel Preaînalt pentru tine. In primejdii îti vor fi mângâiere si scăpare nesperată. Pe acesti îngeri nu-i vei vedea cu ochii trupesti, dar vei simti si vei întelege ajutorul lor. Uneori îi poti vedea chiar cu ochii, după puterea ta sufletească si după curătia inimii.

Bucurie mare va fi pentru sufletul tău din momentul în care vei dobândi astfel de prieteni si astfel de păzitori puternici, care sunt rânduiti de Dumnezeu să păzească sufletul tău până în clipa în care va trebui să-l predea în fata Mirelui Hristos, ca mireasă neprihănită si curată. Deoarece, precum tu, iubite frate, ai aruncat de la tine orice vointă trupească si orice grijă desartă si te-ai dedat cu totul la lucrarea rugăciunii si la amintirea lui Dumnezeu, la fel si Dumnezeu îsi aminteste pururea de tine si te are ca pe unul din oamenii Lui, numele tău fiind înscris în cartea nestearsă a amintirii Sale dumnezeiesti.

VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al treisprezecelea

Despre cum de îndată ce monahul luptător se va ruga în taină cu inima zdrobită la Hristos în vreme de necaz si ispită, acestuia i se va descoperi de către Hristos vreo vedere dumnezeiască, care nu numai că-l mângâie duhovniceste în necazul lui si-i dă nădejdi binefăcătoare pentru bunătătile ce vor să vină, ci îl face si mult mai fierbinte în virtute decât era mai înainte.

Binecuvintează, părinte!

Ascultă, o monahule, ca în parabolă, cum îsi află har si mângâiere sufletul tău langă Dumnezeu. Un om curajos si viteaz gata să-si pună viata în pericol din dragoste pentru împăratul său si să facă fapte de vitejie pentru slava împărătiei, nu va fi oare cinstit de împăratul cu daruri împărătesti si mărete? Da! Il va cinsti precum se cuvine si-i va încredinta si o vrednicie împărătească pe măsura faptei sale. Si iarăsi, dacă acesta va arăta împăratului si mai multă iubire decât prima dată si îsi va pune în fiecare clipă în pericol viata lui pentru el si va fi gata să suporte orice necaz si suferintă pentru el, oare împăratul, văzând buna lui intentie si vitejia lui, nu-l va ridica la o cinste si mai mare si la o vrednicie si mai înaltă? Da! Il va cinsti si mai mult pentru a-l face si mai curajos în războaie si mai puternic în iubirea lui. Si iarăsi, dacă prietenul împăratului se poartă cu multă credinciosie si se arată întru toate vrednic si arată împăratului iubire mai mare, iar în războaie si în primejdii mai multă jertfelnicie, oare împăratul nu-l va ridica la un grad si mai mare de cinstire? Da! Il va ridica la un grad si mai mare de cinstire si va dori sv-l considere nu ca pe un străin sau ca pe un prieten, ci ca pe un adevărat frate de inimă al lui.

Dar împăratul nu i-a dat dintr-o dată atâta cinste, ci l-a cinstit după faptele sale si la ridicat din vrednicie în vrednicie, din mărire în mărire, din cinste în cinste, din grad în grad, din har în har, până l-a urcat la ultimul grad, împărtind tronul cu el si făcându-l părtas la împărătia sa. Aceasta a făcut-o împăratul cu mult discernământ si cu întelepciune, pentru ca prietenul său să-si aducă aminte că pentru a ajunge la acel ultim grad de cinstire a trecut prin multe încercări si prin multe primejdii si să se poarte asa cum îi cere noua vrednicie, păzindu-si împăratul si arătându-i respectul si credinciosia până la sfârsit. Dacă împăratul l-ar fi ridicat dintr-o dată la acea cinste, poate că prietenul său s-ar fi mândrit cu mărire, crezând că a fost un norocos, si prin urmare nu s-ar mai fi purtat cum se cuvine. Atunci ar fi fost cu putintă să-si piardă iarăsi cinstea la care fusese ridicat.

La fel face si Domnul nostru Iisus Hristos, Impăratul ceresc Cel preaîntelept. Răsplăteste din belsug cu daruri dumnezeiesti pe cel care-L iubeste cu adevărat si care ridică cu bucurie jugul Său cel bun si sarcina Sa cea usoară. Acestuia îi descoperă diferite vedenii si taine, după curătia inimii sale, si-i arată slava Sa dumnezeiască, uneori mai mult alteori mai putin, după lupta si osteneala acestuia, deoarece se odihneste în el Duhul Lui cel bun, atât pentru tinerea cu străsnicie a poruncilor dumnezeiesti, cât si pentru netărmurita smerenie a inimii lui, pentru care l-a înzestrat cu Harul Lui, după cum spune Scriptura: “Celor smeriti li se va da har”. Deoarece si Domnul slavei atât de mult a iubit această smerenie, incât atunci când a fost în lume cu trupul Cel netrupesc si în chip văzut Cel nevăzut si de necontemplat în dumnezeirea Lui, nu a binevoit să-Si acopere trupul Său cu slava dumnezeirii Sale, pe care a arătat-o la vremea cuvenită numai la înfricosătoarea Schimbare la Fată, ci cu trupul Lui cel sfânt a acoperit dumnezeirea Sa. Alt lucru mai smerit nu se poate întâmpla, căci ce poate fi mai smerit decât aceasta?

Un Dumnezeu de necuprins cu mintea, nevăzut neajuns cu întelegerea, nemărginit, fără de început, vesnic, preaîntelept, Dumnezeu care a făcut cerul si pământul, luminătorii cerului, îngerii, arhanghelii, marea si toate animalele, târâtoarele, păsările zburătoare si toate cele văzute si nevăzute, Acesta, zic, să primească a purta trup omenesc peste dumnezeirea Lui si să slujească făpturii Sale ca si când I-ar fi fost slugă? “Nu am venit, să Mi se slujească, ci să slujesc si să dau sufletul Meu pret de răscumpărare” – spune Hristos.

VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al patrusprezecelea

Despre cum cugetul care s-a curătit prin rugăciunea mintii neîncetat lucrată în inimă, maica lacrimilor, întelege diferitele gânduri care intră în suflet, deosebind care sunt de la Dumnezeu si care sunt de la demoni; încă si despre plâns.

Binecuvintează, părinte!

De îndată ce coboară în suflet Harul lui Dumnezeu, si doreste să sălăsluiască în acel suflet, cugetul curat si treaz simte în clipa aceea si în orice clipă ca a venit si a sălăsluit în el Harul lui Dumnezeu. Iar cugetul îsi are scaunul si tronul său în mijlocul fruntii, în cel mai înalt loc al trupului omului, ca pe niste metereze înalte de unde vede totul si în toate părtile. Si simte totodată si fără întârziere că se apropie de suflet si dă de stire mintii omului să ia aminte si să se încredinteze dacă de la Dumnezeu este ceea ce a intrat în cetate – adică în suflet – sau de la diavoli.

Această lucrare si cugetare a mintii si a cugetului se cheamă deosebire, si această deosebire este adevărată, deoarece mintea si cugetul judecă si cercetează împreună cu cugetare exactă si înaltă diferitele lucrări pe care le săvârsesc în simturile sufletului si trupului gândurile si provocările cele care au intrat în suflet, trecând de paza cugetului si a mintii. Această judecată, care se face de cuget si de minte, este dreaptă si bună. Deoarece spune: “Sunt mai buni doi decât unul”. De aceea gândurile bune si folositoare sunt lăsate să intre liber în suflet, în timp ce gândurile rele si înselătoare sunt îndepărtate cu luptă.

Când cugetul îsi află sănătatea deplină, adică este curat si purificat de la mâncărurile si băuturile care aduc plăceri, prin înfrânare de la somnul prea mult si de la hrana prea multă, prin rugăciunea neîncetată a inimii, prin vărsarea neîntreruptă a lacrimilor, prin înfrânarea si tăcerea cele luminate de Dumnezeu, prin curătenia sufletului si a trupului, prin smerenie si umilintă, prin îndelunga răbdare pe care o arată în ispite; pe scurt spunând, când este luminat de deasa împărtăsire cu Preacuratele Taine ale Domnului, atunci simte cu multă claritate tot ceea ce trece prin sine sau prin altă parte (“căci furul, nu intră în staulul oilor pe poartă, ci pe altă parte”) si intră în suflet. Si întelege dacă este lucru dumnezeiesc sau diavolesc. Si dacă este dumnezeiesc, dă de îndată de stire inimii, care este pregătită să-l primească asa cum se cuvine. Iar dacă este ceva diavolesc, dă de stire si convinge inima să nu deschidă usa de intrare, adică să nu-l primească. Intelege-le, asadar, pe amândouă când sunt. Deoarece lucrul diavolesc când trece pe acolo face mult zgomot si tulbură starea si linistea sufletului si ale simtirilor trupului, precum tulbură lupul linistea si starea oilor atunci când intră în curtea si în staulul lor. De aceea spune: “Furul nu vine decât să fure si să piardă”.

VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al cincisprezecelea

Despre cum poate încearca cineva prin intermediul rugăciunii mintii orice fel de vedenie si orice fel de gând, care pare să fie de la Dumnezeu, dacă cu adevărat este de la Dumnezeu sau de la demoni.

Binecuvintează, părinte!

Iubite frate, când un om îti dă o monedă de aur sau de argint care are chipul regelui si literele si care la vedere arată la fel cu celelalte monezi de aur ale regelui, nu stii sigur dacă nu cumva are înlăuntrul ei aur înselător, dar de îndată ce o încerci cu ceva anume, cu care se încearcă monezile de aur, atunci întelegi dacă este aur adevărat sau nu, asa cum se arată pe dinafară. Iar când tu nu o încerci, deoarece nu ai această experientă, o arăti altcuiva, care stii că este foarte priceput la aceasta si bun cunoscător, pentru ca să o încerce acela si să-ti spună ce fel este moneda, dacă este bună sau amăgitoare. Dacă o arăti unui om care nu are experientă, care nu are nici un fel de stiintă despre aceasta, mintea ta nu va avea pace, deoarece nu stii sigur dacă ti-a spus adevărul, dacă moneda este bună sau nu. Iar dacă păstrezi moneda amăgitoare vei avea pagubă, si nu folos.

Tot la fel, deci, să faci si cu tine, smerite frate, o foarte precisă încercare (după cum vei auzi mai jos), si pentru vedeniile pe care le are sufletul tău, care par a fi din partea lui Dumnezeu, dar nu stii dacă sunt cu adevărat de la Dumnezeu sau de la demoni, si din pricina aceasta mintea ta are luptă mare si îndoială, gândindu-te să nu fie de la demoni vedenia aceea. Deoarece demonii mai mici au obiceiul, atunci când văd pe cineva necunoscător, să-i arate astfel de vedenii, ca fiind de la Dumnezeu, pentru a-l amăgi în felul acesta foarte usor, încet-încet, până îl vor arunca în cel mai cumplit labirint al amăgirii celei de nevindecat si al răutătii lor de multe feluri. Asa se va întâmpla de va primi vedeniile arătate ca fiind din partea lui Dumnezeu, fără să le cerceteze cu multă precizie, crezând din tot sufletul si fără discernâmânt că sunt de la Dumnezeu si i-au fost date spre binele lui.

Tu însă, iubite frate, când vezi vreuna din aceste vedenii, să nu-i îngădui imediat, fără să iei mai bine seama, să intre în suflet, nici să o primesti fără întârziere si fără grijă în inima ta, crezând din suflet că este de la Dumnezeu, până când nu o încerci cu încercătorul care nu dă gres al rugăciunii tainice a mintii sau până când nu o spui vreunui părinte purtător de duh si lucrător al rugăciunii, pe care-l stii a fi cu experientă la acestea si care poate să-ti alunge îndoiala si să te izbăvească de aceasta prin ceea ce el însusi a făptuit, a învătat si a încercat.

Deoarece, dacă tu nu primesti imediat vedenia care ti s-a arătat, până când nu afli despre ce este vorba, dacă vedenia arătată este de la Dumnezeu, află că nu ai până acum nici un păcat, deoarece te temi ca nu cumva să fie aceasta de la diavol sau vreo rătăcire (de aceea spune si fericitul Apostol: “Iubitilor, nu credeti în orice duh, ci încercati duhuriie”), pentru că de multe ori astfel de vedenii, care par a fi din partea lui Dumnezeu, nu stii dacă sunt cu adevărat din partea lui Dumnezeu, pentru că se întâmplă ca să fie si de la demoni (după cum unii oameni pe din afară arată ca niste sfinti, dar pe dinăuntru sunt mai răi si decât demonii, a căror amăgire o mustră Hristos când zice: “Vai vouă fătarnicilor”); aceasta o fac demonii înselători, pentru ca să le dai intrare liberă si necercetată în cetatea ta, adică în sufletul tău. Si atunci, după ce intră în sufletul tău printr-o astfel de amăgire, si dacă pun piciorul lor acolo, după ce mai întâi vor pune stăpânire si vor înrobi puterile tale sufletesti, după aceea cu usurintă vor pune stăpânire si pe puterile tale trupesti. Deoarece, încet-încet, vor îndepărta fata lor amăgitoare de oaie blândă si vor arăta sufletului tău fata si sălbăticia lupului, încercând să murdărească si inima ta cu pofta cea murdară. Vor stărui, apoi, să te arunce în lucrări vădite ale diavolului, pe care niciodată nu le-ai fi urmat dacă vedenia ar fi fost de la Dumnezeu.

VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al şaisprezecelea

Despre zdrobirea inimii, care biciuie pe demoni mai mult decât oricare altă pedeapsă, arzând degrabă ca un cuptor toate viclesugurile lor.

Binecuvintează, părinte!

Zdrobeste-ti, o, monahule, inima ta cu rugăciunea, pentru a se zdrobi puterea lui satana cu desăvârsire din inima ta.

2. Suspină din adâncul tău cu amare suspine la fiecare rugăciune a inimii, pentru a scăpa de gâtlejul si de cursele diavolului.

3. Strigă din centrul inimii tale către Dumnezeu, pentru a ajunge strigătul tău la urechile Domnului Savaot.

4. Strigă cu strigătul fără de glas al inimii tale către Hristosul tău, ca să-i judece pe demonii cei ce te nedreptătesc pe tine si să lupte cu fulgerul dumnezeirii Sale pe diavolii cei ce te luptă pe tine.

5. Precum totdeauna te luptă si te ispiteste diavolul, vrăjmasul tău nemilos, tot asa si tu suspină mereu către Hristosul tău, pentru a ajunge ajutorul Lui grabnic la tine.

6. Luptă cu putere mereu împotriva înselătorului satan cu zdrobirea inimii tale, pentru a se zdrobi capul lui plin de răutăti.

7. Precum se teme omul să prindă cu mâna sa un fier înrosit în foc si aruncând scântei, tot asa se teme si diavolul de inima zdrobită. Căci zdrobirea inimii este zdrobirea răutătii în întregimea ei.

8. In inima odihnită si neînfrântă, dacă apare gândul trimis de diavol, este primit de inimă fără întârziere si se întipăreste adânc în aceasta, în timp ce în inima înfrântă si zdrobită nu are loc nici un fel de amăgire.

9. Unde există zdrobire a inimii, de acolo este alungată toată răutatea diavolească si este arsă toată lucrarea demonică.

10. Zdrobirea inimii umileste semetia lui lucifer si îl ridică la ceruri pe cel care o are.

11. Zdrobeste, asadar, iubite frate, semetia lui lucifer cu zdrobirea permanentă a inimii tale, pentru a fi încununat sufletul tău de Domnul Atottiitorul.

12. Dacă se va zdrobi inima ta, de îndată se va pierde răutatea demonilor de la tine si va străluci în sufletul tău raza dreptătii lui Dumnezeu.

13. Zdrobeste inima ta cu rugăciunea, ca să vezi sufletul tău ca un înger al Domnului năpustindu-se asupra

diavolului, fără nici o frică, fiindcă este îmbrăcat cu puterea Celui Preaînalt.

14. Zdrobeste-ti inima cu rugăciunea, pentru a se zdrobi păcatul din inima ta.

15. De la fata inimii celei zdrobite prin rugăciune fuge nu numai demonul, slujitorul lui satana, ci fuge mai repede decât fulgerul si satana însusi, primul dintre demoni.

16. Precum nu îndrăzneste omul să intre în cuptorul aprins, asa nu îndrăzneste diavolul să intre în inima aprinsă de rugăciunea făcută cu silintă.

17. Precum nu poti să numeri miscarile aripilor albinelor atunci când acestea zboară, tot asa nu poti să măsori si să vezi pasii repezi ai lui satana atunci când fuge de la fata inimii zdrobite de rugăciune.

18. Precum se teme fugarul de soldatul vestit si viteaz, tot asa se teme si demonul de cel care totdeauna reuseste să-si zdrobească inima cu rugăciunea.

19. Când însă voieste demonul să se apropie prin amăgire, pentru a vedea ce se întâmplă, mai întâi se pregăteste pentru fugă, pentru a putea scăpa de fulgerul arzâtor al inimii zdrobite prin rugăciune.

20. De îndată ce va vedea că a început cineva să-si zdrobească inima sa cu rugăciunea, nu mai dă târcoale si nici nu stă să vadă zdrobirea inimii, ci fără întârziere o rupe la fugă de la fata aceluia.

21. Precum retorul, dacă este cuprins de flăcări, nu mai stă să vorbească despre foc în clipa aceea, ci se uită cum să

scape din incendiu, la fel si demonul, când vede inima aprinsă de rugăciune, nu mai stă să privească starea acesteia, ci se uită cum să scape mai repede de ea.

22. Precum iepurele, atunci când este alergat de un câine oarecare, nădăjduieste să scape de acesta prin repeziciunea salturilor picioarelor sale, dar când îl aleargă un câine de vânâtoare, desi fuge cu toată puterea lui, este prins de acesta, tot asa si demonul, când este luptat cu oricare altă virtute, nădăjduieste să scape de sabia focului, dar când este luptat de sabia de foc a rugăciunii inimii înfrânte, este convins că îl va ajunge foarte repede tunetul acestei rugăciuni si-i va răspândi oasele răutătii lui în iad.

23. Nu se tem vrăbiile de năpustirea vulturului, cât se tem demonii de năpustirea inimii zdrobite de rugăciune.

24. Când este pusă piatra de var în ceva fierbinte, nu este înghitită atât de repede cât de repede arde si face să dispară zdrobirea inimii orice viclesug diavolesc.

25. A văzut diavolul o inimă rănită de zdrobirea rugăciunii? îsi aminteste de îndată de rănile lui Hristos, pe care Acesta le-a suferit pentru om, de aceea se înfricosează si este cuprins de groază.

26. Zdrobeste dar, iubite frate, pe diavol cu zdrobirea inimii tale, pentru ca să intri biruitor în bucuria Domnului tău.

27. Zdrobeste-ti inima ta cu rugăciunea pentru a fi zdrobit în nenumărate bucăti rătăcitorul tău, satana.

28. Zdrobeste-ti inima ta cu rugăciunea, pentru ca să fugă de la tine acela care te pândeste cum să te prindă în plasa iubirii de plăceri.

29. Nu te teme de zdrobirea inimii tale, pentru a se teme demonii de tine. Căci demonii nu se tem de omul virtuos niciodată cum se tem atunci când acesta îsi zdrobeste inima cu rugăciunea.

30. Precum sarpele, mai mult decât oricare altă rană, se teme de unghiile pisicii, tot asa si satana, mai mult decât oricare virtute, se teme de zdrobirea inimii.

31. Otrăvitoare sunt pentru sarpe ghearele pisicii, dar pentru sufletul omului de sapte ori mai otrăvitoare sunt ghearele diavolului. Iar pentru diavol de saptezeci de ori mai otrăvitoare este zdrobirea inimii omului, decât ghiarele sale.

32. Dacă a auzit satana suspine grele iesind din adâncul inimii, o ia de îndată la fugă, pentru că a înteles că acolo, undeva, este o inimă zdrobită de rugăciune, si prin urmare acolo este Hristos însusi.

33. Unde este inimă zdrobită, acolo este aproape Domnul. De aceea spune profetul: “Aproape este Domnul de cei zdrobiti cu inima.”

34. Dacă a auzit lupul glasul câinilor, a fugit de îndată, deoarece a înteles că acolo aproape este si păstorul si păzirorul oilor.

35. Au auzit soarecii vocea pisicii. Se linistesc neîntârziat în găurile lor si se opresc de la mestesugul lor de a fura.

36. Au auzit slujitorii lui lucifer suspinele grele ale inimii? si-au adunat în grabă răutatea lor si se linistesc în clipa aceea.

37. Au auzit demonii pe cineva că suspină din centrul inimii sale? S-au făcut nevăzuti de acolo, deoarece s-au temut de pedeapsa Domnului.

38. Când aude hotul pe aproape împuscături de armă, nu se uită ce să mai fure, ci cum să scape cu fuga si cu ascunzătoarea.

39. Când aude satana pe cineva că scoate strigăte din suspinul inimii, după cum spune profetul, cu vărsare de lacrimi căutând pe Făcătorul său, nu se uită să mai fure ceva în clipa aceea din sufletul aceluia, adică să-l mai lupte cu vreo patimă, ci se uită cum să se scape pe sine.

40. Zdrobeste-ti asadar, o, monahule, inima ta cu rugăciunea, ca să se zdrobească tronul si semetia lui satan.

41. Zdrobeste-ti inima cu rugăciunea, pentru a se înfricosa de tine satana, când te va vedea ca pe un soldat desăvârsit si bine înarmat al lui Hristos.

42. Zdrobind, zdrobeste-ti inima ta cu rugăciunea pentru a umili sub picioarele tale pe semetul si îngâmfatul satana.

43. A auzit diavolul glasul răgusit de zdrobirea inimii? S-a topit de îndată puterea lui de frică si s-a stins flacăra răutătii lui de supărare.

44. A văzut satana sir de lacrimi pe fata celui cu inima zdrobită? A fost ars pe loc în inima lui.

45. Ai scuipat sânge de prea multă silire a rugăciunii inimii? Var stins ai vărsat în centrul iadului.

46. Ai suspinat din adâncul tău? Ai săgetat buricul lui lucifer.

47. Ti-ai amintit de Făcătorul tău, Iisus, si ai lăcrimat de bucurie? Ploaie de foc a căzut peste capul lui lucifer.

48. Ai chemat pe Stăpânul tău Hristos din inima ta? Lai scos din sărite pe satan.

49. Au văzut ochii tăi icoana lui Hristos si a Maicii Domnului si s-a bucurat sufletul tâu? Nenumărate gânduri îl stăpânesc pe satana si-l năpădesc pe lucifer.

50. Din adâncuri ai chemat preadulcele nume al lui Hristos si al Preacuratei Născătoare de Dumnezeu? Ai afundat în cele mai de jos pe vrăjmasul tău cel nevăzut.

51. Te-a durut inima ta de la rugăciune? Durerea de pântece l-a apucat pe satana.

52. S-a sfârsit puterea ta din pricina silirii la rugăciune? Ai slăbit puterea lui lucifer.

53. Suferind ai suferit în timpul rugăciunii inimii? Su fletul tău a văzut slava Domnului ca slavă dumnezeiască.

54. Ai zdrobit inima ta cu rugăciunea? Sufletul tău a fost cuprins de dragostea dumnezeiască si inima ta a simtit în chip tainic dulceata de negrăit a Ziditorului tău Hristos.

55. Ai zdrobit inima ta cu rugăciunea si ai adormit? Vedere dumnezeiască si mângâietoare vei vedea în somnul tău.

56. Ai zdrobit inima ta cu rugăciunea până la durere? sir de lacrimi a apărut de îndată în ochii tăi.

57. Te-a durut inima ta din pricina silirii la rugăciune? Ai simtit în aceasta dumnezeiescul Har.

58. Ai primit dureri si junghiuri în inima ta de la rugăciunea făcută cu silire? Ai văzut degrabă vedere dum nezeiască cu ochii tăi sufletesri.

59. Ai ajuns la deznădăjduire în viata ta din pricina durerilor inimii înfrânte? Ti s-a descoperit una din tainele ascunse ale lui Dumnezeu.

60. Ai încercat supărarea si amărăciunea durerii inimii tale zdrobite? Sufletul tău a gustat cu adevărat de la Dom nul Atotiitorul dulceata preadulce a împărătiei Sale.

61. .Ti-ai pierdut inima ta din pricina silirii; la rugăciune? Ti-ai salvat sufletul tău, ai câstigat Raiul.

62. Ai dat sânge din inima ta? Ai primit Duh Sfânt în sufletul tău.

63. Ai transpirat de strâmtorare, rugându-te din inimă? Ai urmat sudorii lui Hristos, care s-a făcut ca stropii de sange în rugăciunea Lui, căzând pe pământ.

64. Ai zdrobit inima ta cu rugăciunea? Ai ridicat fruntea sufletului tău si ai zdrobit fruntea lui lucifer.

65. Tuse uscată a cuprins pieptul tău de la silirea rugăciunii? A dispărut satana, necăjit foarte de supărarea ta.

66. Ti s-a luat glasul de la nemăsurata silire a rugăciunii inimii? Sufletul tău a auzit cântare cerească, de neînteles cu mintea si preadulce.

67. A slăbit tonul glasului tău din pricina zdrobirii inimii? Ai auzit nesperate cântări îngeresti, slăvind preafrumos pe Făcătorul Iisus.

68. Te-ai rugat Hristosului tău din adâncul inimii tale? Ai spart urechile lui satan care nu suferă să te audă.

69. Din adâncul tău ai suspinat? Si-a pierdut orice control satana de frica ta.

70. Ai trimis strigăt din inimă lui Dumnezeu împotriva diavolului? Ai pregătit înfricosătoare ploaie împotriva rătăcitorului satan.

71. Ai pierdut zdrobirea inimii tale? S-a ridicat trupul împotriva sufletului. Ai zdrobit din nou inima ta cu rugăciunea? S-a ridicat sufletul împotriva trupului.

72. Ai zdrobit inima ta cu rugăciunea? S-a ridicat su fletul tău împotriva diavolului si împotriva păcatului.

73. A văzut lucifer inimă zdrobită? S-a înfricosat de grabă, deoarece a slăbit puterea lui de la aceasta.

74. S-a zdrobit inima ta de la rugăciune? S-a pogorât Duhul Domnului în sufletul tău si s-au amărât cetele lui lucifer.

75. De-ndată ce ai zdrobit inima ta cu rugăciunea, s-a aprins în aceasta căldura virtutii si din aceasta dorul după Dumnezeu.

76. Zdrobind,zdrobeste, o smeritule monah, inima ta cu rugăciunea pentru a se înnoi cele dinlăuntru ale tale de Duhul Domnului: “Duh nou înnoieste întru cele dinlăuntru ale mele”, spune profetul.

77. Zdrobind, zdrobeste si smereste, iubite frate, inima ta cuprinsă de rugăciune pentru ca să fie iubit sufletul tău de Făcătorul tău Iisus, Cel blând după adevăr si smerit cu inima.

78. Zdrobeste-fi inima, o, monahule, cu rugăciunea, pentru ca să înseli pe diavol, mai-marele răutătii, săgetile lui fiind pentru tine ca săgetile de joacă ale unui copil.

79. Cel care îsi zdrobeste inima sa cu rugăciunea îl vede pe satana ca pe o furnică si nu se teme de el.

80. Ai zdrobit puternic inima ta cu rugăciunea? Ai simtit grabnic odihna atât în sufletul tău, cât si în trupul tău. Deoarece în zdrobirea multă a inimii străluceste totdeauna steaua nepătimirii si a curăteniei.

81. Zdrobeste-ti, asadar, o, monahule, inima ta cu rugăciunea, pentru a vorbi sufletul tău cu îngerii lui Dumnezeu, lucru care este cu adevărat fericit, dorit si greu de ajuns si de aflat.

82. Zdrobind, zdrobeste, o smeritule monah, inima ta cu rugăciunea, pentru a dobândi curătenia în trupul tău si trezvia în cugetul tău, care sunt ca două aripi ale sufletului tău si prin care zboară liber spre cer.

83. Zdrobeste-ti totdeauna, smeritule monah, inima cu rugăciunea, pentru a se lumina ochii cugetului tău, cu care vei putea vedea cele nevăzute ale Raiului, asa cum vezi cele materiale cu ochii trupului tău.

84. Adună-ti, o monahule, mintea ta în adâncul fiintei tale, unde este tronul inimii tale, si după ce te lipesti de aceasta ca un paznic treaz, cercetează din adâncul tău rugăciunea, până când se va îndulci negrăit de harul acestei rugăciuni. Atunci o vei vedea zburând nematerial sus la ceruri la Dumnezeu, unde este adevărata odihnă.

VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al şaptesprezecelea

Despre cum se păstrează cu rugăciunea mintii si a in imii haina sufletului curată, nepătată si vrednică de Impărătia Cerească.

Binecuvintează, părinte!

Mintea omului este podoaba sufletului, iar cugetul este bunăcuviinta su fletului. când ne păzim prin rugăciunea inimii mintea noastră cu rată de ganduri murdare si cugetul nostru curat de cugetare necuviin cioasă, atunci sufletul nostru, frumos împodobit si cuviincios rânduit, intră în cămara Mirelui slavei nu cu teamă si rusine (căci podoaba lui si cuviinta lui strălucesc precum soarele), ci intră cu curaj si îndrăzneală, ca un prieten binecunoscut al Mirelui ceresc. Intrând în cămara Mirelui, se va bucura împreună cu toti sfintii. Ori de câte ori avem mintea noastră murdară, plină de gânduri ucigase, nemilostivă, desfrânată, necinsrită, rădăcină a relelor, la fel avem si cugetul nostru pângărit de gândurile necuviincioase si vi clene. Si atunci, pentru că haina sufletului nostru nu este vrednică de nuntă împărătească, sufletul nostru va intra în cămara de nuntă a Mirelui cu teamă si rusine. Deoarece stie foarte bine că, dacă are să dea seama până si de cuvântul spus cu lenevire, cu cât mai mult va fi cercetat pentru faptele sale mai rele si mai viclene? Dar cel care stie despre sine acestea crede că se poate ascunde? Nu! Nu! Deoarece spune: “Si intrând Impăratul să vadă pe cei chemati, a văzut pe un om care nu era îmbrăcat cu haină de nuntă si i-a spus: Prietene, cum ai intrat aici neavând haină de nuntă?” O, ce rusine va fi pentru omul acela, care nu si-a păzit curată mintea si nepătate inima sa si cugetul său, ci a consimtit cu toate acestea la păcat si le-a pângărit cu lucrarea păcatului!

Atât de mare este rusinea aceea care îl va cuprinde atunci când va fi cercetat de preaslăvitul acela Impărat în fata tuturor celor prezenti, încât i se va încurca limba si va râmâne fără de răspuns, precum se spune: “Iar el s-a rusinat”. Dar credeti că osândirea si pedeapsa aceluia au rămas numai la acea dureroasă rusine? Nu! Nu! Ce urmează este mult mai rău. Deoarece zice: “Atunci împăratul a spus slujitorilor: “Legati-l de mâini si de picioare, luati-l si aruncati-l în focul cel din afară. Acolo va fi plângerea si scrâsnirea dintilor”.

VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al optsprezecelea

Despre semnele duhovnicesti care se arată preotului vrednic si curat, prin care acesta primeste în sufletul lui o adevărată înstiintare că este după rânduială hirotonit (hirotonit mai întâi de Harul Sfântului Duh); si că Dumnezeiasca lui Liturghie este primită în fata Sfintei Treimi.

Binecvuintează, părinte!

Preotul curat si vrednic, atunci când vine la sfântul jertfelnic pentru a jertfi pe Fiul lui Dumnezeu Dum nezeului Ceresc si Tatălui Acestuia, adică aninci când merge la Sfântul Altar pentru a săvârsi Dumnezeiasca Liturghie, atunci îl înconjoară în număr mare, nevăzut, îngerii dumnezeiesti netrupesti care îl slujesc în timpul întregii Liturghii cu multă evlavie. Deoarece sfintii îngeri slujesc pe preot în timpul Dumnezeiestii Liturghii, căci ei singuri nu pot săvârsi Dumnezeiasca Liturghie fără preot. Deoarece în timpul Dumnezeiestii Liturghii îngerii au lucrare de care diaconi slujesc si ajută pe preot la Dumnezeiasca Liturghie, dar ei însisi, singuri, nu pot săvârsi Dumnezeiasca Liturghie fără preot. Iar preotul este asemenea unui om mare, cu înaltă vrednicie, al împăratuiui, în timp ce îngerii sunt asemenea ostasilor si slujitorilor împăratului.

Slava unui împărat pământesc sunt conducătorii de osti si ostasii. Slava lui Hristos, a împăratului împăratilor si a Domnului domnilor, este preotia si îngerii Acestuia.

Când spunem că preotia este înaintea îngerilor în fata lui Hristos, este precum conducătorii de osti au întâietate la împăratul pământesc fată de ostasii săi. Atunci când împăratul pământesc dă putere si vreun însemn împărătesc unui conducător, sunt cinstiti prin aceasta toti oamenii care se află în ascultarea lui. La fel si împăratul ceresc, dacă a pecetluit preotia cu slava Sa, a cinstit si a slăvit preotia mai presus decât orice slavă îngerească si decât orice cinste îngerească.

Preotul a fost cinstit si este cinstit de Biserică, adică de cresrinii buni si evlaviosi, ca si când ar fi cinstit de către acestia Insusi Hristos. Deoarece preotul, în Dumnezeiasca Liturghie, este chip si în locul persoanei (anti-prosopon) lui Hristos. Cel care îl cinsteste pe preot si are evlavie la acesta, cinsteste si are evlavie fată de Hristos însusi. Iar cel care necinsteste pe preot necinsteste pe Hristos însusi.

VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al nouăsprezecelea

La cuvântul “Pentru aceasta te-a uns Dumnezeu cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe cei de aproape ai tăi”. Incă si despre cine sunt cei de aproape ai lui Hristos, unsi cu untdelemnul bucuriei si din ce semne duhovnicesti întelege cineva cu cugetul său că este uns cu untdelemnul bucuriei.

Binecuvintează, părinte!

Deoarece spune proorocul: “Tu, Hristoase, ai iubit dreptatea, care se vede în desăvârsita iubire a aproapelui, si deoarece ai urât fărădelegea, care se vede în chipul si asemănarea lui Dumnezeu, păzind curătenie desăvârsită, pentru aceea Te-a uns Dumnezeu, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe cei de aproape ai Tăi, adică mai mult decât pe Sfintii Tăi si pe credinciosii Tăi.”

Să vedem acum, aici, cum unge Dumnezeu si Tatăl cu untdelemnul bucuriei si ce lucru este acest untdelemn al bucuriei despre care se vorbeste si pe cine unge mai mult, pe cine mai putin si pentru ce îi unge.

Cerescul Dumnezeu si Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, când a trimis în lume pe Unulnăscut si nepretuitul Său Fiu, L-a uns cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe toti Sfintii, care sunt unsi si ei de Dumnezeu cu untdelemnul bucuriei, pentru curătenia lor si pentru dreptatea lor. Faptul că L-a uns Dumnezeu Tatăl pe Hristos cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe toti Sfintii vrea să spună si să arate iubirea nemărginită pe care a avut-o si pe care o are Tatăl pentru Hristos, pentru deofiintimea lor si pentru nemărginita ascultare pe care a făcut-o Hristos fată de Tatăl Său. De aceea L-a uns Tatăl cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe toti cei de aproape ai Săi. Deoarece pe cel pe care-l iubeste mai mult pe acela îl unge mai mult si-l dăruieste mai mult.

VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al douăzecilea

Despre cât har duhovnicesc se învredniceste a primi în sufletul lui si câtă întărire si câtă putere împotriva diavolului are cel care se roagă lui Hristos cu rugăciunea mintii neîncetat, cu curătenia constiintei, adică spune cu cugetul lui, o dată la fiecare respiratie a sa: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiule si Cuvântul lui Dumnezeu Celui viu, miluieste-mă”, păzindu-si în acelasi timp constiinta curată prin abtinerea de la orice rău si prin lucrarea tuturor virtntilor, după putere. Iar din adâncul inimii sale, spune această rugăciune până simte durere, adică până îl doare înlăuntrul lui, acolo unde se lucrează rugăciunea, si apoi opreste silirea din inimă a rugăciunii, si începe iarăsi rugăciunea odihnitoare, până când va afla din nou locul acela dinlăuntrul său, care îl durea din pricina silirii rugăciunii, si va începe din nou din adânc rugăciunea inimii, păstrând toată viata lui această rânduială a rugăciunii.

Binecuvântează, părinte!

O monahule, către tine ca un răstignit pentru lume, după cuvântul: “Lumea este răstignită pentru mine si eu pentru lume” – Gal. 6,14 -, se adresează mai curând această carte, decât câtre cel lumesc., Vrei, spun, o, monahule, să gusti din bunătatea Domnului în fiinta ta? Adică, vrei să curgă bunătatea si dulceata Domnului în sufletul tău si să se îndulcească de acestea sufletul tău? Roagă-te cu rugăciunea mintii neîncetat către Hristosul tău, din adâncul inimii, până la durere.

Vrei, o, monahule, să guste inima ta din nectarul Domnului încă în viată fiind? Roagă-te cu rugăciunea mintii neîncetat către Hristosul tău, din adâncul inimii, până la durere.

Vrei, o monahule, să vezi ca în oglindă prin descoperire dumnezeiască frumusetea si nobletea dumnezeiască a sufletului tău? Roagă-te cu rugăciunea mintii neîncetat către Hristosul tău, din adâncul inimii, până la durere.

Vrei, o, monahule să fie luminati ochii cugetului tău, sau mai bine spus, vrei să se deschidă ochii sufletului tău, prin care să vezi ceea ce ochiul n-a văzut? Roagă-te cu rugăciunea mintii neîncetat către Hristosul tău, din adâncul inimii, până la durere.

RUGĂCIUNEA INIMII

Parintele schimonah Agapie de la Valaam

Zice-se in Evanghelii: “Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie” (Matei 16:24). Cand ne rugam, mai intai trebuie sa renuntam la vointa noastra si la ideile noastre, apoi sa ne luam crucea, care este munca trupului si a sufletului, de neocolit intr-o astfel de cautare. Lasandu-ne cu totul in grija neadormita a Domnului, trebuie sa induram, cu umilinta si cu smerenie, sudoarea si munca, de dragul rasplatei celei adevarate pe care Dumnezeu o va da celui ravnitor cand va veni timpul potrivit. Atunci, Dumnezeu, daruindu-ne mila Sa, va opri ratacirile mintii noastre si o va aseza – laolalta cu amintirea Sa – neclintit in inima. Cand aceasta asezare a mintii in inima a devenit ceva firesc si statornic, s-a petrecut ceea ce Parintii numesc “unirea mintii si inimii”. In aceasta stare, mintea nu isi mai doreste sa stea in afara inimii. Dimpotriva, daca imprejurari din afara sau unele discutii lungi tin mintea departe de atentia ei catre inima, ea cunoaste o dorire de neimpotrivit de a se intoarce in launtru, o nevoie si o sete duhovniceasca: singura ei dorinta este sa lucreze inca o data cu mai multa ravna spre zidirea casei ei launtrice.

Cand aceasta oranduiala launtrica s-a stabilit, totul din om trece din capul lui la inima. Atunci un fel de lumina launtrica lumineaza tot ce este intr-insul, si tot ce face, zice sau gandeste, este facut cu toata constienta si atentia. Este capabil sa deosebeasca clar natura gandurilor, intentiilor si dorintelor ce vin la el; de buna voie isi supune mintea, inima si voia catre Hristos, indeplinind degraba fiecare porunca a lui Dumnezeu si a Parintilor. De se va indeparta de la ele in orice fel, isi va ispasi vina cu inima cazuta intru pocainta si parere de rau, inchinandu-se cu smerenie in fata lui Dumnezeu, plin de tristete adevarata, implorand si asteptand cu incredere ajutor de sus intru slabiciunea sa. Si Dumnezeu, vazand aceasta smerenie, nu il va lipsi pe rugator de mila Sa.

Rugaciunea mintii in inima vine repede la unii oameni, in timp ce pentru altii procesul este indelungat. Astfel, din trei oameni pe care ii cunosc, la unul a venit imediat ce i s-a spus despre ea; la altul a venit dupa vremea a sase luni; la un al treilea, dupa zece luni, in timp ce in cazul unui mare staret a venit numai dupa doi ani. De ce se petrece asa, singur Dumnezeu stie.

Rugăciunea curată

de Părintele Dumitru Stăniloae

Sfântul Grigorie Palama cunoaşte ca o treaptă superioară teologiei negative un apofatism mai deplin şi mai existenţial, realizat prin rugăciunea curată. E un extaz al tăcerii interioare, o oprire totală a cugetării în faţa misterului divin, înainte de a cobori, în mintea astfel oprită de uimire, lumina dumnezeiască de sus.

Deci înainte de a ne ocupa cu treptele superioare ale cunoaşterii lui Dumnezeu prin tăcere completă şi prin vederea luminii dumnezeieşti, trebuie să ne oprim asupra rugăciunii curate. Rugăciunea, ea însăşi are mai multe trepte, fiecare corespunzând uneia dintre treptele urcuşului duhovnicesc pe care se află omul. Căci rugăciunea trebuie să însoţească permanent pe om în urcuşul său.

Făcând abstracţie de rugăciunea care cere bunuri materiale si care este o rugaciune inferioara, am putea judeca progresul in rugaciunea vrednica de lauda dupa doua criterii: dupa obiectul ei si dupa concentrarea mai mult sau mai putin desavarsita, si dupa starea de liniste a sufletului ce se roaga. In ce priveste primul criteriu, Evagrie recomanda ca mai intai sa te rogi “ca sa te curatesti de patimi, al doilea, ca sa te izbavesti de nestiinta si uitare; al treilea, de toata ispita si parasirea”. In generalitatea lor, aceste trei feluri de rugaciuni deosebite dupa cuprinsul lor ar corespunde cu cele trei faze ale urcusului duhovnicesc: a purificarii, a iluminarii si a unirii. In ce priveste al doilea criteriu, pe orice treapta rugaciunea adevarata trebuie sa tinda a tine mintea nefurata de vreun gand, ori vreo grija; in masura in care reuseste sa alunge mai deplin si pentru mai multa vreme gandurile, e o rugaciune tot mai desavarsita. Rugaciunea cu adevarat desavarsita este rugaciunea curata, adica aceea pe care o face mintea cand a ajuns la capacitatea de a alunga usor si pentru multa vreme orice ganduri in vreme ce se roaga. Dar la aceasta capacitate ajunge omul numai dupa ce a dobandit libertatea de patimi, nici macar gandurile nevinovate nu mai trebuie sa tulbure mintea in vreme ce se roaga, in vremea rugaciunii desavarsite. De aceea, rugaciunea curata se face numai dupa ce mintea s-a ridicat de la contemplarea firii vazute si de la lumea conceptelor, cand mintea nu-si mai face nici o imagine si nici un concept. De aceea, socotim ca rugaciunea curata se cunoaste si dupa faptul ca nu mai are vreun obiect, ci, dupa ce a trecut peste toate in ordinea valorii lor tot mai inalte, mintea nu mai cere decat mila lui Dumnezeu, simtindu-L ca Stapanul de a Carui mila atarna.

S-ar mai putea adauga inca doua criterii cu care se masoara progresul rugaciunii: imputinarea cuvintelor si inmultirea lacrimilor. Pe culmile sale, rugaciunea e rugaciune curata prin faptul ca nu mai are nici un obiect si nu mai foloseste nici un cuvant, ci mintea adunata din toate este constienta ca se afla fata in fata cu Dumnezeu; de aceea se mai numeste si rugaciunea mintii.

Meşteşugul liniştirii

Nu se poate pocăi cineva, fără liniştire; nici nu poate atinge în vreun fel oarecare curăţia, fără retragere; şi nu se poate învrednici de convorbirea cu Dumnezeu şi de vederea Lui până ce se află în convorbire cu oamenii şi îi vede pe ei.

De aceea, cei ce si-au facut o grija din a se pocai de greselile lor, a se curati de patimi si a se bucura de convorbirea cu Dumnezeu si de vederea Lui – care este capătul de drum şi ţinta celor ce petrec după Dumnezeu, si arvuna, ca sa zic asa, a mostenirii vesnice a lui Dumnezeu urmaresc cu toata sarguinta linistirea si socotesc drept lucrul cel mai folositor sa seretraga si sa ocoleasca pe oameni, cu toata simtirea sufletului.

Inceputul lor in viata de linistire este plansul, ocararea si dispretuirea de sine, pentru care, spre a le face in chip cat mai curat, iau asupra lor privegherile, starea in picioare, infranarea si osteneala trupeasca, al caror sfarsit deobste este raul de lacrimi ce porneste din ochii celor ce cugeta cele smerite intru frangerea inimii. Caci precum in cei ce tind spre curatie si o dobandesc prin fapte, sfarsitul este pacea din partea gandurilor, asa in aceia sfarsitul este, cum am spus, curgerea lacrimilor.

Iar de aici incepe mintea, in chip firesc, sa patrunda in firile lucrurilor si sa vada maiestria lui Dumnezeu. Lucrul ei este, de acum, sa prinda si sa contemple intelesul dumnezeiesc al puterii, al intelepciunii, al slavei, al bunatatii si al celorlalte cate sunt in Duhul lui Dumnezeu. Ea patrunde totodata in tainele Scripturii, gusta bunatatile mai presus de fire, se bucura de frumusetile mai presus de lume si se face incapere a iubirii lui Dumnezeu. Si asa e cuprinsa de dor, se bucura si se veseleste, alergand spre capatul din urma al virtutilor, spre dragostea Facatorului a toate!

Nu mai patimeste si nu se mai teme de nici o ratacire prin cele de aici, desi are de suferit unele lunecari si porniri pacatoase si miscari necuviincioase din multe pricini, ca una ce e schimbacioasa. Dar din acestea trebuie sa se reculeaga, departind de la ea orice descurajare.

Mintea acestora, inaripindu-se cu nadejdea iubirii de oameni a lui Dumnezeu, zboara spre cele dumnezeiesti, indeletnicindu-se cu lacrimile, cu rugaciunea si cu celelalte nevointe pomenite, si se desfata cu raiul dumnezeiesc al dragostei, atata cat ii este cu putinta. Nu mai vede nimic altceva, nici chip, nici grosime, nici infatisare, nici altceva peste tot, ca sa graim pe scurt, afara de lacrimi, de pace dinspre ganduri si de dragostea lui Dumnezeu. Caci prin acestea se pastreaza si neîmprăştierea minţii si se daruieste si mantuirea sufletului. Caci sta de veghe cumpatarea si se roaga in Hristos Iisus, Domnul nostru.